Am încercat până acum să vă arăt cum ne putem apropia de om din exterior. Astăzi aș vrea să mă apropii de sarcina noastră din cealaltă direcție, pe care aș numi-o direcția viețuirii lăuntrice a aspectelor relevate în cele trei zile precedente. Ar putea părea că acea concepție despre om, pe care am încercat s-o descriu, n-ar duce în prima instanță la construirea unei temelii pentru practica artei pedagogice. Dar aici va fi vorba să ne apropiem de ființa omului din cele două direcții diferite, din direcția exterioară, cum am făcut până acum, și din direcția interioară și de abia de acum să dobândim puncte de plecare reale și nu simple puncte de vedere pentru arta pedagogică.
Aș vrea să vă atrag atenția pentru început asupra faptului că prin modul de a trata lucrurile care s-a afirmat aici într-o oarecare măsură ca viitor al științelor naturale, omul devine treptat transparent din exterior. Prin studierea omului ajungem să descoperim din activitatea organelor, din întreaga ființă, ceea ce este trăit apoi lăuntric în om, trăit întâi ca activitate de reprezentare, trăit ca simțire, trăit ca voință. În întreaga concepție actuală despre lume avem de-a face, pe de o parte, cu o ființă umană impenetrabilă, întunecată, pe care n-o înțelegem, care stă în fața noastră opacă; pe de altă parte avem de-a face cu trăiri lăuntrice mai mult sau mai puțin abstracte ale gândirii, simțirii și voinței, a căror interpretare concretă n-o percepem deloc lăuntric, n-o simțim lăuntric. Am văzut că omul este o ființă tripartită. Să-l privim acum lăuntric conform celor trei aspecte: gândire, simțire și voință. Vom vedea astfel că ambele moduri de abordare, cel exterior și cel interior, se întâlnesc.
Ceea ce dobândim noi astăzi drept conținutul nostru de reprezentări este în fond ceva foarte, foarte abstract. Prin acest conținut de reprezentări noi, ca dascăli, ca pedagogi, ca educatori, nu ne putem apropia de omul în devenire. Există oarecum un perete despărțitor între noi și celălalt om. El există în viața socială și ne aduce nenorocirea noastră socială. El există și pe tărâmuri atât de speciale ca acela al educației, al învățământului. Sub influența dezvoltării materialiste naturalist-științifice pe care a luat-o întreaga noastră gândire și care a intrat și în mentalitatea noastră, tot ceea ce avem de spus despre suflet, despre spirit, a devenit treptat frazeologie goală; și pe baza frazeologiei nu poți acționa, pe baza frazeologiei nu îți poți crea un comportament corect față de omul adult. Nici față de copii nu te poți comporta pe baza frazeologiei. Trebuie să răzbatem până la realitate. Această realitate n-o dobândim dacă avem numai acea viziune intelectualistă abstractă, așa cum a fost ea cultivată de direcția naturalist-științifică de până acum. Prin aceasta ajungem, ce-i drept, la spirit. Tot ceea ce avem astăzi în cultura noastră intelectualistă drept conținut al intelectului este spirit, dar este spirit filtrat. Este un spirit care, aș zice, nu poate ieși din sine, care nu trăiește lăuntric drept conținut real, care, de aceea – ca să mă exprim comparativ – rămâne mai brut. Acest spirit domină viața noastră, acest spirit care de fapt nu pătrunde în nimic, acest spirit care în artă întipărește forma materială exterioară, în loc s-o scoată din însuși materialul folosit, acest spirit care, cu privire la modelările sociale ale comunității umane, ar vrea să impună relații sociale în mod exterior, în loc să le scoată din însuși omul viu. Dobândim o cu totul altă poziție față de spirit dacă ținem seama de ceea ce ne poate da știința spirituală. Fiindcă, vedeți dvs., știința spirituală este mult mai importantă prin felul în care abordează lucrurile decât prin conținutul ei. Dacă vă apropiați de ceea ce constituie cunoașterea actuală veți constata că aceasta redă ceea ce există deja. Noi am ajuns la naturalism, care în artă doar copiază lumea exterioară, pentru că nu avem cunoștințe care să ajungă la un conținut independent dincolo de această lume. Ne mișcăm numai în imaginea-copie a lumii. Nu devenim atenți la faptul că din izvoarele omului poate țâșni un conținut viu iar acest conținut viu nu poate veni de la altceva decât de la spiritul însuși.
