Cred că ați observat că strădaniile mele merg în direcția de a dobândi o cunoaștere a entității omului și cu aceasta a entității copilului în devenire, ceea ce face pe urmă posibil să mânuim practic ceea ce este necesar, dacă avem misiunea de a conduce spre viață materialul uman, în mod cu adevărat fertil, ca artiști-pedagogi. Puteți vedea, din aluziile pe care le-am făcut până acum, că se poate da de pe acum un răspuns măcar parțial la întrebarea pe care am pus-o în prima conferință. Eu cred că această întrebare este de o importanță deosebită pentru pedagogul actual: cum se face că, pe de o parte, avem o pedagogie științifică excelentă, adică avem așternute pe hârtie principiile unor genii pedagogice, și că totuși în cercurile cele mai largi avem critici îndreptățite la adresa artei pedagogice, ale mânuirii acestei științe pedagogice în epoca actuală? Aceasta provine din faptul că, în principiile care sunt date pe baza unei anumite intuiții instinctive de către unele genii pedagogice, avem numai indicații abstracte despre felul cum trebuie să ne comportăm ca pedagogi. Totodată, această colecție de principii din perioada anterioară, în care acestea au dominat întreaga noastră concepție despre lume nu a fost dublată de o înțelegere reală a naturii umane. Din științele naturii, așa cum au fost practicate – nu e nevoie să ignorăm marile lor progrese, imensele triumfuri – nu se poate dobândi în mod nemijlocit o artă pedagogică. Pentru aceasta este necesar să se pătrundă din cu totul alte puncte de vedere în esența omului în devenire. Și astfel putem spune că înainte de toate că științele naturii, care au rămas teoretice și au creat o opoziție între trupesc și spiritual-sufletesc, n-au oferit nici un sprijin, nici un ajutor, pentru excelentele principii pedagogice și că aceste principii pedagogice au fost folosite din acest motiv numai în mod instinctiv de către unii pedagogi deosebit de înzestrați.
Este cu totul de la sine înțeles că oameni ca Pestalozzi, sau alții asemănători lui, au dezvoltat un grandios instinct pedagogic și o cunoaștere instinctivă a omului. Dar noi trăim în această epocă în care instinctul nu mai poate să ne conducă mai departe în cultură și civilizație. Cu instinctul se putea acționa în forme ale conviețuirii sociale mai mult sau mai puțin patriarhale; noi trăim într-o epocă în care totul trebuie să devină din ce în ce mai conștient. Aceasta nu este posibil altfel decât dacă apropiem mai mult studierea entității umane, partea de cunoaștere a entității umane, de acțiune, de practică atât de necesare pedagogului. Cu ceea ce ne spun științele naturii despre fiziologia și despre biologia omului nu se poate face nimic, în măsura în care nu putem scoate din ele reguli pedagogice, care să ne permită să vedem în mod nemijlocit unde este mai puțină dotare și unde este o mai bună dotare pentru o direcție sau alta și cum trebuie valorificate aceste însușiri.
Pentru ca toate acestea să devină posibile, este necesară o altă cunoaștere a omului decât aceea care decurge din științele naturii actuale. Unele lucruri spre care trebuie tins pentru fundamentarea unei asemenea cunoașteri a omului le-am amintit, altele, care trebuie să construiască puntea de trecere spre o artă pedagogică reală, le vom cunoaște ulterior. Aș vrea să atrag atenția aici, înainte de toate, asupra faptului că în epoca materialismului am ajuns tot mai puțin în situația – am descris deja acest lucru din diferite puncte de vedere – de a înțelege cu adevărat organizarea fizică a omului și, pe de altă parte, am ajuns să nu mai putem folosi aproape nimic altceva, ca mijloc de a ajunge la om, decât vorbirea. Iar ceea ce numim predare ilustrativă, predare folosind mijloace vizuale, este ceva extraordinar de bun în anumite domenii ale educației și învățământului, dar nu avem voie să cădem în unilateralitate. Tot așa ne întrebăm dacă vorbirea, comunicarea cu copilul în devenire, luată în sine, este un mijloc de a ne apropia cu adevărat de ființa copilului. La acestă întrebare nu putem da un răspuns decât dacă încercăm să pătrundem ceva mai mult în entitatea omului.
