S-a încercat să se atragă atenția din diferite direcții asupra structurării planului didactic, asupra modelării obiectivelor didactice pe baza dezvoltării omului. Și anume, am încercat să caracterizez drept o perioadă unitară de viață perioada de vârstă de la 6-7 ani, când începe schimbarea dinților, până la pubertate, până pe la 14-15 ani și să vă arăt apoi cum în cadrul acestei perioade se situează una mai scurtă, aceea de până la vârsta de 9 ani. În această perioadă avem și o răscruce importantă, pe la vârsta de 12 ani. Aceste trei momente, vârsta de 9 ani, vârsta de 12 ani și vârsta de 14-15 ani, aceasta din urmă fiind aproximativ momentul absolvirii școlii, ar trebui să fie hotărâtoare pentru întreaga alcătuire a planului didactic și pentru formularea scopurilor didactice. Vom putea considera drept hotărâtoare această observare a dezvoltării omului, dacă ne spunem: Esențial în educarea omului este să scoatem la suprafață în mod real toate forțele care stau ca predispoziții în entitatea umană. Dacă privim corect acest lucru, vom ajunge să ne spunem: Trebuie să folosim întregul material de predat și întreaga viață educativă pentru a face să se manifeste cu adevărat aceste forțe care stau ascunse în entitatea umană. Nu este vorba de a folosi forțele copilului pentru a-și însuși cutare sau cutare din detaliile cunoașterii, ci este vorba ca ceea ce-i predăm copilului ca ansamblu de cunoștințe să îl folosim în așa fel încât prin efectul acestui ansamblu de cunoștințe să fie aduse la suprafață forțele din natura copilului. Nu vom face aceasta, dacă nu ținem seama cât de diferită este natura trupesc-sufletească a copilului până la 9 ani, până la 12 ani etc. Trebuie să fim conștienți înainte de toate de faptul că puterea de judecată și de discernământ, ceea ce-i dă omului capacitatea de a judeca în mod independent, apare de fapt în mod plenar de abia odată cu pubertatea, și că ea se pregătește lent, începând cu vârsta de 12 ani. Putem deci spune că până la 9 ani apare tendința naturii umane de a se dezvolta sub autoritate; dar ceea ce numim instinctul imitării încă mai acționează până în al 9-lea an de viață. Apoi acest instinct de a imita dispare, rămâne tendința spre autoritate. În jurul vârstei de 12 ani începe, încă sub îndrumarea autorității, care acționează mai departe, imboldul decisiv de a dezvolta judecăți independente. Dacă ne bazăm prea mult pe judecata independentă înainte de 12 ani, ruinăm forțele sufletesc-trupești ale copilului, nimicim mai cu seamă puterea lui de judecată asupra problemelor vieții.
Unui om care nu este uscat de tot, nu îi este indiferent că judecând spune da sau nu față de un lucru sau altul. În funcție de faptul că pentru un lucru trebuie să spunem da sau nu, simțim plăcere sau suferință, bucurie sau durere. Dar, în orice caz, oricât de mult vor fi simțind oamenii pe tărâmul egoismului ca fiind plăcut sau dureros ceea ce au de judecat, tot pe atât de puțin sunt ei astăzi educați să simtă întregul vieții și al lumii ca fiind plăcut sau dureros. Ca oameni pierdem mult astfel. Pe lângă aceasta, incapacitatea de a trăi în interior, afectiv lumea, influențează întreaga voință socială. De aceea nu trebuie pus preț numai pe formarea de noțiuni corecte în materiile predate, ci și pe formarea unui sentiment corect față de lume, a unei poziționări de sine corecte în lume.