Luați acum întreaga opoziție dintre ceea ce constituie conținutul științei spirituale și ceea ce constituie conținutul științelor obișnuite ale naturii. Mulți oameni ai prezentului, când aud ceea ce are de spus știința spirituală, o consideră mai întâi drept ceva – aș vrea să mă exprim în mod radical –, extravagant, absolut fantezist. De ce oare? Pentru că oamenii nu sunt obișnuiți să audă vorbindu-se despre lume așa cum o face știința spirituală. Ei sunt obișnuiți să audă vorbindu-se despre lume astfel încât să poată compara cele discutate cu cele văzute afară, cu cele percepute cu ochii, cu ceea ce percep prin celelalte simțuri. Știința spirituală aduce lucruri pentru care nu găsești la început nimic în lumea exterioară, pentru care nu poți găsi nimic doar observând cu simțurile, și pentru care poți realiza ceva numai dacă creezi pornind din propriul tău spirit. Creăm, desigur, din conținutul mai profund al lumii, dar trebuie să creăm în mod productiv din spirit. Acesta este esențialul, această activitate productivă provenind din spirit. Când studiem știința spirituală nu așteptăm, dacă pot să spun așa, până ne iese în întâmpinare din afară, un copac, un animal, pe care-l reprezentăm printr-o noțiune; trebuie să creăm noțiunea în plenitudinea vieții lăuntrice. Vom vedea imediat, după aceste exemple, felul cum tocmai prin știința spirituală trebuie să producem lăuntric noțiuni, felul cum prin aceasta ele devin un conținut viu în om. Putem spune că inteligența noastră intelectualistă a devenit treptat goală. Știința spirituală dă acestui intelect ceva prin care el poate umple golul din sine însuși.
Dacă luați de pildă cartea mea Știința ocultă [Nota 19] și o citiți ca pe o carte oarecare ce tratează astăzi despre lume, nu veți fi satisfăcuți, deoarece chiar în fața unor lucrări artistice suntem tentați să spunem: da, aici e descris ceva, dar unde găsim așa ceva în lume? De la o dramă, de la roman chiar, așadar de la produse ale fanteziei, se cere astăzi ca ele să se regăsească, potrivit conținutului lor, întocmai așa sau aproape așa, în lume. Aceasta n-o puteți face absolut deloc, pentru început, în ceea ce privește conținutul științei spirituale. Sunteți obligați la altceva. Și de aceea se găsesc atâția adversari ai științei spirituale, pentru că suntem obligați să facem cu totul altceva decât în cazul produsului științific sau artistic obișnuit din prezent. Suntem obligați să facem și noi, prin activitatea lăuntrică, fiecare pas făcut și exprimat de către autorul unei asemenea cărți de știință spirituală. Nu dobândim nimic din lectura unei asemenea cărți, dacă nu recreăm imediat din noi înșine conținutul său, după indicațiile din ea. Tocmai prin aceasta știința spirituală se situează în prezent în modul cel mai categoric împotriva formației culturale a epocii. Astăzi oamenii aleargă de predilecție la conferințe în care, prin imagini de film sau într-un alt mod asemănător, li se pune în fața simțurilor ceea ce ei trebuie de fapt să preia activ. Sau dau buzna la cinematograf, pentru că acolo pot vedea ceva; ei nu dau multă valoare faptului că acolo se află și câteva cuvinte explicative. Asta înseamnă că oamenii vor să rămână pasivi, vor să rămână spectatori. Dacă lăsăm să acționeze în acest fel asupra noastră obișnuințele epocii actuale, nu ne alegem cu absolut nimic de la o carte sau o conferință de știință spirituală. Ele nu conțin de fapt absolut nimic de acest fel. Totul depinde de faptul că elaborăm lăuntric ceea ce, aș zice, este doar trasat ca un fir conducător în carte sau conferință.
Esențialul este deci ca intelectul, devenit pasiv în era noastră intelectualistă, să devină activ. Știința spirituală însăși este o activitate lăuntrică, în măsura în care ne ocupăm cu o lume de reprezentări, și se deosebește prin aceasta radical de activitățile cu care suntem astăzi obișnuiți. Vedeți dvs., de această autoeducație lăuntrică depinde imens de mult. Căci prin aceasta este biruită cu totul spiritualitatea abstractă proprie tocmai culturii actuale a intelectului. Prin aceasta, întreaga dispoziție și constituție spirituală și sufletească a omului se modifică.
Am fost mișcat când tocmai azi dimineață am primit o scrisoare de la un cadru didactic al școlii noastre Waldorf din Stuttgart [Nota 20], pe care am întemeiat-o pe baza principiilor pedagogice expuse aici. Vă este poate cunoscut că acum câtva timp am pregătit corpul de cadre didactice al acestei școli Waldorf, printr-un curs seminaristic [Nota 21], curs pe care dascălii îl tot recitesc. În această scrisoare, cadrul didactic scrie: „Recitind mereu și mereu aceste conferințe pedagogice, mi se pare că, deși mă aflu într-un ținut străin, aud deodată sunete din patrie”. Este un sentiment pe care-l poți înțelege foarte bine. Omul de astăzi se simte străin în lumea noastră intelectualistă. Dacă el se biruie cu adevărat pe sine în asemenea măsură, încât pune în activitate omul său activ lăuntric, așa cum trebuie să o facă în cazul oricărei prezentări spiritual-științifice, atunci îl cuprinde parcă sentimentul de apartenență la patria originară, trăiește ceva din acordurile lumii spirituale din care el provine de fapt. Acesta este esențialul, să fim mereu conștienți de prezența spiritualului. Ce a fost de pildă esențial pentru mine în privința dascălilor școlii Waldorf? Esențial a fost ca acești dascăli să pună deoparte tot ceea ce este pedagogie normativă, care este valorificată la orele de curs prin faptul că ne amintim că un lucru trebuie făcut așa sau așa, că știința pedagogică corectă spune cutare și cutare lucru etc. Știința spirituală conduce oarecum în direcția în care omul uită în fiecare moment conținutul spiritual pe care l-a primit prin intermediul ei, astfel încât el trebuie să-l primească de fiecare dată din nou, recreându-l lăuntric. Nu trăiești cu adevărat știința spirituală câtă vreme o porți doar în memorie.
