Am discutat ieri despre esenţa voinţei, în măsura în care voinţa este inclusă în organismul omenesc. Vrem acum să fructificăm relaţiile voinţei cu omul, pe care le-am cunoscut cu privire la celelalte aspecte ale fiinţei omeneşti.
Veţi fi observat că la discuţiile de până acum asupra fiinţei omeneşti, am luat în considerare în primul rând, pe de o parte, activitatea intelectuală, de cunoaştere, şi pe de alta, cea volitivă. V-am arătat şi modul în care activitatea de cunoaştere este în legătură cu fiinţa neuronală a omului, iar puterea voinţei stă în legătură cu activitatea sangvină. Dacă veţi cugeta la aceasta, vă veţi întreba: Care este situaţia cu cea de a treia capacitate sufletească, cu activitatea afectivă? ‒ Aceasta a fost mai puţin luată în seamă de noi, până acum. Dar tocmai faptul că astăzi luăm mai mult în considerare activitatea afectivă ne va oferi şi posibilitatea de a pătrunde mai intensiv celelalte două laturi ale naturii omeneşti, cea de cunoaştere şi cea de voinţă.
Un singur lucru mai trebuie să ne fie clar, lucru pe care l-am menţionat deja în diferite contexte. Capacităţile sufleteşti nu pot fi puse atât de pedant una lângă cealaltă: gândire, simţire, voinţă, pentru că în sufletul viu întreg, o activitate trece mereu în alta.
Să observăm, pe de o parte, voinţa. Veţi putea fi conştienţi că nu puteţi să voiţi ceea ce nu pătrundeţi cu reprezentarea, deci cu activitate de cunoaştere. Încercaţi să vă concentraţi asupra voinţei dumneavoastră printr-o interiorizare chiar şi superficială. Veţi descoperi mereu: în actul de voinţă se regăseşte permanent, într-un fel, reprezentarea. Nici nu aţi fi om dacă nu aţi avea reprezentarea în actul de voinţă. Aţi realiza tot ce izvorăşte din voinţa dumneavoastră, pornind dintr-o activitate obtuză, instinctivă, dacă nu aţi întrepătrunde acţiunea, care izvorăşte din voinţa dumneavoastră, cu activitate de reprezentare.
Tot astfel precum reprezentarea se află în toate activităţile volitive, în toată gândirea se află voinţa. Din nou veţi recunoaşte, la o observare cât de superficială a sinei dumneavoastră, că în actul gândirii lăsaţi să pătrundă mereu voinţa, în formarea de gânduri. Modalităţile de a forma gândurile înseşi, de a lega un gând de altul, de a trece la judecată şi concluzie, toate acestea sunt străbătute de o mai fină activitate volitivă.
Astfel că putem doar să spunem: Activitatea volitivă este în principal activitate volitivă şi are în ea, în subsidiar, curentul activităţii de gândire; activitatea de gândire este în principal activitate de gândire şi are în subsidiar curentul activităţii de voinţă. Deci o alăturare pedantă este imposibilă, chiar şi numai pentru observarea activităţilor sufleteşti, tocmai pentru că una este întrepătrunsă cu alta.
Ceea ce realizaţi ca valabil pentru suflet: întrepătrunderea activităţilor sufleteşti, vedeţi exprimat şi în trup, în care se manifestă activitatea sufletească. Să observăm, de exemplu, ochiul omenesc. Înlăuntrul ochiului, dacă îl privim în întregul său, se continuă nervii; dar înlăuntrul ochiului se continuă şi căile sangvine. Prin aceea că nervii se continuă în ochiul omenesc, pătrunde în ochi activitatea de gândire, de cunoaştere; prin faptul că în ochiul omenesc se continuă căile sangvine, pătrunde în ochi activitatea volitivă. Astfel că, până la periferia activităţii senzoriale, sunt legate între ele latura volitivă şi cea reprezentativă sau cognitivă. Acest lucru este valabil pentru toate simţurile, dar şi pentru membrele de mişcare ce slujesc voinţei, în următorul mod: în voinţa noastră, în mişcările noastre pătrunde prin căile neuronale latura cognitivă şi prin cele sangvine latura volitivă.
