Desigur că ceea ce vom putea discuta în aceste două zile [Nota 61] este doar ceva foarte fragmentar, iar eu voi vorbi în special așa cum este necesar pentru cadrele didactice. Ceea ce doresc să spun nu va fi nici referitor la estetica muzicală – așa cum este ea numită adesea – nici ceea ce își dorește, să spunem, cineva care are tendința de a se lăsa influențat în gustul său artistic prin aceea că i se spune ceva care contribuie la înțelegerea acestui gust artistic. Trebuie să vorbim altfel, atât în direcția esteticii muzicale, cât și din perspectiva consumatorului de artă. Vreau să dobândesc astăzi o bază generală, iar mâine să expun câte ceva care poate avea importanță la pregătirea unor astfel de baze generale în cadrul învățământului muzical. Aceste aspecte vor putea fi continuate apoi cu un alt prilej.
În privința aspectelor muzicale trebuie remarcat că de îndată ce ești nevoit să vorbești despre acestea se destramă imediat toate conceptele folosite în viață în această privință. Abia dacă poți vorbi despre aspectele muzicale folosind conceptele pe care suntem obișnuiți să le folosim în viața curentă. Și aceasta din motivul că muzicalul propriu-zis nu există în lumea fizică dată nouă. El trebuie întâi creat în această lume fizică dată nouă. Aceasta a făcut ca oameni cum este Goethe [Nota 62] să resimtă muzica drept un fel de ideal al tuturor artelor și să spună: Muzica este în întregime formă și conținut și nu necesită nici un alt conținut decât acela care îi este dat înlăuntrul propriului său element. – Asta a determinat și ca în timpul în care intelectualismul a luptat atât de mult să înțeleagă muzica – luptă din care a provenit și cărțulia «Despre frumosul muzical» de Hanslick [Nota 63] –, ca în acel timp să se facă tocmai de către Hanslick remarcabila diferențiere dintre conținutul muzicii și obiectul artei. Și Hanslick atribuie muzicii un conținut, deși o face într-un mod foarte unilateral; dar el contestă faptul că ar exista un obiect al artei muzicii. Muzica nu are un astfel de obiect, cum există în pictură, obiect existent în lumea fizică exterioară. Și acest lucru este indicat deja de faptul că în epoca noastră, în care intelectualismul vrea să abordeze totul, oamenii resimt că de fapt de muzică nu te poți apropia prin intelectualism. Căci acesta se poate apropia și poate aborda numai ceva pentru care există un obiect exterior. De aici și această particularitate că în tot felul de îndrumare – bine intenționate, de altfel – pentru înțelegerea muzicii, veți găsi că de fapt fiziologia sunetului nu știe să spună nimic despre muzică. Și este o recunoaștere peste tot răspândită faptul că există doar o fiziologie a sonorităților, și nu există o fiziologie a sunetelor. De fapt, cu mijloacele uzuale actuale nu se poate înțelege muzica. Și de aceea este necesar ca atunci când începem să vorbim despre muzică să nu facem apel la conceptele obișnuite cu care înțelegem lumea noastră materială.
Poate că ne apropiem cel mai bine de cele pe care vrem să le discutăm în aceste două zile dacă abordăm un anumit punct de pornire, aș spune, din prezentul istoric. Dacă vom compara epoca noastră cu epocile anterioare vom găsi că această epocă a noastră se caracterizează într-un mod absolut precis în privința aspectelor muzicale. Putem afirma că această epocă a noastră se află la mijloc, între două sentimente muzicale. Ea are deja unul dintre aceste sentimente, dar pe celălalt nu îl are încă. Putem urmări foarte bine în istorie cum s-a realizat trecerea în cadrul sentimentului muzical de la sentimentul de cvintă la sentimentul de terță. Sentimentul de terță este ceva nou. Însă în epoca noastră încă nu există ceva care va exista în viitor: sentimentul octavei. De fapt, în omenire nu este format un adevărat sentiment al octavei. Dumneavoastră veți simți diferența ce există, prin comparație cu resimțirea sunetelor [Nota 64] de până la septimă. În timp ce septima este resimțită încă în relație cu prima, de îndată ce intervine octava apare o cu totul altă trăire. Căci aceasta numai poate fi diferențiată de primă; ea se suprapune cu prima. În orice caz, diferența care există pentru o cvintă sau o terță nu există pentru octavă. Desigur că avem totuși un sentiment în această privință. Dar acesta nu este sentimentul care se va configura cândva, și care există ca predispoziție. Sentimentul de octavă va fi cândva cu totul altceva. Sentimentul de octavă va putea cândva aprofunda infinit trăirea muzicală. Și va fi așa că la fiecare afirmare a intervalului de octavă într-o operă muzicală omul va avea un sentiment pe care eu nu îl pot descrie decât cu aproximație. Și anume, el își va spune: Eu mi-am găsit recent Eul, eu mă simt înălțat ca om prin sentimentul de octavă.
