Putem vorbi despre muzică abordând diverse direcții, și pătrundem cu aceasta într-un domeniu larg. Astăzi vreau să mă limitez la a spune, din punct de vedere spiritual, ce rol joacă muzica în evoluția omenească, ce loc are ea în lume și unde își are originea.
Există nenumărate concepții despre muzică, și unele dintre ele au o importanță absolut deosebită. Astfel, Schopenhauer vede în arte ceva prin care omul este condus de la vremelnic la veșnic. În conformitate cu concepția lui, imaginile primordiale se înfăptuiesc în arte, dar muzica spune omului ceva cu totul deosebit. Schopenhauer vedea în lume două principii: reprezentarea și voința. El desemna voința drept „lucrul în sine”, iar reprezentarea ca reflectare a voinței. El afirma că omul nu poate percepe voința, ci numai imaginea din spatele ei. Însă imaginile nu au toate aceeași valoare. Unele spun mult, altele puțin. El le desemna pe acestea drept idei și afirma că artistul creează pornind de la ele. Atunci când contemplăm un om, îl putem găsi urât, frumos, respingător sau atrăgător. Un geniu nu reprezintă un om. Artistul genial abordează mai multe însușiri și creează din ele o imagine, un ideal. Artistul pătrunde până la idei și-și creează din acestea imaginile care sunt atunci caracteristice în mod deosebit. Acest lucru este valabil pentru toate artele, cu excepția muzicii. În această din urmă, Schopenhauer nu vede idei, ci aude vorbindu-ne din ea însăși lucrul în sine. Sunetul modelat nu este o reprezentare, ci expresia lucrului în sine. Vorbirea directă este vorbirea muzicală. Pentru Schopenhauer este ca și cum sublimul ar vorbi în mod intim sufletului său.
Părerea lui Schopenhauer l-a influențat pe Richard Wagner [Nota 13]. Sufletul lui Wagner încerca să cerceteze în felul său sensul enigmei lumii. Marile genii nu caută concepte; ele caută locul unde pot asculta corect pentru a auzi ceea ce le spun zeii. Richard Wagner era de acord cu Goethe, care vedea în arte o continuare a naturii. În epoca noastră materialistă, lucrurile sunt altfel văzute. Goethe vedea în lucruri și printre ele ceea ce se străduiește natura să exprime. Goethe scria din Italia [Nota 14]: Și cum stau în fața operelor de artă, în care trăiește marea artă, văd cum din ele vorbește un fel de Dumnezeire. – În 1805 el a scris în cartea sa despre Winckelmann [Nota 15]: Atunci când natura își reunește toate forțele sale, ordinea, măsura și armonia, abia atunci dobândim sentimentul de artă. – O altă dată, el a afirmat [Nota 16]: Lucrurile din natură sunt ca și cum nu ar fi întru totul încheiate, ca și cum în spatele lor s-ar mai afla o taină. În marea natură intențiile naturii sunt demne de a fi admirate. Iar pe acestea trebuie să le creeze artistul.
În mare, cam așa simțea lucrurile și Richard Wagner. El voia să pătrundă până la imaginile primordiale ale lucrurilor. Iar intenția sa urma să pășească pe scenă, și de aceea el a avut nevoie și de un alt limbaj pentru aceste staturi supraomenești. Din această cauză, pentru a le exprima, el a apelat la muzică.
Ce anume se află la baza părerii lui Schopenhauer și a făcut impresie asupra lui Richard Wagner? Pentru a înțelege ce trăia în acest om trebuie să încercăm să pătrundem adânc în esența lumii, pentru că Schopenhauer a fost doar filosof, și nu ocultist. Noi trebuie să încercăm să înțelegem principiul marelui Hermes Trismegistos [Nota 17]: Sus este totul ca jos. – Un astfel de om profund inițiat recunoștea pretutindeni expresia fizionomică a esenței spirituale. În spatele fizionomiei, în spatele gestului, se află sufletul, care se vede străluminat. Tot ceea ce este în suflet, este și în trup. Hermes vedea în suflet „susul”, iar în trup, „josul”. Natura este doar fizionomia spiritului. El vedea în muzică sunetul modelat artistic.