Acum însă trebuie să cunoaştem şi calitatea deosebită a activităţii de cunoaştere. Am atras deja atenţia asupra acestui lucru, dar trebuie să devenim pe deplin conştienţi că în acest întreg complex de activitate umană, ce este înclinat spre latura cognitivă, stă totul reprezentativă. Am spus deja: În cunoaştere, în reprezentare trăieşte de fapt antipatia. Oricât de ciudat ar fi, tot ce tinde spre reprezentare, este pătruns de antipatie. Veţi spune: Dar când privesc ceva, doar nu exercit antipatie! ‒ Ba da, faceţi aceasta! Exercitaţi antipatie în momentul în care priviţi un obiect. Dacă în ochiul dumneavoastră ar fi doar activitate neuronală, atunci fiecare obiect pe care l-aţi privi cu ochii dumneavoastră v-ar produce greaţă, v-ar fi antipatic. Doar datorită faptului că în activitatea ochiului pătrunde şi activitatea voinţei, ce constă din simpatie, a faptului că în mod fizic se întinde în ochiul dumneavoastră latura sangvină, doar astfel trăirea antipatiei este stinsă în observarea senzorială pentru conştienţa dumneavoastră şi, printr-o compesare între simpatie şi antipatie, este provocat actul obiectiv, neutru al vederii. El este provocat prin aceea că simpatia şi antipatia se echilibrează, iar această interrelaţionare dintre simpatie şi antipatie nici nu ne devine conştientă.
Dacă studiaţi teoria culorilor a lui Goethe, la care m-am referit odată în acest context [Nota 27], şi anume în partea ei fiziologic-didactică [Nota 28], atunci veţi vedea: deoarece Goethe insistă asupra activităţii mai profunde a văzului, prin aceasta, pentru observaţiile sale asupra nuanţelor de culori, se relevă imediat simpaticul şi antipaticul. Numai puţin dacă pătrundeţi în activitatea unui organ de simţ, veţi vedea apărând, în activitatea senzorială, simpaticul şi antipaticul. Căci şi în activitatea senzorială antipaticul provine din latura de cunoaştere propriu-zisă, latura de reprezentare, latura de nervi, iar simpaticul de la cea de fapt volitivă, latura sangvină.
Există o diferenţă semnificativă, pe care am evidenţiat-o deja frecvent în prelegerile de antroposofie generală, între animale şi oameni în privinţa alcătuirii ochiului. Este foarte interesant faptul că animalul are mult mai multă activitate sangvină în ochi decât omul. La anumite animale veţi găsi chiar organe care servesc acestei activităţi sangvine, cum ar fi: “apofiza” şi “evantaiul”. Din aceasta puteţi deduce că animalul trimite şi în ochi mai multă activitate sangvină ‒ şi tot astfel se întâmplă şi cu celelalte simţuri ‒ decât omul. Asta înseamnă că animalul dezvoltă în simţurile sale mult mai multă simpatie, simpatie instinctivă cu mediul, decât omul. Omul are în realitate mai multă antipatie faţă de mediu decât animalul, dar în viaţa obişnuită nu devine conştientă. Ea devine conştientă doar atunci când contemplarea lumii se potenţează până la impresia la care reacţionăm prin scârbă. Aceasta este doar o impresie potenţată a tuturor percepţiilor senzoriale: reacţionaţi cu scârbă la impresia exterioară. Dacă mergeţi într-un loc ce miroase rău şi simţiţi în apropierea acestui miros urât scârbă, atunci această senzaţie de scârbă nu este nimic altceva decât o potenţare a ceea ce se întâmplă la fiecare activitate senzorială, doar că însoţirea senzaţiei de către scârbă rămâne în percepţia senzorială obişnuită sub pragul conştienţei. Dacă însă noi, oamenii, n-am avea mai multă antipatie faţă de mediul nostru decât animalul, atunci nu ne-am separa atât de tare de mediul nostru, pe cât o facem de fapt. Animalul are mult mai multă simpatie faţă de mediu, fiind astfel mult mai strâns legat de mediu şi astfel mult mai dependent de climă, anotimpuri şi aşa mai departe, decât omul. Deoarece omul are mult mai multă antipatie faţă de mediu, prin aceasta el este o personalitate. Faptul că prin antipatia noastră ce se află sub pragul conştienţei ne putem separa de mediu, aceasta are drept urmare conştienţa noastră de personalitate distinctă.