Omenirea este dominată azi aproape numai de o singură judecată referitoare la relațiile sociale. Oamenii își spun că lumea trebuie organizată astfel încât ea să reprezinte pentru toți oamenii un fel de paradis terestru. Ce altceva vor socialiștii extremiști, radicalii din Europa de Est, decât ca pe baza unor teorii să modeleze viața socială în așa fel încât să ia naștere un fel de paradis pământesc – chiar dacă în realitate paradisul se transformă în iad, dar aceasta este, firește, o altă poveste. De unde vine aceasta? Nu avem decât să punem o altă judecată în locul acesteia și vom observa de ce boală suferă tocmai această judecată, de a transforma întreaga viață pământească, prin intermediul unor măsuri coercitive sociale, într-un fel de paradis. Eu spun următoarele, nu pentru a părea adeptul lui Nietzsche [Nota 33], ci ca să explic ceva. Nietzsche și-a scris prima lucrare sub titlul: „Nașterea tragediei din spiritul muzicii”. Printre ideile variate foarte incitante – împotriva cărora însă se poate polemiza foarte mult – ale acestei scrieri este și aceea că poporul grec n-a fost un popor veșnic voios, zâmbitor, cum este el descris de unii, ci că avea în substratul vieții sale tragism, tristețe și că tocmai grecii au fost aceia care simțeau că viața noastră dintre naștere și moarte, viața pe care o petrecem aici în condiții pamântești, nu poate fi una complet fericită, că misiunea omului este altundeva, mai departe de această viață pământească. Nietzsche era de părere că grecii au simțit aceasta în mod cu totul deosebit, și că ei au avut nevoie de asemenea de o consolare puternică pentru dizarmoniile vieții pământești, pe care au găsit-o în artă. Nietzsche vede cu adevărat nașterea artei în așa fel, încât el își spune că arta este consolarea, mai ales la omul grec, pentru dizarmoniile pământești. În special în muzică, Nietzsche vede ceva menit să-l ducă pe om dincolo de dizarmoniiie pământești. Există oarecum o opoziție între gândirea noastră uscată, care calculează în mod rațional și ceea ce omul simte când are trăiri muzicale. Aici opozițiile se ating într-un mod cu totul special. Gândiți-vă însă că sunetele și raporturile sonore pot fi calculate în numere și atunci avem fizica sunetelor, acustica! Însă pentru acela care se dăruiește lumii muzicale a sunetelor, ceea ce putem calcula dispare cu totul. Tocmai în muzică elementul intelectual este complet acoperit. În muzică elementul intelectual doarme. Acesta este un lucru pe care Nietzsche l-a simțit în mod deosebit. El a numit aceasta tragismul muzicii, prin care omul se simte pe sine dăruit către ceea ce el ar trebui de altfel să simtă în contact cu lumea. Ei bine, Nietzsche a fost un om care prin dotarea lui deosebită a simțit foarte intens ce a introdus materialismul sec. al XIX-lea în omenire. Într-adevăr, acest pedagog care visa centre de educație care s-ar fi putut dezvolta dintr-o astfel de idee ca cea pe care am caracterizat-o aici drept a lui, centre care ar fi putut fi izvoarele unei adevărate consolări în viață, cu adevărat acest Nietzsche a dezvăluit prin însăși viața lui unele lucruri de care sec. al XIX-lea a avut nevoie. El s-a prăbușit însă tocmai sub experiența dizarmoniilor acestui secol. Și dacă citim printre rândurile scrise de acest om, căruia i-a fost menit prin destin să trăiască în profunzime evenimente prin care ceilalți oameni din sec. al XIX-lea au trecut cu sufletul adormit, vedem că el se referă mereu la ceea ce a lipsit propriei sale educații și anume educației pe care ar fi trebuit s-o primească la școală. În cazul lui Nietzsche avem sentimentul că forțele care erau în el au rămas în adâncul ființei sale; n-au fost eliberate. Un om atât de genial a simțit aceasta, firește, în mod mult mai tragic decât un altul. Se poate spune cu ușurință că uneori s-a atras atenția ici-colo asupra celor trei perioade din viața copilului, mai ales a celei cuprinse între 6-7 și 14-15 ani. Aceste perioade de viață n-au fost puse însă niciodată cu adevărat în slujba pedagogiei de până acum iar acest lucru trebuie să se facă neapărat.
