Vedem cum lumea și întreaga natură din jurul nostru ne devin tot mai inteligibile prin modul de considerare spiritual-științific și ne va deveni tot mai clar cum pot avea realitățile exterioare ale mediului nostru înconjurător o importanță mai mult sau mai puțin profundă pentru entitatea lăuntrică a omului. Vom dezvolta astăzi câte ceva pe tema: De ce acționează muzica într-un mod absolut specific asupra sufletului omenesc? – În acest scop vom ilumina adâncurile sufletului.
La început să ne punem întrebarea cum se poate explica existența unei eredități atât de remarcabile cum a fost, de exemplu, cea din familia Bach, în care în răstimpul unui interval de două sute cincizeci de ani s-a manifestat, la aproape treizeci de membri ai acestei familii, o dotare muzicală eminentă. Sau un alt fapt: acela că în familia Bernoulli s-a transmis prin ereditate în mod asemănător talentul matematic, opt dintre membrii acestei familii fiind matematicieni mai mari sau mai mici. Acestea sunt două fenomene ce pot fi înțelese prin conceptul de ereditate; ele sunt însă lucruri total diferite.
Muzica a apărut dintotdeauna spiritelor care au încercat să pătrundă mai profund în esența lucrurilor drept ceva absolut deosebit. Muzica a avut întotdeauna o poziție aparte în cadrul artelor. Să ne situăm pentru început pe punctul de vedere al lui Schopenhauer. În opera sa «Lumea ca voință și reprezentare» el vorbește despre arte ca despre o formă de cunoaștere ce ar conduce mai direct la dumnezeire decât îi este posibil cunoașterii prin rațiune. Această părere a lui Schopenhauer este legată de faptul că el avea în privința lumii concepția că tot ceea ce ne înconjoară ar fi doar o imagine oglindită a reprezentării omenești. Că această imagine oglindită ia naștere numai prin aceea că lucrurile exterioare produc reprezentări în simțurile omenești, datorită cărora omul intră în relație cu ele. Schopenhauer afirma că despre ceea ce poate face o impresie asupra simțurilor omul nu poate ști nimic. Din punct de vedere fiziologic el vorbește despre senzații senzoriale specifice. El afirmă că ochiul nu poate prelua în sine decât senzații de lumină și că față de toate celelalte impresii ochiul se comportă ca și cum ar fi insensibil; el poate simți doar ceea ce este lumină, și, similar, urechea poate resimți doar sunete, ș.a.m.d. Tot ceea ce contemplă omul drept lume a sa, de jur-împrejurul său, se reflectă în el – după părerea lui Schopenhauer – ca un fel de Fata Morgana, fiind o reflectare provocată de sufletul omenesc însuși.
Schopenhauer afirmă că există totuși o posibilitate de a ajunge dincolo de reprezentare. El spune că există un lucru pentru a cărui percepere nu este nevoie de o influență exterioară, iar acesta este omul însuși. Tot ceea ce este exterior este pentru om o Fata Morgana veșnic schimbătoare, veșnic îndepărtându-se. Doar pe noi înșine ne simțim în mod irevocabil, în același mod, în noi. Iar noi ne simțim pe noi în voința noastră. Și nu este nevoie de nicio cale ocolită din afară pentru a percepe efectele voinței asupra noastră. Atunci când îndeplinim o acțiune oarecare asupra lumii exterioare, noi ne simțim voința, suntem noi înșiși această voință, și de aceea știm ce este voința. Noi o știm din propria experiență lăuntrică și prin analogie putem conchide că această voință care acționează în noi trebuie să existe și să fie activă și în afară, că în afara noastră trebuie să existe forțe asemănătoare aceleia care este activă înlăuntrul nostru ca voință. Și Schopenhauer numește aceste forțe – voință a lumii.