Artele plastice sunt judecate în funcție de asemănarea cu modelul, ca de exemplu în pictură. Și eroii care pășesc pe scenă își au modelele lor. Dar despre muzică nu se poate spune aceasta. Foșnetul apei unei cascade, ciripitul păsărilor nu pot fi redate cu fidelitate.
Schelling și Schlegel [Nota 18] și alții, erau de părerea că arhitectura ar fi muzică încremenită, și că dacă formațiunile ar deveni fluide, ele ar acționa asemănător muzicii. Ele nu ar avea nicio asemănare cu modelul. Orice artă trece dincolo de ceva. Există însă o diferență: muzica vorbește omului într-un mod cu mult mai elementar și mai direct. Ea cuprinde omul și îl antrenează cu sine, indiferent că el vrea sau nu. În cazul altor arte atenția poate fi deviată, însă la muzică asta nu se face atât de ușor.
Dar care sunt modelele muzicii din lumea spirituală? Aici trebuie să ne preocupăm din nou de evoluția omenească în sens ocult. Eu am indicat deja mai devreme cum se face acest lucru, și nu-l pot expune astăzi pe larg. Să ne întrebăm: care sunt cuceririle celui ce se înalță în lumile superioare? El pătrunde în lumea astrală. Și dacă începe să vadă lumea astrală și stă în fața unei plante, privind-o, fără să se preocupe în amănunte de ea, dacă îi este clar că organele sale fizice nu mai participă, atunci vede cum se formează o flacără ce se desprinde de plantă și se înalță deasupra ei. Astfel, omul poate vedea în lumea astrală cum de la lucruri se înalță o însușire. Discipolul atent, care a progresat, observă în somn că se trezește într-o lume de vis absolut remarcabilă. Culorile se întrepătrund în valuri și din această mare de culori se înalță omul.
Sub îndrumarea învățătorului el vede cum se configurează forme ce nu provin din această lume. Ulterior el va percepe aceste configurații de culori în realitate, pe lângă celelalte lucruri. Pentru astfel de oameni o parte a nopții a devenit cu totul altceva. A devenit o stare intermediară între veghe și vis. Un vis din care i se revelează adevăruri superioare. Aceasta este lumea astrală.
Dar există ceva și mai înalt. În cadrul acestei configurații de culori apare ceva deosebit. Din configurațiile de culori vorbește sunetul, se percepe un răsunet. În acel moment omul a pășit în Devachan, el se găsește în lumea astrală propriu-zisă. Acesta este fundamentul real al celor două lumi superioare în care pășesc oamenii. Când omul se află în lumea astrală el nu aude zgomotele acestei lumi. Acolo domnește o mare liniște, acolo totul vorbește prin lumină și culoare. Și apoi răsună încetișor și apoi tot mai tare, din această lume de culori, o lume de sunete. Dacă omul se află acolo, el trăiește spiritul lumii. Acolo el învață să înțeleagă ce voiau să spună marii maeștri când vorbeau despre muzica sferelor, așa cum a făcut-o Pitagora. Oamenii au vrut să interpreteze simbolic muzica sferelor sorilor cerești, dar ea nu trebuie interpretată așa. Soarele ce răsună prin spațiul cosmic este o realitate.
O imagine ocultă este aceea de a vedea Soarele la miezul nopții. În clipa în care discipolul sau Chela devine clarvăzător, el vede prin Pământ, vede Soarele. Dar și mai mult este când aude Soarele răsunând. Cuvintele lui Goethe din Prologul lui «Faust» nu sunt vorbe goale: „Soarele răsună după vechea melodie” [Nota 19]. Trâmbițele pe care le menționează Ioan în Apocalipsă [Nota 20] sunt recunoscute de ocultist ca realitate.
În lucrările teosofice apar greșeli. De exemplu, Leadbeater descrie planul astral corect, dar descrierile sale referitoare la planul devachanic constituie născocirea sa. În orice caz, el descrie planul devachanic ca fiind mai subtil decât planul astral, dar altfel, deloc corect.