La vârsta de 9 ani, copilul trăiește cu adevărat o remodelare totală a ființei sale, care indică o importantă remodelare a vieții sale sufletești, precum și a trăirii sale trupesc-fizice. Omul începe să se simtă izolat de lumea înconjurătoare. El începe să facă distincția între lume și eu. Dacă putem să observăm corect, trebuie să spunem: lumea și eul se contopesc oarecum în conștiența umană până la această răscruce de viață. Începând cu vârsta de 9 ani – firește că toate acestea se înțeleg în mod aproximativ – omul face distincția între sine și lume. De acest lucru trebuie să se țină seama în mod deosebit în ceea ce îl învățăm ca materii și educație începând cu cel de al nouălea an de viață. Facem bine dacă până atunci nu-l zăpăcim pe copil cu descrierea și caracterizarea lucrurilor care sunt separate de om, sau care sunt studiate separat de om. Dacă povestim copilului o fabulă, dacă spunem copiilor povești, noi povestim despre animale și poate despre plante așa cumva cum putem vorbi și despre om. Animalele și plantele sunt personificate, spunem noi. Ele sunt personificate pe bună dreptate, deoarece copilul încă nu face distincție între eu și lume; din acest motiv, copilul trebuie să vadă lumea în mod asemănător cu cele trăite de el însuși. Trebuie să ne fie limpede că ceea ce descriu eu aici nu este o sărăcire a vieții copilului de 9 ani, ci o îmbogățire.
O să vă pară cu totul paradoxal că rostesc această ultimă frază. Numai că această ultimă frază, rostită așa cum am făcut-o acum, doar sună paradoxal. Dar ceea ce se spune însă adeseori despre viața copilului este exprimat astfel încât ea nu devine treptat mai bogată, ci de fapt sărăcește. Gândiți-vă ce se spune astăzi când un copil se lovește de un colț de masă și, în furia lui, lovește masa. Se spune atunci că el are în sufletul lui ceva care e numit animism. Copilul conferă viață mesei, își împinge oarecum înăuntru în masă sufletul său. Aceasta însă este o teorie imposibilă. De ce? Deoarece copilul nu se privește ca pe ceva nemijlocit viu care se transferă în masă, el nu personifică din el însuși masa, în primul rând pentru că el nu se concepe pe sine mai viu decât masa. Copilul privește masa, și încă n-a trăit mai mult în legătură cu sine decât trăiește în mod exterior, în legătură cu masa. Nu este vorba că el personifică masa ci mai degrabă, dacă-mi e îngăduit să mă exprim astfel, el dă personalității lui și calitatea de a fi masă, nu își face personalitatea lui mai bogată decât este masa. De aceea dacă-i povestiți copilului basme și fabule, vorbiți-i de atât de multe lucruri câte poate cuprinde el din lumea exterioară. Aceasta trebuie să se întâmple până în cel de al nouălea an de viață. Începând cu această vârstă, puteți conta pe faptul că el învață să distingă între eu și lume. De-abia de atunci încolo putem vorbi cu copilul despre plante și animale în sensul științelor naturii.
Chiar mi-am dat multă osteneală pentru a cerceta efectul studiilor prea timpurii de științe ale naturii asupra copiilor. Studiile prea timpurii de științe ale naturii îl fac într-adevăr pe copil uscat, uscat până într-acolo încât un observator bun o poate remarca, aș zice, din tendința de îngălbenire a pielii la om atunci când conceptele științelor naturii sunt introduse copilului prea devreme.
Cel de al nouălea an de viață este momentul în care avem voie să predăm copilului noțiuni ale științelor naturii, dar de asemenea mai întâi încă noțiuni vii; trebuie evitat pe cât posibil să se predea copilului în această perioadă despre ceea ce este mineral, mort. Lumea vie extraumană stă în fața noastră în două zone, în două sfere, cea animală și cea vegetală. Dar dacă ceea ce oamenii au realizat în descrierea animalelor, în caracterizarea științifică a animalelor, în descrierea științifică și caracterizarea plantelor, dacă prelucrăm acestea în scurte cărți populare pentru copii, căutând să le discutăm într-un mod popular exterior, tot n-am ajuns la ceea ce-i trebuie copilului. Putem observa la aproape toate manualele noastre de științe ale naturii că ele nu sunt de fapt altceva decât erudiție filtrată, naturalist-științifică și aceasta este îngrozitor. Desigur, pe de altă parte, s-a încercat să se clădească pe predarea naturalist-științifică pe bază de material ilustrativ. Și aici există cărți metodice. Dar ele suferă de greșeala opusă. Ele conțin multă banalitate. Acolo se caută pe cât posibil să nu se discute nimic cu copilul în afară de ceea ce copilul știe deja și se caută se scoată clarificarea din ceea ce există în natura copilului. Prin aceasta se cade în banalitate. Și unele din manualele metodice care există te duc la disperare, pentru că sunt groaznic de banale. Simțim că dacă așa ceva ar fi generalizat în școală, în om ar fi implantat tot răul platitudinii. Platitudinea cu care se lucrează la vârsta copilăriei se exprimă mai târziu, ca și alte lucruri pe care le-am amintit deja, într-o pustiire a vieții umane sau cel puțin într-o modelare a vieții care l-ar pune pe om în imposibilitatea de a privi cu deplină bucurie înapoi spre copilăria sa.