Nu mi-o luați în nume de rău dacă spun aici ceva personal. Eu nu sunt niciodată în stare, dacă vorbesc de 30, 40, 50 de ori pe aceeași temă, să țin aceeași conferință. Pot face aceasta la fel de puțin pe cât de puțin – iertați comparația grotescă – aș putea mânca încă o dată ceea ce am consumat ieri. Aici ne situăm în mijlocul a ceea ce este viu. Acest lucru trebuie elaborat mereu, din nou. Am încercat să-i pregătesc pe dascălii școlii Waldorf astfel încât ei să pășească în fiecare dimineață peste pragul școlii lor cu suflet feciorelnic, spre a sta în fața unor lucruri total noi, în fața a noi și noi enigme. A putea uita, lucru care este numai latura cealaltă a prelucrării active, aceasta este ceea ce educă știința spirituală la om, ceea ce este rezultatul autoeducației prin știința spirituală. Dvs. însă veți spune: dar eu cunosc un număr de antroposofi sau adepți ai științei spirituale, care-mi numără pe degete ceea ce au învățat. Da, prea stimată asistență, aceasta este încă imperfecțiunea antroposofilor. Eu n-am putut împiedica să nu fie prezenți aici și asemenea antroposofi, aceștia trebuie așadar să audă acum eventual acest lucru. Este o imperfecțiune dacă avem cunoștințe antroposofice ca pe niște cunoștințe ale memoriei, dacă nu le avem ca pe un izvor originar al viețuirii sufletești lăuntrice care vrea în orice moment să fie nou creat în suflet. Tocmai aceasta este dispoziția în care trebuie să stăm în fața omului, dacă trebuie să-l învățăm sau să-l educăm. Prin urmare acesta este esențialul, ca știința spirituală, prin felul cum o prelucrăm, să transpună sufletul nostru într-o stare de trăire care se desfășoară așa cum se desfășoară în fizic procesul digestiei, în fiecare zi, din nou, astfel incit, tot ceea ce e bazat pe memorie dispare în fața a ceea ce știința spirituală dă prin faptul că pornește de la intelectul activ, nu de la intelectul pasiv.
Aceasta este ceea ce aș numi o fertilizarea a artei pedagogice în domeniul reprezentării, tocmai prin faptul că lăsăm ca știința spirituală să se reverse în întreaga noastră gândire, în activitatea noastră de reprezentare. Acum, pe de o parte, noi ne putem apropia în mod interior de om, din direcția reprezentării, din direcția intelectului, dar o putem face și din direcția voinței. Eu nu pot aici decât să descriu aceste lucruri, dar ideile pe care voi căuta să le descriu sunt apte, dacă le înțelegem în mod suficient de profund, să înflăcăreze pe acela care trebuie să educe sau să învețe oamenii. Aș vrea să atrag atenția asupra unui lucru ce are legătură cu întrebarea care mi-a fost pusă.
S-a pus întrebarea cum se raportează evoluția copilului, așa cum am încercat cel puțin s-o schițez, cum se raportează evoluția copilului până la 7 ani, apoi până la 14, 15 ani, la ceea ce rezultă pentru dezvoltare din legea biogenetică fundamentală a lui Ernest Haeckel.
Dvs. știți că această lege biogenetică fundamentală spune, pentru studierea naturalist-științifică exterioară a lumii, că, dacă ne oprim asupra omului, în dezvoltarea embrionară umană se repetă dezvoltarea filogenetică și că ontogeneza este o repetare a filogenezei. Omul se află, în perioada de la concepție până la naștere, într-o evoluție ce parcurge treptat diferitele forme de animale, de la cele mai simple până la cele mai complicate, urcând până la forma umană. Se poate spune despre această lege, care este extraordinar de importantă pentru concepția despre lume naturalist-științifică – eu îi cunosc foarte bine excepțiile și limitele, dar tocmai acela care cunoaște aceste limite trebuie să spună că este o lege naturalist-științifică foarte importantă –, că s-a încercat să i se demonstreze valabilitatea cu privire la evoluția spiritual-sufletească a individului în raport cu omenirea întreagă. S-a ajuns prin aceasta pe o pistă absolut greșită.
