În aceste conferințe, doresc, în esență, să arăt în ce măsură știința spirituală, a cărei misiune v-am indicat-o, poate face ca arta pedagogică să fie rodnică. Bineînțeles că nu este posibil să dezvoltăm în patrusprezece conferințe un întreg sistem al pedagogiei. În primele considerații introductive, am atras atenția asupra faptului că eu nu privesc înnoirea pedagogiei ca știință drept ceva ce se cere în mod direct, deoarece aceasta cuprinde numeroase principii pedagogice bune. Cred că necesară este în primul rând o înviorare a artei pedagogice. Știința spirituală este întru totul aptă ca la ceea ce în multe privințe există ca o excelentă teorie pedagogică, să stimuleze tocmai practica pedagogică, pentru că știința spirituală ca atare vrea să cuprindă spiritul viu; iar cuprinderea spiritului viu, care este necesară în special la arta pedagogică, este în același timp un izvor de stimulare a voinței și a simțirii. În plus, știința spirituală este un izvor de cunoaștere reală a omului, al unei asemenea cunoașteri care ți se deschide la contactul cu omul în general și în special cu omul în creștere, cu copilul. Așadar, vă rog să luați foarte bine seama că eu am de gând să mă mențin cu tema mea în această direcție. Tocmai pornind de la această temă au fost puse o serie întreagă de întrebări interesante, al căror răspuns urmează să fie inclus și în conferința de astăzi. Mai întâi aș vrea însă să observ următorul lucru: Bineînțeles că orice predare, indiferent că prin necesitatea condițiilor este orientată mai mult spre intelect sau mai mult spre alte forțe sufletești, trebuie să meargă în paralel cu o formarea a omului sub raport afectiv și înainte de toate sub raport moral și religios. Numai că de îndată ce luăm în considerație domeniul formării simțirii și, încă mai mult, dacă luăm seama la domeniul formării etice și morale și al formării religioase, avem de-a face cu o tratare a întregului omului. Întotdeauna când vrem să acționăm asupra simțirii sau voinței prin întregul om, trebuie să ținem seama de transformările, metamorfozele prin care trece omul în cursul vieții sale, pe care le trăiește deja copil fiind, și pe care el de asemenea le trăiește în viața de mai târziu. Metamorfozele vieții de mai târziu sunt acelea pentru care trebuie să dăm impulsurile corecte necesare, tocmai în perioada de învățare și educare.
Dar este imposibil, în privința elementului moral, a elementului afectiv și mai ales a celui religios, să ne apropiem de om, dacă nu ne intensificăm mai întâi accesul la sufletul uman și la spiritul uman pe parcursul procesului educativ și al învățământului. Este o mare greșeală să credem că am putea stabili reguli în mod direct în sensul că trebuie să educăm la om un lucru sau altul în privințe afective, religioase, morale. Aici lucrurile stau de fapt cu totul altfel.
Dacă eu, în special în cazul copiilor așa cum am considerat până acum până pe la vârsta de 9 ani, prin întregul meu mod de predare obțin o relație corespunzătoare cu copilul, astfel încât prin această relație să am o legătură cu sufletul lui, care se înnoadă mai mult prin copil decat prin mine, atunci copilul se va lăsa stimulat de mine și sub aspect moral și religios. Dacă nu obțin o asemenea relație, dacă predau într-un mod care-mi închide accesul către simțirea sa, atunci copilul îmi va fi inaccesibil chiar și pentru cea mai bună învățătură morală și cele mai bune impulsuri religioase. Acest lucru, în acest caracter particular așa cum am indicat eu, este prea puțin luat în seamă în zilele noastre. Și tocmai pe acest tărâm nu folosește la nimic dacă în epoca prezentă ne lăsăm pradă iluziilor pentru a ne adormi în privința daunelor produse de civilizația epocii noastre. Dar ne lăsăm pradă iluziilor mai ales pentru că ne aflăm sub influența confesiunilor, împotriva cărora nimic altceva nu vreau să spun aici, care însă iau în calcul veșnicia sufletului uman numai înspre o latură a vieții.
