În urma alocuțiunii lui Paul Baumann după trei conferințe
De fapt, este posibil să dăm doar câteva indicații, căci numai pentru a răspunde la întrebările puse de domnul Stuten [Nota 25] ar trebui să discutăm săptămâni de-a rândul dacă este să le tratăm exhaustiv. Vom vedea cât de departe ajungem astăzi. Aș dori să pornesc de la o temă, ca să putem înainta oarecum dintr-un centru. S-a vorbit despre extinderea sistemului tonal, nu-i așa, și diverși vorbitori s-au interesat, cred, de această extindere a sistemului tonal; printre ei s-au aflat și muzicieni, compozitori ș.a.m.d.
Toată această problemă este legată de o alta, care nu este atât de ușor de conceput cum se crede în mod obișnuit. Și aici aș dori să spun, pentru început, că vreau să pun eu însumi o întrebare celor care au participat la această discuție despre extinderea sistemului tonal. Voi face doar câteva remarci premergătoare, și după aceea vă voi ruga să vă exprimați pe deplin în conformitate cu trăirile dumneavoastră subiective.
Este aproape neîndoios că prin momentul pe care l-a caracterizat într-un mod excelent domnul Baumann [Nota 26] drept apariția septimei, în trăirea muzicală a omenirii civilizate a intervenit o foarte mare schimbare. Cred că nu este suficient cunoscut în ziua de azi modul anterior de trăire a muzicii; adică în sensul că, din punct de vedere teoretic, dar și practic, oamenii nu mai viețuiesc pe deplin clar și suficient de intens această schimbare. Iar ceea ce a apărut, septima, nu este un proces deja încheiat, și probabil că ne aflăm chiar la mijlocul unei transformări, dacă îmi este îngăduit să spun așa, a nevoii de muzică a omului. Desigur că astfel de lucruri nu se îndeplinesc atât de repede încât să poată fi aduse în definiții limpezi; dar ele se îndeplinesc totuși și pot fi surprinse oarecum în evoluția ascendentă a omenirii.
Și acum aș dori să-i întreb pe fiecare dintre cei care au luat anterior cuvântul dacă nu ar putea indica ceea ce înseamnă un fel de răspântie în întreaga viețuire muzicală și pe care ei o pot constata dacă reflectează asupra celor pe care le trăiesc în mod muzical. Să formulez mai concret întrebarea: aș dori ca astăzi să ne putem forma o părere în privința trăirii muzicale asupra a cât de diferit viețuiesc oamenii fiecare sunet în parte – aici doresc să fac pentru început abstracție de elementele muzicale. Faptul că fiecare om viețuiește altfel un sunet este fără îndoială; dar viețuirea este atât de diferită încât intervine în înțelegerea muzicii.
Cred că se poate percepe limpede faptul că în ziua de azi există tendința ca tocmai oamenii care viețuiesc lucrurile muzical să pătrundă mai adânc în sunet. Nu-i așa, față de un sunet se poate rămâne la suprafață sau pătrunde mai adânc în el.
Și acum le întreb pe acele persoane care au participat anterior la discuții dacă pot să lege o anumită reprezentare de următoarea afirmație: viețuirea muzicală a prezentului se îndreaptă tot mai mult în direcția de a scinda fiecare sunet în conceperea lui și de a interoga oarecum fiecare sunet în ce măsură el este sau nu este deja o melodie. Deci ideea este dacă ei pot lega vreo reprezentare de aceasta. Pentru că abia dacă putem vorbi ceva despre problema extinderii sistemului tonal dacă nu avem un fundament de la care să pornim.
Anterior s-a făcut o remarcă asupra zgomotelor. Iar la întreaga problemă a zgomotelor se poate răspunde numai dacă rezolvăm în prealabil problema pe care am pus-o acum. Căci dacă eu, de exemplu, presupun – eu nu știu dacă lucrurile acestea au fost suficient viețuite la modul subiectiv până acum – că domnul care a vorbit o vreme mai îndelungată și care s-a referit la zgomote ar fi în mod deosebit înclinat să răspundă în sensul cel mai larg cu: Da! la întrebarea dacă în sunet poate fi percepută o melodie, atunci îl înțeleg, îl înțeleg pe deplin cum pătrunde el în fiecare sunet sau în fiecare sunet articulat [Nota 27] pe care alții le resimt doar ca zgomote și cum prin faptul că el se cufundă în adâncurile sunetului, el găsește ceva și în sunetele care formează zgomotul, ceva care să se constituie în felul acesta muzical, ceva pe care cel care nu se cufundă în aceste adâncuri ale sunetului nu îl poate realiza.