Aceste lucruri pot fi de fapt înțelese și simțite numai dacă ne este limpede faptul că trăirea muzicală nu are acea relație cu urechea care i se atribuie în mod obișnuit. Căci trăirea muzicală impresionează întregul om, iar urechea are o cu totul altă funcție în trăirea muzicală decât se acceptă de obicei. Nimic nu este mai greșit decât să spui: „eu aud sunetul”, sau „eu aud melodia cu urechea”. Astfel de afirmații sunt cu totul incorecte. Căci sunetul sau o melodie, sau o armonie oarecare, sunt viețuite de fapt cu întreg omul. Iar această trăire ajunge prin ureche într-un mod absolut remarcabil în conștiență. Nu-i așa, sunetele pe care le avem în mod obișnuit în considerare au ca mediu aerul. Chiar și atunci când folosim orice alt instrument decât un instrument de suflat, elementul în care trăiește sunetul este tot aerul. Dar ceea ce trăim noi în sunet nu mai are nimic de a face cu aerul. Și adevărul este că urechea este acel organ care, înainte ca noi să avem trăirea sunetului, separă elementul aer de sunet, astfel încât noi receptăm de fapt sunetul, trăindu-l ca atare, drept rezonanță, drept reflexie. Urechea este, de fapt, organul ce reflectă în interiorul nostru omenesc sunetul care trăiește în aer, dar în așa fel încât elementul aer este separat de sunet, iar sunetul pe care noi îl auzim trăiește în elementul eteric. Așadar urechea există, dacă-mi este îngăduit să mă exprim așa, pentru a învinge intonarea sunetului în aer și pentru a reflecta înlăuntrul nostru trăirea eterică pură a sunetului. Ea este un aparat de reflexie pentru sentimentul sunetului.
Acum se pune problema să înțelegem mai în profunzime cum este structurată trăirea sunetului în om. Trebuie să mai spun încă o dată că ea este structurată în așa fel încât în privința trăirii sunetului toate conceptele devin confuze. Nu-i așa, noi spunem: Omul este o ființă tripartită, este om neuro-senzorial, om ritmic și om al metabolismului și membrelor. – Da, acest lucru este cât se poate de adevărat pentru toate celelalte raporturi. Însă pentru trăirea sunetului, pentru trăirea muzicală nu este întru totul corect. Căci trăirea senzorială nu există de fapt la trăirea muzicală în același sens ca la celelalte trăiri. Trăirea senzorială, în cazul trăirii muzicale, este considerabil mai interiorizată decât la celelalte trăiri, deoarece pentru trăirea muzicală urechea este de fapt doar organ de reflexie, căci urechea nu aduce omul în același mod în legătură cu lumea exterioară cum o face, de exemplu, ochiul. Ochiul aduce omul în legătură cu lumea exterioară pentru toate formele vizibile, și pentru formele artistice vizibile. Ochiul intră în discuție și la pictor, și la cel care privește natura. Urechea intră în discuție la muzician doar în măsura în care el este capabil să viețuiască sunetul fără să se afle în legătură cu lumea exterioară, așa cum o face, de exemplu, ochiul. Urechea intră în discuție pentru trăirea muzicală prin aceea că ea este exclusiv un aparat de reflexie. Astfel încât, de fapt, noi trebuie să spunem că, în privința trăirii muzicale, noi trebuie să-l considerăm mai întâi pe om ca om al nervilor. Căci urechea nu intră în discuție ca organ nemijlocit de simț, ci doar ca intermediar către interior, deci ea nu este ceva care ne unește cu lumea exterioară – perceperea muzicii instrumentale este un proces foarte complicat, despre care va trebui să mai vorbim –, deci urechea nu intră nemijlocit în discuție ca organ de simț, ci ca organ de reflexie.