Aici aș vrea să vă fac atenți asupra următorului aspect: Oare nu oricine care, pentru a modela sufletescul, încearcă să-și facă o reprezentare despre organizarea ființei umane, pe baza a ceea ce găsește în introducerile manualelor uzuale de pedagogie și în cele ale psihologilor, sau în arta pedagogică bazată pe principii din științele naturii și din psihologie, are de fapt imaginea că organizarea umană este un ansamblu de forme strâns îmbinate între ele? Oamenii au următoarea concepție: acesta este organismul uman, înlăuntrul craniului se află ceva solid sau semisolid ce numim creier; pe urmă sunt celelalte organe, ficatul, plămânul ș.a.m.d. Și după desenele care se folosesc, dar și după observarea nemijlocită la care putem ajunge dacă privim lucrurile la suprafață, și prin observarea clinică, se ajunge la reprezentarea că această conturare precisă, aș zice, a diferitelor organe ar fi singurul lucru care-l organizează pe om. Vă rog totuși să țineți seama de faptul că omul este 80% (cel puțin), o coloană de lichid, că el constă numai în foarte mică măsură în organizarea lui din ceva solid. Putem atunci presupune că descriem într-adevăr omul în organizația sa dacă îl descriem ca și cum organele individuale ar fi formațiuni net conturate? Omul este o coloană de lichid. În afară de aceasta omul este plin de elementul gazos. De toate acestea se ține seama foarte, foarte puțin. Astfel sistemul nervos este descris numai ca și cum am avea de a face cu cordoane mai mult sau mai puțin solide sau cel puțin drept ceva care face trecerea de la solid la mai puțin solid. Prin aceasta nu se vădește o conștientizare a faptului că sistemul nervos e pretutindeni așezat în lichid și chiar în gazos; gazos care este în organismul uman doar sub formă de vibrații, de mișcări ritmice. Cine devine conștient de faptul că în om – vreau acum să fac abstracție de elementul gazos – avem de-a face cu o coloană de lichid, cine devine conștient de faptul că de pildă creierul este imersat în lichidul cefalorahidian, cine devine conștient de cât de mult din viața organelor noastre are legătură cu procesul pe care l-am descris ieri într-un anumit mod, și anume că lichidul cefalorahidian se mișcă în sus și în jos sub influența inhalării și expirării, acela nu doar va atribui acelor procese din organism un paralelism cu faptele spiritual-sufletești care sunt bine circumscrise, ci va trebui să-și formeze reprezentarea: în timp ce gândesc, în timp ce simt, în timp ce vreau, sunt neîncetat și componentele lichide ale organismului care se află într-o mișcare, care capătă o structură lichidă pentru a se destrăma apoi din nou. Trebuie să ne punem întrebarea: De ce să aibă, de pildă, procesul de reprezentare legătură numai – el nici nu face asta – cu niște vibrații sau cu niște procese asemănătoare din fibrele nervoase? De ce să nu aibă legătură cu niște vibrații din cadrul componentelor lichide din om? Era materialistă a științelor naturii n-a pus deloc această întrebare în modul potrivit. Și pentru scopurile pe care științele naturii și le propun în prima instanță, o scoți foarte bine la capăt cu ceea ce aduc ele la lumina zilei. Căci, vedeți dvs., științele naturii sunt de fapt eficiente astăzi în rezultatele lor practice, pe tărâmul tehnicii solidelor, al lichidelor și gazelor, ca în tehnologia cu aburi, unde aburii se află în exterior, în spațiu, și se pune problema de a-i stăpâni.
Dacă mecanizezi în domeniul anorganicului folosind cunoștințele științelor naturii, atunci trebuie să ții seama de felul cum merg lucrurile. De aceea au ajuns atât de departe științele naturii în era materialismului, pe acest tărâm, pentru că tehnica le-a urmat pas cu pas. Dacă cineva ar construi un pod de cale ferată după principii mecanice incorecte, s-ar dovedi foarte curând că acest pod de cale ferată s-ar prăbuși, dacă, de exemplu, pe el ar merge două locomotive în loc de una. Am fost martori la asemenea catastrofe. Aici practica corectează principiile greșite.
