Am încercat până acum să înţelegem omul, în măsura în care această înţelegere ne este necesară pentru educarea copilului, din punct de vedere sufletesc. Va trebui, deci, să distingem cele trei puncte de vedere ‒ cel spiritual, cel sufletesc şi cel fizic ‒ şi vom privi omul din fiecare din aceste trei unghiuri, pentru a obţine o antropologie completă. Ne este mai la îndemână realizarea observaţiei sufleteşti, deoarece tocmai sufletescul este cel mai apropiat de om în viaţa obişnuită. Şi veţi fi simţit că, prin folosirea noţiunlor de bază ale antipatiei şi simpatiei pentru această înţelegere a omului, ne-am orientat spre sufletesc. Pentru noi va fi mai puţin potrivit dacă trecem de la sufletesc imediat la trupesc, pentru că ştim din consideraţiile noastre de ştiinţă spirituală că trupescul poate fi cuprins doar dacă este privit ca o revelaţie a spiritualului şi a sufletescului totodată. Astfel că, pe lângă consideraţiile sufleteşti, pe care le-am schiţat în linii generale, vom adăuga acum o studiere a omului din punct de vedere spiritual, pentru ca de abia după aceea să aprofundăm de fapt antropologia, cum este numită acum, să aprofundăm abordarea fiinţei omeneşti, aşa cum se prezintă aceasta în lumea fizică exterioară.
Dacă doriţi să studiaţi omul dintr-un anume punct de vedere, atunci trebuie să vă întoarceţi iarăşi şi iarăşi la structurarea activităţilor sufleteşti umane în cunoaştere, care decurge în gândire, în simţire şi în voinţă. Până acum am plasat gândirea sau cunoaşterea, simţirea şi voirea în atmosfera antipatiei şi simpatiei. Acum vrem să privim din punct de vedere spiritual voirea, simţirea şi cunoaşterea.
Şi din punct de vedere spiritual veţi găsi o diferenţă între voire, simţire şi cunoaştere prin gândire. Priviţi numai următoarele lucruri. În cunoaşterea prin gândire trebuie să percepeţi ‒ dacă-mi permiteţi să mă exprim mai întâi imaginativ, dar imaginea ne va ajuta să ajungem la noţiuni ‒ că, într-o anumită măsură, trăiţi în lumină. Cunoaşteţi şi vă simţiţi întru totul prezent cu eul dumneavoastră în această activitate a cunoaşterii. Într-o anumită măsură, fiecare parte, fiecare membru al acelei activităţi pe care o numiţi cunoaştere se află în interiorul tuturor lucrurilor făptuite de eu; şi iarăşi: ceea ce face eul dumneavoastră se află în interiorul activităţii de cunoaştere. Vă aflaţi cu totul în iluminare, trăiţi într-o activitate pe deplin conştientă, dacă-mi permiteţi să mă exprim noţional. Ar fi şi rău dacă la cunoaştere nu aţi fi într-o activitate pe deplin conştientă. Gândiţi-vă numai, dacă ar trebui să aveţi sentimentul următor: În timp ce emiteţi o judecată, undeva în subconştient, se petrece ceva cu eul dumneavoastră, iar rezultatul acestui proces ar fi judecata! Presupuneţi că spuneţi: Acest om este un om bun ‒, emiteţi deci o judecată. Trebuie să fiţi conştienţi că ceea ce vă este necesar pentru emiterea acestei judecăţi ‒ subiectul „omul”, predicatul „este bun” ‒ sunt membre ale unui proces care vă este foarte prezent, care este pentru dumneavoastră cu totul pătruns de lumina conştienţei. Dacă ar trebui să acceptaţi că vreun demon sau vreun mecanism al naturii ar înnădi „omul” cu „binele” în timp ce emiteţi judecata, atunci nu aţi fi pe deplin conştient în acest act gânditor de cunoaştere şi întotdeauna aţi fi cu ceva din judecată în inconştient. Acesta este esenţialul la cunoaşterea prin gândire, anume că vă aflaţi cu deplina dumneavoastră conştienţă în toată întreţeserea activităţii în cazul cunoaşterii prin gândire.