Iar dacă mergem mai departe, pentru trăirea muzicală intră în considerare legătura cu omul membrelor – de aceea poate trece elementul muzical în dans. Însă omul metabolic nu intră în considerare în același mod, și de aceea, acum, când am abordat trăirea muzicală, a trebuit să deplasăm împărțirea omului.
Pentru trăirea muzicală trebuie să spunem: omul este om al nervilor, om ritmic, om al membrelor. Nu luăm în considerare percepțiile senzoriale ca fenomene însoțitoare. Ele există, căci omul este o ființă senzorială, iar urechea sa are importanță și ca organ de simț, dar nu are importanța pe care trebuie să i-o atribuim în privința unui alt raport cu lumea. De asemenea, metabolismul este un fenomen însoțitor; se manifestă fenomene metabolice, dar ele nu au nicio importanță pentru trăirea muzicală. Dimpotrivă, are importanță tot ceea ce trăiește în membre ca posibilitate de mișcare. Pentru trăirea muzicală are o importanță imensă faptul că noi legăm de această trăire mișcările de dans. Și o bună parte a trăirii noastre muzicale se bazează pe aceea că noi trebuie să ne reținem, să ne reținem mișcările. Însă aceasta indică faptul că trăirea muzicală este trăire a întregului om.
Acum, pe ce se bazează faptul că în prezent omul are o trăire a terței? Pe ce se bazează faptul că el se află abia pe calea de a primi o trăire propriu-zisă a octavei? Acestea se bazează pe faptul că orice trăire muzicală din evoluția omenirii ne duce de fapt, pentru început, înapoi – dacă nu vrem să ne întoarcem și mai departe, ceea ce nu ar avea sens –, în perioada atlanteană [Nota 65]. În perioada atlanteană trăirea muzicală esențială a fost trăirea septimei. Dacă ați merge înapoi în perioada atlanteană ați găsi că acolo totul era de fapt acordat încontinuu în septime – lucrurile erau mult prea puțin asemănătoare celor din ziua de azi. Iar trăirea de septimă constă de fapt în aceea că omul se simțea mereu pe deplin desprins de pământ prin această trăire a septimei, prin această trăire muzicală clădită pe trăirea de septimă în cadrul diferitelor octave. În această trăire a septimei, omul se simțea eliberat de legătura sa cu Pământul. El se simțea imediat într-o altă lume. Iar omul de atunci ar fi putut spune la fel de bine: Eu trăiesc muzica –, pe cât ar fi putut spune: Eu mă simt în lumea spirituală. – Aceasta era trăirea preponderentă de septimă. Ea s-a continuat până în perioada postatlanteană și a jucat un rol deosebit până când a început să fie resimțită drept antipatică. În măsura în care omul voia să pătrundă în trupul său fizic, voia să-și ia în stăpânire trupul fizic, trăirea de septimă a început să fie resimțită ca dureroasă, ușor dureroasă. Iar omul a început să dobândească o mai mare plăcere în trăirea de cvintă, astfel încât o scară muzicală, clădită în succesiunea actuală, ar fi fost pe atunci, o vreme foarte îndelungată din perioada postatlanteană: re, mi, sol, la, si și din nou re, mi. Nu existau fa și nici do. Așadar trebuie să facem abstracție de sentimentul de fa și de sentimentul de do atunci când ne întoarcem în această primă perioadă postatlanteană. Dimpotrivă, în cadrul diferitelor octave erau viețuite cvintele.