Să ne punem acum întrebarea: Cum ia naștere arta? – Răspunsul la această întrebare, tot în sensul lui Schopenhauer, este: Prin combinarea dintre Fata Morgana din afara noastră și din noi, printr-o combinare a celor două. Atunci când artistul, de exemplu un sculptor, vrea să creeze o statură ideală, să spunem a lui Zeus, și el privește în jurul său după un prototip, el nu se uită la un singur om pentru a găsi prototipul în acela, ci se uită la mulți oameni. El preia de la un anumit om ceva, de la un altul altceva, ș.a.m.d. El își întipărește ceea ce este putere, noblețe, măreție, și din acestea el își formează o imagine tipică despre Zeus, în conformitate cu ideea de Zeus pe care o poartă în sine. Aceasta este ideea din om ce poate fi dobândită numai prin aceea că omul combină în sine ceea ce ne oferă lumea separat în diverse cazuri izolate.
Să punem laolaltă aceste gânduri ale lui Schopenhauer cu acele gânduri ale lui Goethe care se exprimă în cuvintele: În natură, mai importante sunt intențiile [Nota 4]. – Găsim în felul acesta că Schopenhauer și Goethe sunt întru totul de acord unul cu celălalt. Amândoi acceptă că în natură există intenții pe care ea nu le manifestă integral în lucrările ei, pe care ea nu le poate înfăptui în întregime, sau cel puțin nu le înfăptuiește pe deplin în fiecare caz în parte. Artistul creator încearcă să recunoască aceste intenții ale naturii, să le reunească la un loc și să le expună în imagini. În felul acesta înțelegem de ce afirmă Goethe că arta este revelația intențiilor tainice ale naturii [Nota 5] și că artistul creator revelează o continuare a naturii. Artistul preia natura în sine; el o învie din nou în sine și o dăruiește din sine. Este ca și cum natura nu ar merge până la capăt și ea revarsă în oameni posibilitatea de a-i duce operele până la capăt. Natura își găsește desăvârșirea în om [Nota 6], ea își găsește în el încoronarea sa și jubilează oarecum prin el și prin operele sale.
În inima omenească se află capacitatea de a gândi lucrurile până la capăt și de a revărsa în afară ceea ce a fost intenția naturii. Goethe vede în natură marea artistă creatoare, care nu-și poate însă înfăptui pe deplin intențiile și care ne pune oarecum în fața unei enigme. Însă artistul dezleagă această enigmă; el este marele dezlegător al enigmei prin aceea că gândește până la capăt intențiile naturii și le transpune din sine în operele sale.
Aceasta se întâmplă la toate artele – afirmă Schopenhauer și nu numai la muzică. Aceasta se află pe o treaptă mai înaltă decât toate celelalte arte. De ce?
Schopenhauer găsește răspunsul și afirmă: Toate celelalte arte creatoare, sculptura, pictura, trebuie să reunească laolaltă reprezentările pentru ca acestea să trădeze intențiile tainice ale naturii; dimpotrivă, muzica, melodiile, armoniile sunetelor sunt manifestare directă a naturii însăși. Muzicianul aude nemijlocit pulsul voinței divine tălăzuind prin lume și el percepe cum se exprimă această voință în sunete. În felul acesta el se află mai aproape de inima lumii decât ceilalți artiști; în el trăiește capacitatea de a expune voința, voința lumii. Muzica este expresia voinței naturii, în timp ce toate celelalte arte sunt expresia ideii de natură. Și de aceea acționează muzica nemijlocit și asupra sufletului omenesc, pentru că muzica tălăzuiește în apropierea inimii lumii, fiind nemijlocit expresia unduirii și tălăzuirii acesteia. Muzica pătrunde în suflet ca divinitate sub diverse înfățișări. Și așa se explică de ce efectele muzicii sunt atât de puternice, de directe și de elementare asupra sufletului omenesc.
Să ne îndreptăm acum de la acest punct de vedere pe care îl au spirite importante ca Schopenhauer și Goethe în privința sublimei arte a muzicii, înspre punctul de vedere din care iluminează ocultismul această problemă și vom afla, în mod remarcabil, că înțelegem de ce acționează sunetele, armoniile și melodiile asupra omului din ceea ce este propriu constituției acestuia. Și aici ne întoarcem din nou la cele trei stări cunoscute de conștiență care sunt posibile omului și la relația sa cu cele trei lumi, cărora le aparține în răstimpul acestor trei stări de conștiență.