Avem în vedere de fapt întotdeauna doar să-i transmitem omului o bună înțelegere și o simțire sănătoasă cu privire la trecerea prin poarta morții, cu privire la viața mai departe a sufletului după moarte. S-ar putea să pară că o asemenea referință ar fi în prima instanță doar una teoretică. Dar nu e așa. De faptul dacă despre o asemenea problemă a vieții ai o opinie sau alta, depinde – aș vrea s-o exprim în mod puțin radical – fiecare mișcare a vieții, tot ceea ce facem, tot ceea ce spunem și mai ales cum o facem și cum o spunem. Confesiunile care atrag atenția numai într-o direcție, care desigur este absolut corectă în felul ei, asupra veșniciei sufletului dincolo de moarte, provin de fapt toate din faptul că s-a contat pe egoismul naturii umane. Acest lucru poate că n-a fost rostit în mod explicit, dar în realitate aceste confesiuni s-au dezvoltat sub influența egoismului oamenilor. Desigur, ceea ce spun eu acum nu are nimic de-a face cu conținutul viziunii asupra dăinuirii sufletul după moarte. Acest conținut are, bineînțeles, deplină certitudine pentru știința spirituală. Dacă vorbim însă oamenilor în general, sau copiilor în special, numai despre această dăinuire a sufletului după moarte – și trebuie desigur să vorbim despre aceasta –, dar dacă vorbim numai despre aceasta, atunci ne gândim numai la egoismul naturii umane, care vrea să continue să trăiască atunci când trupul este predat Pământului, care nu vrea să fie distrus. Dar prin aceasta îl izolăm totuși într-un anumit sens pe om de sarcinile vieții lui pământești. Ne izolăm mai ales ca educatori și dascăli de misiunea propriu-zisă a evoluției omenirii, dacă gândim și acționăm sub influența unei asemenea viziuni unilaterale. Căci, vedeți dvs., întocmai așa cum trebuie să privim la viața care este după naștere, trebuie să privim și la faptul că această viață umană pământească pe care o începem cu copilăria și o trăim apoi mai departe până la moarte, este continuarea unei vieți suprasensibile; și că ceea ce trăiește în noi ca sufletesc-spiritual coboară dintr-o lume suprasensibilă și se unește cu ceea ce din curentul ereditar se poate forma drept corporalitate a noastră. Este foarte important să privim în acest fel la copilul în creștere. Fiecare copil este pentru educator, dacă-l privim fără prejudecăți, o enigmă care trebuie dezlegată. Dacă privim în acest fel copilul în creștere și ne spunem: Ceea ce a intrat în viața pământească este continuarea unei vieți spirituale și avem răspunderea de a dirija în mod corect ceea ce a vrut entitatea spirituală prin faptul că s-a încarnat într-un om pământesc; abia atunci vom fi cuprinși de acel sentiment de sfințenie fără de care nu putem educa și preda, acel sentiment care vrea să dezlege enigma prin faptul că se află în fața omului în creștere. A da unei vieți, așa cum se desfășoară ea aici în lumea fizică, misiunea continuării unei vieți spirituale, este ceva important, dacă suntem pătrunși de acest sentiment.
Și prin aceasta atrag atenția asupra unui lucru important și anume cât de diferit va acționa învățătorul sau educatorul în funcție de faptul că are o mentalitatea sau alta. Bineînțeles, pentru viața socială exterioară intră în considerare în primul rând ce este omul ca om care acționează. Dar stând față în față cu omul în devenire, cu copilul, noi stăm față în față și cu natura sa cea mai lăuntrică. Aici nu se poate acționa deloc altfel decât ținând seama că o mentalitate acționează asupra alteia și că lucrurile depind de ce impulsuri stau la baza mentalității. Dacă această atitudine există, ea dă un important sentiment de responsabilitate față de misiunea educării și predării. Fără acest sentiment de responsabilitate n-o scoatem deloc la capăt în practica educării. Tot ceea ce facem trebuie să fie impregnat cu el. Și aș dori în special ca dvs. să priviți explicațiile de astăzi, aparent îndepărtate de considerarea din acest punct de vedere, astfel încât să fiți pătrunși de acest sentiment de care tocmai am vorbit.