Așadar cvintele au început să devină, în decursul timpului, sentimentul muzical plăcut. Însă orice muzică clădită prin excluderea terței și excluderea a ceea ce noi numim astăzi sunetul do, orice trăire muzicală de acest gen era pătrunsă de un anumit grad de desprindere de Pământ. Era întru totul ceva care determina ca muzica să fie resimțită drept o transpunere într-un alt element. Omul se simțea mereu înălțat din sine în muzica pe bază de cvintă. Iar trecerea la trăirea de terță, care de fapt trebuie urmărită până în cea de-a patra epocă postatlanteană – când trăirea terței încă nu exista în mod desăvârșit, când existau de fapt trăiri ale cvintei; chinezii mai au și astăzi această trăire a cvintei –, această trecere la trăirea de terță înseamnă totodată faptul că omul simte muzica în legătură cu propria sa organizație fizică; că omul se simte pe sine ca om pământean, ca muzician pământean, doar prin aceea că el poate avea trăirea de terță. Mai înainte, la trăirea de cvintă, el spunea mai degrabă: „Îngerul începe să devină muzician în mine. Muza trăiește în mine? – „Eu cânt” nu era expresia corectă. Faptul de a putea spune „eu cânt” a devenit posibil numai când a intervenit trăirea de terță. Prin trăirea de terță omul începe să se simtă pe sine însuși ca fiind cel care cântă. Căci trăirea de terță interiorizează întreaga simțire muzicală. De aceea nu a existat nicio posibilitate în perioada cvintei de a colora elementul muzical prin participare subiectivă. Căci înainte de apariția trăirii terței fracțiunea subiectivă consta întotdeauna în aceea că subiectivitatea era resimțită ca fiind detașată și transpusă în obiectivitate. Abia prin trăirea terței s-a ajuns ca subiectivitatea să fie resimțită în ea însăși, iar omul a început să-și lege propriile sentimente legate de destin din viața sa obișnuită, cu aspectele muzicale. De aceea a început să aibă sens ceea ce în perioada cvintei nu avea niciun sens. În perioada cvintei, majorul și minorul nu aveau încă niciun sens. Nici nu se putea vorbi despre ele. Majorul și minorul, această legătură particulară a subiectivității omenești, a vieții de simțire lăuntrică, în măsura în care această viață de simțire era legată de corporalitatea terestră, începe abia în decursul celei de-a patra epoci postatlanteene și este legată de trăirea terței. Atunci a apărut diferența dintre major și minor. Atunci a apărut legătura dintre sufletescul subiectiv și muzică. Iar omul a început să coloreze elementul muzical, care și-a dobândit abia acum coloritul. Căci omul este când în sine, când în afara sa; sufletul oscilează încoace și încolo, între dăruire și interiorizare. Abia datorită acestui fapt este atras elementul muzical în mod corespunzător către om. Astfel încât putem spune: în decursul celei de-a patra epoci postatlanteene începe trăirea de terță și începe totodată posibilitatea de a exprima în muzică dispozițiile de major și minor. – În această situație continuăm, de fapt, să ne aflăm și astăzi. Iar modul în care ne încadrăm noi în această situație poate fi realizat doar prin înțelegerea întregului om, înțelegere care trece însă și ea dincolo de conceptele obișnuite.
Desigur că trebuie să ne obișnuim să practicăm și antroposofia folosindu-ne de conceptele obișnuite de care dispunem, și atunci spunem: Omul constă din trup fizic, trup eteric, trup astral și Eu. – Acest lucru trebuie afirmat pentru început, pentru că oamenilor trebuie să li se dea etape. Însă aceasta nu este decât o etapă, când facem această afirmație, căci lucrurile sunt cu mult mai complicate decât se crede. Lucrurile stau de fapt astfel, încât dacă vrem să înțelegem, pentru început, omul – am acum în vedere omul pământean –, așa cum se formează el după conceperea embrionului, avem aproximativ următoarele: coborârea omului din lumea spirituală în lumea fizică este precedată de coborârea Eului spiritual, înspre astral și eteric. Și prin aceea că Eul pătrunde în astral și în eteric el poate cuprinde omul fizic în starea embrionară, constituind apoi forțele de creștere ș.a.m.d. Astfel încât atunci când contemplăm germenul omenesc avem faptul că acest germen este cuprins de forțe fizice, care la rândul lor sunt influențate de faptul că Eul a coborât în fizic prin astral și eteric. Dacă vom contempla omul care trăiește în lumea fizică, prin ochii săi, de exemplu, acționează direct asupra fizicului Eul spiritual, omițând pentru început astralul și etericul – ulterior, înlăuntrul organismului omenesc, el se împarte din nou. Noi oferim astralul și etericul mai întâi din interior. Astfel încât putem spune: Eul trăiește în mod dual în noi. Mai întâi el trăiește în noi prin aceea că noi am devenit oameni pe Pământ, iar Eul a coborât în lumea fizică și ne-a clădit din fizic incluzând etericul și astralul. Apoi însă Eul trăiește în noi în măsura în care suntem oameni adulți, prin aceea că Eul dobândește prin simțuri influența asupra noastră, sau Eul dobândește influență asupra astralului, se împuternicește de astral și dobândește influență în respirația noastră, cu excepția sferei propriu-zise a Eului, capul, unde trupul fizic devine organ al Eului. Numai în mișcările membrelor, atunci când ne mișcăm membrele, avem aceeași activare a naturii sau a lumii în noi, pe care o avem în noi atunci când suntem în stare embrionară. Tot restul a fost adăugat. Atunci când mergeți – sau dansați –, în dumneavoastră acționează și în ziua de azi aceeași activitate care acționa când erați embrioni. Toate celelalte activități, și în special activitatea capului, au fost adăugate prin aceea că au fost îndepărtați curenții coborâtori.