Azi-dimineață, dr. Husemann [Nota 28]a indicat faptul că omenirea prezentului stă și în altă privință în fața faptului de scindare tot mai treptată a personalității. Și, într-adevăr, așa par să stea lucrurile, căci există deja un mare număr de oameni în prezent care au pur și simplu o altă trăire a sunetelor decât muzicienii riguros educați într-o direcție sau alta. Iar aceasta se leagă de cealaltă întrebare care a fost deja pusă, anume cum se raportează știința spirituală la toată această situație.
Acum, vreau să pun din nou riguros întrebarea dacă poate fi legată vreo reprezentare rațională de afirmația că în anumite circumstanțe orice sunet poate fi resimțit drept o melodie prin aceea că cel care se cufundă în profunzimile sunetului aduce la suprafață anumite părți ale sunetului, cumva niște sunete parțiale, al căror raport reciproc, al căror acord poate fi resimțit ca un fel de melodie.
Paul Baumann: Din conferința mea a rezultat că eu pun în legătură zgomotul cu sunetele armonioase, așadar cu melodicul. Poate fi conceput sunetul zgomotului drept melodie, poate drept armonie, pe care noi să o resimțim ca pe un element muzical? În realitate, este neîndoios că orice zgomot este ceva muzical, numai că noi nu îl calificăm drept artă muzicală. Diferența nu este ușor de făcut, dar poate fi limpede resimțită în nuanțele de sunet, în sensul că aici avem ceva deosebit de muzical, care vorbește despre mobilitatea lucrurilor, și că putem diferenția limpede sunetul pur muzical, care nu se aude ca atare, de cele înlăuntrul cărora oscilează.
Eu nu am în vedere aceasta. Acum am în mod special în vedere posibilitatea de extindere a însăși viețuirii sunetului, adică pătrunderea în adâncurile sunetului la trăirea acestuia sau, să spunem, extragerea a ceva din sunet astfel încât să viețuim deja ceva din sunetul însuși.
Paul Baumann: Eu am în vedere eliminarea celor necesare în arta muzicală, a celor ce răsună complementar, procedeu prin care însă se resimte și ceea ce acționează muzical în lucruri.
Eu nu am în vedere acum aceasta, ci ceea ce este viețuit într-un singur sunet, fără ca să existe nicio co-acțiune obiectivă. Este vorba de scindarea sunetului însuși și de re-sintetizarea lui. Eu am aici în vedere lucrurile ca trăire pură. Sunetul a fost atribuit din vechime spiritului sunetului. Exprimând lucrurile din punctul de vedere al poporului: La o reprezentare istorică a jocurilor de Crăciun de la Passauer din 1250, diavolul este reprezentat ca ispititor chiar la început, înainte de începerea jocurilor; pentru a crea într-adevăr atmosfera corespunzătoare, demonul a fost pus să sune într-un corn de foc; a făcut-o într-un mod atât de strident, încât toată lumea s-a speriat. Acesta este stocul de bază al spiritului sunetului despre care vorbesc.
Sunt exprimate diverse păreri.
Toate acestea sunt lucruri care nu se potrivesc cu ceea ce am eu în vedere: viețuirea unui sunet care să apară ca melodie. Atunci când se intonează un sunet, din sunet adie realmente în afară o melodie.
Dr. Stein: Mi se pare că trebuie făcută diferența între perceperea sunetului și resimțirea lui. În percepere eu resimt ceva deosebit de profund, iar acest element simțitor, atunci când simt durere sau spaimă, trece în...
Eu nu am acum în vedere definirea lucrurilor care există deja, ci faptul dacă ne aflăm într-o perioadă de tranziție în privința viețuirii tonale, care devine realmente altceva. Eu am în vedere faptul că în ziua de azi se înțelege drept sunet ceva care poate fi adus în relație cu altele care se află într-o melodie ș.a.m.d., dar că la sunet există posibilitatea de a merge în profunzimi, eventual de a căuta chiar în spatele acestuia, iar atunci, dacă aveți în vedere toate acestea, atunci este posibil un dialog rodnic.