Dacă privim în mod corect faptul că omul, așa cum am explicat ieri, își trage originea activităților sale conform întregii sale fiinţe, din două surse, ne vom putea îndrepta privirile și asupra deosebirii care există între ceea ce omul aduce cu sine în viață și ceea ce trebuie dezvoltat tocmai prin această viață fizică. Unul dintre izvoarele despre care am vorbit ieri și în zilele anterioare atrage mai mult atenția asupra a ceea ce omul introduce în viața fizică dintr-o viață supra-fizică. Celălalt izvor indică mai mult ceea ce omul trebuie să extragă din această viață de aici. Atunci când am atras atenția asupra faptului că odată cu schimbarea dinților se naște de fapt elementul intelectual și că pe urmă cu pubertatea năvălește și voința în entitatea umană, am caracterizat cele două izvoare din două puncte de vedere – există și multe altele. Atunci când în abordarea omului avem în vedere aspectul intelectual, privim mai mult la ceea cea adus el prin naștere în existența fizică. Atunci când ne adresăm voinței lui, trebuie să fim conștienți că-i aducem în față ceea ce el are de luat din această lume fizică, spre a integra acest lucru naturii lui superioare. Aici, în luptele vieții fizice, în tot ceea se dezvoltă prin viața fizică în termeni de armonii și dizarmonii față de lume, aici se educă voința umană, aici își are devenirea voința umană. Ceea ce din natura umană se manifestă ca element intelectual, trebuie să încercăm să-l ademenim să iasă la iveală din această natură umană. Rostind aceasta, ne referim la multe neînțelegeri care iau naștere tocmai din exprimarea adevărurilor pedagogice. Oamenii vor întotdeauna să exprime într-un singur mod toate lucrurile care, de fapt, în viața reală au două aspecte. Se afirmă în pedagogie fie că trebuie dezvoltat totul din însăși natura umană, fie că trebuie introdus totul din natura exterioară în om. Ambele afirmații sunt, firește, incorecte. Dar pentru tot ce este element de reprezentare în om este valabil într-un anumit grad, faptul că noi trebuie să-l scoatem din natura umană. Pentru tot ceea ce ține de voință este deasemenea corect, chiar dacă nu exclusiv, că experiențele pe care le oferim omului îi formează și îi modelează în mod nemijlocit voința. Omul își ia, își scoate voința din această viață. De aceea este atât de important pentru formarea voinței ce atitudine avem noi față de om, cum îi suntem noi alături, astfel ca el să ne poată imita sau să ne poată privi în așa mod încât ceea ce noi înșine spunem și ceea ce noi înșine facem să devină pentru el, după aproximativ cel de-al șaptelea an de viață, autoritate. Ca dascăli trebuie să ținem cont că în ceea ce privește viața, de obicei nu se poate aplica în mod riguros principiul „sau-sau”, ci „atât.. cât și...”. Atât un lucru cât și celălalt se petrec în viața. Trebuie să dezvoltăm multe aspecte din ființa copilului. Trebuie să transpunem copilul într-o asemenea ambianță, încât el să poată extrage singur cât mai mult din lume, în vederea formării voinței lui. Aici vedeți desigur cât de mult din ceea ce aș numi problema educației și a învățământului este propriu-zis o problemă a dascălului, o problemă a calităților celui care educă și predă. Și, înainte de a continua considerația de la care am pornit ieri, aș vrea să caracterizez, măcar dintr-o anume direcție, acel element din tratarea întregii munci de predare și educare care trebuie să impregneze întreaga educare și predare.
Și aici putem deveni unilaterali. Putem, mânați de propria noastră fire, să impregnăm predarea sau educarea omului cu o veșnică gravitate, cu un chip de dascăl sau educator care nu poate râde niciodată, care poate numai să îndemne, care poate fi numai serios. Și putem, firește, de asemenea, dacă suntem predispuși la aceasta, să introducem prea puțină seriozitate în întreaga mânuire a activității de predare și educare. Ambele atitudini duc la rezultate educative care se dovedesc a fi foarte dăunătoare în viață. Este aproximativ ca și cum cineva ar reflecta – față de natură nu facem asemenea reflecții, pentru că observăm absurditatea, dar la mânuirea chestiunilor spirituale nu observăm imediat absurditatea –, la întrebarea dacă inspirația e mai bună decât expirația. Nu e vorba deloc de faptul că inspirația sau expirația e mai bună, ci de faptul că omul trebuie să inspire și să expire și că, dacă în timpul în care ar trebui să inspire el ar vrea să expire, aceasta este contra naturii lui, și invers. Așa cum este un ritm riguros în om conform căruia el face în medie optsprezece respirații pe minut, tot așa întregul vieții umane este orientat într-un anumit fel spre ritm. Și o parte a acestui ritm – după cum am spus și alte lucruri implicate în acesta – este și alternanță dintre umor și seriozitate. Să ne uităm deci la izbucnirile fizice ale umorului și seriozității și să încercăm nu să le explicăm, ci să le cunoaștem din natura umană.