Trăirea muzicală străbate realmente întregul om. Și anume în așa fel încât la ea participă ceea ce a coborât cel mai mult, așadar, aș spune, ceea ce a venit la om pentru început în mod exterior omului, înainte ca omul pământean să se fi constituit, alcătuind baza pentru formarea embrionului, și care trăiește în ziua de azi în noi prin aceea că ne putem mișca, inclusiv prin gesturi. Ceea ce trăiește în felul acesta în om este totodată baza elementelor componente inferioare ale octavei, așadar: do, do diez, re, re diez. Acum lucrurile ajung în dezordine, după cum se poate vedea la pian, pentru că povestea trece în eteric. La cele mai grave sunete ale octavei – a oricărei octave – se ia în considerare, pentru început, tot ceea ce se află de fapt în sistemul membrelor omului, așadar ceea ce se află în partea cea mai fizică a omului. Apoi, când răsună, de exemplu, un mi, participă, în esență, vibrația trupului eteric. Aceasta se desfășoară similar până la fa, fa diez, sol. Apoi mergem în sus, unde participă ceea ce acționează în vibrația trupului astral. Și aici se blochează lucrurile. Căci acum, dacă pornim de la do, do diez, și ajungem aici la septimă, ajungem într-o regiune unde de fapt trebuie să rămânem pe loc. Trăirea stagnează și noi avem nevoie de un element cu totul nou.
Dacă îmi este îngăduit să mă exprim așa, noi am pornit de la Eul interior, de la Eul interior ce trăiește în fizic, atunci când am început octava. Și am urcat, prin trupul eteric și trupul astral, până la septimă, iar acum, prin aceea că am ajuns sus, la capătul octavei, trebuie să trecem la Eul care trebuie resimțit direct. Trebuie să ne găsim pentru a doua oară atunci când ajungem la capătul de sus al octavei. Trebuie să ne spunem oarecum: Omul din noi trăiește de fapt în toate cele șapte sunete, dar noi nu știm nimic despre aceasta. El se ciocnește de noi în do, în do diez, pentru că el împinge de acolo trupul nostru eteric, trupul nostru astral, atunci când avem, de exemplu, un fa sau un fa diez; trupul eteric vibrează și împinge în sus trupul astral – originea acestui fapt este jos, în trupul eteric –, și dacă ajungem prin sunete până la septimă, avem trăirea astrală. Dar noi nu știm prea bine acest lucru. Îl știm doar simțindu-l. Sentimentul de octavă aduce găsirea propriei sine pe o treaptă superioară. Terța ne conduce înspre lăuntrul nostru; octava ne conduce la a ne mai resimți încă o dată pe noi înșine. – Toate noțiunile pe care le folosesc eu trebuie să le luați doar ca înlocuitori, trebuie să vă întoarceți peste tot la sentimente. Atunci veți putea vedea că de fapt trăirea muzicală se străduiește să-l conducă pe om înapoi, la ceea ce a pierdut el în vremurile străvechi. În vremurile străvechi, în care exista trăirea de septimă, așadar, în fond, când era trăită întreaga gamă muzicală, omul s-a simțit, prin trăirea muzicală, drept o ființă unitară care stă pe Pământ; în trăirea de septimă el se afla în afara sa. Așadar el se simțea pe sine în lume. Muzica era pentru el posibilitatea de a se simți pe sine însuși în lume. Omul de atunci putea fi instruit la modul religios prin aceea că era pus să asculte muzica de atunci, căci atunci el înțelegea imediat că prin muzică nu este numai om pământean, ci el aparține întregului Univers. Însă această trăire s-a interiorizat tot mai mult. S-a adăugat trăirea cvintei, prin care omul se mai simțea încă legat de ceea ce trăia în respirația sa. Perioada cvintei a fost, în esență, răstimpul în care omul simțea astfel lucrurile. Dar el nu-și spunea că așa simțea lucrurile; dacă vrem să exprimăm ce simțea el, trebuie să spunem: Eu inspir, eu expir. Eu simt în mod deosebit trăirea respiratorie prin modificările respirației, de exemplu în cazul unui coșmar. Însă muzica nu trăiește deloc în mine, ea trăiește în inspirație și expirație. – Omul se simțea mereu în această trăire muzicală ca plecând și întorcându-se din nou în sine. Cvinta era ceva care cuprindea inspirația și expirația, septimă cuprindea numai expirația. Terța îl transpunea în posibilitatea de a viețui continuarea procesului respirator în interior. Din toate acestea veți găsi explicația trecerii de la cântatul cu acompaniament, cum se obișnuia în vechile vremuri ale evoluției omenirii, la cântatul de sine-stătător. Omul și-a configurat la început cântatul cu ajutorul unui sunet exterior, al unei formațiuni sonore exterioare. Cântatul emancipat a venit mai târziu, iar de acesta se leagă, pe de altă parte, și muzica instrumentală emancipată.