Sunt exprimate și alte opinii.
Dacă ascultăm un sunet care se menține o vreme mai îndelungată, de exemplu ca la începutul uverturii «Freischütz», putem avea un sentiment pe care eu îl pot reprezenta intuitiv. Astfel, sunetul ar fi o jumătate de arc – ca reprezentare grafică – iar din această jumătate de arc doresc să desenez niște firicele ca niște mici nervi care pornesc de aici, astfel încât omul să aibă senzația de sunet pe această jumătate de arc, ca și cum ar intra înăuntru, iar apoi, pe cealaltă parte a arcului se iese din nou pe nervi și vene și așa mai departe, astfel încât există o anumită mișcare lăuntrică ce se manifestă o dată pe o parte a acestei jumătăți de arc, și apoi pe cealaltă parte a ei.
Exprimări de păreri.
Menținerea de durată a sunetului se face în scopul unei mai bune observări. Menținerea de durată a sunetului face posibilă în anumite circumstanțe și observarea modificărilor sunetului. Am acum mai puțin în vedere curba pe care v-am reprezentat-o intuitiv, cât pe aceea care ar trebui desenată aici pe tablă, pătrunzând perpendicular în tablă.
Se exprimă diferite păreri: ...E vorba de intensitatea sunetului?
De aceea spun: pătrundeți mai adânc în sunet!
Expunere mai îndelungată a unui participant.
Domnul van der Pals își povestește experiențele sale pe un sunet; sunt intonate sunete pe poeziile lui Jacobowski. Un sunet indicat de însăși poezia, prin conținutul acesteia; pur și
simplu nu-ți vine să mai pleci de la sunetul respectiv; sunetul era acolo și putea foarte bine rămâne acolo, fiind o melodie în sine – numai că eu am plecat, pentru că nu-mi puteam permite să-l
las să răsune timp de o jumătate de oră.
Acum, după ce am vorbit puțin despre aceasta, aș dori să indic faptul că lucrurile care se dezvoltă o fac pentru început, în primele lor stadii, într-un mod foarte nedesăvârșit. S-ar putea indica, de exemplu, că acum se manifestă câte ceva, într-un mod cu totul discutabil, ca artă a expresionismului – dar aceasta nu trebuie să fie considerată o critică față de arta expresionistă, ci numai față de câte ceva care nu trece dincolo de simple expresiuni –, dar aici se află precis începutul a ceva care va deveni cândva foarte important.
Iar eu sunt de părere că la un astfel de progres al muzicii – asemănător celui prin care am încercat la pictură să trăim în culori și să creăm din culoare –, această viețuire de astăzi a sunetului înseamnă un început al unui progres. Dacă acesta apare pe ici sau pe colo, și unora nu le este simpatică această apariție, eu sunt întru totul de acord. Dar nu despre asta este vorba. Însă aș dori să știu cum poate fi înțeleasă o personalitate muzicală ca aceea a lui Debussy [Nota 29], dacă ea nu este înțeleasă ca premergător a ceva viitor, aflat în această direcție. Și dacă putem accepta acest lucru atunci ajungem la ideea că în fața noastră stă o anumită posibilitate, anume posibilitatea ca pe viitor să se compună într-un alt mod, și anume în sensul ca raportul dintre compozitor și artistul ce interpretează muzica să devină tot mai liber, ca interpretul, artistul ce reproduce muzica să fie cu mult mai puțin determinat, ca el să poată deveni tot mai productiv și să aibă o libertate de acțiune cu mult mai mare. Însă aceasta va fi posibil în muzică numai dacă sistemul tonal va fi lărgit, numai dacă vor exista într-adevăr variațiunile care sunt necesare aici, pentru a se putea varia într-adevăr intens. Și aici îmi pot imagina că, de exemplu, ceea ce furnizează un compozitor în viitor va fi mai mult la modul de indicație, dar pentru că este la modul de indicație, artistul interpret va avea nevoie de mult mai multe variante, de mult mai multe sunete pentru a exprima lucrurile. Dacă omul găsește accesul la profunzimile sunetului, el îl va putea împărți în cele mai diferite moduri, transpunându-l în sunetele învecinate. În felul acesta ar apărea o viață muzicală mobilă. Eu pot schița doar lucrurile. Am putea vorbi toată noaptea, dar noi nu vrem să facem acest lucru, de vreme ce dimineața ne întâlnim din nou. Va apărea o viață muzicală cu mult mai mobilă. Și putem spune că această viață muzicală cu mult mai mobilă se ivește deja în fața noastră.