Nu acelaşi lucru se întâmplă cu voirea. Ştiţi foarte bine că atunci când dezvoltaţi cea mai simplă voire, mersul, atunci trăiţi pe deplin conştienţi doar în reprezentarea acestui mers. Ceea ce se petrece în interiorul muşchilor dumneavoastră în timp ce deplasaţi înainte un picior după celălalt, ceea ce se petrece atunci în mecanismul şi organismul trupului dumneavoastră, vă este cu totul necunoscut. Gândiţi-vă numai la tot ce ar trebui să învăţaţi despre lume, dacă ar trebui să realizaţi conştient toate acele acţiuni care sunt necesare la voirea mersului! Atunci ar trebui să ştiţi exact ce este consumat de acţiunile care sunt realizate de hrană în muşchii picioarelor şi în ceilalţi muşchi ai corpului, în timp ce vă străduiţi să mergeţi. N-aţi socotit niciodată cât consumaţi din ceea ce vă pune la dispoziţie hrana. Ştiţi foarte bine: Toate acestea se petrec foarte, foarte inconştient în corporalitatea dumneavoastră. În timp ce voim, în activitatea noastră se amestecă întotdeauna o adâncă inconştienţă. Aceasta nu este pur şi simplu aşa, când studiem esenţa voirii la propriul nostru orga-nism. Nici ceea ce realizăm prin extinderea voirii noastre asupra lumii exterioare nu cuprindem nicidecum complet cu lumina conştienţei.
Presupuneţi că aveţi doi pari ca două coloane. Vă propuneţi să aşezaţi un al treilea de-a curmezişul peste ele. Distingeţi acum cu acurateţe, ce anume, în ceea ce aţi făcut acum, trăieşte ca activitate deplin conştientă, de ceea ce trăieşte înactivitatea dumneavoastră pe deplin conştientă atunci când emiteţi judecata: Un om este bun, ‒ în care sunteţi cu totul cufundaţi cu cunoaşterea. Distingeţi, vă rog, ce trăieşte ca activitate de cunoaştere şi ce nu cunoaşteţi de loc, deşi aţi avut de-a face cu întreaga dumneavoastră voire: De ce anume aceste două coloane sprijină prin anumite forţe această bârnă de deasupra? Pentru aceasta, fizica are până în ziua de astăzi doar ipoteze. Iar când oamenii cred că ştiu de ce aceşti doi pari susţin bârna, atunci doar îşi imaginează aceasta. Tot ceea ce există ca noţiune de coeziune, adeziune, de forţă de atracţie şi de respingere, sunt în fond doar ipoteze pentru ştiinţa exterioară. Ne bazăm pe aceste ipoteze exterioare în timp ce acţionăm; contăm pe faptul că cei doi pari ce urmează să susţină bârna nu se vor frânge, dacă au o anumită grosime. Dar nu putem să pătrundem nicidecum întregul proces legat de aceasta, precum nu putem să pătrundem în mişcările picioarelor noastre atunci când păşim înainte. Astfel, şi aici se amestecă în voirea noastră un element ce nu pătrunde până în conştienţa noastră. Voirea are în cea mai mare măsură un element de inconştienţă în sine.
Iar simţirea se află tocmai între voire şi cunoaşterea prin gândire. Şi în cazul simţirii este aşa că este pătrunsă parţial de conştienţă, parţial de inconştienţă. Simţirea participă şi în acest fel la calitatea unei gândiri prin cunoaştere, precum şi la calitatea unei voiri simţitoare sau simţite. Care este aici substratul spiritual?
Veţi reuşi doar dacă veţi încerca să înţelegeţi din punct de vedere spi-ritual faptele caracterizate mai sus, în următorul mod. În viaţa noastră obişnuită vorbim despre trezie, despre starea trează de conştienţă. Dar această stare trează de conştienţă o avem numai în activitatea de cunoaştere a gândirii. Deci dacă vreţi să vorbiţi foarte exact despre măsura în care omul este treaz, trebuie să spuneţi: Cu adevărat treaz este omul numai atâta timp şi în măsura în care este un cunoscător prin gândire al vreunui lucru.