Prin aceasta am arătat însă spre ceva ce contribuie esenţial la întreaga concepţie despre om. Am văzut cum converg în activitatea de cunoaştere sau de reprezentare: gândirea ‒ activitatea nervoasă, ca expresie trupească; şi voinţa ‒ activitatea sangvină, ca expresie trupească.
Tot astfel converg în activitatea volitivă activităţi de reprezentare şi cele de fapt volitive. Întotdeauna când vrem ceva, dezvoltăm simpatie faţă de ceea ce vrem. Dar aceasta ar rămâne mereu o voinţă instinctivă, dacă n-am putea să ne şi distanţăm ca personalitate de faptă, de cele vrute, printr-o antipatie trimisă în simpatia voinţei. Acum însă predomină întru totul simpatia faţă de cele vrute, iar o echilibrare cu această simpatia este realizată doar prin trimiterea şi a antipatiei în ea. Prin aceasta, simpatia în sine rămâne sub pragul conştienţei, doar ceva din această simpatie pătrunde în ceea ce vrem. În acele nu prea numeroase acţiuni pe care nu le realizăm doar din bun simţ ci pe care le înfăptuim cu adevărat entuziasm, cu dăruire, cu iubire, simpatia predomină atât de mult în voinţă, încât se ridică şi peste pragul conştienţei noastre, iar voinţa noastră însăşi ne apare saturată de simpatie, în timp ce de obicei ne leagă ca un lucru obiectiv faţă de lume, ni se arată astfel. Tot aşa cum antipatia noastră faţă de mediu, are voie să devină conştientă doar în mod excepţional, nu întotdeauna, în procesul cunoaşterii, la fel simpatia noastră mereu existentă faţă de mediu, are voie să ne devină conştientă doar în cazuri de excepţie, în situaţii de entuziasm, de iubire plină de dăruire. Altfel am face totul în mod instinctiv. Nu ne-am putea încadra niciodată în ceea ce, de exemplu, obiectiv cere lumea de la noi pe plan social. Tocmai voinţa trebuie s-a pătrundem cu gândire, pentru ca această voinţă să ne încadreze în omenirea ca întreg şi în procesul lumii ca atare [Nota 29].
Vă veţi putea clarifica ceea ce se întâmplă, dacă vă gândiţi ce nimicire s-ar produce de fapt în sufletul omenesc, dacă în viaţa obişnuită tot acest lucru despre care am vorbit acuma ar deveni conştient. Dacă acest lucru ar fi în permanenţă conştient în viaţa obişnuită, în sufletul omenesc, omului i-ar fi conştientă o bună parte de antipatie, care l-ar însoţi în toate faptele sale. Ar fi îngrozitor! Omul ar trece atunci prin lume şi s-ar simţi în permanenţă într-o atmosferă de antipatie. Este un lucru înţelept alcătuit în lume, faptul că această antipatie ca forţă este de fapt necesară pentru acţiunile noastre, dar că nu devenim conştienţi de ea, deoarece rămâne sub pragul conştienţei.
Acum priviţi, aş putea spune, într-un mister ciudat al naturii umane, într-un mister pe care orice om mai bun îl simte, dar de care educatorul şi învăţătorul ar trebui să fie întru totul conştienţi. Noi acţionăm, când, mai întâi suntem copii, mai mult sau mai puţin din pură simpatie. Pe cât de ciudat ar suna: dar tot ceea ce face şi strigă un copil este realizat din simpatie faţă de făcut şi strigat. Când se naşte simpatia în lume, atunci este iubire puternică, voinţă puternică. Dar nu poate să rămână aşa, trebuie să fie pătrunsă de reprezentare, trebuie într-o anumită măsură să fie permanent iluminată de reprezentare. Acest lucru se petrece înt-un mod cuprinzător, prin aceea că în purul nostru instinct ne încadrăm idealurile, idealurile morale. Şi acum veţi putea pricepe mai bine ce înseamnă de fapt antipatia în acest domeniu. Dacă impulsurile instinctive, pe care le observăm la copilul mic, ne rămân doar simpatice, aşa cum ele sunt simpatice copilului mic, atunci ne-am dezvolta animalic sub influenţa instinctelor noastre. Aceste instincte trebuie să ne devină antipatice, trebuie să turnăm în ele antipatie. Iar atunci când turnăm în ele antipatie, o facem prin idealurile noastre morale, cărora instinctele le sunt antipatice şi care aşează antipatie în simpatia copilărească a instinctelor, deocamdată pentru viaţa noastră între naştere şi moarte. De aceea dezvoltarea morală este întotdeauna ceva ascetic. Doar că această asceză trebuie percepută în sensul corect. Este întotdeauna o exersare în lupta contra animalicului.