Iar aceasta se leagă de cealaltă întrebare care se pune mereu, cu întrebarea cum se raportează ființa spirituală la muzică. Această întrebare îmi este întrucâtva nesimpatică. Nu doresc să ofensez pe nimeni prin ceea ce spun, dar această întrebare are ceva nesimpatic prin faptul că este pusă fără simț artistic! În fond, chiar dacă respectiva persoană care a pus-o nu a avut în vedere acest aspect, ea este pusă la modul teoretic, neartistic. Și, de fapt, eu simt că pretutindeni la discuțiile despre artă se glisează foarte ușor afară din elementul artistic și se ajunge la o teoretizare sterilă. Știința spirituală – pentru că nu este ceva intelectual – nu va fi ceva care să cuprindă o singură componentă ființială a omului, ci ea va fi ceva care cuprinde întregul om, având o influență esențială asupra întregului om, asupra gândirii, simțirii și voinței acestuia. În timp ce, în fond, știința actuală, materialist-intelectualistă are influență numai asupra gândirii, asupra elementului intelectual din om, știința spirituală va cuprinde întreg omul. Și consecința acestui fapt va fi că omul devine mai mobil lăuntric, că va ajunge la o mai mare variație a trăirilor sale și cu aceasta va ajunge la o promovare mai intensă a armoniei trăirilor părților sale componente. Și dacă el ajunge la aceasta, asta înseamnă esențialmente o îmbogățire a întregii sale acțiuni și trăiri muzicale. Și la astfel de personalități care, aș spune, sunt întrețesute, străbătute, vitalizate de știința spirituală, va rezulta în realitate ceea ce poate deveni știința spirituală în domeniul muzicii. În această privință nu se poate teoretiza. Lucrurile acestea nu trebuie teoretizate, ci mai degrabă ar trebui simțit din ziua de azi cum știința spirituală îl face realmente pe om mai mobil în sine și cum omul poate păși în felul acesta înspre o trăire muzicală mai intensă, mai nuanțată.
Toate acestea pot fi aduse în legătură cu întrebări mult mai complexe. Vedeți dumneavoastră, mișcării spiritual-științifice i s-a reproșat de multe ori că în cadrul ei se află cu precădere doamne, că bărbații nu prea sunt văzuți în adunările antroposofice. – Eu nu vreau să decid acum în ce măsură acest lucru se confirmă sau nu din punct de vedere statistic. Există oameni care își scriu articolele pentru ziare înainte de a vedea cum stau lucrurile și care nu pot fi convinși să renunțe la ele, chiar dacă văd contrariul celor pe care le-au scris. Dar în ansamblu – vă rog să nu îmi luați lucrurile în nume de rău – putem spune că datorită faptului că lumea bărbaților a participat mai mult la formarea educațională, la educația devenită tot mai științifică în ultimele secole, pentru bărbați a intervenit, într-un anumit mod, ceea ce s-ar putea numi o solidificare, o întărire a creierului. La femei, creierul a rămas mai mobil, mai moale. Desigur că acestea sunt exprimări radicale pentru aceste fenomene, dar fenomenul există. Și pentru că nu vreau să fiu nedrept, voi spune: La bărbați, creierul s-a consolidat și ei au devenit, de aceea, mai îndemânatici în practicarea logicii; la femei, creierul a rămas mai mobil, mai ușor, dar deoarece ele nu au participat la formarea educațională din ultimele secole, care a inclus în sine logica rigidă, ele au rămas superficiale ș.a.m.d. – Așadar, nu-i așa, lucrurile nu trebuie expuse în mod unilateral. Dar în toată această treabă se află ceva care ne poate atrage atenția că este necesar ca noi să facem din nou mobil ceea ce a fost produs în organizația noastră prin educația rigidă, încremenitoare din ultimele secole prin aceea că pătrundem în această manevrare mai intensă a etericului. Însă în felul acesta ajungem tocmai într-o viețuire pe deplin muzicală. Iar aceasta desigur că își va da roadele sale.
