Elementul muzical a avut întotdeauna ceva enigmatic pentru cei care au reflectat asupra lui în privința modului de concepere estetică. Muzica este, pe de o parte, cel mai de înțeles lucru pentru suflet, pentru firea omenească nemijlocit simțitoare, dar, pe de altă parte, ea este ceva dificil pentru aceia care vor să-i înțeleagă efectul. Dacă e să comparăm muzica cu celelalte arte, va trebui să spunem că, de fapt, toate celelalte arte au un model în lumea fizică. Atunci când, de exemplu, sculptorul creează statuia lui Apollo sau a lui Zeus, el lucrează după o realitate idealizată a lumii omenești. La fel stau lucrurile și în pictură. În ziua de azi, există în pictură curente care nu vor să accepte decât ceea ce dă în mod nemijlocit impresia realității. Tot așa, poezia se străduiește să creeze o imagine a realității. Dar dacă cineva ar vrea să aplice muzicii această teorie, nu ar putea ajunge la niciun rezultat. Omul ar trebui să se întrebe de unde vine de fapt sunetul modelat artistic; cu ce anume din această lume are el o legătură?
Unul dintre spiritele secolului XIX care a adus reprezentări clare și potrivite în privința artei a fost Schopenhauer [Nota 1]. El afirmă că muzica are o poziție absolut deosebită printre arte, și că arta ca atare are o valoare cu totul deosebită în viața omului. În fond, leitmotivul filosofiei sale este afirmația: Viața este o treabă încurcată [Nota 2] și eu încerc să o fac suportabilă prin aceea că reflectez asupra ei. – În conformitate cu expunerile sale, în lumea întreagă domnește o voință oarbă, inconștientă. Aceasta alcătuiește piatra și pe temeiul pietrei planta, ș.a.m.d., pentru că este mereu nesatisfăcută. Ea trăiește în orice dor după cele înalte.
Omul simte acest lucru, însă există mari diferențe: sălbaticul, care trăiește într-o conștiență atenuată, resimte cu mult mai puțin nesatisfacerea voinței sale decât omul aflat pe o treaptă mai înaltă, care poate resimți cu mult mai limpede durerea existenței sale. Apoi, Schopenhauer spune: Mai există și altceva, pe care omul îl cunoaște în afara voinței; aceasta este reprezentarea. Ea este ca o Fata Morgana, ca o formațiune cețoasă sau ca o încrețire a valurilor, în care se oglindește chipul voinței, al impulsului întunecat. În om, voința se înalță până la această configurație aparentă. Dacă el vede în felul acesta voința, devine și mai nesatisfăcut. Există însă mijloace prin care omul se poate elibera, într-un fel, de impulsul orb al voinței. Unul dintre aceste mijloace este arta. Prin intermediul ei omul se poate opune stării de nesatisfacere a voinței.
Atunci când omul creează o operă de artă, el creează din reprezentarea sa. În timp ce însă alte reprezentări sunt doar imagini, în cazul artei este altceva. De exemplu, Zeus al lui Phidias nu a fost înfăptuit după imaginea unui om real. În cazul acela, artistul a combinat multe impresii, a menținut toate calitățile în memorie, dând deoparte toate lipsurile și defectele. El și-a format o imagine primordială, pe care a extras-o din mulți oameni, imagine care nu este înfăptuită pe nicăieri în natură, dar este totuși repartizată pe multe individualități în parte. Schopenhauer afirmă că adevăratul artist redă imaginile primordiale, așadar nu reprezentările pe care le are omul de obicei, nici copiile, ci imaginile primordiale. Iar prin faptul că omul se cufundă oarecum în adâncurile naturii creatoare, el își creează propria eliberare.
Așa stau lucrurile cu toate artele, în afară de muzică. Celelalte arte trebuie să treacă prin reprezentare, așadar să ofere imagini ale voinței. Dar sunetul este o expresie directă a voinței însăși, fără intercalarea reprezentării. Atunci când omul este activ în mod artistic în sunete, el ascultă oarecum cu urechea sa inima naturii; el percepe voința naturii și o redă în succesiunea sunetelor. Așa se află omul într-un raport familiar cu lucrurile în sine, așa pătrunde el în esența cea mai lăuntrică a lucrurilor – afirmă Schopenhauer. Și pentru că omul se simte apropiat de muzică prin ființa sa, el simte în muzică acea satisfacție profundă.