Pe ce se bazează de fapt umorul, care-l face pe om să râdă sau să zâmbească? El se bazează pe faptul că, într-un anumit fel, în momentul în care ajunge să zâmbească sau în care, din cauza impresiei umoristice, zâmbește doar în suflet, omul se detașează de sine. Încercați numai să epuizați în gândire și în simțire această problemă; veți constata că, trecând spre umoristic, spre trăirea cu umor, noi ne detașăm într-un anumit fel de noi înșine, pornim oarecum pe drumul spre visare. Nu-l parcurgem în întregime, îl părăsim foarte curând. Rămânem deplin conștienți, dar este începutul drumului spre visare, atunci când ne mișcăm în direcția umorului. Iar această pierdere de sine se exprimă – în prima instanță omul nu poate exprima ceea ce trăiește în sine însuși în mod trupesc-spiritual decât prin cele câteva mișcări din fizionomia feței sale – prin zâmbet. În zâmbet, în râs, spiritual-sufletescul, ceea ce în știința spirituală numim Eu și corp astral, se retrage într-un anumit fel – deși așa încât omul să păstreze controlul – din fizic și din eteric. Atunci când trăiește experiența umorului, omul se dilată din punct de vedere sufletesc-spiritual.
Să privim și la extrema radicală a seriozității care este plânsul, a deveni trist. Aceasta este doar un aspect al seriozității, dar aspectul care care ne dezvăluie ce trăiește în seriozitate: ea este o mai mare strângere, comprimare în sine, este o unire mai intensă a sufletesc-spiritualului cu fizic-trupescul, decât este atunci când ne aflăm într-o stare de indiferență, nici umoristică, nici serioasă. Dispoziția umoristică produce o dilatare a sufletesc-spiritualului, dispoziția serioasă produce o presare-împreună a naturii spiritual-sufletești cu cea fizică-corporală. Am putea spune de asemenea, pentru că nu avem voie să ne dedăm la învățături pedante sau fanteziste despre aceste lucruri, că în râs omul devine altruist iar în seriozitate egoist.
Această afirmație vă va apărea discutabilă. Desigur, toate afirmațiile sunt în fond discutabile, pentru că nu sunt valabile pentru lumea întreagă, ci întotdeauna numai pentru o arie limitată. Când spun: seriozitatea te face egoist, trebuie firește să ne fie limpede că se poate spune foarte bine că omul trebuie să combată egoismul; dar ce aspect pozitiv are acest lucru – vreau acum să spun ceva absolut radical –, dacă omul combate egoismul din rațiuni egoiste, de exemplu pentru ca lumea să-l considere foarte altruist, și de asemenea atunci când el însuși cugetă la sine, să-și poată oferi voluptatea de a se considera altruist? Este mult mai bine ca în asemenea lucruri să nu ne dedăm unor iluzii, ci să ne fie limpede că dacă cineva este atât de egoist încât are o plăcere în a iubi mulți oameni, dacă aceasta satisface egoismul său, acest lucru este pentru el o zestre mult mai bună, decât dacă cineva este atât de altruist încât, de pe urma acestui altruism vrea să culagă toate felurile posibile de laude, sau cel puțin cugetând asupra lui însuși să și le dea singur. Aceste lucruri trebuie privite așa cum corespund ele realității naturii umane, nu așa cum vor unii să le explice sau să le definească, spre sporirea voluptății sufletești. Esențialul este că alternanța dintre dispoziția umoristică și dispoziția serioasă întreține viața sufletească, așa cum viața fizică este întreținută de inspirație și expirație. Și după cum expirația este ceva ca un fel de dăruire, în care omul își devine mai străin sieși iar inspirația este ceva la care omul dă tribut fizic egoismului său, tot așa umorul este ceva în care omul se pierde în depărtări iar seriozitatea este ceva în care omul se adună egoist în sine. Între aceste două dispoziții trebuie să curgă, în special în timpul predării, viața copilului, prin intermediul comportamentului dascălului.
Este însă foarte greu dacă trebuie să pășești în clasă cu un fel de autoobligație abstractă, spunându-ți că trebuie să fii când umoristic, când serios. A-ți impune o asemenea sarcină este bineînțeles ceva absolut imposibil, caraghios, este ceva care nu se poate întâmpla deloc; căci nimeni nu va putea cere de la mine ca, după o grea încercare personală, a doua zi dimineața să-mi condimentez ora de predare cu lucruri umoristice. Dar o asemenea obligație abstractă nu este necesară dacă ajungi în mod spiritual-științific la conținutul a ceea ce trebuie să te entuziasmeze pentru ora de predare; căci dacă ajungi la aceasta în mod spiritual-științific, atunci participarea la diferitele porțiuni pe care le ai de predat devine obiectivă, impersonală. Dacă vin la ora trei în clasă și am ceva de făcut cu copiii și ajung la materialul meu de predat așa cum ajungi în știința spirituală, dacă am pregătit înainte acest material așa cum am învățat să mă școlesc eu în știința spirituală, atunci materialul devine pentru mine ceva prin care ignor toată lumea exterioară, în care propria mea dispoziție sufletească dispare, în care sunt atât de ocupat de obiectivitatea materialului încât materialul îmi dă la momentul potrivit umor sau seriozitate și lucrurile merg de la sine.