Însă ar fi de-a dreptul neartistic dacă am vrea să formulăm vreo teorie despre ceea ce se petrece aici. Este ca și cum cineva ar dori să descrie absolut exact vremea de poimâine. Nu vreau să spun că nu există și o stare de conștiență în care acest lucru se poate face într-o măsură foarte înaltă. Dar, de fapt, nu are nicio însemnătate. Mai bine lăsăm viața să trăiască decât să teoretizăm despre ea în felul acesta.
Acum, cu acest parcurs de gândire, considerațiile noastre au fost îndreptate dinspre elementul muzical asupra constituției omenești. Și astfel, într-o fiziologie spiritualizată, care va avea la rândul ei ceva artistic, vom aduce tot mai mult în legătură aspectele muzicale cu constituția umană.
Mai gândiți-vă că afirmația pe care a făcut-o domnul Baumann despre legătura dintre melos și respirație are ceva profund îndreptățit. În fond, melosul și respirația omenească sunt două lucruri care formează esențialmente un tot.
Însă nu trebuie să uităm că procesul respirator este un proces care se desfășoară în sistemul ritmic. Acest sistem median al organizației omenești se învecinează, pe de o parte, cu sistemul neuro-senzorial, cu sistemul cerebral. Între sistemul ritmic și sistemul neuro-senzorial există o interacțiune. Pe de altă parte, sistemul ritmic se învecinează cu întregul sistem metabolic și al membrelor. Iar aceasta se exprimă, aș spune, până în procesele fizice. Gândiți-vă numai: atunci când inspirăm, ne împingem diafragma în jos, și împingem lichidul cerebral înspre cap, astfel încât prin procesul respirator are loc o modificare continuă a nivelului lichidului cerebral. Însă în felul acesta avem o conlucrare continuă a mișcării ritmice a lichidului cerebral cu ceea ce constituie organele capacității de reprezentare. Pe de altă parte, avem o ciocnire continuă a lichidului cerebral ce coboară, cu tot ceea ce se petrece în sânge, în sistemul metabolic. Iar cu această trăire interioară, gândită organic, se leagă mai mult decât se crede, elementul muzical. Și anume, în modul următor: În măsura în care respirația se apropie de cap, de viața neuro-senzorială, se manifestă mai mult elementul melodios; în măsura în care sistemul ritmic se apropie de sistemul membrelor, își face apariția elementul ritmic propriu-zis; noi nu am făcut decât să le spunem pe nume.
Și apoi, dacă am cuprins aceste lucruri cu privirea, avem un fir conducător pentru a răspunde treptat la întregul mănunchi de întrebări pe care le-a pus domnul Stuten. Așadar ceea ce a prezentat domnul Stuten este corect. Aș dori să abordez acum unul din aspectele pe care le-a prezentat el despre legăturile dintre gândire, simțire și voire. Acest fapt corespunde celor pe care tocmai le-am expus până în organele lăuntrice. Noi am discutat deja aceasta [Nota 30], iar domnul Stuten a reamintit astăzi că ceea ce constituie formele muzicale propriu-zise corespund întregului om, așadar acordului sintetic dintre gândire, simțire și voință.
El a mai pus întrebarea relativ la legăturile dintre grupele tematice. Acestea sunt, desigur, diferite, în funcție de compozitorul de la care provin. Dar acum putem spune următoarele: Nu-i așa, dumneavoastră ați indicat întru totul corect că reprezentării îi corespunde melodia, simțirii îi corespunde armonia, voinței îi corespunde ritmul, formei sunetului îi corespunde omul întreg. Avem așadar: Gândirea = om parțial, Simțirea om parțial, Voința = om parțial, și omul întreg.
Însă acum noi nu avem întregul om în adevărata viață omenească, deoarece omul trăiește toți acei ani dintre naștere și moarte. Iar acest întreg om există în mod continuu și se transformă, se metamorfozează. Și de aceasta este legată succesiunea grupărilor tematice. Parcursul vieții omenești este ceva specific. Iar taina care stă la baza lui este, în orice caz, aceasta: În conștiența sa diurnă obișnuită, omul nu știe cum va fi viitorul, dar în conștiența simțirii sale el este acordat așa cum se desfășoară viitorul. Vă rog să urmăriți pur empiric – acest lucru nu se face de obicei, dar el ține de un sentiment mai subtil al unei adevărate antropologii care devine apoi antroposofie –, cum se schimbă viața de sentiment a unui om despre care aflăm ulterior că a murit. Desigur că există multe aspecte care rețin pe cineva de la a urmări astfel de lucruri, dar cel puțin ulterior se poate urmări și vedea foarte exact cum s-a schimbat viața de sentiment la un om care a murit pretimpuriu, pe măsură ce el se îndrepta spre moarte, și putem vedea cum viitorul se află deja în viața actuală. Este ceva care ține de parcursul vieții omenești.