Toate aceste trebuie să ne înveţe în ce mare măsură voinţa nu este doar voinţă în activitatea practică a omului, ci măsura în care voinţa este pătrunsă şi de reprezentare, de activitate de cunoaştere.
Acum între cunoaştere, gândire şi voinţă se află la mijloc activitatea omenească de simţire. Dacă vă reprezentaţi cele ce am dezvoltat acum ca voinţă şi gândire, atunci puteţi să vă spuneţi: De la o anume graniţă de mijloc pătrunde, pe de o parte, tot ceea ce este simpatie: voinţă; pe de cealaltă, pătrunde tot ceea ce este antipatie: gândire. Dar simpatia voinţei se răsfrânge şi înapoi în gândire, iar antipatia gândirii şi înlăuntrul voinţei. Iar astfel omul devine un întreg prin faptul că ceea ce se dezvoltă în principal pe o parte, are efect şi în partea cealaltă. Deci între acestea, între gândire şi voinţă, se află simţirea, astfel că simţirea este înrudită într-o direcţie cu gândirea, în cealaltă direcţie cu voinţa. Astfel cum în întreg sufletul omenesc nu puteţi menţine ferm deoparte activitatea de gândire sau de cunoaştere şi activitatea de voinţă, tot astfel şi mai puţin puteţi desprinde în simţire elementul de gândire de cel de voinţă. În simţire se întrepătrund foarte puternic elemente de voinţă şi elemente de gândire.
Şi aici puteţi să vă convingeţi de adevărul celor spuse, doar prin simpla autoobservare, oricât de superficial aţi realiza-o. Chiar şi numai ce am spus până acum vă oferă imaginea justeţii observaţiilor, pentru că vă spuneam: Voinţa, ce se desfăşoară în viaţa obişnuită în mod obiectiv, se potenţează până la activitatea pornită din entuziasm, din iubire. Aici vedeţi foarte clar o voinţă, care de obicei este produsă de necesităţile vieţii exterioare, străbătută de simţire. Când faceţi ceva cu entuziasm sau plin de iubire, atunci faceţi ceea ce răzbate din voinţă, prin aceea că o lăsaţi să fie străbătută de un sentiment subiectiv. Dar şi la activitatea senzorială puteţi vedea, dacă priviţi cu atenţie ‒ tocmai prin teoria culorilor a lui Goethe ‒, cum simţirea se amestecă în activitatea senzorială. Iar când activitatea senzorială se potenţează până la scârbă, sau pe de altă parte până la inspirarea parfumului plăcut de floare, şi în aceasta aveţi activitatea de simţire care pătrunde fără doar şi poate în activitatea senzorială.
Dar şi în activitatea de gândirea se revarsă activitatea de simţire. A fost odată o dezbatere filosofică foarte importantă, cel puţin văzută din exterior ‒ căci în istoria concepţiilor despre lume au existat multe certuri filosofice ‒ între psihologul Franz Brentano [Nota 30] şi logicianul Sigwart [Nota 31], în Heidelberg. Cei doi domni se certau în legătură cu ceea ce se află în activitatea de judecare a omului. Sigwart era de părere: Atunci când omul judecă ‒ să zicem că emite judecata: Omul trebuie să fie bun ‒, atunci la o astfel de judecată participă întotdeauna şi simţirea; hotărârea este luată de simţire. ‒ Brentano era de părere că: activitatea de judecare şi cea de simţire, care constau în stări sufleteşti, ar fi atât de diferite, încât funcţia de judecare, activitatea de judecare nici n-ar putea fi concepută dacă am crede doar că simţirea participă la ea. El era de părere că prin aceasta ar pătrunde ceva subiectiv în judecată, pe când judecata noastră doar vrea să fie obiectivă.