Există trei stări de conștiență, dar numai una singură este pe deplin cunoscută omului obișnuit, în timp ce despre celelalte el nu știe nimic, viețuindu-le fără ca să aducă vreo amintire sau vreo influență conștientă despre ele în starea de conștiență care îi este cunoscută lui. Aceasta din urmă este starea de conștiență pe care noi o desemnăm drept stare de conștiență diurnă obișnuită, conștiența de veghe. Cea de-a doua stare de conștiență este parțial cunoscută omului obișnuit; este cea a somnului umplut cu vise, care prezintă omului adesea în simboluri trăirile cotidiene simple. Cea de-a treia stare de conștiență este somnul fără vise, care pentru omul obișnuit constituie starea unui anumit gol.
Însă inițierea duce la o transformare a celor trei stări de conștiență. Pentru început se modifică viața de vis. Aceasta nu mai este haotică, nu mai este o reproducere a trăirilor cotidiene în simboluri adesea confuze; ci în lumea visului omului i se deschide o nouă lume, o lume de culori tălăzuinde, lumea astrală, în care el este înconjurat de ființe de lumină scânteietoare. Aceasta nu este o lume nou creată, ea este nouă doar pentru omul care până acum nu a trecut de starea obișnuită de conștiență, cea a conștienței diurne. Căci această lume există dintotdeauna și ea îl înconjoară încontinuu pe om. Ea este o lume reală, la fel de reală ca lumea care ne înconjoară pe planul fizic și care ne apare nouă ca realitate. De îndată ce omul este inițiat, de îndată ce el a primit inițierea, învață să cunoască această lume minunată. El învață să fie conștient în această lume cu o conștiență la fel de limpede, ba chiar mai limpede decât conștiența sa diurnă. El învață să-și cunoască și propriul trup astral și învață să trăiască în mod conștient în acesta. Ceea ce viețuiește omul în această nouă lume care se deschide în fața lui este o viață și o urzire într-o lume de culori și lumină. După inițiere, omul începe să se trezească din somnul său obișnuit cu vise; este ca și cum s-ar simți înălțat dintr-o mare tălăzuindă care îl inundă cu lumină și culori. Iar aceste culori tălăzuitoare, această lumină scânteietoare, sunt entități vii. Apoi, această viețuire din somnul conștient cu vise este transferată de om asupra întregii sale vieți din conștiență diurnă de veghe; el învață să vadă aceste entități și în viața de zi cu zi.
Omul atinge cea de-a treia stare de conștiență [Nota 7] atunci când poate să-și transforme somnul fără vise într-o stare conștientă. Iar lumea în care omul intră în felul acesta i se arată pentru început numai parțial, dar apoi din ce în ce mai mult. El trăiește tot mai mult în această lume, este conștient în ea și viețuiește în ea ceva foarte important.
Numai că omul poate să ajungă la perceperea celei de a doua lumi, a lumii astrale, numai dacă a parcurs așa-numita „mare liniște”. El trebuie să devină liniștit, foarte liniștit. Această mare pace trebuie să preceadă trezirii din lumea astrală. Și această liniște profundă devine tot mai mare când omul începe să se apropie de cea de-a treia stare de conștiență, de starea în care el simte în timpul somnului fără vise. Culorile lumii astrale devin tot mai transparente, lumina devine tot mai clară, oarecum mai spiritualizată. Atunci omul are senzația că trăiește el însuși în acele culori, în acea lumină, ca și cum acestea nu numai că îl înconjoară, ci el însuși este culoare și lumină. El se simte pe sine însuși în mod astral, înlăuntrul acestei lumi astrale, ca și cum ar înota într-o mare pace, într-o pace profundă. Apoi, această liniște profundă începe să răsune treptat; începe să răsune spiritual ușor, și apoi tot mai puternic; lumea de lumină și de culori este ca străbătută de sunete ce răsună. Această a treia stare de conștiență, în care omul pășește treptat, constă în aceea că lumea colorată în care trăia în astral începe să răsune. Iar acesta este Devachanul, este așa-numita lume mentală, care se deschide acum în fața lui. Și el pășește în această lume minunată prin poarta Marii Liniști; din Marea Liniște răsună înspre el sunetele celeilalte lumi. Așa stau într-adevăr lucrurile cu lumea devachanică.