Cum s-ar putea găsi un paralelism între dezvoltarea spiritual-sufletească a omului și această lege biogenetică fundamentală? Numai atunci când s-ar putea spune că odată începută biografia pământească, copilul mic traversează niște stări originare ale neamului omenesc iar când crește, traversează niște stări ale unor epoci de evoluție mai târzii ale omenirii etc. Dezvoltarea copilului ar repeta așadar dezvoltarea întregului neam omenesc. Așa ceva putem prezenta drept o plăsmuire a fanteziei, dar nu corespunde nici unei realități, și abia știința spirituală este în stare să se apropie pe acest tărâm de realitate. Dacă urmărim embrionul uman începând cu prima, a doua, a treia săptămână – în măsura în care putem face astăzi aceasta –, și până la nașterea sa, vedem schițările formelor succesive, tot mai desăvârșite, înfățișarea de pește etc. Dimpotrivă, atunci când observăm primii ani de dezvoltare la copil, nu vedem nimic dintr-o repetare a unor stări originare ale evoluției omenirii sau, mai târziu, nimic din niște epoci următoare ale evoluției omenirii. Dacă am vrea să găsim așa ceva, ar trebui să ne și închipuim în evoluția copilului niște forțe și niște procese care nu există. A fost un vis frumos când pedagogul Wolf [Nota 22] sau alții au arătat felul în care copiii traversează vremurile epocii sălbatice a barbarilor, apoi există anumite perioade ale băieților când se traversează epoca perioadei persane etc. Pot ieși astfel la iveală imagini frumoase, poetice, dar rămâne tot o absurditate, căci o asemenea descriere nu corespunde nici unei realități! Trebuie să fii în stare să vezi viața umană în realitatea ei plenară dacă vrei să găsești corespondentul ei spiritual-sufletesc în legea biogenetică fundamentală. Aici științei spirituale i se arată că nu-i este îngăduit să privească începutul vieții, ci trebuie să privească sfârșitul ei. Dacă am trecut de 35, 40, 45 de ani și ne-am păstrat dincolo de acești ani posibilitatea unei anume autoobservații, atunci în viața noastră sufletească, în trăirea noastră cea mai lăuntrică se arată anumite vestigii. La fel cum în corporalitatea exterioară apar vestigii ale evoluției neamului omenesc, tot astfel apar remarcabile trăiri lăuntrice, pe care omul le are aproape de 35, 40, 45 de ani, când se dezvoltă în el o autoobservație reală, la care poate că nu se ajunge decât dacă dezvoltăm acea activitate a gândirii care apare atunci când trăim cu adevărat știința spirituală. Observăm că la bătrânețe apar trăiri lăuntrice care nu se exprimă în întregime, care se prezintă ca niște rămășițe; nu mai există corporalitatea care să ne ofere posibilitatea de a exprima cu adevărat ceea ce apare spiritual-sufletesc la această vârstă; corpul, corporalitatea eșuează. Dacă nu ne lăsăm induși în eroare de corporalitatea noastră, la bătrânețe devenim bogați din punct de vedere sufletesc-spiritual. În orice caz, puțini oameni observă azi în cultura noastră intelectualistă ceva din ceea ce apare sub forma acestor vestigii la această vârstă în sufletul omului. Și știți de ce nu se observă aceasta? Din cauza educației noastre bazate astăzi pe intelectualism! Aceasta ne face dependenți de corporalitate într-un înalt grad. Astfel nu observăm cum, de îndată ce am trecut de 35 de ani, în viața noastră sufletească apar lucruri care nu se pot manifesta în corporalitatea actuală a oamenilor, care însă pot fi trăite lăuntric, dacă nu dormim sufletește când traversăm această perioadă a vieții umane.
Acesta este un lucru care ne apasă așa de tare sufletește, că cea mai mare parte a omenirii prezentului trece dormind de-a binelea prin acele trăiri ale vârstei înaintate, care într-o stare de deplină trezie lăuntrică mai bătrână, ar putea să-l conducă pe om în mari profunzimi, pur și simplu prin faptul că înaintează în vârstă. Astăzi o enormă parte a omenirii trece prin viață dormind! Dacă ne însușim intelectul activ, dacă ne însușim înainte de toate – vom vedea imediat ce se înțelege propriu-zis prin aceasta – viața activă a sentimentului și voința, atunci observăm la bătrânețe aceste vestigii ale vieții sufletești. O artă educativă cu adevărat înnoită de știința spirituală va permite într-adevăr să putem avea aceste trăiri ale vârstei înaintate. Abia atunci se va ști și în cadrul ordinii sociale că asemenea trăiri ale vârstei înaintate există, abia atunci oamenii vor merge altfel în întâmpinarea ei. Ei vor avea curaj în fața a ceea ce le poate oferi vârsta înaintată. În om se maturizează, în această perioadă, o cu totul altă experiență de viață lăuntrică.