În felul acesta a atribuit Schopenhauer muzicii – dintr-o cunoaștere instinctivă – rolul de a expune nemijlocit esența Cosmosului. El a avut un fel de presimțire instinctivă a conținutului real al lucrurilor. De ce anume muzica poate vorbi tuturor, de ce anume acționează muzica asupra oamenilor din cea mai fragedă copilărie, ne devine limpede în domeniul existenței în care muzica își are adevăratele prototipuri.
Atunci când muzicianul compune, el nu poate imita nimic. El trebuie să extragă din sufletul său motivele creației sale muzicale. De unde anume le extrage, vom înțelege dacă indicăm acele lumi care nu sunt perceptibile simțurilor. Iar aici trebuie să cercetăm cum anume sunt alcătuite de fapt lumile superioare. Omul este capabil să-și dezvolte capacități superioare aflate într-o stare dormitândă în sufletul său. Așa cum pentru orbul din naștere, prin operație, lumea fizică devine vizibilă, tot așa i se pot deschide omului organele de percepție lăuntrică, pentru cunoașterea lumilor spirituale superioare.
Dacă omul dezvoltă asemenea capacități, care de obicei dormitează în sufletul său, dacă el începe să-și dezvolte sufletul prin meditație și concentrare ș.a.m.d., el înaintează progresiv. Primul lucru pe care îl viețuiește este o anumită transformare a lumii sale de vis. Dacă omul poate să decupleze la meditație toate amintirile lumii senzoriale exterioare și ale altor trăiri, menținându-și totuși un conținut sufletesc, atunci lumea sa de vis începe să dobândească o mare regularitate. Atunci, când se trezește, este ca și cum el s-ar ridica dintr-o mare cosmică vălurită. El știe că a viețuit ceva nou acum, că a ieșit dintr-o astfel de mare de lumină și culori cum nu a cunoscut niciodată în lumea fizică. Iar trăirile sale din vis dobândesc tot mai multă claritate. El își amintește că în această lume de lumină și culori erau lucruri și entități care se deosebesc de celelalte obiecte prin aceea că se poate trece prin ele, prin aceea că ele nu opun nicio rezistență. El învață să cunoască o mulțime de entități al căror element, ale căror corpuri sunt formate din culoare. Sunt entitățile care se revelează în culoare, care se încorporează în culoare. Treptat, omul își extinde conștiența dincolo de această lume și-și amintește la trezire că el a intrat în ea acționând. Pasul următor este acela că el preia cu sine această lume în lumea diurnă. Atunci omul învață treptat să vadă ceea ce se numește trup astral al oamenilor. El viețuiește o lume care este cu mult mai reală decât lumea fizică obișnuită. Lumea fizică este un fel de condensare, de cristalizare a lumii astrale. În felul acesta, omul are atunci două trepte de conștiență: conștiența diurnă de veghe și conștiența de vis.
Omul atinge o treaptă și mai înaltă atunci când poate transforma starea pe deplin inconștientă într-o stare conștientă. Discipolul sau Chela învață să dobândească astfel continuitatea conștienței pentru o parte a nopții, pentru acele părți ale nopții care nu fac parte din viața de vis, ci mai erau încă total inconștiente. El învață atunci să devină conștient într-o lume despre care nu știa nimic. Această nouă lume nu este o lume de lumină și culori, ci ea se vestește mai întâi drept o lume de sunete. În această stare de conștiență omul dobândește capacitatea de a auzi spiritual, de a percepe combinații de sunete, o multitudine de sunete, care nu pot fi auzite cu urechea fizică. Această lume este numită lume devachanică.