O astfel de ceartă îi arată celui cu bun simţ doar faptul că nici psihologii, nici logicienii nu au ajuns unde trebuiau ‒ la întrepătrunderea activităţilor sufleteşti. Gândiţi-vă ce trebuie observat aici cu adevărat. Avem pe de o parte capacitatea de judecată, care desigur că trebuie să hotărască în legătură cu ceva foarte obiectiv. Că omul trebuie să fie bun, nu trebuie să depindă de sentimentul nostru subiectiv. Deci conţinutul judecăţii trebuie să fie obiectiv. Dar, atunci când judecăm, mai apare încă un cu totul alt aspect. Lucrurile care sunt, obiectiv vorbind, juste, pentru aceasta totuşi nu sunt conştiente în sufletul nostru. Trebuie să le lăsăm mai întâi să pătrundă conştient în sufletul nostru. Iar în mod conştient nu pătrunde nici o judecată în sufletul nostru, fără ca activitatea de simţire să nu participe. Aşadar trebuie să spunem că Brentano şi Sigwart ar fi trebuit să cadă de acord, spunând amândoi: Da, conţinutul obiectiv al judecăţii este stabilit dincolo de activitatea de simţire; dar pentru ca în sufletul omenesc subiectiv să ia naştere convingerea în legătură cu justeţea judecăţii, trebuie să se dezvolte activitatea de simţire.
Vedeţi din aceasta cât de greu este ca prin felul inexact al observaţiilor filosofice, aşa cum sunt ele realizate în prezent, să se ajungă cumva la noţiuni exacte. La astfel de noţiuni exacte trebuie mai întâi să ne ridicăm, şi astăzi nu există nici o altă educaţie înspre noţiuni exacte decât cea prin ştiinţa spirituală. Ştiinţa exterioară este de părere că ar avea noţiuni exacte şi se arată foarte cu nasul pe sus faţă de ceea ce prezintă ştiinţa spirituală de orientare antroposofică, pentru că habar nu are că noţiunile furnizate de partea aceasta sunt mult mai precise şi mai exacte faţă de cele în uz astăzi, deoarece rezultă din realitate şi nu dintr-un simplu joc de cuvinte.
Urmărind astfel elementul simţitor pe de o parte în cunoaştere, în reprezentare şi pe de altă parte în latura volitivă, veţi spune: Simţirea se află ca activitate sufletească de mijloc între cunoaştere şi voinţă şi îşi răsfrânge fiinţa înspre cele două direcţii. ‒ Simţirea este atât cunoaştere încă nedefinitivată, precum şi voinţă nedefinitivată, cunoaştere reţinută şi voinţă reţinută. De aceea şi simţirea este compusă din simpatie şi antipatie, care doar se ascund, aşa cum aţi văzut, atât în cunoaştere, cât şi în voinţă. Amândouă, simpatia şi antipatia, sunt prezente în cunoaştere şi în voinţă, prin interacţiunea trupească a activităţii nervoase şi a celei sangvine, dar ele se ascund. În simţire se relevă.