Cu cât ne înălțăm mai mult în domeniile unde anorganico-tehnicul nu mai corectează principiile, cu atât mai puțin acționează practica la corectarea teoriei. Nu e nevoie decât să atrag atenția asupra faptului că nici măcar medicina nu este în aceeași situație ca tehnologia lumii anorganice. În cazul unui pod de cale ferată sau al altor lucruri asemănătoare, puteți vedea curând ce importanță are să mânuiești principii științifice incorecte. În prezent, cand medicul tratează un om, nu este încă obișnuit astăzi să îl verifice – nici nu există mijloacele, pentru că științele naturii nu sunt pătrunse de știința spirituală –, nu este încă posibil să îl verifice dacă a făcut tot ceea ce este necesar pentru însănătoșirea omului. Aici chestiunea este alta; practica nu mai poate corecta așa ușor concepția teoretică. Acum – scuzați-mă că fac această observație, dar cred că ea este importantă tocmai pentru pedagog, deoarece pentru pedagog viața este importantă în toate aspectele ei –, dacă s-ar merge pe tărâmul, să zicem, al jurisprudenței sau al vieții economice, pe urmele aplicării principiilor pe care le au acum oamenii, s-ar vedea cât de slab este astăzi controlul prin practică. Trebuie să se dispună prin lege dacă este corect ceea ce face jurisprudența oficial înscăunată. Așa se obișnuiește în toate țările. Despre faptul dacă această chestiune se poate justifica în fața unei cunoașteri reale a omului, se vorbește astăzi la fel de puțin ca pe vremea lui Goethe, când acesta a încredințat „Faustului” său întrebarea despre ideea de drept care este sădită în noi.
Și, în sfârșit, despre modul în care ceea ce, după niște principii pedagogice aparent excelente, imprimăm generației în devenire este legat de ceea ce apare ulterior, despre aceasta oamenii nici măcar nu simt nevoia să-și facă reprezentări. Dar tocmai aici aș vrea să atrag atenția asupra unui lucru – în alte locuri am și făcut-o în mod repetat – pentru ca măcar o dată privirea sufletească să fie îndreptată într-o direcție corespunzătoare. Vă puteți informa astăzi despre lucrurile îngrozitoare care se petrec pe plan social în estul Europei, în Rusia. Veți auzi în orice caz cu groază despre ceea ce se face în estul Europei sub influența teoriilor lui Lenin și Troțki [Nota 10]. Lumea se preocupă de fapt numai de ceea ce se petrece în prezent. Oamenii încă nu vor astăzi să-și facă o imagine despre ceea ce va deveni peste 20-25 de ani ceea ce se întâmplă astăzi, despre barbaria ce se va abate asupra Europei ca rod al faptelor care se petrec în prezent. Tocmai aceasta este însă sarcina pedagogului, de a observa fenomenele din evoluția omenirii în devenire.
Există aici însă ceva specific. Vedeți dvs., în Zürich a predat filozofie un foarte cuminte filozof burghez, Avenarius [Nota 11]. Mai târziu a predat un elev de-al lui Ernst Mach, Vogt [Nota 12], care era în legătură cu filosoful Adler [Nota 13]; același Adler, ceva mai târziu, l-a împușcat pe ministrul austriac Stürgkh. Ei bine, despre Adler nu se poate spune că a fost un domn atât de cuminte ca Avenarius; dar Avenarius a fost un burghez cuminte, onest. Dar el a predat acea filozofie, acea viziune asupra lumii care era posibil să fie predată în sânul materialismului. Și dacă veți cerceta astăzi „filozofia statului” propagată de bolșevism, veți constata că este cea a lui Avenarius! După două generații, ceea ce a fost predat la Zürich drept filozofie corectă, a devenit teoria care se transpune în mod nemijlocit în practica bolșevismului!
Oamenii nu țin seama absolut deloc de această legătură peste timpuri, pentru că lor nu le e deloc clar ce se întâmplă atunci când concepțiile uneia dintre generații se transmit generației următoare – nu mă refer doar la ereditatea fizică – și apoi la generația care urmează după aceasta. Avenarius cel burghez și cuminte a predat o filozofie care după un timp relativ scurt urma să ducă într-adevăr la barbarizarea Europei. Esențialul este să nu ne orientăm doar după judecăți abstracte, dacă vrem să înțelegem cât valorează pentru evoluția omenirii o concepție oarecare, ci să examinăm modul în care acționează concepțiile. Să privim la ceea ce va deveni peste 20, 25, 30 de ani ceea ce facem acum în sala de clasă; aceasta este o obligație importantă a oricărei pedagogii, fiindcă orice pedagogie are sarcina de a se angrena în mod conștient în evoluția omenirii. Aceasta nu se poate însă fără o cunoaștere temeinică a omului. Această cunoaștere a omului trebuie să o dea științele naturii înnoite prin știința spirituală. Științele naturii, înnoite prin știința spirituală, nu vor fi o născocire fantasmagorică a creierului, ci vor asigura o bună cunoaștere a organismului material uman, ca purtător fizic al vieții sufletești și spirituale.