Unele cărți teosofice prezintă alte descrieri ale acestei lumi, însă acestea nu se bazează pe o proprie experiență a realității acesteia. De exemplu, Leadbeater [Nota 8] prezintă o descriere corespunzătoare a planului astral și ale trăirilor pe acest plan, însă el nu descrie în mod corespunzător și planul devachanic. Căci descrierea acestuia este exclusiv o construcție realizată după modelul planului astral, și ea nu a fost trăită de el însuși. Orice descriere care nu înfățișează modul în care răsună sunetele din partea cealaltă nu este corectă și nu provine dintr-o contemplare nemijlocită. Devachanului îi este propriu faptul că este o lume de sunete, cel puțin în esență. Desigur că nu ne este îngăduit să credem că lumea devachanică nu strălucește și în culori. Ea este desigur străbătută și iluminată de lumea astrală, pentru că ea nu este separată de această lume; astralul pătrunde și Devachanul. Însă specificul devachanic constă în sunete. Ceea ce a fost lumină în Marea Liniște începe acum să răsune.
La un nivel și mai înalt al Devachanului, din sunete se formează ceva asemănător cuvintelor. De aici provine orice inspirație reală, și în acest domeniu au ajuns autorii care au fost inspirați. Ei au viețuit acolo un adevărat răsunet al adevărurilor lumilor superioare. Acest fenomen este absolut posibil.
Acum trebuie să ne reprezentăm că nu numai inițiatul trăiește în aceste lumi. Diferența este doar că inițiatul viețuiește în conștiență aceste diferite stări modificate. La el, se schimbă în conștient ceea ce omul obișnuit parcurge mereu inconștient. Căci și omul obișnuit trece realmente mereu prin aceste trei lumi, numai că el nu știe nimic despre asta, pentru că nu este conștient de sine însuși și de trăirile sale de acolo. Cu toate acestea, el aduce câte ceva din efectele pe care le-au produs în el aceste trăiri. Atunci când se trezește dimineața din somnul său, un astfel de om nu aduce numai înviorarea corporală datorată somnului, ci el aduce cu sine din acele lumi și arta. Pentru că atunci când, de exemplu, pictorul pune în nuanțele de culoare și în armoniile de culori pe care le așază pe pânza sa ceva care trece cu mult dincolo de realitatea culorilor din lumea fizică, nu este altceva decât o amintire inconștientă a trăirilor din lumea astrală. Unde a trăit el aceste nuanțe, unde a văzut el aceste culori luminoase, unde le-a viețuit el? Acestea sunt ecouri ale trăirilor sale astrale nocturne. Doar această mare tălăzuindă de lumină și culori, de o frumusețe iradiantă și de o adâncime sclipitoare în care a trăit el în timpul somnului îi dă posibilitatea de a valorifica acele culori în care a trăit el, chiar dacă prin culorile grele, pământești, ale lumii noastre fizice el nu poate reda nici pe departe idealul care trăiește în el, care a fost viețuit de el.
Vedem astfel în pictură o umbră, o proiecție a lumii astrale asupra lumii fizice și vedem cum efectele ei se manifestă atât de măreț și de minunat în om.