Acesta însă este ceva de care omul are cu adevărat nevoie. Este necesar ca de-a lungul întregii vieți să fim în stare să privim în urmă, la vârsta noastră școlară, ca la ceva paradisiac. Nu pentru că am fi trăit atunci doar lucruri îmbucurătoare. Nici măcar nu contează atât de mult să fi trăit atunci numai experiențe fericite. Se poate ca cineva să fi suferit de foame în copilărie, să fi fost bătut, poate, din prostie, de dascălii lui, să fi fost tratat fără iubire – bineînțeles că nu e voie niciodată să devină principiu pedagogic altceva decât intenția de a combate toate aceste lucruri în modul cel mai bun posibil –, dar așa ceva poate să se fi întâmplat și totuși amintirea vieții din copilărie să rămână un izvor de revigorare dacă, cel puțin dintr-o direcție sau alta, am primit în copilărie posibilitatea de a dobândi o relație cu lumea. O relație cu lumea se poate dobândi tocmai prin faptul că se predau copilului în mod corect științele naturii. Nu ajută absolut deloc dacă descriem copilului clasele de animale sau clasele și speciile plantelor etc. și apoi, ca să nu devenim seci, facem o dată și o plimbare cu copiii, pentru a le arăta plantele în aer liber, aceasta de fapt nu ajută aproape deloc. Desigur, potrivit cu calitățile instinctive, un dascăl va realiza mai mult, celălalt mai puțin. El va putea stimula foarte mult și în copii o înclinație față de natură care-i este proprie lui însuși. Dar ceea ce poate trece din știința spirituală în om și în simțirea lui este cu totul altceva, care ne aduce sentimentul unei apartenențe vii a omului la întreg restul lumii.
În prezent se face haz de faptul că în prima treime a sec al XIX-lea mulți oameni aveau încă sentimentul că întreaga lume animală este omul desfășurat pe tot cuprinsul acestui regn. Există diferite clase de animale. O clasă de animale este formată în mod unilateral într-o direcție, altă clasă de animale în altă direcție. Ne putem însuși o privire de ansamblu asupra diferitelor clase și specii de animale. Omul conține toate forțele, toate modelările interne care sunt repartizate diferitelor animale. De la aceasta a pornit studiul naturalist-științific al lui Oken [Nota 34]. El a susținut cu ardoare acest lucru. El a căut afară, în natură, animale inferioare. Astăzi știința materialistă despre natură spune că aceste animale inferioare au existat în vremuri primordiale, că ele s-au perfecționat treptat și că din ele a apărut omul actual, o ființă fizică perfecționată. Nu e nevoie să intrăm aici în detalii, pentru că aici ne ocupăm nu cu știința obișnuită, ci cu pedagogia. Dar nu se poate vedea că ceea ce este capul uman, afară învelișul osos, înăuntru părțile moi, este asemănător tocmai cu anumite animale inferioare? Luați melcii, luați crustaceele, ele sunt asemănătoare capului uman. Și dacă priviți păsările, mai mult sau mai puțin evoluate, va trebui să vă spuneți că, în cazul lor, prin adaptarea la aer, prin adaptarea la modul lor de viață, este dezvoltat în mod deosebit ceea ce la om scade în importanță ca structură internă a plămânilor. Dacă vă gândiți că lipsește ceea ce la om se exprimă prin membre, dacă gândiți întreaga organizare ca menținută mai mult în interior și adaptată la condițiile de viață din aer, obțineți organizarea păsării. Dacă veți compara organizarea leului sau a pisicii cu organizarea bovinelor, veți vedea pretutindeni că la una din speciile de animale este mai dezvoltată o parte a organismului iar la cealaltă specie, o alta. Fiecare specie de animal este organizată în mod deosebit înspre o parte a organismului. Despre melc putem spune că el este aproape în întregime cap, el nu are nimic altceva decât cap. Este însă un cap simplu, primitiv. Capul uman este mai complicat. Despre