Cum arată aşadar manifestarea trupească a simţirii? Veţi găsi pretutindeni în trupul omenesc felul în care căile sangvine şi cele neuronale se ating în vreun fel sau altul. Şi pretutindeni acolo unde se ating căile sangvine cu cele neuronale se naşte, de fapt, simţirea. Numai că, în simţuri spre exemplu, atât nervul, cât şi sângele sunt atât de rafinate, încât nu mai percepem sentimentul. Tot văzul şi auzul nostru sunt străbătute de un fin simţământ, dar noi nu-l percepem; îl percepem cu atât mai puţin cu cât organul de simţ este mărginit, delimitat faţă de restul trupului. La vedere, la activitatea oculară, nu simţim aproape deloc simpatizarea şi antipatizarea sufletească, pentru că ochiul, aşezat în rotunjimea osoasă, este delimitat aproape cu totul de restul organismului. Iar nervii care se întind până în ochi sunt foarte rafinaţi, precum sunt şi căile sangvine care pătrund până în ochi. Trăirea simţitoare este foarte estompată în ochi. ‒ Mai puţin estompată este simţirea la simţul auzului. Auzul, mult mai mult decât văzul, se află într-o relaţie organică faţă de întreaga activitate a organismului. Prin faptul că în ureche se află o multitudine de organe care sunt cu totul altfel alcătuite decât organele ochiului, urechea este în multe privinţe o imagine fidelă a ceea ce se întâmplă în întregul organism. Astfel, ceea ce se petrece ca activitate senzorială în ureche este însoţit foarte puternic de activitate afectivă. Iar aici chiar şi oamenilor care se pricep foarte bine la ceea ce se aude, le va veni foarte greu să distingă clar în legătură cu ceea ce este, în cele auzite, mai ales auzite artificial, simplă cunoaştere şi ce este calitate afectivă. Pe aceasta se bazează un fenomen foarte interesant al vremurilor mai noi, ce s-a reflectat şi în producţia artistică nemijlocită.
Cu toţii cunoaşteţi figura lui Beckmesser din “Maeştrii cântăreţi” ai lui Richard Wagner [Nota 32]. Ce trebuia de fapt Beckmesser să reprezinte? Trebuia să reprezinte o persoană cu o concepţie muzicală, care uită cu totul, tot aşa precum elementul afectiv al întregului om acţionează în calitatea de cunoaştere a activităţii de auzire. Wagner, care a întruchipat propria concepţie în figura lui Walter, era la rândul lui pătruns cu totul unilateral de faptul că în muzical, elementul esenţial care trăieşte, ar fi cel afectiv. Ceea ce este pus faţă în faţă prin Walter şi Beckmesser, dintr-o concepţie greşit înţeleasă ‒ vreau să spun: cele două concepţii greşite ‒, în contradicţie cu concepţia justă despre felul în care afectivul şi cognitivul conlucrează în auzul muzical, s-a exprimat într-o manifestare istorică, anume că la apariţia sa, în momentul când s-a făcut cunoscută, arta wagneriană şi-a găsit un oponent în persoana lui Eduard Hanslick [Nota 33] din Viena, care vedea tot ce apărea în sfera afectivă a artei wagneriene ca fiind nemuzical. Există poate puţine scrieri psihologice atât de interesante pe tărâmul artistic, precum este cea “Despre frumosul muzical” a lui Eduard Hanslick. În ea se prezintă în principal faptul că acela nu este un adevărat muzician, nu are un adevărat simţ muzical, care vrea să scoată totul în sfera afectelor în muzică, ci doar acela care vede în legarea obiectivă de la sunet la sunet nervul în sine al muzicalităţii, în arabescul lipsit de orice simţământ, ce se alcătuieşte de la ton la ton. Cu o minunată puritate este prezentată în cartea “Despre frumosul muzical” a lui Eduard Hanslick cerinţa ca supremul muzical să constea doar din imaginea tonală, din arabescul tonal, iar batjocura posibilă şi imposibilă este revărsată asupra a ceea ce constituie în fapt vâna wagnerianismului, în sensul creării tonalităţii din elementul afectiv. Faptul că o astfel de ceartă între Hanslick şi Wagner a putut în fond să aibă loc pe tărâm muzical, dovedeşte că, din punct de vedere psihologic, ideile despre activitatea sufletească erau cu totul neclare în vremurile moderne, altfel nici n-ar fi putut lua naştere o astfel de înclinaţie unilaterală ca cea în cazul lui Hanslick. Dacă privim însă dincolo de unilateralitate şi ne dăruim disputelor puternic filosofice ale lui Hanslick, atunci vom spune: cărticica “Despre frumosul muzical” este plină de spirit.
Vedeţi din aceasta că la unul din simţuri mai mult, la altul mai puţin, pătrunde în periferie ceea ce vine de la omul întreg, care trăieşte mai întâi ca fiinţă afectivă, dinspre latura cognitivă.