În marea artă există lucruri minunate, care pot fi înțelese cu totul altfel de către ocultist, pentru că acesta vede originea lor. Mă gândesc aici, de exemplu, la două tablouri de Leonardo da Vinci, expuse la muzeul Luvru din Paris. Unul îl reprezintă pe Bacchus, celălalt pe Ioan Botezătorul. Amândouă tablourile prezintă același chip; așadar pentru amândouă a fost folosit același model. Prin urmare, ele nu sunt diferite atât de radical în efectul lor prin chipul prezentat, căci misteriile picturale de lumină pe care le conțin se bazează mai degrabă pe efectul culorilor și al luminii. Tabloul cu Bacchus prezintă o lumină caracteristică, roșiatică sclipitoare, ca revărsată pe suprafața corpului. Este ca și cum corpul a absorbit în sine această lumină, care vorbește despre abundența ascunsă sub piele, ce caracterizează natura de Bacchus. Este ca și cum el ar absorbi lumina, impregnând-o cu acea abundență proprie, și o redă din nou din sine. Tabloul cu Ioan Botezătorul prezintă, dimpotrivă, o nuanță gălbuie, plină de pudoare. Este ca și cum culoarea ar învălui doar corpul, ca și cum acesta nu ar prelua lumina în sine, ca și cum el nu și-ar lăsa decât forma să fie înconjurată de lumină, dar nu ar voi să preia în sine nimic din afară. Este o corporalitate pe deplin altruistă, pe deplin pură, plină de pudoare, cea care vorbește privitorului din acest tablou.
Ocultistul înțelege toate aceste lucruri. Numai că nu trebuie să se creadă [Nota 9] că unui artist îi este întotdeauna clar și inteligibil ceea ce se exprimă tainic în opera sa. Condensarea viziunilor sale astrale nu necesită pătrunderea în conștiența fizică pentru a putea trăi în operele sale. Probabil că Leonardo da Vinci nu a cunoscut legile oculte după care și-a creat tablourile, dar el le-a executat dintr-un sentiment instinctiv.
Vedem astfel în pictură umbra, condensarea lumii astrale în lumea noastră fizică. Muzicianul, dimpotrivă, aduce în lumea fizică o lume și mai înaltă, lumea devachanică. Căci melodiile și armonia care ne vorbesc din operele marilor noștri maeștri sunt realmente copii ale lumii devachanice. Și dacă putem recepționa pe undeva o umbră, un presentiment al lumii devachanice, acel undeva este constituit de melodiile și armoniile muzicii, de efectele lor asupra sufletului omenesc.
Ne întoarcem încă o dată către entitatea omului. La om, găsim mai întâi trupul fizic, apoi trupul eteric, apoi trupul astral, apoi Eul, care a devenit conștient omului pentru prima oară la sfârșitul perioadei atlanteene [Nota 10].
Când omul doarme, trupul astral și sufletul senzitiv se desprind de corpurile inferioare ale omului. În pat rămâne omul fizic împreună cu trupul său eteric. Toate celelalte părți ale sale se desprind și trăiesc în lumea astrală și în cea devachanică. Iar în aceste lumi, și anume în cea devachanică, sufletul preia în sine lumea sunetelor. Și, realmente, la trezire, în fiecare dimineață, omul a trecut printr-o lume muzicală, printr-o mare de sunete. Iar omul care și-a structurat natura fizică în așa fel încât aceasta să urmeze aceste impresii – nu este nevoie ca el să fie conștient de aceasta – este o natură muzicală. Sentimentul de satisfacție muzicală nu se bazează pe altceva decât pe acordul corect al armoniilor, pe care omul le-a adus din lumea devachanică, cu sunetele și melodiile de aici. Și dacă sunetele din afară sunt în armonie cu cele dinăuntru, noi avem sentimentul de satisfacție, de bine-simțire muzicală.
Pentru elementul muzical, de o deosebită importanță este colaborarea dintre sufletul senzitiv și trupul senzitiv. Trebuie să știm că întreaga conștiență ia naștere dintr-un fel de învingere a lumii exterioare. Faptul că în conștiența omului ajunge voioșia, bucuria, înseamnă victoria spiritualului asupra trupescului-viu, pur, a sufletului senzitiv asupra trupului senzitiv. Pentru omul întors din somn cu oscilații muzicale lăuntrice există o posibilitate de a intensifica sunetele și de a putea percepe victoria sufletului senzitiv asupra trupului senzitiv în așa fel încât sufletul să fie în stare să se simtă mai puternic decât trupul. Omul poate percepe întotdeauna la acțiunea minorului cum oscilațiile trupului senzitiv sunt mai puternice, în timp ce la sunetele dintr-o tonalitate majoră sufletul senzitiv oscilează mai puternic, biruind trupul senzitiv. De îndată ce apare o terță mică resimțim durerea sufletului datorită preponderenței trupului senzitiv; dar dacă răsună terța mare, ea ne vestește victoria sufletului.