Aceasta este ceva despre felul practic în care știința spirituală poate rodnici arta pedagogică. Repet, ea poate rodnici arta pedagogică până în atitudinea și stăpânirea de sine a dascălului. Am putea spune, așa cum atunci când nu poți respira corect este nevoie de medic pentru restabilirea procesului de respirație, tot așa, celui care trebuie să lucreze ca om sănătos cu copii, îi este necesară influența binefăcătoare a științei spirituale, pentru a putea sta sub semnul obiectivității materiei pe care o predă. Este posibil ca, în drumul nostru spre școală, în mod justificat, să mergem cu capul plecat gândind la lucrurile rele de care am avut parte; dar intrând în sala de clasă, suntem pătrunși de ceea ce este sarcina zilei și nu vorbesc suferința și bucuria din noi, frământările personale; vorbesc problemele în discuție, ele mișcă degetele noastre atunci când trebuie să scriem cu creta sau să facem altceva. Aceasta arată că în prezent esențialul nu este să stabilim principii educative noi, ci să chemăm la viață o nouă structură spirituală, prin care să dobândim facultatea de a ne putea lepăda de subiectivitatea noastră în fața misiunii noastre. A inculca acest lucru sau cel puțin a-l scoate la suprafață din natura umană, tocmai aceasta încearcă dascălii noștri din școala Waldorf. Astfel încât cu adevărat, în scurtul răstimp în care am lucrat acolo, a fost realizat ceva ce aș vrea să descriu acum. Ca să rămân cât se poate de discret, voi descrie în mod cât mai abstract posibil. A trebuit să fac experiența că unii oameni, care într-o direcție sau alta n-au fost de acord în alegerea dascălului făcută de mine, mi-au spus: Acela poate că nu va fi cu totul potrivit, deoarece este prea pedant. Dar eu nu m-am lăsat influențat, pentru că esențialul nu este ca, atunci când un om poate fi folositor într-un mod corect, pentru facultățile lui spirituale, morale și afective, să vedem că este și puțin pedant, ci esențialul este cum reușim să punem în mod corespunzător tendința spre pedanterie în slujba omenirii. Dacă ar fi pur și simplu să excludem toate tendințele pedante pentru că sunt acolo într-un om sau altul, atunci ați vedea cât de puțin ne-am descurca cu viața. Dacă ne însușim știința-spirituală în mod viu, aceasta ne înlesnește să explicam imparțial un anumit domeniu concret al vieții, pentru că tocmai prin această știință spirituală însușirile subiective ale pedanteriei încetează să acționeze în mod deosebit, și iese într-adevăr la iveală faptul că aceia despre care s-a spus că sunt pedanți, au devenit foarte stimulativi în predare, după ce s-au deprins cu predarea dintr-o atitudine spiritual-științifică. Esențial este să nu acționăm pornind de la o idee sau alta plină de prejudecăți, ci să acţionăm pornind de la viață. Acesta este lucrul de care avem nevoie în prezent. Socialismul ar vrea să modeleze întreaga lume după o teorie. Misiunea epocii prezente față de evoluția omenirii constă însă în a acționa pornind de la viață.
Tot ce-am spus azi este, aș zice, ca și cum ar fi cealaltă latură la cele ce am spus ieri despre predarea limbii, predarea euritmiei, predarea gimnasticii, etc. Fiincă ceea ce am spus ieri va fi realizat de dascăli în mod corect numai dacă ei se comportă în modul pe care l-am caracterizat astăzi.
Aceasta mă face să ajung la o problemă deosebit de interesantă care mi-a fost pusă și care are legătură cu cele tocmai expuse. S-a făcut aluzie la o elevă de 12 ani și jumătate, care are nota doi la purtare [notele fiind de la 1 la 5 - n.tr.]. Ea a povestit, la discutarea unei compuneri, următoarele: la școala particulară am avut întotdeauna numai note bune, dar numai doi la purtare. La un moment dat a venit un învățător bun, pe care l-am îndrăgit mult și cât timp ne-a predat el n-am avut niciodată nota doi; apoi însă ne-a predat fiul lui și totul a început din nou, și de asemenea aici la școală până de curând.