Aș vrea să vă atrag azi atenția asupra unui fenomen important al vieții noastre sufletești, pe care-l cunoașteți bine cu toții, și care, în special dacă vom înainta tot mai mult spre esența pedagogiei, se va dovedi important: faptul că ceea ce este procesat de noi ca reprezentări atunci când am ajuns la vârsta necesară pentru aceasta în copilărie, devine în decursul timpului ceva ce ține de memorie, de amintire. Dvs. știți că, pentru sănătatea vieții sufletești, reprezentările, care se formează ca rezultate ale impresiilor senzoriale, ca rezultate ale puterii de judecată etc. – detaliile le vom putea descrie ulterior –, trebuie transformate în mod corect, că aceste rezultate ale vieții de reprezentare trebuie integrate amintirii, memoriei. Când descriem în exterior, noi scoatem din nou – să spunem mai întâi abstract – din interiorul sufletului ceea ce am trăit și ne-am reprezentat în interacțiunea cu lumea exterioară sau cu semenii noștri. Rechemăm aceste lucruri în conștiență. Ce se întâmplă aici de fapt?
Concepția generală a mers tot mai mult în direcția de a privi acest proces în mod unilateral și abstract, drept un proces pur sufletesc. S-a pus întrebarea: ce devin reprezentările noastre atunci când sunt preluate de către suflet? Ce au fost ele atunci când au fost preluate și iarăși rechemate prin amintire? Cum se petrece acest proces? Nu putem studia acest proces dacă nu privim în intimitatea legăturii dintre sufletesc-spiritual și trupesc-fizic. Sigur, vor fi existând idealiști în aparență care poate chiar spun: da, această știință spirituală este întru totul materialistă, ea se referă peste tot la organele fizice. – Nu, ar fi o greșeală enormă dacă s-ar crede aceasta. Știința spirituală, dimpotrivă, recunoaște marea putere a sufletescului în formarea organelor. Ea trebuie să atribuie sufletescului o putere mai mare decât aceea de a lucra numai în abstracții, ea trebuie să atribuie sufletescului forța de a plăsmui mai întâi organele; astfel încât ea caută cu predilecție mai întâi sufletescul la vârsta copilăriei, când după naștere tocmai prin sufletesc-spiritual se lucrează mai departe la formarea organelor.
Aș spune: un prim început pentru o studiere propriu-zis înțeleaptă a vieții sufletesc-fizice este dat de Goethe în Teoria culorilor [Nota 14], în această mult greșit înțeleasă teorie goetheiană a culorilor, despre care n-ai decât să vorbești astăzi într-un sens pozitiv pentru a fi considerat imediat diletant, dar care, cred, într-un timp foarte scurt va fi altfel privită de fizicieni decât astăzi. Dar eu nu vreau să intru acum în detaliile unei aprecieri asupra acestei teorii a culorilor, ci vreau doar să vă atrag atenția asupra frumosului capitol în care Goethe vorbește la început despre culorile fiziologice și asupra celuilalt frumos capitol în care, către sfârșit, vorbește de acțiunea sensibil-morală a culorilor. Partea de mijloc este cea atacată de fizicieni. Începutul și sfârșitul – acestea sunt judecate încă și astăzi mai mult de naturile artistice și acestea o scot mai ușor la capăt cu problema. Dar ar fi de asemenea necesar să se încerce, pentru o fundamentare naturalist științifică a pedagogiei, să se apeleze la acest studiu pe care Goethe l-a făcut despre lumea culorilor.
La început Goethe atrage atenția în mod deosebit asupra faptului că există o interacțiune între organul ochiului și lumea exterioară; nu numai o interacțiune vie care durează câtă vreme expunem ochiul unui proces de culoare din lumea exterioară, ci și după aceea. Goethe se ocupă în mod cu totul deosebit de post-imaginile care rezultă ca urmare a percepției nemijlocite. Cunoașteți cu toții aceste post-imagini, care rezultă în organul de simț însăși, în acest caz special, în ochi. Nu aveți decât să expuneți ochiul un timp, să zicem, unei suprafețe verzi, să vă abateți privirea de la această suprafață verde, precis circumscrisă, asupra uneia albe, și veți vedea aceeași suprafață, ca un ecou subiectiv, colorată în roșu. Rezultă în plan senzorial astfel de ecouri. Organul se mai află un timp sub acțiunea a ceea ce a trăit în lumea exterioară.