pasăre putem spune că este în întregime plămân, restructurat în mod corespunzător, pentru că tot restul s-a atrofiat. Despre leu putem spune că el este oarecum în întregime circulație sanguină și inimă. Despre vacă putem spune că ea este în întregime stomac. Și astfel, afară, în natură, putem caracteriza diferitele familii și specii uitându-ne la diferitele organe. Ceea ce spun eu acum poate fi spus foarte bine și într-un mod mai simplu, mai primitiv. Atunci, dacă privim în ansamblu lumea regnului animal și tot ceea ce este răspândit ca un mare evantai al entităților și apoi comparăm aceasta cu organizarea umană, cum în om totul este temperat, cum nici un sistem al organismului nu se evidențiază în prim-plan, cum unul se adaptează celuilalt, atunci găsim: Da, la animale sistemele de organe sunt întotdeauna adaptate la lumea exterioară; la om sistemele de organe sunt adaptate nu la lumea exterioară, ci unul la celălalt. Omul este o totalitate închegată, un întreg de sine stătător, lucru pe care aici vi-l pot doar indica în mod schematic.
Imaginați-vă că noi folosim tot ce putem folosi, cabinetul de istorie naturală al școlii, fiecare plimbare pe care o facem cu copiii, tot ceea ce a trăit copilul, folosim totul pentru a înfățișa în mod viu faptul cum întregul om este un fel de compendiu al lumii animale, cum în el totul este format în mod armonios, rotunjit, cum animalele reprezintă o dezvoltare unilaterală și că de aceea nici unul nu poate avea o deplină înzestrare cu suflet, și cum omul reprezintă adaptarea unui sistem de organe la celălalt, având tocmai prin aceasta posibilitatea de a fi o ființă pe deplin pătrunsă de suflet. Dacă suntem noi înșine cu totul convinși și spiritualizați de acest raport al omului cu lumea animalelor, ne putem înălța apoi să și descriem în mod viu această relație, astfel încât descrierea să fie una absolut obiectivă, dar în același timp omul să simtă relația sa cu lumea. Gândiți-vă numai ce valoare are dacă-i spunem astăzi omului, în era materialistă, că el este coroana creației pământești. El nu înțelege aceasta în detaliu. Se studiază pe sine. Și studiază animalul individual. Dar nu o face încercând să-și dea seama de faptul că un sistem de organe este dezvoltat în mod unilateral la o clasă de animale iar un alt sistem de organe, la altă clasă de animale. Nu studiază nici faptul că omul le cuprinde sintetic în sine pe toate. Dacă facem aceasta, cunoașterea noastră devine în mod nemijlocit o simțire, o percepere a poziției noastre față de lume și încetăm atunci a mai simți în mod egoist numai în noi, ci simțirea noastră iese în afară în lume.
Încercați să predați în acest sens și veți vedea ce valoare are o asemenea predare pentru simțirea copilului. O asemenea cunoaștere se transformă cu totul în simțire. Sub influența unei asemenea cunoașteri omul devine treptat modest. Materia de predat este într-adevăr folosită ca instrument educațional. La ce folosește să tot repetăm că nu trebuie să predăm în mod sec, să nu-i predăm copilului numai un set de cunoștințe, dacă nu avem nici o posibilitate să transformăm aceste cunoștințe în așa fel încât să devină mijloc direct de educație? Uneori, când se tot subliniază că prea multele cunoștințe pe care le vârâm în mintea copiilor stânjenesc dezvoltarea corectă a acestora, am putea spune: Ei da, dar dacă predarea nu aduce nimic, de ce nu aruncați afară din școală întreaga materie de predat? Firește că acest lucru nu-l putem face. Materia de predat trebuie transformată în mijloc educativ. Predarea științelor naturale va deveni, cu privire la lumea animală, un asemenea mijloc printr-o tratare în sensul sugerat și prin faptul că nu o predăm copilului înainte ca el să fi împlinit 9 ani.