Problema e pusă cu o profundă seriozitate și cred că tocmai o astfel de problemă poate stimula extraordinar de mult cu privire la diferite puncte care au fost discutate azi. Căci vedeți dvs., în predare și în educație, sunt necesare două lucruri. Unul este să înțelegem arta de a scoate din copil cât mai mult posibil; celălalt este să avem posibilitatea de a ne purta în așa fel cu copilul încât să ne poată iubi în felul lui.
Ei bine, sunt toate acele lucruri pe care cu osteneală le putem dobândi, și în cazuri individuale există chiar ca instinct. Aceasta este o problemă psihologică complicată, de care nu ne putem ocupa acum imediat; dar se întâmplă că ceea ce noi putem educa în noi cu osteneală, pentru unii oameni este ca și cum le-ar veni din zbor, există parcă în mod instinctiv: ei sunt iubiți de copii ca de la sine. Acesta este un lucru care poate fi foarte frumos atunci când iese la iveală în cazuri izolate. Dar, față de dezvoltarea culturii și a civilizației, esențial este să putem realiza aceasta și printr-o anumită autoeducație. Și o putem realiza, dacă încercăm să ne situăm față de lume așa cum trebuie să ne situăm când practicăm știința spirituală. Nu putem, după cum am mai spus, să practicăm știința spirituală ca și cum am sta la cinema și am privi, ci numai dacă participăm activ în modul cel mai lăuntric. Am spus-o și altă dată: dacă citiți cartea mea Știința ocultă și o citiți fără să o trăiți în mod lăuntric și fără ca ceea ce se spune acolo să fie doar călăuzirea spre a dezvolta propriile dvs. gânduri, atunci această știință spirituală rămâne fără urmări pentru dvs. Din acest motiv ea rămâne fără urmări pentru mulți oameni. Dar dacă o citiți în așa fel încât să o priviți ca pe o partitură, pe care o cunoașteți de fapt de abia când extrageți toate detaliile din dvs. înșivă, atunci dezvoltați în dvs. forțe care altfel rămân ferecate în natura umană și nu răzbat în afară.
Acestea sunt tocmai forțele care dezvoltă raporturile cu copiii, care atrag atenția copiilor asupra noastră. Dacă am trecut prin acest proces al dezvoltării în noi a unor forțe spirituale, atunci creăm o legătură nemijlocită de la suflet la suflet, între noi și copil. Și această legătură este de o uriașă importanță pentru îndrumarea afectivă și pentru cea morală, pentru îndrumarea voinței copilului. Prea puțin veți reuși să liniștiți o clasă în care 40 la sută sunt ștrengari – copii neascultători sub raport moral și afectiv – prin îndemnuri morale sau afective, pe care le rostiți în niște propoziții abstracte. Puteți realiza uneori ceva pentru scurt timp prin tonul vocii sau prin energia glasului dvs. Dar în esență prin aceasta nu se realizează nimic. Încercați însă să acumulați experiență cu privire la următoarele: Încercați să vă pregătiți pentru orele dvs. adăugând pregătirii obișnuite un fel de pregătire meditativă; îi mai adăugați ceva care nu are nimic comun cu orele pe care le aveți de predat, dar care are ceva comun cu propria înălțare a sufletului dvs., care are ceva de a face cu pătrunderea intimă a unui material, a unui sentiment, a unei simțiri, care ne deschide lumii. Dacă ați făcut seara o asemenea contemplare lăuntrică meditativă și dacă revitalizați această contemplare prin faptul că dimineața vă gândiți iarăși la ea și oarecum o retrăiți, veți observa și efectul atunci când vă duceți în clasă. Toate acestea arată de parcă aș vrea să vă povestesc superstiții, dar sunt lucruri față de care nu trebuie adoptate teorii, ci care trebuiesc observate direct în practică. Observați-le și le veți găsi confirmate. Acesta este esențialul. La majoritatea oamenilor actuali nu există prea multă înclinație de a observa asemenea lucruri. Dar va trebui să luăm asupra noastră această osteneală, dacă vrem să ieșim din mizeria epocii actuale; atunci convingerile corespunzătoare care pot decurge din astfel de observații, mai ales pentru arta educației, se vor și dezvălui omenirii. Dacă avem de-a face cu o elevă ca aceea despre care a fost vorba aici, ne este atrasă atenția, în mod absolut clar, asupra faptului că, în cazul special în care a spus că și-a iubit învățătorul, educația voinței ei s-a aflat sub influența nemijlocită a acestui raport personal. Întreaga educație a voinței se va afla întotdeauna sub influența relației personale cu copiii, până dincolo de pubertate. Oamenii pot filozofa în legătură cu aceasta cum vor; orice filosofie care spune altceva decât că raportul personal este hotărâtor pentru formarea simțirii și a voinței, va păcătui împotriva vieții. Acest lucru trebuie numit cunoaștere vie, care nu se sfiește să se aplece asupra acestor probleme ale vieții. Și dacă luăm în serios lucrurile care pot lua naștere prin rodnicirea artei educative prin știința spirituală, ni se vor dezvălui multe lucruri, care altfel nu vor de loc să se dezvăluie. Aici ajung la o altă întrebare extraordinar de interesantă.