În spatele lumilor noastre sensibilă și astrală avem o lume a sunetelor, lumea devachanică. Toate organele noastre au fost create din lumea spirituală. Niciodată nu ar fi existat o inimă sau o splină dacă nu am fi avut un trup eteric. Imaginați-vă un vas cu apă: formați un vârtej înăuntru; dacă ați putea să-l mențineți ca atare, ați obține o formațiune. Din organismul astral s-a născut ficatul și creierul. Aici găsiți iarăși susul și josul. Lucruri aparent îndepărtate sunt legate într-un mod remarcabil laolaltă. Un exemplu: inima este un mușchi involuntar și noi credem, din punct de vedere fizic, că inima este cea care acționează circulația sângelui. Alți mușchi, ca de exemplu cei ai mâinii, sunt supuși voinței. Dar ocultistul nu a afirmat niciodată că inima ar fi motorul care impulsionează sângele, pentru că el vede cauza primordială a mișcării inimii în mișcarea sângelui. El vede inima ca pe un organ care-și va viețui perfecțiunea abia în viitor. În viitor, mișcarea sângelui [Nota 21] va fi supusă voinței omului. De aceea arată așa mușchiul inimii, iar alcătuirea inimii corespunde mușchilor voluntari. Însă omul își va putea pune inima în activitate așa cum își pune mușchii de la mână, abia mai târziu, în viitor. Inima se află pe o cale deosebită de evoluție, ceea ce a indicat cândva deja Hegel [Nota 22].
Toate acestea sunt legate de evoluția omenească. Să considerăm acum cele trei elemente componente fundamentale și Eul. La început, omul lucrează inconștient la trupurile sale astral, eteric și fizic, incorporându-le ceva din Manas, Buddhi și Atma. Însă în afară de acestea există și ceva conștient. Trupul eteric constă din două părți; una pe care omul a adus-o cu sine și alta pe care a prelucrat-o Eul pe când omul se mai afla încă pe treapta animală, pe treapta peștilor. Inima a fost configurată prin modelarea trupului eteric. Tot ce se află pe lumea aceasta este ca o pecete a spiritualului. Așa stau lucrurile și cu fiecare fenomen cultural. Omul nu poate percepe tot ceea ce are spiritual în jurul său, dar artistul viețuiește ceva din această pecete a lumii astrale. Aș vrea să vă dau un exemplu despre modul în care poate fi pus pe pânză un adevăr spiritual. La muzeul Louvre din Paris sunt expuse două tablouri de Leonardo da Vinci. Ele îi reprezintă pe Ioan Botezătorul și pe Dionysos-Bacchus. Se pare că pentru amândouă a fost folosit același model uman. Bacchus prezintă o nuanță ciudată roșie-albăstruie a trupului omenesc, în timp ce trupul lui Ioan Botezătorul pare să iradieze o nuanță galben-aurie. Așa a văzut pictorul lucrurile. Dionysos pare să absoarbă lumina și să o iradieze înapoi, împreună cu propria sa colorație. Lumina radiază și asupra lui Ioan, însă ea este reflectată înapoi de trupul acestuia, căci el o respinge pudic, nu o amestecă cu trupul său, iar aceasta rămâne în puritatea sa eterică. Așa a presimțit pictorul lucrurile.
Pictorul pictează culori astrale. Muzicianul aduce însă lumea devachanică înlăuntrul lumii noastre terestre. Muzica este expresia sunetelor din Devachan. În armoniile sferelor pășește la faptă un spirit devachanic. Numai că acolo nu există sunete care să răsune în mod senzorial; acolo este imaginea arhetipală. În trupul eteric al omului se află copia sunetelor devachanice. Acest trup eteric pe care și l-a configurat omul sieși este împânzit cu oscilații ale lumii devachanice.