În cazul lumii vegetale nu merge așa, să putem descrie fiecare specie și gen de plante în mod unilateral, pentru ca apoi să le putem găsi reprezentate împreună în om. Modul de studiere care este atât de rodnic pentru animale, care ne furnizează o temelie atât de bună pentru o structurare artistică vie, a zoologiei, dă greș la regnul vegetal. Acesta nu poate fi privit astfel, ci trebuie să chemăm în ajutor cu totul altceva. Întreaga natură vegetală trebuie s-o considerăm ca aparținând în mod viu Pământului întreg.
Materialismul nostru a făcut să privim Pământul ca pe un glob constând din pietre, din minerale, cu plantele ca și cum ar fi înfipte în acest conglomerat. Nu avem voie să aplicăm același principiu, de exemplu, în ceea ce privește capul uman și părul lui. Vom considera creșterea părului ca ceva ce aparține capului uman. Tot astfel trebuie să considerăm plantele care cresc pe Pământ drept ceva ce aparține organismului Pământ. Noi creăm o abstracție dacă-l privim ca pe un corp pietros, despre care se spune cel mult că îi este proprie forța gravitațională. Vorbim despre Pământul adevărat, când studiem organismul Pământ în așa fel încât plantele îi aparțin, așa cum ne aparține nouă părul de pe capul nostru. Dacă privim astfel, descoperim că plantele cresc împreună cu Pământul și dobândim instinctul corect de a considera Pământul realmente în conexiune cu lumea lui vegetală. Aceasta o facem când îl privim în cursul timpului, în funcție de ciclul anual. Dacă facem într-adevăr botanică cu copilul, nu trebuie să punem clasă lângă clasă și specie lângă specie. Trebuie mai degrabă să luăm în ajutor tot ceea ce avem, cabinetul de științe ale naturii, plimbările, toate lucrurile de care își amintește copilul, toate plantele proaspete pe care le putem aduce în clasă și să descriem apoi copilului: Primăvara scoate la iveală prin vrajă din Pământ acea plantă sau alta, face să apară cutare sau cutare lucru din plante; apoi mergem mai departe în luna mai, atunci Pământul devine așa; apoi mergem mai departe în vară, atunci Pământul devine așa.
Să încercăm să nu considerăm florile plantelor decât ca pe un produs al evoluției temporale a Pământului, în cadrul ciclului anual. Să vorbim copilului despre cum toamna semințele plantelor se întorc înapoi în Pământ, cum începe din nou ciclul. Concepem Pământul ca pe un organism și urmărim această răsărire și creștere vie urmată de o retragere temporară a plantelor. Spunem copilului denumirea – care este ceva convențional – numai după ce l-am condus într-acolo: „Ia te uită, aici se află aceasta plăntuță, care este așa și așa; crește sub copaci sau departe de copaci. Această plăntuță se află aici pentru că ea se dezvoltă așa și așa în luna mai; are cinci frunzulițe. Adu-ți aminte... iată: această plăntuță care are cinci frunzulițe gălbui este legată de întreaga viață a Pământului în luna mai; aceasta se numește piciorul cocoșului!”, și așa mai departe, astfel încât întreaga știință a naturii a lumii vegetale să apară ca expresie a vieții anuale a Pământului. Și trecem apoi la acele lucruri oarecum mai ascunse, cum anumite plante înfloresc la vremea Crăciunului, cum altele rezistă peste iarnă, cum unele dăinuie mai multă vreme. Trecem de la viața uneia dintre ierburi care în ciclul anual împodobește Pământul și apoi se usucă, la creșterea copacului etc. Niciodată nu tratăm plantele câte una, ci Pământul cu vegetația lui și creșterea plantelor născându-se din Pământul viu.