Nu ne este îngăduit să credem că atunci când omul începe să audă lumea spirituală răsunândă, pentru el nu se menține și lumea de lumină și culori. Și lumea de sunete este întrețesută de lumină și culori, care aparțin însă lumii astrale. Însă elementul propriu, originar al lumii devachanice este marea tălăzuindă a sunetelor. Iar din această lume a continuității conștienței omul poate aduce sunetele și asculta în felul acesta ceea ce răsună, și în lumea fizică. La baza a tot ceea ce există în lumea fizică se află un sunet. Orice chip reprezintă anumite sunete devachanice. Toate obiectele au în temeliile ființei lor un sunet spiritual, iar omul însuși este, în profunzimea entității sale, un astfel de sunet spiritual. Din acest motiv a spus Paracelsus [Nota 3]: Regnurile naturii sunt literele, iar omul este cuvântul care se compune din aceste litere. – De fiecare dată când omul adoarme, când devine lipsit de conștiență, trupul său astral iese afară din trupul fizic. Atunci, deși omul este inconștient, el trăiește în lumea spirituală. Iar asupra sufletului său sunetele spirituale fac o impresie. În fiecare dimineață omul se trezește dintr-o lume a muzicii sferelor și el pătrunde în lumea fizică venind dintr-un domeniu de armonie sonoră. Și pe cât de adevărat este că între două încorporări sufletul omenesc parcurge un Devachan, tot așa ne este îngăduit să spunem că în timpul nopții sufletul savurează și trăiește sunetele tălăzuinde ca pe acel element din care el este de fapt întrețesut și care constituie de fapt patria lui.
Artistul care creează muzică transformă ritmul, armoniile și melodiile care s-au imprimat în timpul nopții în trupul său astral în sunete fizice. Muzicianul are, inconștient, modelul lumii spirituale, pe care o transpune în sunete fizice. Aceasta este legătura tainică dintre muzica ce răsună aici în fizic și ascultarea muzicii spirituale în timpul nopții.
Atunci când un om este iluminat de o lumină, pe peretele opus acesteia se formează o umbră. Aceasta nu este omul adevărat. Tot așa este muzica creată în fizic, o umbră, o adevărată umbră a unei muzici cu mult mai înalte, din Devachan. Prototipul muzicii se află în Devachan, iar muzica fizică nu este decât o copie, o imagine a realității spirituale.
După ce ne-am clarificat aceste lucruri, vrem să încercăm să înțelegem efectul muzicii asupra oamenilor. Împărțirea omului, care stă la baza cercetării oculte, este aceasta: Trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu. Trupul eteric este un prototip eteric al trupului fizic. Un trup și mai subtil, care este înrudit cu trupul eteric și tinde spre astral este trupul senzitiv. Înlăuntrul acestor trei trepte de trupuri vedem sufletul. Acesta este legat, pentru început, cu trupul senzitiv. În trupul senzitiv este ca încorporat sufletul senzitiv. Acesta stă înlăuntrul trupului senzitiv. Și așa cum o sabie formează una cu teaca în care se află, tot așa formează și trupul senzitiv cu sufletul senzitiv un întreg. În afară de aceasta omul mai are și un suflet al rațiunii, și ca element component și mai înalt sufletul conștienței, care este legat de Sinea spirituală sau Manas. Atunci când omul doarme, în pat se află trupurile fizic și eteric împreună cu trupul senzitiv; elementele componente superioare, așadar și sufletul senzitiv, se află în lumea devachanică. În spațiul fizic noi simțim toate celelalte ființe în exteriorul nostru. În Devachan, noi nu ne simțim în exteriorul ființelor, pentru că acolo ele ne întrepătrund, acolo ne aflăm înlăuntrul ființelor. De aceea au fost numite, în toate școlile oculte, sfera Devachanului și cea a lumii astrale, lume a permeabilității.
Prin aceea că omul trăiește și urzește în lumea sunetelor tălăzuitoare, este inundat el însuși de aceste sunete. Atunci când se întoarce din această lume devachanică, sufletele sale ale conștienței, rațiunii și cel senzitiv sunt impregnate de oscilațiile lumii devachanice. Pe acestea le are el în sine. Cu ele pătrunde în lumea fizică. Și dacă el a preluat aceste oscilații, atunci acestea sunt astfel, încât el poate acționa din sufletul său senzitiv asupra trupului său senzitiv și asupra trupului său eteric. Prin aceea că el aduce cu sine oscilațiile din Devachan, el le poate transfera trupului său eteric. Atunci oscilează împreună cu ele și trupul său eteric. În fond, esența trupului eteric și a trupului senzitiv se bazează pe aceleași elemente, pe sunetele spirituale și pe oscilațiile spirituale. Trupul eteric este inferior trupului astral, dar activitatea care se exercită în trupul eteric este superioară activității din trupul astral. Dezvoltarea omului constă în aceea că el transformă din Eu ceea ce are: mai întâi trupul astral în Manas, apoi trupul eteric în Buddhi, apoi trupul fizic în Atma. Și pentru că trupul astral este cel mai rarefiat, este nevoie de mai puțină forță pentru a-l prelucra. Forța de care este nevoie pentru a prelucra trupul eteric este conținută în lumea devachanică, iar forța de transformare a trupului fizic este conținută în lumea devachanică superioară. Asupra trupului astral se poate acționa cu înseși forțele lumii astrale, dar asupra trupului eteric numai cu forțele lumii devachanice. Asupra trupului fizic se poate acționa numai cu forțele lumii devachanice superioare.