Dar de unde vine faptul că apar asemenea trăiri ale unor vestigii? Ca să înțelegem aceasta trebuie să ne focalizăm atenția cu ajutorul științei spirituale asupra evoluției reale a omenirii. Această evoluție reală a fost cu totul întunecată de antropologia noastră materialistă. Se crede că la începutul evoluției omenirii ar fi existat o perioadă de sălbăticie. Acest lucru nu corespunde realității. Dimpotrivă, dacă ne întoarcem în mileniile 7 și 8 precreștine, găsim că, peste o mare parte din omenirea civilizată de atunci, era răspândită o cunoaștere originară, în orice caz de natură instinctivă, dar o cunoaștere originară în fața căreia ne plecăm astăzi cu considerație, dacă o putem înțelege. Ultimele resturi sunt consemnate în Vedele culturii indiene. Acestea nici nu sunt elemente primare, sunt doar ceea ce a derivat din ele. Erudiția noastră abordează astăzi cu un intelectualism extrem de sec primele vestigii istorice rămase de la egipteni, de la babilonieni, de la indieni. Dar ceea ce scoate ea la lumina zilei cu maximă uscăciune, este la rândul său numai ultimul rest al unei cunoașteri originare instinctive a omenirii prin care omul se simțea una cu întregul Univers. Acela care stăpânește astăzi cu adevărat științele naturii și vede apoi ce a fost această cunoaștere originară a oamenilor, chiar în reflexul slab care este transmis prin tradiție istorică – se poate însă arăta și ceea ce nu este transmis pe cale istorică; puteți citi despre aceasta în cartea mea Știința ocultă, acela care știe să privească în mod real în adâncurile acestei cunoașteri originare, știe că lucrurile au arătat altfel în vremurile mai vechi ale evoluției omenirii decât crede antropologia materialistă actuală, care-și închipuie că omul s-a dezvoltat de la sine, de la sălbăticie până la momentul în care putem spune că am făcut astăzi progrese atât de splendide. Nu, studierea reală a evoluției omului ne duce până acolo unde putem vedea că a existat mai întâi o perioadă de evoluție preistorică. Ajungem până în mileniile 7, 8, 9 înainte de apariția creștinismului, când oamenii au avut o cunoaștere originară pe care și-au putut-o însuși numai prin faptul că au rămas apți pentru a evolua trupește și sufletește până la o vârstă mai înaintată. Privim apoi la prima cultură care a luat naștere în sudul Asiei, după o mare catastrofă cosmică ce atinsese Pământul. Ne apropiem de această cultură originară numai dacă privim la specificul omenirii în vremea de atunci. Astăzi, mersul în paralel al evoluției trupești și al evoluției sufletești până la 7 ani, apoi iarăși până la pubertate, încetează la vârsta între 20 și 30 de ani; la această vârstă suntem oameni încheiați pentru timpul de astăzi. Din acel moment nu mai avem voie să credem că facem salturi peste prăpăstiile dezvoltării, precum salturile la schimbarea dinților și la maturizarea sexuală.
Altfel erau toate acestea în vremurile străvechi ale omenirii. În perioada veche indiană oamenii se dezvoltau din punct de vedere fizic-corporal până la vârsta de 50-60 de ani, așa cum noi ne dezvoltăm numai până la vârsta de 20-30 de ani. Prin acest paralelism al dezvoltării fizic-trupești și spiritual-sufletești exista cunoașterea originară instinctivă, care era trăită de patriarhii vremii de atunci, de aceia care pur și simplu îmbătrâniseră și care până la vârsta de 50-60 de ani, trecuseră printr-o astfel de transformare corporală împreună cu dezvoltarea sufletesc-spirituală, precum noi o mai trăim numai la pubertate.
A venit apoi epoca pe care am numit-o în cartea mea Știința ocultă epoca veche persană. Ne întoarcem în mileniile 4, 5, 6 ale erei precreștine; aici dezvoltarea trupească mai are loc încă până la vârsta de 40-50 de ani. Apoi are loc evoluția egipteano-babiloniană, care merge până în mileniile 3 și 4 ale erei precreștine. Acum omul rămâne apt de dezvoltare până la mijlocul vieții, până dincolo de 35 de ani. Apoi vine acea evoluție, despre care știm cu certitudine, sub raport istoric, lucruri considerabile; vine evoluția perioadei greco-latine, în care omul mai rămânea deplin apt de dezvoltare în corporalitatea sa până la începutul anilor 30 ai vieții sale. Grecii și vechii romani trăiau altfel decât trăim noi astăzi, dar oamenii nu mai vor să recunoască asemenea adevăruri ale evoluției istoriei lumii, pentru că atenția nu mai este îndreptată spre ele. Grecul mai trăia încă astfel încât simțea spiritual-sufletescul totodată drept ceva corporal. Când își îndrepta privirea în afară spre lume, știa că nu privește doar lucrurile; el era conștient în același timp de procesul fizic al trupului său. Aceasta depindea de faptul că, sub raport corporal-fizic, el rămânea mult mai multă vreme apt de dezvoltare decât noi.