În fiecare școală elementară, mai ales în școlile de băieți, se găsește cel puțin un băiat care, fără a fi câtuși de puțin slab de minte, se arată a fi totuși extraordinar de slab la fiecare materie de studii, care are însă un talent absolut remarcabil pentru desen, prin urmare și un anumit instinct pentru observație și un sentiment real artistic. Aceasta este o observație foarte justă. Incapacitatea la celelalte materii are legătură aproape întotdeauna cu un fel de debilitate morală și cu un egoism care clocește în sine. El pare să nu se poată mobiliza pentru a ieși din sine însuși. Ce lămurire poate da considerarea spiritual-științifică într-un asemenea caz? Cum să trateze un dascăl un asemenea elev, pentru a dezvolta la el și facultățile intelectuale, mai ales însă tăria morală, puterea de a-și aduce la îndeplinire propriile sale hotărâri?
Ei bine, mi s-a pus această întrebare. Când mă aflu în fața unei asemenea întrebări, mai ales când este vorba de un caz atât de concret, atât de individual, am întotdeauna sentimentul că mă aflu într-un anumit sens în fața unor bariere de netrecut. Dacă încerci să pătrunzi prin știința spirituală în faptele lumii, atunci înclinația spre superficialitate încetează, atunci atitudinea care rezultă din aceste studii spiritual-științifice nu-ți permite să iei așa ușor lucrurile. Și inițial, la examinarea spiritual-științifică, ai uneori cel mai apăsător sentiment tocmai față de asemenea întrebări elementare, în fața cărora unii debordează de teorii și știu să spună tot felul de lucruri. Știi că, oricât filosofezi și reflectezi în jurul ei, totuși nu ajungi la modelarea specială care duce la răspuns, pentru că viața prezintă întotdeauna faptele individuale în mod individual, cu nuanțe absolut particulare și trebuie mai întâi să o scoți la capăt cu aceste nuanțe. Și vedeți dvs., tocmai în cazul științei spirituale, în sensul cel mai riguros, ești condus mereu numai spre experiență, pentrui a te căzni să găsești din experiență răspunsul la asemenea întrebări.
Acum aș vrea să vă arăt cum încercăm să găsim căile pentru a birui puțin asemenea piedici de neînvins, așa cum ne întâmpină ele atunci când ne sunt date de viața însăși. Am cunoscut un băiat [Nota 32] – l-am putut urmări mai pe urmă și ca tânăr – care avea o ciudată debilitate a voinței. De pildă, își propunea să se urce într-un tramvai anume, spre a ajunge într-un anumit loc, dar, datorită slăbiciunii voinței sale, când venea tramvaiul, nu putea face efortul de voință de a se urca, deși toate gândurile lui îi spuneau să o facă; rămânea pe loc în stradă și după plecarea tramvaiului. Am cunoscut un asemenea băiat, care a devenit apoi un tânăr extraordinar de inteligent și a progresat, și la început m-am aflat în fața unei enigme. Enigma s-a dezlegat într-un mod absolut ciudat. Am devenit atent la faptul că tatăl acestui băiat, pe care de asemenea îl cunoșteam, avea părerea – era concepția sa despre lume – că să dezvolți voinței nu ține de fapt de însușirile sufletești. Gândurile lui se concentrau oarecum pe a da deoparte voința dintre însușirile sufletești. Acum aveam calea: tatăl era de o astfel de natură, încât această concepție a lui nu devenise activă până în corporal, nu-i luase încă în stăpânire organele. Ceea ce la tată era gând, la fiu devenise obicei. Aceasta bineînțeles a dat bineînțeles și posibilitatea ca ceea ce fiul dobândise prin ereditate să se mai fi întărit prin faptul că el a auzit mereu vorbe care poate că nu exprimau chiar acest lucru, că voința nu se numără printre însușirile sufletești, dar care arătau totuși că această concepție se află în spatele lor. Și astfel intră oamenii în situații foarte, foarte complicate în viață.