Cum e acum cu voirea? Cunoaşteţi cu toţii starea de conştienţă ‒ din partea mea puteţi s-o numiţi şi starea de lipsă de conştienţă ‒ a somnului. Ştiţi că ceea ce trăim în timp ce dormim, de la adormire până la trezire, nu se situează în conştienţa noastră. Tot astfel este însă şi cu tot cea ce străbate voinţa noastră ca inconştienţă. În măsura în care suntem, ca oameni, fiinţe voitoare, dormim şi atunci când suntem treji. Purtăm mereu cu noi un om în stare de somn, anume omul voitor, şi îl însoţim cu omul treaz, cu omul cunoscător prin gândire; în măsura în care suntem fiinţe voitoare, chiar şi de la trezire până la adormire suntem în stare de somn. Mereu continuă să doarmă ceva în noi, anume esenţa interioară a voirii. Nu suntem de aceasta mai conştienţi de cum suntem de acele procese ce se petrec cu noi în timpul somnului. Omul nu este cunoscut în întregime, dacă nu se ştie că somnul se întrepătrunde cu trezia lui, prin aceea că omul este voitor.
Simţirea se află la mijloc, şi acum ne putem întreba: Cum e conştienţa în simţire? ‒ Şi aceasta se află la mijloc între trezie şi somn. Sentimentele ce trăiesc în sufletul dumneavoastră vă sunt cunoscute în aceeaşi măsură precum visele, doar că de vise vă aduceţi aminte, iar simţirile le trăiţi nemijlocit. Dar starea şi atitudinea sufletească interioară pe care o aveţi în timp ce luaţi cunoştinţă despre sentimentele dumneavoastră, nu este alta decât cea pe care o aveţi faţă de visele dumneavoastră. În trezie nu sunteţi doar un om treaz, datorită cunoaşterii prin gândire, şi unul dormind, în măsura în care voiţi, ci sunteţi şi unul visând, în măsura în care simţiţi. Astfel, sunt cu adevărat revărsate peste noi trei stări de conştienţă în timpul veghei noastre: trezia ‒ în adevăratul ei sens, în cunoaşterea prin gândire, visarea ‒ în simţire, somnul ‒ în voinţă. Obişnuitul somn fără vise nu este, din punct de vedere spiritual, nimic altceva decât dăruirea omului cu întreaga sa fiinţă sufletească, către acel lucru căruia i se dăruie cu voinţa, în parcurgerea activităţii diurne. Există doar acea deosebire, anume că în somnul ca atare dormim cu întreaga noastră fiinţă sufletească, iar în trezie dormim doar cu voirea noastră. În cazul visării, aşa cum o numim în viaţa obişnuită, suntem dăruiţi cu totul acelei stări sufleteşti pe care o numim vis, iar în trezie, acestei stări sufleteşti visătoare, îi suntem dăruiţi doar ca om simţitor.
Din punct de vedere pedagogic nu vă veţi mai minuna acum, dacă pri-viţi aşa lucrurile, că sunt diferiţi copiii, referitor la trezia conştienţei lor. Căci veţi afla că unii copii, care prin constituţia lor sufletească sunt predominant simţitori, sunt copii visători, astfel că acei copii, în a căror copilărie nu s-a trezit încă tocmai gândirea deplină, vor fi lesne dedaţi unei stări de visare. Aceasta vă va face să înrâuriţi un astfel de copil prin sentimente puternice. Iar atunci veţi putea avea speranţa că aceste sentimente puternice vor trezi şi la el cunoaşterea luminată, căci tot somnul are, conform ritmului vieţii, tendinţa de a se trezi după o vreme. Deci dacă ne vom adresa cu simţăminte puternice unui asemenea copil, ce vegetează visător în viaţa de sentimente, atunci aceste sentimente transpuse în copil se vor trezi de la sine ca gânduri.