Vedeți dvs., tot ceea ce oamenii unei epoci de dezvoltare umană anterioară mai trăiau în trup, noi trăim la bătrânețe numai spiritual-sufletesc, dacă nu trecem prin această vârstă dormind. Acestea sunt vestigiile. Pe când pentru fizic începutul vieții apare, în cadrul legii biogenetice fundamentale, drept repetare a ceea ce s-a parcurs în filogeneză, astăzi conștientizăm ceea ce a traversat omenirea originară, prin aceea că studiem vestigiile de la vârsta înaintată. Ceea ce trăim noi astăzi în jurul vîrstei de 50 ani, ca vestigii sufletești, ne mai poate da o idee despre prima civilizație originară indiană, care își are începuturile prin mileniile 7 și 8 ale erei precreștine. Ceea ce trăim lăuntric sufletește în anii 40 ai vieții noastre, ne dă un reflex a ceea ce a fost epoca veche persană în mileniile 4 și 5. Ceea ce trăim pe la sfârșitul anilor 30 ai vieții noatre este un reflex – nu mai este unul trupesc, ci numai spiritual – a ceea ce vechii egipteni și babilonieni trăiau și simțeau cu totul altfel, motiv pentru care au și putut duce o cu totul altă viață socială. Erudiții îi descriu astăzi pe greci în așa fel încât ei rămân de fapt complet străini față de aceștia. Este foarte ciudat câte lucruri superficiale s-au făcut de fapt azi. Am auzit înainte de anii războiului că în lume urmează să se facă din nou „Jocuri olimpice”, jocuri în care să se imite exteriorul a ceva care era clădit întru totul pe faptul că omul dincolo de vârsta de 30 de ani încă trecea printr-o dezvoltare trupesc-fizică, prin care el astăzi nu mai trece. În vremurile mai vechi din trupesc i se revărsa omului un sufletesc-spiritual până la vârtă înaintată.
Se poate spune astfel:
– prima treaptă de cultură: trăiri reale până peste 48 de ani;
– a doua treaptă de cultură: trăiri reale până peste 42 de ani;
– a treia treaptă de cultură: trăiri reale până peste 35 de ani;
– a patra treaptă de cultură: trăiri reale între 28 și 35 de ani;
Treapta a cincea de cultură este a noastră, cea actuală, este prezentul nostru; în el trăim de la mijlocul secolului al XV-lea. Acum noi rămânem apți de dezvoltare cel mult până pe la 27 sau 28 de ani.
Doar această concepție ne explică felul în care este constituită omenirea actuală. Ea este astfel constituită încât trebuie să se dezvolte altfel decât omenirea anterioară. Omenirii actuale nu-i mai apar, în spiritual-sufletesc, nici un fel de reprezentări vii, dacă ea se lasă pasiv în voia dezvoltării trupesc-fizice. Dacă de la 30 de ani încolo nu vrem să ne pustiim, este necesar să ne creăm concepții din alte izvoare decât acelea pe care le dobândim doar prin dezvoltarea noastră trupesc-fizică. Deocamdată oamenii în privința acestor lucruri se mai lasă pradă unor iluzii îngrozitoare.
Vreau doar să vă fac atenți asupra faptului că reprezentările noastre religioase din care noi mai trăim astăzi în învățământ sunt moștenite. De ce ne temem noi de o înnoire oarecare a reprezentărilor religioase? Pentru că astăzi oamenii privesc cu o imensă sfială spre izvoarele spirituale. Ei vor să rămână la lucrurile moștenite, pentru că se văd puși cumva în fața neantului. Sentimentul este îndreptățit, pentru că în zilele noastre, pe la 27, 28 de ani, moare în om viața spirituală lăuntrică trezită de dezvoltarea corporală. Am fi așadar pustiiți dacă nu ar mai trăi în noi, cel puțin în mod inconștient și instinctiv, reprezentările religioase moștenite. Dacă n-am mai perpetua pe cale tradițională unele reprezentări din vremuri vechi, ne-am pustii cu toții după 28 de ani. Suntem nevoiți să recunoaștem astăzi această lege a evoluției omenirii. Dvs. vă dați seama că vorbesc despre acest lucru în sens metaforic. Cu cât dezvoltarea omenirii înaintează mai departe, cu atât mai tânără devine omenirea. Altfel spus, această dezvoltare a omenirii merge în mod pasiv până la ani din ce în ce mai tineri, încetând pe urmă să mai acționeze sub raport spiritual. Greci mai ajungeau până la anii 30 ai vieții în dezvoltarea corporală. Omul actual ajunge la acest stadiu numai în dezvoltarea sufletesc-spirituală și lăuntrică, în predispoziții pe care trebuie să le scoată la iveală prin spiritualitate productivă. Cu cât oamenii se răcesc mai mult în privința acestor reprezentări religioase tradiționale și nu vor să pună nimic altceva în locul lor, cu atât mai mult vor trăi această răcire. Educația pur intelectualistă n-ar mai putea să dea niciodată oamenilor ceva pentru o vârstă mai târzie. Este în esență acea educație care începe odată cu schimbarea dinților, care intervine în anii tineri ai copilăriei, pe care o putem apoi duce mai departe numai printr-o stimulare a voinței. Dar lucrul esențial este că omul trăiește astăzi într-o omenire care rămâne propriu-zis aptă de dezvoltare prin corporalitatea ei numai până la 27, 28 de ani și pentru care impulsurile de dezvoltare ulterioară, pentru o vârstă mai avansată, trebuie date prin izvoare spirituale.