Acesta este procesul elementar, așa cum are el loc în organele de simț, într-un organ de simț se petrece ceva în timpul în care acesta este expus proceselor sau lucrurilor lumii exterioare și se mai petrece după aceea altceva, care apoi se stinge. Dar chiar sub raport exterior, omul va putea observa o anumită asemănare între ceea ce se întâmplă în timp scurt în organul de simț și ceea ce se întâmplă în organismul uman cu facultatea amintirii, cu memoria. Așa cum roșul este ecoul verdelui pentru scurt timp, tot astfel în organism rămâne ca ecou reprezentarea-amintire a întâmplării trăite nemijlocit. Atât doar că scara de timp este cu totul alta.
Pe lângă aceasta mai este ceva diferit, ce duce la rândul său la înțelegerea diferențierii scărilor de timp. Dacă expunem ochiul unei impresii de culoare și avem pe urmă un ecou, acesta este ceva absolut parțial; un organ izolat de la periferia organismului uman face să vă apară ecoul. Când o reprezentare-amintire, care redă ceva ce a existat cu ani în urmă, iese în afară din interiorul uman, atunci întregul om – aceasta o putem simți, este un lucru evident – este angajat în această scoatere la suprafață; apare atunci un ecou în care este angajat întregul om.
Ce se petrece de fapt în acest caz înăuntrul omului? Putem înțelege aceasta numai dacă ne adâncim în mod mai intim tocmai în acele modalități de acțiune din organismul uman asupra cărora am atras atenția la începutul expunerii de azi. Și aici vreau să vă fac atenți asupra unui fapt care a fost pus într-o lumină absolut greșită de studierea naturalist-științifică modernă. Este vorba de funcționarea și rolul inimii noastre în organismul uman. În prezent găsiți pretutindeni inima descrisă ca un fel de pompă care pompează sângele în toate părțile organismului uman, întreaga circulație a sângelui este pusă pe seama activității inimii. Că această teorie contrazice embriologia, că observarea mai subtilă a bătăilor inimii duce la rezultate contrarii, acestor lucruri nu li se acordă astăzi importanță deosebită. Doar puțini oameni, ca de pildă eminentul medic Schmid [Nota 15], care a scris încă din anii optzeci ai secolului trecut un tratat despre această problemă, și apoi antropologul criminalist Moriz Benedikt [Nota 16], au atras atenția asupra acestui lucru; dar toate acestea nu sunt suficiente, sunt doar chestiuni elementare; sunt doar câțiva care au devenit conștienți de faptul că mișcările inimii sunt o consecință a mișcării sângelui, că însăși mișcarea sângelui este factorul elementar viu, că inima nu pompează, că inima în mișcările ei se află sub influența sângelui mobil, viu. Inima nu este nimic altceva decât acel organ care echilibrează cele două circulații ale sângelui și anume pe cea a omului de sus, a omului-cap cu cea a omului-membre. Aceste două mișcări ale sângelui se întâlnesc în inimă. Sângele nu este ceva mort, care e pompat doar ca un curent de apă, ci sângele este el însuși viu în sine și își dă el însuși mișcările, transferând apoi aceste mișcări asupra organismului inimii care, în mișcarea sa, doar reflectă mișcările sângelui. Întocmai așa cum putem spune că există un paralelism între organele mai mult sau mai puțin solide și între procesele sufletești, tot astfel există un paralelism – am prezentat aceasta ieri –, între această mișcare a sângelui și organele sufletești.
Oare ce sarcină are un asemenea organ cum e inima, față de sufletesc? Aș vrea să întreb acum așa: Dacă sub influența unei științe corecte a naturii, spunem că sângele este mișcat în mod viu și că mișcarea inimii, întreaga activitate a acestui organ al inimii, este propriu-zis numai o urmare a circulației sângelui, că ea doar se situează în circulația vie a sângelui, ei bine, ce sarcină are atunci inima?