Gândiți-vă numai [Nota 23], că acest trup eteric transformat al omului este încadrat într-un trup încă netransformat. Iar acest nou trup eteric oscilează și iar oscilează, și ia naștere sentimentul învingerii trupului eteric superior asupra celui inferior. Dacă ia naștere sentimentul învingerii trupului eteric superior asupra celui inferior, răsună tonalitatea majoră. Dacă trupul eteric superior nu poate deveni stăpânul celui nepurificat, se trezește sentimentul că ar răsuna din afară o tonalitate minoră. Omul devine conștient prin tonalitatea majoră de dominația sentimentelor sale. Dacă el simte că oscilația înaltă nu se poate impune, el resimte tonalitatea minoră. Dacă acest element muzical vrea să se încadreze în lumea cosmică, atunci a sosit clipa în care se pune în mișcare elementul Buddhi, și abia atunci poate omul modela sunetele artistice în armonii. Începutul unei noi dezvoltări se află în muzică. Acest început nu este în întregime atins de celelalte arte. În muzică există ceva profetic pentru dezvoltarea viitoare. Noul trup eteric ajunge să oscileze prin muzică, și atunci începe și trupul eteric exterior să oscileze.
La operele lui Mozart, dar în special la cele ale lui Rossini, oscilațiile se continuă și în vechiul trup eteric, dar într-o măsură foarte redusă. Dacă ați putea observa ascultătorii lui «Lohengrin» ați vedea că există și un cu totul alt efect. Muzica lui Wagner stârnește atât de puternic trupul Buddhi încât manifestă un efect direct asupra trupului eteric. Astfel, prin muzica lui Wagner este intenționată o transformare a temperamentelor și a înclinațiilor din trupul eteric și cu aceasta puteți presimți ce anume presimțea Wagner și este exprimat și în lucrările sale despre muzică [Nota 24]. Ocultistul afirmă: Dacă omul parcurge o evoluție și aude muzica sferelor, el aude o muzică cerească. Dar omul cotidian nu poate răzbate până acolo. De aceea, omul are sarcina să pecetluiască lumea superioară în lumea fizică. În ceea ce produce omul el creează o copie a lumii spirituale. Asta au simțit Schopenhauer și Wagner și de aceea au atribuit muzicii un rol atât de important.
Pentru știința spirituală a venit timpul să ajute oamenilor să nu mai creeze ca în vis, ci în mod conștient. Am vrut să încerc să vă clarific de ce acționează muzica atât de elementar: în Devachan suntem la noi acasă; acolo trăiește ceva veșnic și atunci când oamenilor de aici, de jos, li se oferă ceva din patria lor primordială, nu este nicio minune că îl primesc. Și de aceea este influența muzicii atât de mare chiar și asupra celui mai simplu om, care nu presimte nimic din ceea ce îi vorbește prin sunetele muzicii: Eu sunt tu și tu ești de aceeași natură cu mine.
Răspuns la întrebare (nu ni s-a păstrat întrebarea pusă)
Prin artă este creat vadul pentru influența astrală și devachanică. Remarcabil la Wagner este faptul că muzica sa exercită o influență enormă asupra trupului eteric. Chiar și oamenii nemuzicali simt acest lucru. Muzica acționează asupra trupului astral pe calea ocolită a trupului eteric. Bach era cu mult mai abstract, el nu avea în muzica sa caracterul direct al lui Wagner. Fiecare mare muzician și-a dobândit talentul într-o încarnare anterioară. Trebuie însă luat în considerare faptul că chiar dacă un om este avansat în privință muzicală, el nu trebuie să fie avansat în toate privințele, de exemplu în cea morală. Omul este atât de divers. El trebuie judecat după ceea ce are, și nu după ceea ce nu are. Asta m-a frapat adesea la conferințele mele despre Goethe, cum oamenii caută cu atâta drag negativul în locul pozitivului, ceea ce alții nu au în loc de ceea ce au. Am fost întrebat de vreo sută de ori ce a rezultat din relația cu doamna von Stein, și altele. N-am putut spune decât atât: Din acea relație au rezultat atât de multe lucruri mărețe, încât doar acestea m-au preocupat. – Este ca și cum un colecționar caută pietre prețioase printre pietrele de râu. El le ia pe cele prețioase, iar celorlalte nu le dă nicio atenție.