Acum putem spune că în trăirea muzicală omul se viețuia pe sine însuși împreună cu lumea. El nu se viețuia pe sine nici în sine, și nici în afara sa. – El nu ar fi putut auzi un instrument și nu ar fi putut auzi în vremurile vechi nici un sunet separat. Pentru el ar fi fost ca și cum în jurul său s-ar fi aflat o fantomă separată. El putea viețui doar un sunet alcătuit din ceva obiectiv exterior și din interiorul său subiectiv. Așa s-a ajuns ca trăirea muzicală să se împartă în aceste două direcții, după obiectiv și subiectiv.
Toată această trăire este conținută, desigur, în tot ceea ce este muzical în ziua de azi. Avem pe de o parte ceea ce îi conferă muzicii o poziție absolut aparte în lume, anume faptul că prin trăirea muzicală omul nu găsește încă legătura cu lumea. Această legătură cu lumea va fi găsită atunci când va interveni trăirea octavei, în modul schițat. Atunci trăirea muzicală va fi, pentru om, dovada existenței lui Dumnezeu, pentru că omul își viețuiește de două ori Eul; o dată ca Eu fizic interior, și altă dată ca Eu spiritual exterior. Și prin aceea că se va folosi și octava așa cum se folosesc septima, cvinta și terța – dar ele nu se folosesc în ziua de azi așa cum am indicat –, va putea fi dovedită existența lui Dumnezeu într-un mod nou. Pentru că aceasta va fi trăirea de octavă. Omul își va putea spune: Dacă eu îmi trăiesc Eul așa cum este el pe Pământ, în primă, și apoi îl trăiesc așa cum este el în spirit, aceasta este dovada lăuntrică a existenței lui Dumnezeu. – Dar aceasta este o altă dovadă decât o avea vechiul atlantean prin trăirea de septimă. Căci pe atunci întreaga muzică era dovada existenței lui Dumnezeu. Dar ea nu era câtuși de puțin dovada propriei existențe omenești. Atunci când omul devenea muzical, în el trăia marele spirit. În momentele în care el practica muzica, marele spirit era în el. Marele progres al omenirii va fi viețuit în sfera muzicală prin aceea că omul nu numai că este cuprins de Dumnezeu, plin de Dumnezeu, ci își mai are și conștiența de sine, iar aceasta va duce la faptul că omul va resimți gamele muzicale ca pe sine însuși, dar se va resimți și pe sine însuși în ambele lumi. Imaginați-vă ce aprofundare imensă poate interveni în viitor în muzică prin aceea că omul nu ajunge numai la ceea ce poate trăi el astăzi în compozițiile muzicale obișnuite – care desigur că au avansat foarte mult –, ci el va putea viețui și faptul că în timpul ascultării unei compoziții muzicale devine un cu totul alt om. El se va simți transformat și se va simți apoi redat sieși. În această simțire a unei posibilități omenești aflată deocamdată la mare distanță, ar consta următoarea configurare a muzicii. Astfel încât se poate spune: la cele cinci vechi sunete re, mi, sol, la, si, s-a adăugat fa-ul în măsura cea mai înaltă, dar nu și do-ul propriu-zis. Acesta mai trebuie să intervină în întreaga însemnătate a sentimentelor omenești.