Pentru o observație lipsită de prejudecată rezultă că dacă expunem privirii lumea exterioară, trăirile pe care le are ochiul la această expunere au un ecou, dar dispar curând. Când dezvoltăm lumea noastră de sentiment, aceasta lume de sentiment se află în strânsă legătură cu întreaga circulație a sângelui. Gândiți-vă că atunci când avem sentimentul rușinii, roșim: orice om știe că acest lucru se întâmplă pentru că sângele tinde spre periferie; când ne este frică, pălim: sângele tinde spre centru. Fiziologul Lange [Nota 17] din Kopenhaga a făcut studii excepționale asupra legăturii existente între mișcarea sângelui, procesele din organism în general, și procesele sufletești. Așa cum în cazuri radicale se poate observa cum trăirea sufletească a fricii și a rușinii acționează asupra circulației sângelui, tot așa viața sufletească normală acționează în mod permanent asupra circulației sângelui. Viața noastră de simțire este mereu activă. Ea stânjenește circulația normală a sângelui, într-o direcție sau alta numai dacă ia o formă extremă într-o direcție sau alta. Dar la fel cum respirăm continuu, simțim continuu; după cum în permanență este activă circulația sângelui, tot astfel simțim în permanență și veți vedea, când vom urmări mai departe aceste procese, că simțim chiar și în somn.
Ceea ce circulă în sânge este expresia exterioară corporală a trăirii noastre ca sentiment. Viața noastră ca sentiment se unește la rândul ei cu viața noastră ca reprezentare. Ceea ce întipărim noi vieții noastre circulatorii vibrează în inima omului împreună cu ea. Iar dacă Goethe folosește despre ochi expresia că este un organ lăuntric viu, inima este și ea un organ viu. Ea nu are doar sarcina să slujească sângelui, ci este ceva care are o mare importanță în întreg organismul uman. Pe când ochiul se adaptează doar pentru scurt timp impresiei luminoase exterioare, inima participă în permanență la micile oscilații în care este angrenat sângele sub impresia vieții de simțire și a vieții de reprezentare legate de viața de simțire. Treptat, inima preia în configurația vieții sale vibratorii ceea ce se trăiește în special în viața de simțire și în viața de reprezentare legată de aceasta. Și unul dintre organele care participă când sunt aduse înapoi amintirile trăirilor și experiențelor, este chiar inima. Toate organele omului care participă la curentul de lichid din organism, care sunt conectate la curentul de lichid – precum rinichii sunt așezați în curentul de eliminare, precum ficatul este implicat în curentul digestiei și așa mai departe –, toate aceste organe vibrează, prin aceea că circulația și viața metabolică vibrează împreună cu viața noastră de sentiment și de voință. Și în felul în care vine din ochi post-imaginea, tot așa vine înapoi din omul întreg, în mod diferențiat, specificat în amintire, ceea ce trăim în contact cu lumea exterioară. Omul întreg este un organ care post-vibrează iar organele, cărora li se atribuie de obicei faptul că sunt doar așezate fizic unul lângă altul, există în realitate pentru ca cele pe care le trăiește omul inclusiv în mod spiritual-sufletesc, să le prelucreze lăuntric și să le păstreze într-un anumit mod. Vom vedea că aceasta este numai în aparență o concepție materialistă; vom vedea cum aceasta duce la cunoașterea justă a omului ca ființă spirituală. Acum puteți vedea, eu atrăgându-vă atenția asupra acestui lucru, că printr-o asemenea concepție întregul OM este perceput nu doar așa cum o face astăzi știința materialistă despre natură, punând unul lângă altul diferitele organe, desenându-le unul lângă altul și atribuindu-le doar acțiuni materiale mecanice, ca de pildă inima ca „pompă”, când ei nici nu-i dă prin minte să fie și pompă. Concepția spiritual-științifică arată că omul întreg este concomitent trup, suflet și spirit, și că de fapt noi îl separăm numai în reprezentare după cele trei puncte de vedere, după trup, suflet și spirit. În realitate, în om, trupul, sufletul și spiritul sunt în permanență unite între ele.
Aflați rezultatele embriologiei contemporane și anume faptul că inima ia naștere treptat în organele circuitului sanguin, în sistemul vascular al circuitului sanguin; constatați faptul că inima nu există inițial și că nu de la ea provine construirea organelor circuitului sanguin ci tocmai circulația sanguină este cea care se plăsmuiește treptat iar inima ia naștere la sfârșitul formării embrionului, ca rezultat al acestei plăsmuiri! Veți afla, astfel, în mod nemijlocit din embriologie că lucrurile stau așa cum le-am descris. Încercăm așadar prin știința spirituală să nu privim ficatul uman numai ca ficat, splina umană numai ca splină, așa cum apar ele când disecăm cadavrul în clinică, ci încercăm să răspundem la întrebarea: Ce importanță au aceste organe în viața sufletesc-spirituală? Nu vom privi ochiul numai ca un instrument pur fizic, tot atât de puțin trebuie însă să privim și celelalte organe ca fiind simple instrumente fizice. În timp ce credem că ficatul este doar un organ al digestiei, el are foarte mult de-a face tocmai cu viața spirituală a omului. Vă voi mai descrie aceasta în amănunt; astăzi aș vrea doar să vă indic mersul metodic al expunerilor și ceva din direcția pe care o are acest mers metodic.