În timpul nopții, omul extrage din lumea sunetelor tălăzuitoare forța de a le transfera pe acestea asupra trupului senzitiv și a trupului eteric. Atunci când omul creează sau percepe în mod muzical, acest lucru este posibil prin aceea că el are deja sunetele în trupul său senzitiv. Și dacă omul dimineața la trezire nu devine conștient că a preluat peste noapte sunete în sine, el simte totuși, atunci când ascultă o muzică, faptul că aceasta constituie copii ale lumii spirituale din el. Atunci când omul ascultă muzică, clarvăzătorul poate vedea cum tălăzuiesc sunetele, cuprinzând materia mai consistentă a trupului eteric, făcând-o și pe aceasta să oscileze – iar de aici omul dobândește sentimentul de bună-simțire. Acesta provine din faptul că omul se simte învingător al trupului său eteric datorită trupului său astral. Iar acest sentiment este cel mai intens atunci când omul reușește să învingă ceea ce se află deja în trupul eteric. Trupul eteric răsună mereu în trupul astral. Atunci când omul ascultă muzică impresia se formează mai întâi în trupul astral. Apoi el trimite sunetele în mod conștient în trupul eteric și învinge sunetele care se află deja în trupul eteric. De aici provine sentimentul de satisfacție în cazul unei audiții muzicale, ca și al creației muzicale. La anumite sunete muzicale din trupul astral pătrunde ceva în trupul eteric. Acesta a dobândit acum noi sunete. Ia naștere un fel de luptă între trupul senzitiv și trupul eteric. Dacă aceste sunete sunt atât de intense încât depășesc sunetele proprii ale trupului eteric, atunci ia naștere o muzică veselă, într-o tonalitate majoră. Atunci când răsună un element muzical într-o tonalitate majoră se poate urmări cum trupul senzitiv învinge trupul eteric. În cazul unei tonalități minore, trupul eteric învinge trupul senzitiv. Trupul eteric se opune oscilațiilor trupului senzitiv.
Când omul trăiește în elementul muzical el trăiește într-o copie a patriei sale spirituale. Iar în imaginea de umbră a spiritualului sufletul găsește cea mai mare înălțare a sa, cea mai intimă legătură cu elementul primordial al omului. De aceea acționează muzica atât de profund și asupra sufletelor celor mai modeste. Și sufletul cel mai modest simte în muzică ecoul celor pe care le-a viețuit în Devachan. El se simte în muzică așa cum s-ar simți în patria sa. Și de fiecare dată omul simte că el este dintr-o altă lume!
Din această cunoaștere intuitivă i-a acordat Schopenhauer muzicii acea poziție centrală între arte, și a afirmat că omul percepe în muzică bătăile de inimă ale voinței lumii.
În muzică omul simte ecourile celor care trăiesc și urzesc înlăuntrul cel mai adânc al lucrurilor, ecouri atât de înrudite cu el însuși. Și pentru că sentimentele constituie elementul cel mai lăuntric al sufletului, înrudit cu lumea spirituală, și pentru el elementul sufletului este sunetul, în care el se mișcă de fapt, sufletul trăiește astfel într-o lume în care nu mai există intermediarii corporali ai sentimentelor, dar în care sentimentele mai trăiesc încă. Prototipul muzicii se află în spiritual, pe când prototipurile celorlalte arte se găsesc în lumea fizică. Iar atunci când omul ascultă muzică el se simte bine, pentru că aceste sunete concordă cu ceea ce a trăit el în lumea patriei sale spirituale.