Însă toate acestea sunt extraordinar de importante dacă avem sarcina să conducem dezvoltarea omului în privința aspectelor muzicale. Căci, vedeți dumneavoastră, copilul, până pe la vârsta de nouă ani, nu are de fapt o cuprindere corectă a dispozițiilor de major și minor, chiar dacă ne apropiem de el cu aceste dispoziții de major și minor. Atunci când copilul vine la școală, poate fi pregătit în vederea unei primiri ulterioare a dispozițiilor majoră și minoră, dar el nu are încă nici una, nici cealaltă. Și oricât de puțin ar voi oamenii să accepte acest lucru, copilul trăiește încă, în esență, în dispoziția de cvintă. Desigur că în exemplele de la școală se pot lua și fragmente care conțin terțe; dar dacă vrem să abordăm copilul într-adevăr în mod corect, trebuie să-i promovăm înțelegerea muzicii pornind de la înțelegerea cvintei. Și vom face o mare binefacere copilului dacă îi vom preda dispozițiile majoră și minoră împreună cu înțelegerea legăturii cu terța, în momentul pe care eu l-am desemnat ca aflat după împlinirea vârstei de nouă ani, când copilul începe să ne pună întrebări importante. Iar una dintre întrebările importante este referitoare la imboldul de a trăi împreună cu terța mare și cea mică. Este ceva care apare pe la vârsta de nouă-zece ani, și care trebuie favorizat în mod deosebit. În măsura în care ne este posibil în situația noastră muzicală actuală, este necesar să încercăm să favorizăm înțelegerea octavei de către copiii aflați în jurul vârstei de doisprezece ani. În felul acesta, ceea ce trebuie să aducem copilului va fi din nou adaptat vârstei sale.
Este infinit de important să ne fie absolut limpede că, în fond, muzica nu trăiește decât lăuntric în om, în trupul eteric, trupul fizic fiind, desigur, antrenat pentru sunetele joase ale gamei. Însă acesta trebuie să pătrundă în trupul eteric, iar acesta, la rândul său, să pătrundă în trupul astral. Eul poate fi încă doar atins ușor.
În timp ce noi trăim în creierul nostru cu conceptele noastre grosiere folosite pentru restul lumii, în muzică ajungem la momentul în care să dezvoltăm alte concepte. Anume, muzica se află într-un asemenea domeniu în care ne este îngăduită dezvoltarea de concepte. Gândiți-vă că trebuie să ieșim din muzică atunci când sunetul începe să se estompeze, când nu mai poate fi resimțit drept sunet. Atunci când sunetul începe să se estompeze – știința filistină de astăzi ar spune: când ajunge la un anumit număr de oscilații –, el nu mai este resimțit ca sunet. Atunci când începe să se estompeze în sine, apare reprezentarea, noțiunea, care se obiectivizează în sunetul articulat din vorbire, care de fapt anulează sunetul în măsura în care el este sunet articulat, și nu anulează sunetul nearticulat, ce răsună simultan, desigur, împreună cu sunetul articulat. Și atunci trăirea muzicală propriu-zisă coboară numai până la trupul eteric. Desigur că fizicul se ciocnește în sus, de sunetele de jos. Dar dacă am coborî cu totul în fizic și metabolismul ar aparține de trăirea muzicală, atunci trăirea muzicală ar înceta să mai fie o trăire muzicală propriu-zisă. Acest lucru este atins, aș spune, pentru a face trăirea muzicală ceva mai picantă, în sunetele din contraoctavă. În sunetele din contraoctavă, muzica este oarecum alungată afară din sunet. Trăirea muzicală propriu-zisă, ce se desfășoară cu totul lăuntric, dar nu în Eu și nici în trupul fizic ci în omul eteric și în cel astral, sentimentul muzical propriu-zis merge de fapt numai până la trupul eteric, și anume până la sunetele puternice. Sunetele-din contraoctavă există de fapt doar pentru a răzbi în lumea exterioară cu elementul muzical. Sunetele din contraoctavă există, în fond, acolo unde omul atinge lumea exterioară prin muzică, iar lumea exterioară reacționează. Ele constituie pășirea elementului muzical din sufletesc în substanțial. Atunci când coborâm în sunetele din contraoctavă ajungem cu sufletul în elementul substanțial, și viețuim această strădanie a materiei, a substanței, de a fi și ea însuflețită muzical. Aceasta este, în fond, esența situării sunetelor din contraoctavă în muzică. Totul trebuie să ne ducă la a ne spune că numai o înțelegere cu adevărat irațională a omului ne face posibil să ne însușim muzica – resimțită în mod arbitrar – și să vrem să o aducem oamenilor.
Vrem să continuăm mâine mai amănunțit aceste lucruri.