Copiii care vegetează şi mai mult, care sunt chiar opaci faţă de viaţa sentimentelor, aceia vă vor revela că sunt ancoraţi puternic îndeosebi în voinţă. Vedeţi: când vă gândiţi la aceasta puteţi obţine o cunoaştere în faţa unor taine ale vieţii copilului. Se poate să primiţi în şcoală un copil ce se poartă ca un adevărat tont. Dacă veţi judeca imediat: Acesta este un copil înapoiat mintal, un copil tont ‒, dacă l-aţi consulta prin intermediul psihologiei experimentale, aţi parcurge frumoase teste de memorie şi tot felul, ceea ce se face acum şi în laboratoare psihologic-pedagogice, şi apoi aţi spune: Copil retardat prin conformaţie, ţine de şcoala specială sau de acum îndrăgita şcoală ajutătoare, atunci o astfel de judecată nu v-ar apropia de fiinţa copilului. Poate însă că acest copil este deosebit de pu-ternic ancorat în voinţă, poate că este unul din acei copii ce vor trece în viaţa lor mai îndepărtată la acţiune puternică, pornind din colericul lor. Dar voinţa încă doarme. Iar dacă cunoaşterea prin gândire este sortită la acest copil să apară doar mai târziu, atunci trebuie şi tratată corespunzător, pentru ca mai târziu el să poată fi capabil de acţiuni puternice. Mai întâi apare ca un adevărat tont, dar poate că nici nu este unul. Iar atunci trebuie să avem ochiul format pentru a putea trezi la un astfel de copil voinţa; asta înseamnă că trebuie acţionat astfel în starea sa de somn treaz, ca să ajungă încetul cu încetul ‒ pentru că orice somn are tendinţa să ajungă la trezie ‒, să-şi trezească mai târziu, în decursul vieţii, somnul în voinţă, care este poate foarte puternică, dar care acum doarme, este acoperită de fiinţa dormindă. Un astfel de copil trebuie tratat astfel încât să construiţi cât mai puţin pe capacitatea sa de cunoaştere, pe înţelegerea sa, ci să-i inculcaţi într-o anumită măsură unele lucruri ce acţionează destul de puternic asupra voinţei sale, punându-l să meargă în timp ce vorbeşte. Scoateţi acest copil în faţa clasei, căci nu veţi avea mulţi din aceştia şi ‒ pentru ceilalţi copii va fi stimulativ, pentru el va fi formativ ‒ puneţi-l să spună propoziţii însoţind cuvintele cu mişcare. Deci: Omul (pas) ‒ este (pas) ‒ bun (pas)! ‒ În acest fel legaţi întregul om în elementul de voinţă cu cel doar intelectual în cunoaştere şi îl puteţi aduce încetul cu încetul până într-acolo încât, la un asemenea copil, voinţa să se trezească la gândire. De-abia înţelegerea faptului că în omul treaz avem de-a face cu diverse stări de conştienţă ‒ cu trezie, cu visare şi cu somn ‒, de-abia această înţelegere ne aduce la o adevărată cunoaştere a îndatoririlor noastre faţă de omul în devenire.
Dar putem să ne întrebăm acum ceva. Putem întreba: Cum se comportă centrul propriu zis al omului, eul său, faţă de aceste stări diferite? Vă veţi descurca cel mai uşor aici dacă presupuneţi mai întâi ceea ce este de netăgăduit: Ceea ce numim lume, ceea ce numim cosmos, este o sumă de activităţi. Pentru noi, aceste activităţi se exprimă în diferitele domenii ale vieţii elementare. Ştim că în această viaţă elementară domnesc forţe. Forţa de viaţă, de exemplu, domneşte de jur-împrejurul nostru. Iar între forţele elementare şi forţa de viaţă este întreţesut tot ceea ce constituie de exemplu căldura şi focul. Gândiţi-vă numai, cât de mult ne situăm într-un mediu în care foarte mult este efectuat de foc.
În anumite ţinuturi ale Pământului, de exemplu în Italia de sud [Nota 35], trebuie doar să daţi foc unui ghemotoc de hârtie, pentru ca în acelaşi moment să înceapă să iasă cu putere nori de fum din pământ. De ce se întâmplă aceasta? Se întâmplă pentru că prin aprinderea ghemotocului de hârtie şi prin căldura ce se produce astfel, rarefiaţi aerul în acest loc, iar ceea ce este activ de obicei sub suprafaţa pământului ca forţe, este tras în sus prin fumul ce se ridică, iar în momentul în care aprindeţi ghemotocul de hârtie şi îl aruncţi la pământ, vă aflaţi într-un nor de fum. Acesta este un experiment pe care îl poate face orice călător ce trece prin regiunea oraşului Napoli. Am dat acest exemplu pentru a arăta că atunci când nu privim doar superficial lumea, trebuie să ne zicem: Trăim într-un mediu străbătut peste tot de forţe.
Acum, există şi forţe superioare căldurii. Şi acestea se află în ambientul nostru. Trecem mereu prin ele, mergând ca oameni fizici prin lume. Da, trupul nostru fizic, fără să o ştim în cunoaşterea obişnuită, este făcut în aşa fel, încât să suportăm aceasta. Putem trece astfel cu trupul nostru fizic prin lume.