De abia când suntem conduși în mod corect în cazul individual suntem, aș zice, maturi din punctul de vedere al judecății, să sesizăm chestiunea dintr-o perspectivă oarecum universală. Aș mai putea aminti, firește, și alte cazuri. Putem vedeai atunci cum rezidă în natura umană să dezvoltăm cu o anumită structurare cele trei facultăți sufletești: reprezentarea, simțirea, voința. Întotdeauna însă ceva din simțire trece în gândurile noastre. De fapt, nu avem niciodată o gândire complet pură, decât dacă ne educăm noi înșine în mod sever în această direcție, sau dacă ne dăruim unor idealuri ale moralei sau ale religiei. În viața obișnuită însă, în gândirea asupra lumii exterioare, în gândirea împreună cu alți oameni, avem întotdeauna reprezentări impregnate de sentimente. Așa încât putem spune că reprezentările noastre sunt înrudite cu sentimentul. Sentimentele noastre, tocmai prin faptul că sunt stimulate la rândul lor de activitatea de reprezentare, oglindesc felul vieții de reprezentare. Voința noastră se află pe de altă parte, la rândul ei, într-o relație reciprocă cu simțirea. Este o mare deosebire între o voință și alta. Voința poate fi, aș zice, un impuls mai mult neutru, sau poate fi străbătută de vibrațiile căldurii sentimentului. Acest raport este așa, că la anumite predispoziții umane, se ajunge că simțirea se întărește în detrimentul voinței, astfel încât înrudirea dintre simțire și voință devine atât de proeminentă încât sentimentul are partea leului iar voința rămâne neglijată. La asemenea oameni se întâmplă în copilărie ca ei să păstreze în sentiment ceea ce de fapt trebuie să transpună în voință; și atunci ei se mulțumesc cu imaginea acțiunii și nu trec la acțiune. Aceștia sunt oamenii de care vorbim aici. Noi trebuie să observăm asemenea copii, și anume în ce măsură simțirea lor reacționează puternic tocmai la un lucru sau altul, și trebuie să încercăm ca la ei nu doar să fim satisfăcuți cu desenul, ci mai presus de toate să îndreptăm copilul spre ceea ce pune în mișcare întregul om.
Aș vrea să atrag aici atenția asupra faptului că tocmai asupra unor asemenea copii, care prezintă acest fel de debilitate morală, acționează în mod însănătoșitor o gimnastică însuflețită de felul celei pe care am descris-o drept euritmie, cu condiția ca această euritmie, la care omul nu desenează doar cu mâna, ci se desenează pe sine însuși în spațiu, să fie predată copiilor în perioada de până la 9 ani.
Este deci esențial să ținem seama de interacțiunea facultăților umane. Dacă învățăm să observăm viața, vom ajunge de asemenea să modelăm în așa fel influențele pe care le facem să acționeze asupra copilului, încât forțele sufletului și ale întregului om sunt aduse în interacțiunea corespunzătoare. În orice caz, îmi e îngăduit să mai menționez astăzi în încheiere, că școlirea spiritual-științifică, dacă e mânuită în mod corect, ne duce la observarea vieții. Uităm de regulă cele mai importante fapte ale vieții, sau nu găsim ritmul firesc dintre umor și seriozitate. N-am găsit ritmul dacă doar râdem de un tânăr pe lângă care tramvaiul trece fără să se urce. El este desigur un obiect al umorului, dar trebuie să putem trece de la umor la seriozitate; atunci un asemenea fapt se unește atunci cu celelalte fapte ale vieții; atunci trăiește în noi sufletul care trebuie să crească împreună cu viața. Nimeni nu va putea însă lua suficient de în serios o asemenea considerație asupra unui om, chiar dacă el stă acolo în acest fel, dacă nu va găsi și umorul necesar. Dar nimănui nu-i este îngăduit să rămână la o atitudine sau alta. O astfel de considerare a vieții este necesară în special educatorului sau învățătorului. Ea este de asemenea ceea ce, în cazul unei autoeducații spiritual-științifice corecte, poate fi format cu adevărat în noi.
Despre aceasta îmi voi permite să vorbesc în conferința următoare.