Dacă privim astfel viața socială, atunci ne spunem că o examinare din perspectiva acestor idei ne demonstrează această întinerire a omenirii, ne arată acest proces prin care omenirea devine, dintr-un anumit punct de vedere, tot mai nedesăvârșită. Dar eu cred că voința care poate înnoi arta noastră pedagogică crește în cel care poate înțelege în mod real acest lucru, în cel care se poate transpune cu un sentiment plenar de responsabilitate în omenire, în cel ce posedă o asemenea cunoaștere a evoluției omenirii. Privim apoi la ceea ce avem propriu-zis de realizat. Trebuie să scoatem din izvoare spirituale ceva care să permită omului să fie om în dezvoltarea lui dincolo de 27, 28 de ani. Această cufundare, cu sentimentul și cugetul, în etapele evolutive ale omenirii, este impulsul de care avem nevoie în noi în primă instanță. Acest lucru nu este înțeles într-o măsură suficientă. Dacă omului i se inoculează astăzi ideea că Pământul s-a dezvoltat dintr-o nebuloasă originară, împreună cu celelalte planete, că el va recădea cândva înapoi în soare și că nu se știe pentru ce există de fapt această omenire, dacă ne însușim astăzi în mentalitatea noastră această întreagă evoluție despre care vorbește concepția despre lume naturalist-științifică, din aceasta nu se naște nici o voință. Voința se naște din acea concepție despre lume care privește în realitatea adevărată din om, pentru că acum știm ce avem de făcut, știm că acum încep să se resimtă acele necesități educative de care înainte s-a îngrijit natura însăși. Privim înapoi în timpurile vechi și spunem: voi grecii mai erați încă atât de fericiți pentru că ați putut dezvolta din corporalitatea voastră spiritual-sufletescul și după 28 de ani; voi, egiptenii și voi babilonienii la fel, pentru că voi înșivă ați putut extrage de acolo acest spiritual-sufletesc până în anii 40 ai vieții, din simplul motiv că în organele voastre trupești a acționat cu forța originară divinul. Această posibilitate de a exprima ceea ce a realizat natura însăși, adică forțele divine din natură, nu mai există pentru omenirea actuală și va exista din ce în ce mai puțin pentru omenirea viitoare. Noi, oamenii, trebuie să luăm în mâinile noastre evoluția. Trebuie să ne găsim tot mai mult drumul în misiunea de a face OAMENI din oameni.
Aici știința începe să devină în mod nemijlocit voință. Ni se arată că am intrat de fapt în acea epocă a evoluției omenirii în care cresc noile sarcini pentru arta educativă. De aceea, până în epoca mai nouă, întreaga artă a educației a fost instinctivă. Mai mult decât orice altceva, întreaga artă a educației era instinctivă. Apoi au început să existe principii abstracte bune, pe care deja le-am expus. Acum se naște însă necesitatea de a vitaliza aceste principii abstracte, din interior spre exterior, pentru că stă în puterea noastră fie să transformăm aceste principii abstracte prin vitalizarea lor într-o artă reală a formării omului, fie să lăsăm de izbeliște omenirea viitorului.
Acum, când mă aflu la începutul a ceea ce vreau de fapt să expun despre arta pedagogică, vedeți că aș vrea să pornesc nu de la o explicație teoretică, ci de la un sentiment. Aș dori să exprim aici, la începutul considerațiilor, că în cazul unei pedagogii nu trebuie pornit de la principii, ci de la un sentiment. În acest moment noi trebuie să fim pătrunși de următorul sentiment: Conținutul sufletesc al omenirii este în mâna celor care modelează tineretul, a educatorilor. Pedagogia este sănătoasă dacă noi simțim în ființa noastră viitorul omenirii. Acesta este punctul de plecare corect, nu dacă știm un lucru sau altul ci dacă simțim aceasta, dacă simțim întreaga sarcină a educației, așa cum se leagă ea de evoluția omenirii. Am vrut să vă prezint astăzi acest punct de plecare nu ca pe unul teoretic, ci ca pe unul afectiv. Ceea ce am vrut să expun astăzi în fața dvs. a fost înțeles în mod corect, dacă puteți uita toate propozițiile individuale pe care le-am rostit, toate exprimările teoretice izolate pe care le-am folosit și să simțiți apăsând pe sufletele dvs. ceea ce este sarcina educatorului. Dacă putem lua cu noi, concentrate într-un sentiment, impulsurile care trebuie trezite prin aceste expuneri, dacă toate cele spuse se condensează într-o simțire, atunci vom putea dezvolta detaliile artei pedagogice, în cursul expunerilor următoare.