Cu eul nostru, care este cea mai tânără formaţiune a evoluţiei noastre, nu am putea păşi prin aceste forţe ale lumii, dacă acest eu ar trebui să se dedice nemijlocit acestor forţe. Acest eu nu ar putea să se dedice tuturor lucrurilor din mediul său, lucruri în care el însuşi se află. Acest eu trebuie încă ferit de necesitatea de a se revărsa în forţele lumii. Se va dezvolta cândva până la a putea să se destrame în forţele lumii. Acum încă n-o poate face. De aceea, pentru eul complet treaz, este necesar ca noi să nu fim puşi în lumea reală ce se află în ambientul nostru, ci numai în imaginea lumii. Tocmai de acea, în cunoaşterea noastră prin gândire, avem doar imaginile lumii, lucru pe care l-am prezentat deja din punct de vedere sufletesc.
Acum să privim şi din punctul de vedere spiritual. În cunoaşterea prin gândire trăim în imagini; iar noi, oamenii de pe treapta actuală de evoluţie, între naştere şi moarte putem să trăim cu eul nostru deplin treaz doar în imagini ale cosmosului şi nu încă în adevăratul cosmos. De aceea, atunci când ne trezim, trupul nostru trebuie mai întâi să ne prezinte imaginile cosmosului. Atunci eul nostru trăieşte în imaginile acestui cosmos.
Psihologii se străduiesc nespus de mult să constate relaţiile dintre trup şi suflet. Vorbesc despre interrelaţionare dintre trup şi suflet, vorbesc despre paralelism psihofizic şi încă de alte lucruri. Toate acestea sunt în fond noţiuni copilăreşti. Căci adevăratul proces este, aici,: Atunci când eul nostru trece dimineaţa în starea de veghe, pătrunde în trup, dar nu în procesele fizice ale trupului, ci în lumea de imagini ale proceselor exterioare, pe care trupul o produce până în străfundurile sale. Prin aceasta eului i se transmite cunoaşterea prin gândire.
La simţire este altfel. Aici, eul pătrunde deja în adevăratul trup, nu doar în imagini. Dacă însă ar fi pe deplin conştient la această pătrundere, atunci ‒ luaţi aceasta acum sufleteşte ‒ literamente ar arde sufleteşte. Dacă vi s-ar întâmpla acelaşi lucru la simţire ce vi se întâmplă la gândire, în pătrunderea cu eul dumneavoastră în imaginile produse de trupul dumneavoastră, atunci aţi arde sufleteşte. N-aţi putea suporta. Puteţi trăi această pătrundere, ce este simţirea, doar visând, în starea de conştienţă estompată. Doar în vis suportaţi ceea ce se întâmplă de fapt în trupul dumneavoastră când simţiţi.
Iar ceea ce se petrece în voire nu puteţi trăi decât dormind. Ar fi ceva cu totul îngrozitor de trăit, dacă ar trebui să trăiţi în viaţa obişnuită tot ceea ce se întâmplă cu voinţa dumneavoastră. Cea mai atroce durere v-ar cuprinde, de exemplu, dacă, după cum spuneam, ar trebui să trăiţi cu adevărat modul în care forţele primite prin alimentaţie şi transmise organismului se consumă în picioare în timpul mersului. Norocul dumneavoastră că nu trăiţi aceasta, respectiv o trăiţi doar dormind. Căci a o trăi veghind ar însemna cea mai mare durere imaginabilă, o durere cumplită. Am putea chiar spune: Dacă am putea realiza trezia în voinţă, atunci durerea ar deveni conştientă, pe când de obicei rămâne latentă, este estompată, prin starea de somn, în voire.
Astfel veţi înţelege dacă vă caracterizez viaţa eului, în timpul numit în viaţa obişnuită veghe ‒ ce cuprinde deci: veghea deplină, veghea în visare, veghea adormită ‒, dacă voi caracteriza ce anume trăieşte eul de fapt în existenţa sa în veghea obişnuită în trup. Acest eu trăieşte în cunoaşterea prin gândire, prin trezirea în trup; aici este deplin treaz. Trăieşte însă în el doar prin imagini, astfel că omul, în timpul vieţii sale dintre naştere şi moarte, dacă nu face astfel de exerciţii cum sunt cele din cartea mea Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, trăieşte permanent doar în imagini prin cunoaşterea de gândire.