Putem înțelege acum pe ce se bazează profunda însemnătate a muzicii și de ce i-a fost ei dintotdeauna acordat de către toți aceia care cunosc corelațiile dintre lucruri locul cel mai înalt dintre arte, de ce îi este recunoscut acest loc deosebit și de către necunoscători, și de ce ea atinge și face să răsune în sufletele noastre cele mai profunde corzi.
Când omul realizează alternanța dintre somn și veghe cu trecerea de la lumea fizică la cea astrală și de la aceasta din urmă la cea devachanică, noi vedem în aceasta o imagine a încarnărilor sale. Atunci când omul își părăsește trupul la moarte el urcă prin lumea astrală în sus, înspre cea devachanică. Acolo își găsește el patria propriu-zisă; acolo este locul său de odihnă. După perioada solemnă de odihnă de acolo urmează re-coborârea sa în lumea fizică și el săvârșește în felul acesta o trecere continuă de la o lume la alta.
Dar omul resimte lumea devachanică drept lumea sa primordială, pentru că ea este patria sa. Vibrațiile care străbat această lume sunt simțite de cea mai lăuntrică parte din ființa sa. Omul resimte astralul și fizicul oarecum doar ca învelișuri. În Devachan se află patria sa primordială, și ecourile acestei lumi de obârșie a sa, a lumii spirituale, răsună pentru el în armoniile și melodiile lumii fizice. Ele străbat această lume de jos cu presimțirea unei existențe majestuoase, minunate; ele îi ating ființa profund lăuntrică, pe care o străbat cu vibrații de cea mai pură bucurie și de o spiritualitate sublimă, pe care nu le poate găsi în lumea fizică. Pictura vorbește corporalității astrale a omului, pe când lumea sunetelor vorbește lăuntricului celui mai profund al omului. Și atâta timp cât omul încă nu este inițiat, lumea devachanică, patria sa de obârșie, îi este dată în elementul muzical. De aici provine înalta apreciere a muzicii de către toți aceia care presimt această legătură. Și Schopenhauer a presimțit-o într-un fel de intuiție instinctivă, pe care a exprimat-o într-o formă filosofică.
Așa înțelegem lumea și așa vom înțelege în primul rând artele datorită ocultismului. Totul este sus așa cum este și jos. Și jos, așa cum este și sus. Cel care înțelege această exprimare într-un sens mai înalt învață să recunoască în lucrurile lumii ceva tot mai valoros, iar în cele recunoscute de el ca fiind valoroase va resimți treptat tot mai mult amprenta unor lumi tot mai înalte; el va resimți și în elementul muzical imaginea unei lumi mai înalte.
Opera arhitectului, îmbinată din piatră, care rezultă de-a lungul secolelor, este transpusă în afara lui, în materie, și tot așa operele sculpturale și picturale. Ele se află în exterior, au preluat o formă.
Însă operele muzicii trebuie să se creeze mereu din nou. În tălăzuirea și unduirea armoniilor și melodiilor lor ele constituie o imagine a sufletului care trebuie să se viețuiască pe sine mereu din nou în încarnările sale în tălăzuirea timpului. Așa cum sufletul omenesc este ceva în devenire, imaginea sa de aici pe Pământ este ceva curgător. Efectul profund al muzicii se bazează pe această înrudire. Sufletul omenesc coboară din patria sa, din Devachan, și el se înalță tot spre el, la fel ca și umbrele acestuia, sunetele, armoniile. De aici provine efectul intim al muzicii asupra sufletului. Din muzică răsună spre suflet înrudirea primordială, din ea răsună sunetele din patria de obârșie în sensul cel mai profund. Din patria de obârșie a sufletului, din lumea spirituală, răsună spre noi sunetele muzicii, consolându-ne și înălțându-ne în melodiile și armoniile tălăzuitoare.