În vederea obţinerii înţelegerii pedagogice, aceasta vă va face şi trebuie să vă facă atenţi, la ceva ce produce mari distrugeri în gândirea ştiinţifică din prezent. Dacă n-am fi vorbit aici drept pregătire şi dacă n-am vorbi pregătitor despre ceea ce vă va conduce înspre o activitate reformatoare, atunci ar trebui ca din pedagogiile prezente, din psihologiile şi logicile existente şi din practicile educaţionale să compuneţi ceea ce vreţi să efectuaţi în activitatea dumneavoastră şcolară. Ar trebui să introduceţi în activitatea şcolară ceea ce este uzual în afară. Numai că ceea ce este astăzi uzual, suferă deja dintru început de un mare neajuns în legătură cu psihologia. Veţi găsi în orice psihologie mai întâi o aşa numită teorie a simţurilor. Prin cercetarea fundamentului activităţii senzoriale obţinem activitatea senzorială a ochiului, a urechii, a nasului şi aşa mai departe. Toate acestea sunt cuprinse într-o mare abstracţiune, “activitate senzorială”. Aceasta este o mare greşeală, este o eroare considerabilă. Căci dacă luăm doar acele simţuri care le sunt cunoscute fiziologului sau psihologului de astăzi, atunci, dacă priviţi mai întâi doar asupra trupului, veţi putea observa că, de fapt, simţul ochiului este cu totul altul decât al urechii. Ochiul şi urechea sunt două fiinţe cu totul diferite. Şi mai apoi organizarea simţului tactil, care nici nu e cercetat în vreun fel, nici măcar mulţumitor, ca în cazul ochiului sau al urechii! Dar să rămânem la ochi şi ureche. Ele sunt două activităţi cu totul diferite, astfel încât cuprinderea văzului şi auzului într-o “activitate senzorială generală” este o teorie fadă. Dacă am vrea într-adevăr să realizăm ceva, ar trebui să vorbim cu o capacitate de studiu concretă, doar despre activitatea ochiului, despre activitatea urechii, despre activitatea organului de miros şi aşa mai departe. Atunci am găsi o varietate atât de mare, încât ne-ar pieri pofta să clădim o fiziologie generală a simţurilor, aşa cum o au psihologiile actuale.
În studiul sufletului omenesc vom putea să ajungem la o concepţie clară, doar dacă rămânem în domeniul pe care am încercat să-l mărginesc în disputele mele, atât în Adevăr şi ştiinţă, precum şi în Filosofia libertăţii. Atunci putem vorbi despre sufletul unitar, fără a decădea în abstracţiuni. Căci aici te afli pe teren sigur, aici porneşti de la concepţia că omul trăieşte pătrunzând din ce în ce mai mult în lume şi nu are toată realitatea. Acest lucru puteţi să-l citiţi în Adevăr şi ştiinţă şi în Filosofia libertăţii. Omul nu are la început întreaga realitate. El se dezvoltă tot mai departe, iar în această dezvoltare, ceea ce înainte nu era încă realitate devine de abia cu adevărat realitate prin întrepătrunderea gândirii şi a contemplării. Omul îşi cucereşte realitatea. În acest sens, kantianismul care şi-a săpat drum în toate, a avut ca efect cele mai îngrozitoare distrugeri. Căci ce face kantianismul? El spune de la bun început în mod dogmatic: Lumea care ne înconjoară trebuie mai întâi s-o privim, iar în noi trăieşte de fapt doar oglindirea acestei lumi. Astfel ajunge la toate celelalte deducţii ale sale. Kant nu are reprezentarea clară a ceea ce se află în ambientul perceput al omului [Nota 34]. Căci realitatea nu se află în ambient, nici în aparenţă, ci este aşa că realitatea apare pe măsură ce cucerim această realitate, astfel că abia ultimul lucru care ni se relevă este realitatea. În fond, aceasta ar fi cu adevărat realitatea, cea pe care omul o vede în momentul în care nu se mai poate exprima, anume în acea clipă în care trece prin poarta morţii.
Foarte multe elemente greşite au pătruns în cultura spirituală recentă şi aceasta se răsfrânge cel mai decisiv în domeniul pedagogiei. De aceea trebuie să ne străduim să punem în locul noţiunilor greşite pe cele corecte. Atunci vom putea realiza ceea ce avem de făcut pentru predare, şi în modul potrivit.