Apoi eul, trezindu-se, se scufundă şi în acele procese ce condiţionează simţămintele. Trăirea prin simţire: aici nu suntem pe deplin treji, ci aici suntem treji visând. Cum trăim, de fapt, ceea ce parcurgem simţind în starea de veghe visătoare? Trăim cu adevărat în ceea ce s-au numit mereu inspiraţii, reprezentări inspirate, reprezentări inspirate inconştiente. Aici este vatra a tot ceea ce se ridică la artist din simţăminte în conştienţa trează. Acolo este realizat mai întâi. Acolo este realizat şi ceea ce la omul treaz urcă adesea în conştienţa trează ca idei, pentru a deveni apoi imagini.
Cele numite inspiraţii în Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, sunt doar trăirea ridicată la limpezime, la conştienţă
deplină a ceea ce este prezent la orice om, în adâncul vieţii simţămintelor, inconştient, ca inspiraţie. Iar când oameni cu predispoziţii deosebite vorbesc despre inspiraţiile lor, atunci ei
vorbesc de fapt despre ceea ce a aşezat lumea în viaţa lor de sentimente şi lasă să iasă prin predispoziţiile lor în conştienţa lor deplin trează. Aceasta este tot aşa conţinut al lumii, precum
conţinutul gândurilor este conţinut al lumii. Dar în viaţa dintre naştere şi moarte, aceste inspiraţii inconştiente oglindesc astfel de procese ale lumii, ce nu pot fi trăite decât în vis;
altfel eul nostru ar arde în aceste procese sau s-ar sufoca, pur şi simplu sufoca. Această sufocare începe uneori şi la om în situaţii anormale. Gândiţi-vă că aveţi un coşmar. Atunci, relaţia
dintre dumneavoastră şi aerul înconjurător vrea să treacă în mod anormal în altceva, atunci când la om nu este totul în regulă în această relaţie. În situaţia în care starea vrea să treacă în
conştienţa dumneavoastră de eu, ea vă devine conştientă nu ca o reprezentare normală, ci ca o reprezentare ce vă chinuie: coşmarului. Iar precum respiraţia anormală este chinuită în cazul
coşmarului, tot astfel ar fi întreaga respiraţie, ar fi fiecare inspiraţie, dacă omul ar trăi respiraţia deplin conştient. Ar trăi-o simţind, dar ar fi chinuitor pentru el. Astfel că ea este
estompată, fiind deci trăită nu ca proces fizic, ci doar în simţământul visător.
Însă chiar şi procesele ce se desfăşoară în voire, v-am sugerat-o deja: ar fi o durere îngrozitoare! Astfel că putem spune un al treilea lucru: Eul este dormind în fapta voindă. Aici, ceea ce este trăit se trăieşte cu o conştienţă puternic estompată ‒ adică în conştienţă dormindă ‒ deci în intuiţii inconştiente. Omul are necontenit intuiţii inconştiente; dar ele trăiesc în voinţa sa. El doarme în voinţă. De aceea nici nu le poate ridica în viaţa obişnuită. Ele se ridică doar în stări fericite ale vieţii; atunci omul trăieşte foarte estompat lumea spirituală.
Acum, în viaţa obişnuită a omului este prezent ceva caracteristic. Conştienţa deplină în veghea deplină o cunoaştem cu toţii. Aici suntem, altfel spus, în lumina conştienţei, ştim despre aceasta. Uneori, oamenii, când se gândesc puţin la lume, încep să spună: Avem intuiţii. Atunci oamenii aduc la suprafaţă ceva simţit nelămurit din aceste intuiţii. Ceea ce spun poate fi uneori ceva foarte nelămurit, dar poate fi şi ordonat inconştient. Şi, în fine, atunci când poetul vorbeşte despre intuiţiile sale, este foarte corect să nu le scoată de la început din vatra care-i este cea mai apropiată, din reprezentările inspirate ale vieţii sufleteşti, ci să-şi scoată intuiţiile cu totul inconştiente din regiunea voinţei adormite.