Toate acestea conlucrează atunci când muzicianul trăiește în succesiunea, în reîntoarcerea grupelor tematice ș.a.m.d. Reîntoarcerea în sine nu trebuie să vă minuneze. Este suficient să priviți înapoi la viața dumneavoastră, dacă a trecut deja suficient timp; anume, perioadele obișnuite, care nu cuprind la toți oamenii același număr de ani, v-ar putea spune: În acest an s-a încheiat o etapă care a durat până în anul cutare, ș.a.m.d. Când cineva a încheiat un parcurs de viață la vârsta de patruzeci și cinci de ani [Nota 31], el va viețui un parcurs similar pe o treaptă următoare la vârsta de cincizeci și doi de ani. Și dacă se pornește de la trăirea de la vârsta de cincizeci și doi de ani, care nu trebuie să fie aceeași, dar care se manifestă asemănător în privința caracterului său lăuntric cu cea de la patruzeci și cinci de ani, putem vedea foarte exact repetiția în viața omenească.
Toate acestea intervin în ceea ce se exprimă într-o operă muzicală. Căci o astfel de operă muzicală este întotdeauna o expresie a omului întreg, cel puțin din momentul în care ea a fost creată. În fond, asupra unor astfel de lucruri se pot da doar câteva indicații.
Răspunsul la alte întrebări care au fost puse, ca de exemplu legătura dintre teoria sunetelor a lui Goethe și știința spirituală ne-ar duce astăzi mult prea departe. Sper că ne vom mai putea reuni în acest sens cu această ocazie sau cu una similară. Și răspunsul la întrebarea despre major și minor, sau despre însemnătatea muzicii grecești ne-ar duce astăzi prea departe.
În privința a ceea ce a fost menționat în legătură cu teoriile despre respirație, cântat și ținuta corporală aș dori să observ doar că astfel de lucruri cum sunt cele scrise în cărțulia menționată nu sunt lipsite de o anumită importanță, dacă sunt abordate rațional.
Este extraordinar de important să se considere omul ca întreg. Oameni ca aceia care au scris cartea nu o fac de regulă, dar ei își aduc o contribuție care, atunci când este văzută în lumina corectă, spiritual-științifică, poate aduce ceva rodnic chiar și pentru știința spirituală.
Nici la problema metodei de cântat nu aș dori să mă refer astăzi, pentru că aceasta poate fi foarte ușor greșit înțeleasă dacă nu poate fi elaborată pe baza anumitor premise, de vreme ce există atât de cumplit de multe metode de cântat diferite. Și poți ajunge să cunoști oameni care au învățat să cânte succesiv după cinci-șase metode de a cânta, ceea ce înseamnă că au uitat toate metodele! Deci nu se poate vorbi într-un mod atât de simplu despre diversele metode de a cânta.
Relativ la cele spuse despre temperamente, despre teză, antiteză și sinteză, trebuie să spun că acesta este un mod de considerare de-a dreptul nerodnic, căci, de regulă, din asemenea abstracțiuni lipsite de viață se poate dezvolta într-adevăr orice. Și la fel de bine cum puteți spune: Wagner – teză, Bruckner – antiteză, ceea ce în principiu poate fi așa, la care se adaugă Știința spirituală – sinteză, altcineva care ar împărți altfel lucrurile ar putea eventual spune: Wagner – teză, Bruckner – antiteză, Mahler – sinteză. Toate acestea pot fi desigur afirmate de unul sau de altul, dacă se abordează astfel de abstracțiuni lipsite de viață.
Și realmente nu cred că ar trebui să prelungim în continuare această seară, de vreme ce nu putem înnopta aici! Deși eu sunt dispus să răspund amănunțit la întrebările puse, pe care mi le-am notat, cu ocazia unei alte întruniri.