Vorbirea a mai păstrat uneori asemenea lucruri: cei vechi, care mai aveau o cunoaștere originară, o cunoaștere originară instinctivă, n-au privit lucrurile întotdeauna așa de abstract ca noi. „Ipohondrie” (cartilaginozitate în abdomen), acest lucru sugerează că o anomalie aparent sufletească își are cauza în abdomenul uman. Iar limba engleză, care față de limbile central-europene se află pe o treaptă ceva mai timpurie (încercați să verificați), a desemnat un anumit fenomen drept „spleen”. Știți că atunci când vorbim de „spleen”, desemnăm prin aceasta ceva sufletesc (melancolie, proastă dispoziție). Dar „spleen” este și splina, și aceasta din motive fiziologice bine întemeiate; căci splina are foarte mult a face cu „spleen”-ul sufletesc. Vom mai vorbi despre aceasta în detaliu. Aceste lucruri s-au pierdut aproape în întregime. Tocmai materialismul este cel care a pierdut cunoașterea organelor materiale și anume a celor omenești. Cum să-l tratezi pe om, dacă nu ești în situația de a înțelege ce este el sub raport fizic, construindu-se bucată cu bucată din spiritual-sufletesc, astfel încât nu este nimic fizic care să nu fie o revelație a spiritualului-sufletesc!
Dacă vrem să avem o fundamentare corectă pentru pedagogie, este nevoie să privim corect la cele fizice. Fiindcă eu trebuie să vorbesc aici despre aceste lucruri în acest fel, foarte ușor se poate naște prejudecata: Iată, aici vorbește unul care de fapt vrea să răstoarne tot ceea ce a fost elaborat în lume cu o muncă temeinică, în domeniul științei. N-o fac cu inima ușoară, de aceasta puteți fi siguri. În general astăzi este mult mai comod să vorbești ca toată lumea, decât să fii nevoit să te așezi împotriva anumitor lucruri, pe baza unei cunoașteri reale, pentru că înțelegi că tocmai pentru o reconstrucție culturală reală a epocii noastre decadente este necesară o astfel de poziție pe tărâmul vieții spirituale. Eu însumi aș conferenția mult mai bucuros despre rezultatele științei mai noi, pe care le recunosc pe deplin în sfera lor de valabilitate, decât să mă văd nevoit să mă așez împotriva lor, într-o anumită direcție, tocmai acolo unde este vorba de cunoașterea omului.
Pe de o parte această împotrivire este necesară, dacă ținem seama de fizic-corporal; iar pe de altă parte este de asemenea necesară, dacă ai o concepție clară despre practica relațiilor umane. Învățarea și educarea sunt în fond doar un caz special al relațiilor umane. A trebuit să facem distincție între viața umană până la schimbarea dinților și aceea până la pubertate și am căutat să vă arăt cât de diferite sunt forțele în prima perioadă de viață față de cele din a doua perioadă. Doar prin faptul că elementul reprezentare merge spre acea densificare interioară a trupului uman în prima epocă de viață, proces care-și trăiește punctul culminant prin schimbarea dinților în jurul vârstei de șapte ani, mijlocul de comunicare cel mai important pentru om în această perioadă este principiul imitării. Tot ce face omul în acești ani, până la schimbarea dinților, o face în virtutea principiului imitării. Este foarte important ce se petrece în ambianța unui copil la această vârstă, aceasta deoarece copilul imită pur și simplu. Imitarea ține de forțele acestei vârste a copilului. Această imitare are legătură cu acele forțe care scot din maxilar al doilea rând de dinți. Sunt aceleași forțe și am văzut că ele sunt și forțe de reprezentare. Forțele de reprezentare sunt totodată și forțe modelatoare, și anume, sunt forțele care acționează în copil în procesul imitării. Gândiți-vă ce înseamnă să înțelegi acest lucru nu numai cu mintea, nu doar cu intelectul, să înțelegi acest lucru cu întregul om, cu întregul suflet, să ai o deplină înțelegere universal umană a acestui lucru! Aceasta înseamnă că știu că atunci când fac ceva în prezența unui copil care nu are încă șapte ani, nu fac acest lucru numai pentru mine, ci fapta mea se prelungește în fapta copilului. Eu nu sunt singur cu fapta mea, eu nu sunt singur cu gândirea mea sau cu activitatea mea de reprezentare, ci acestea acționează ca factori subtili. Și altceva este, după cum vom vedea, dacă eu cu o mentalitate pozitivă trăiesc lângă copil și las copilul să crească lângă mine, sau dacă fac aceasta cu o mentalitate negativă. Aici acționează factori subtili a căror valoare nu este cunoscută astăzi. Așa cum nu se cunoaște valoarea legăturii spiritual-sufletescului cu organele fizice umane individuale, nu se cunoaște nici valoarea a ceea ce trăiește între oameni, ca reală putere: însuși spiritual-sufletescul.