Ați prezentat astfel doi poli minunați în știința naturii. În regnul animal arătați ceva care amintește pretutindeni de om. Omul se simte sintetizat din unilateralitățile regnului animal. Nu privim nici o specie animală fără să indicăm acea parte din om pe care specia respectivă a dezvoltat-o în mod deosebit de unilateral. Regnul animal devine pentru noi un regn uman în întregime despărțit în părțile lui componente, un regn uman răspândit ca un evantai. După cum am spus, oamenii de astăzi râd de asemenea lucruri. Desigur, prima treime a sec. al XIX-lea a împins uneori aceasta până la grotesc. Oameni ca Oken au rostit asemenea lucruri grotești, pe care nu vreau să le apăr: de exemplu, limba este o sepie. Aici Oken a avut în vedere principiul corect. El a studiat limba omului și a căutat corespondentul acesteia în fiecare specie animală în parte. A comparat apoi specia găsită cu organul omului și a găsit la sepie cea mai mare asemănare cu limba; ca urmare, limba este o sepie. Stomacul este un animal rumegător, etc. Aceasta a fost o denaturare extremă dar nu e nevoie să se meargă așa departe. În epoca de atunci, lucrurile acestea încă nu puteau fi considerate corect; dar astăzi putem în orice caz să descriem lumea animală în totalitatea ei, ca o răspândire sub formă de evantai a omului, îl putem prezenta pe om drept sinteza întregii lumi animale. Alăturăm imaginii omului tot ceea ce observăm cu copiii în lumea animalelor. Și avem atunci posibilitatea să punem în fața copilului, când își îndreaptă privirea înspre afară, elementele naturii sale de om.
În cazul regnului vegetal avem tocmai contrariul. Aici uităm omul cu totul și studiem regnul vegetal drept crescând în întregime din Pământul însuși, din planeta pe care umblăm. Avem pe de o parte regnul animal în cea mai strânsă legătură cu omul iar pe de alta punem regnul vegetal în cea mai strânsă legătură cu ceea ce este extrauman, obiectiv. Cu alte cuvinte, pe de o parte provocăm înțelegerea simțitoare a regnului animal și a omului însuși, prin studierea regnului animal; pe de alta îl educăm pe om să privească Pământul în obiectivitatea sa, drept un organism pe care el umblă și de pe urma căruia trăiește, și la care ceea ce vede în creșterea plantelor, în viața anuală a plantelor, în dăinuirea particulară a plantelor din acel an și așa mai departe, este separat de el. Prin acest dublu mod de studiere noi introducem în sufletul uman nespus de mult din ceea ce se poate numi echilibrul între elementul intelectual și cel afectiv. Aceasta face ca elementul intelectualist, care acționează atât de pedant și de pustiitor, să dea înapoi. Atunci când înțelegem planta anuală, planta erbacee crescând din pământ, rădăcinile în pământ, frunzulițe și tulpină în afară, frunzele verzi până la înflorirea și formarea semințelor, atunci când simțim acest lucru în mod viu în legătură cu Pământul și ne devine și mai viu prin faptul că o viețuim în ciclul anului; faptul că vedem cum floarea este scoasă la iveală, atunci când lumina solară, aș zice, se unește în iubire cu ceea ce țâșnește din Pământ, când simțim aceasta în toată ființa noastră drept cunoaștere simțitoare, ca simțire cognitivă, când simțim în acest fel din primăvară până în toamnă, dezvoltarea de la rădăcină prin frunză până la floare și la sămânță, când simțim toate astea, ni se dezvăluie altceva. Vedeți dvs., aici este pământul iar aici este planta, planta anuală. Planta anuală se înrădăcinează în pământ. Acum să privim copacul; aici s-a lignificat, aici sunt ramurile. Ceea ce apare aici într-un an, este asemănător cu planta anuală, lăstarul crește din copac așa cum planta anuală crește din pământ. Într-o anumită măsură, pământul și ceea ce este acolo lemnul copacului devin pentru noi o unitate, și dobândim reprezentarea care acționează nespus de puternic asupra noastră: pe măsură ce copacul crește înspre afară cu lemnul lui, însuși pământul și ceea ce este sub pământ se îngrămădește, se înalță; acolo unde nu cresc copaci, ci plantele anuale, acolo forța care țâșnea în sus în trunchiul copacului este în pământul însuși. Dobândim o senzație viede a căuta curentul de seve al trunchiului de copac, însă sub suprafața pământului. Și după cum curentul de seve al trunchiului de copac face să iasă la iveală florile anului, tot astfel curentul de seve de dedesubt, pe care-l știm identic cu curentul de forțe al trunchiului de copac, face să se ivească planta anuală. Aș zice: vederea trunchiului de copac crește pentru noi împreună cu vederea Pământului. Ajungem astfel în interiorul a ceea ce este viu.