Cel care vede înlăuntrul acestor lucruri, acela vede chiar în aparentele coincidenţe ale vieţii legităţi profunde. Citim, de exemplu, partea a doua a lucrării „Faust” de Goethe şi vrem să aflăm în profunzime, cum tocmai aceste versuri ciudate au putut fi realizate în construcţia lor. Goethe era deja bătrân când a scris partea a doua din „Faust”, cel puţin mare parte din lucrare. A scris-o anume aşa că John, secretarul lui, şedea la masă şi scria ce-i dicta Goethe. Dacă Goethe ar fi trebuit să scrie el însuşi, atunci probabil că nu ar fi creat versuri atât de ciudat de cizelate pentru a doua parte a „Faust”-ului său. În timp ce dicta, Goethe se plimba, în sus şi-n jos în camera lui din Weimar, iar acest mers în sus şi-n jos ţine de concepţia celei de a doua părţi a lui „Faust”. Prin faptul că Goethe a dezvoltat această activitate volitivă inconştientă prin mers, ceva din intuiţiile sale s-a ridicat la suprafaţă, iar în activitatea sa exterioară s-a manifestat ceea ce a pus să fie scris pe hârtie de către altul.
Dacă aţi vrea să vă faceţi o schemă a vieţii eului în trup, şi anume în modul următor:
| I. II. III. |
treaz visând dormind |
‒ cunoaştere imaginativă ‒ simţire inspirată ‒ voire intuitivă sau intuită, |
atunci nu aţi putea pricepe în întregime de ce intuitivul, despre care oamenii vorbesc instinctiv, ar urca mai uşor în cunoaşterea imaginativă a vieţii de zi cu zi, decât simţirea inspirată, ce este mai apropiată. Dacă veţi desena acum corect schema ‒ căci aici sus este în mod fals desenată ‒, dacă o veţi face ca în desen, atunci veţi înţelege mai uşor situaţia. Căci atunci vă veţi spune: În direcţia săgeţii 1 cunoaşterea imaginativă coboară în inspiraţii şi revine din intuiţii (săgeata 2). Dar această cunoaştere sugerată cu săgeata 1 este coborârea în trup. Şi acum observaţi-vă; sunteţi, pentru început, foarte liniştiţi, şezând sau stând, vă dăruiţi doar cunoaşterii prin gândire, observării exteriorului. Acum trăiţi în imagine. Ceea ce mai trăieşte eul în procese, coboară în trup, mai întâi în simţire, apoi în voinţă. Ceea ce este în simţire nu luaţi în seamă, nici ceea ce este în voinţă nu luaţi încă în seamă. Numai când începeţi să mergeţi, când începeţi să înfăptuiţi, abia atunci observaţi în exterior, mai întâi nu simţirea, ci voinţa. Iar aici, la coborârea în trup şi la reîntoarcere în sus, ceea ce se petrece în direcţia săgeţii numărul 2, aici voinţa intuitivă este mai apropiată de conştienţa imaginativă, decât simţirea inspirată visătoare. De aceea veţi găsi că oamenii spun atât de des: Am o intuiţie neclară. ‒ Atunci, ceea ce este numit intuiţii în cartea mea, Cum se dobândesc cunoştinţe despre lumile superioare?, este confundat cu intuiţia superficială a conştienţei obişnuite.
Acum veţi înţelege ceva din forma trupului omenesc. Imaginaţi-vă pentru o clipă mergând, dar observând lumea. Gândiţi-vă: Nu partea de jos a trupului ar fi să meargă cu picioarele, ci capul dumneavoastră ar avea imediat mai jos picioarele şi ar trebui să meargă. Atunci, observarea dumneavoastră şi voinţa dumneavoastră, ar fi întreţesute într-una, iar urmarea ar fi că aţi putea merge numai dormind. Prin aşezarea capului pe umeri şi pe restul trupului, el se odihneşte pe restul trupului. El se odihneşte, iar dumneavoastră vă purtaţi capul mişcându-vă doar cu restul trupului. Capul, însă, trebuie să se poată odihni pe trup, altfel n-ar putea fi organ al cunoaşterii prin gândire. El trebuie sustras voinţei adormite, căci în clipa în care l-aţi conduce în mişcare, în care l-aţi trece din relativa linişte într-o mişcare făcută de el însuşi, atunci ar adormi. Voinţa în sine o lasă să fie efectuată de trup, iar el trăieşte în acest trup ca într-o caleaşcă şi se lasă transportat de acest vehicol. Doar prin purtarea capului, ca într-o caleaşcă, de carul corpului, şi prin acţionarea în timpul acestei transportări, în timpul acestei odihne, omul este activ în stare trează. Doar dacă veţi cuprinde lucrurile astfel, veţi ajunge la o adevărată înţelegere a formei trupului omenesc.