Și iarăși, de la schimbarea dinților până la pubertate, voința, așa cum am caracterizat-o, răzbate astfel încât la băiat avem viețuirea acestei răzbateri ducând până la fenomenul schimbării vocii; la fată se exprimă în alt mod, despre care vom mai vorbi. Ceea ce acționează în copil tocmai la vârsta școlară ne arată că există ceva de natură volitivă, că există ceva din voință care vrea să răzbată în corp, care vrea să prindă rădăcini în corp. Aici nu mai poate acționa simplul principiu al imitației – deși acesta, după cum vom vedea, rămâne important în special sub raport pedagogic până la vârsta de nouă ani și trebuie să aibă un impact asupra planului didactic –, aici nu mai poate acționa numai acesta, ci trebuie să intervină un alt principiu, cel al autorității. Dacă eu nu trăiesc ca o autoritate lângă copilul pe care trebuie să-l educ sau să-l învăț, între vârsta sa de șapte ani și paisprezece sau cincisprezece ani, pentru spiritual-sufletescul acestui copil este același lucru cum ar fi pentru el dacă i-aș tăia două degete sau brațul, pentru ca el să nu se poată manifesta astfel în comportarea lui corporală. Îi iau atunci ceva, acel ceva care vrea să iasă la suprafață din el: experiența contactului cu oameni mai vârstnici care-l educă și-l învață în calitate de autorități reale.
Aici ajungem la ceva prin care trebuie să comunicăm, să ne înțelegem și în alt mod, decât prin simțul vizual al copilului în creștere sau prin vorbire; ajungem la funcția iubirii în predare și în educare. Aceasta ține de factorii subtili ai relațiilor educative cu copilul în creștere, și anume, faptul că noi suntem îndreptățiți să exercităm autoritate asupra copilului și că această autoritate devine forța ce acționează de la sine. Ea nu devine o forță, dacă nu suntem pătrunși într-un anumit mod de ceea ce trebuie să dăruim copilului. Dacă purtăm doar în mod sec și bazat pe memorie, ca dascăl și ca educator, un tezaur de cunoștințe, dacă educăm sau predăm numai din obligație, acționăm altfel asupra copilului decât dacă ne legăm cu căldură lăuntrică, cu entuziasm, de ceea ce avem să-i transmitem. Dacă lucrăm necontenit în fiecare fibră a sufletului nostru și ne identificăm în întregime cu acest tezaur de cunoștințe, atunci iubirea noastră pentru ceea ce purtăm în suflet acționează ca un mijloc de comunicare, la fel ca predarea ilustrativă și ca vorbirea. Numai o știință pedagogică rodnicită de știința spirituală ne va face apți să înțelegem exact importanța acestor factori subtili.
Despre aceasta vom vorbi mai departe mâine. Vom da răspuns în următoarele conferințe în special la întrebări de felul celor care mi-au fost puse astăzi în scris. Căci tocmai lucruri de felul celor pe care le-am rostit ieri și astăzi și legătura lor, de pildă, cu legea biogenetică fundamentală a lui Haeckel [Nota 18], vor deveni absolut clare și lămurite. Mentalitatea materialistă a epocii a fost o mare piedică, îndeosebi în luminarea pedagogiei din asemenea direcții. Cred că tocmai prin dezvoltarea în continuare a expunerii, aceste lucruri vor fi puse într-o lumina corectă.