Dacă putem, cu o caracterizare vie a Pământului, a regnului vegetal, a lumii animale și a regnului uman să dăm viață în copil, în mod simplu și elementar, la ceea ce de obicei este resimțit numai ca ceva lipsit de viață, – și anume în perioada de la 9 ani până la 12 ani, când copilul este deosebit de predispus să se diferențieze treptat de lume și totuși este dornic să preia în subconștient pe de o parte, legătura omului cu regnul animal iar pe de altă parte, tot ceea ce este izolat de om, ceea ce este Pământul cu viața acestuia –, atunci crește împreună cu omul ceva care-l aduce în relație corectă cu viața istorică a omenirii pe Pământ. De abia atunci se dezvoltă sentimentele care asimilează apoi în mod corect istoria. Înainte de 10-11 ani istoria va fi fost bineînțeles predată numai sub forma povestirii, a biografiei. La 10-11 ani vom putea foarte bine adăuga istoria în lecțiile de științe naturale, în așa fel încât ceea dezvoltăm în om ca sentimente, care vin din predarea științelor naturii, să le asociem intens peste tot cu ceea ce poate vitaliza și noțiunile, ideile și sentimentele predării istoriei. De abia la 12 ani este dată de fapt posibilitatea de a trece la ceea ce este judecată propriu-zisă. Despre aceasta vom vorbi mâine.
Vedeți dvs., este ciudat că imposibilitatea de a privi în mod corect viața umană și de a o compara cum se cuvine cu viața Pământului provine din faptul că omul n-a avut parte secole de-a rândul, de o asemenea educație în legătură cu natura. Oamenii devin foarte superficiali în ceea ce privește perceperea lumii. Ei spun de pildă într-un mod lesne de înțeles că primăvara este dimineața anului, vara, ziua anului, toamna seara anului și iarna noaptea anului. Dar stau lucrurile așa în realitate? În realitate este cu totul altfel. Când dormim, tot ceea ce ne deosebește de plantă pleacă din organizarea noastră umană. Când dormim nu suntem deloc îndreptățiți să arătăm așa cum suntem. De fapt, noi arătăm așa pentru că suntem pătrunși cu suflet și cu spirit. Când dormim suntem de fapt ființe vegetale, suntem la nivelul ființelor vegetale. Atunci nu suntem altceva, ca om individual, decât ceea ce este pământul cu vegetația lui. Dar cărui anotimp îi corespunde timpul când dormim? Când dormim, aceasta corespunde verii, adică anotimpului în care există plantele. Și cărui anotimp îi corespunde timpul când suntem treji? După cum în timpul iernii viața vegetală încetează și se retrage oarecum înlăuntrul Pământului, tot astfel la om în perioada dintre trezire și adormire viața vegetală se retrage și este înlocuită prin altceva. Dacă nu mergem după o analogie vagă, ci după realitate, trebuie să spunem: Somnul uman trebuie comparat cu viața de vară iar veghea umană cu perioada de iarnă a Pământului. Cu aceasta, realitatea este tocmai contrariul a ceea ce noi presupunem ca vagă analogie.
Ceea ce v-am spus acum este un lucru pe care știința spirituală trebuie să-l trateze mereu și, aș zice, niciodată în mod diletant, ci trebuie să pornim la treabă întotdeauna în mod corespunzător. Aici, în acest loc, trebuie să spun ceva foarte special. Eu am cercetat dacă, cuiva care este activ pe tărâmul științei exterioare, i s-a relevat ceva, măcar cât de puțin, din ceea ce am spus aici ca rezultat spiritual-științific, anume că de fapt Pământul veghează iarna și doarme vara. Ei bine, singura mică indicație care, urmărită mai departe în mod just, ar duce la cele spuse, am găsit-o într-o programă școlară de la Basel, provenind din anii patruzeci sau cincizeci ai sec. al XIX-lea. În programa școlară de la Basel se găsește o abordare a somnului uman [Nota 35] care este tratat acolo într-un mod opus celui obișnuit. De dragul adevărului, aș vrea să atrag atenția asupra acestei programe școlare din Basel. În momentul de față nu am în minte numele autorului, dar sper că mi-l voi mai aminti, ca să vi-l pot spune mâine.