Dr. Steiner (răspunzând la unele obiecții făcute oral):
Astăzi aș vrea să mai adaug doar câteva lucruri: Este extrem de tentant să presupunem că, de pildă, desenele copiilor amintesc de desenele popoarelor sălbatice. La baza acestei tendințe se află însă o ipoteză total neîntemeiată și anume că popoarele la care găsim astăzi aceste desene ar fi popoare originare. Noi găsim, ce-i drept, că putem compara desenele copiilor cu cele pe care, după cum spunem, le fac popoarele primitive. Aceste popoare însă nu sunt primitive, ci decadente. Antropologia naturalist-științifică mai face greșeala că privește popoarele care trăiesc azi în sălbăticie și barbarie ca fiind acelea din care mai mult sau mai puțin descindem cu toții. Arta educației nu are voie să clădească pe această greșeală științifică; dacă face aceasta, va supraestima apropierea unor caracteristici ale copiilor de unele caracteristici ale popoarelor primitive care trăiesc în zilele noastre; de altfel această apropiere a și fost supraestimată intens în epoca actuală. Faptele le putem admite, bineînțeles, dar legătura dintre ele se bazează pe o ignorare a legăturii reale dintre dezvoltarea omului individual și dezvoltarea omenirii în ansamblu. Nu este decisiv nici faptul că găsim versuri de copii care merg departe înapoi în perioada pe care am numit-o aici epoca a cincea. Însă aceste versuri de copii nu se mai întorc mai departe în trecut. Dacă ne-am întoarce în trecut cu ajutorul științei spirituale mai departe decât o poate face antropologia, am constata că nu avem voie deloc să punem în corespondență versurile scrise acum de copii cu ceea ce a existat în vremurile anterioare ale evoluției omenirii.
Astăzi nu aș vrea să atrag atenția asupra a nimic altceva decât asupra faptului că de la antropologia exterioară, care urmărește omul înapoi din prezent până în timpurile primordiale, care vede în omul actual un ecou al omului originar, trebuie pășit pe drumul către o studiere spiritual-științifică a evoluției omenirii. Pe acest drum trebuie dezvoltat, firește, și un sentiment pentru ceea ce a rămas, numai din punct de vedere istoric, din cultura străveche instinctivă a omenirii. Vă aduc aminte de literatura Vedelor, de maximele nespus de importante despre Tao ale lui Lao-Tse ș.a.m.d. Tocmai acela care mijlocește o studiere spiritual științifică a evoluției omenirii va ține seama de tot ceea ce a fost transmis istoric, înainte de a ajunge la ceea ce am amintit aici.
Nu degeaba am spus ieri că ar fi, bineînțeles, mult mai comod să cântăm în cor cu toată lumea, decât să trebuiască să ne opunem atâtor lucruri. Tocmai acesta este, însă, astăzi, un principiu pedagogic periculos: a face paralelismul între ceea ce fac copiii și ceea ce fac popoarele primitive actuale sau ceea ce ne prezintă astăzi vremurile trecute – ceea ce numim „timpuri trecute”. Căci realmente problema se pune să găsim în mod real izvoarele vieții spirituale și trebuie să le căutam mai întâi în copil.
Apoi, un alt aspect: Țineți seama, vă rog, de faptul că am spus că în zilele noastre predomină principiul abstract – eu l-am numit chiar exemplar – de a dezvolta ceva din ființa copilului. Acest lucru îl putem auzi astăzi în toate variantele și putem găsi și credința că aceasta se face. Dar încercați să vă adânciți în ceea ce înseamnă să nu luăm natura copilului ca pe ceva mistic, necunoscut, care trebuie dezvoltat apoi din sine, ci să ne pregătim mai întâi pe noi înșine prin ceea ce realizăm în noi ca autoeducație, prin ceea ce putem dobândi numai prin știința spirituală. Încercați să dobândiți, prin știința spirituală, o perspectivă asupra a ceea ce trăiește în mod real în copii! Eu n-am nimic împotriva principiului că nu trebuie să aducem nimic din afară înspre copil, ci să vedem totul în copil; numai că trebuie mai întâi să înveți să vezi în copil. Căci omul trebuie mai întâi să devină transparent pentru înțelegerea noastră. Și ceea ce dau eu, duce numai la a vedea în mod real cele mai diferite laturi ale naturii umane. Noi acoperim însă diferitele laturi ale naturii umane prin multe dintre lucrurile care provin astăzi din mentalitatea materialistă obișnuită. Căci ceea ce mulți numesc astăzi spiritual-sufletesc este o abstracție, ceva intelectualist. Multe din cele necesare pentru a confirma lucrurile pe care le-am spus, vor ieși realmente la lumina zilei, desigur, abia în considerațiile care urmează. Dar nu am nimic împotrivă nici dacă se spune că ceea ce este în copil trebuie mai presus de orice altceva prețuit și pus în valoare, nici dacă cineva spune că nu trebuie să introducem în copil ceea ce este în noi. Dimpotrivă, ambele principii le consider ca pe ceva absolut de la sine înțeles. Preocuparea mea este doar să arăt cum este posibil să respectăm cu adevărat aceste două principii, într-un sens cuprinzător.
