Întrebarea care mi-a fost pusă ieri după conferință se leagă în mod nemijlocit de cele expuse și va putea fi tratată foarte bine tocmai astăzi, în contextul celor spuse în ultimele zile. Am încercat ieri să caracterizez, cel puțin într-o oarecare măsură, cum de fapt conținutul materiei de învățământ poate să nu fie de fapt esențialul. Am spus că nu putem lua în mod direct ceea ce avem ca material disponibil într-o știință, sau o formă oarecum popularizată, și s-o ajustăm pentru copii, așa cum ajustează de obicei botanica sau zoologia și să le predăm pur și simplu copiilor conținutul. Am atras atenția că sarcina de a preda poate deveni pentru noi o sarcină educativă, numai dacă suntem în stare în același timp să transformăm materialul ilustrativ de predare, oricum ar fi acesta alcătuit, în viață educațională. Și am arătat aceasta ieri, cel puțin sub formă de sugestii, pentru botanică și pentru zoologie. În arta educației, începând mai ales cu vârsta de 6, 7 ani și până la pubertate, trebuie să lucrăm tot mai mult și mai mult în sensul de a oferi copilului totul în așa fel încât forțele care vor să se dezvolte în el, să fie realmente dezvoltate.
Ei bine, dacă vrem să putem face aceasta, trebuie să fim în stare să folosim în mod corespunzător ceea ce copilul aduce deja cu el. Am atras atenția că o mare parte dintre copii aduc cu ei ceva ce putem folosi foarte bine în predare, în educație. Este vorba de faptul că un mare număr de copii aduc în școală limba în formă dialectală. Copiii vorbesc în dialect și o fac deoarece și-au însușit dialectul sub influența instinctului de a imita. Ne vom putea convinge, dacă avem cu adevărat darul observației pentru asemenea lucruri, că acei copii care vorbesc în dialect au o legătură mult mai intimă cu limba decât copiii care nu vorbesc în dialect. Cum putem valorifica în școală acest element al vorbirii în dialect pentru formarea elementului vorbiri în așa-numita limbă literară, la aceasta s-a referit întrebarea ce mi-a fost pusă ieri.
Nu este îngăduit să trecem cu vederea că legătura mai intimă cu limba lor, pe care o au copiii care vorbesc în dialect, constă în faptul că dialectul ca atare, când sunt formate cuvinte și propoziții, este mult mai intens simțit și voit decât așa-numita limbă literară, care se bazează mai mult pe activitatea de reprezentare sau pe o simțire stăpânită în principal de reprezentare. În orice caz, viața de simțire este conținută mai puțin în limba literară, atunci când copilul o vorbește de la bun început, decât în dialect. Și tot așa este și cu impulsurile de voință.
Aceasta ne trimite de la bun început la ceva extraordinar de important în educație și predare și anume la faptul că omul, mai mult decât presupunem de obicei, își trage întreaga ființă din două izvoare, care se raportează realmente unul la celalalt precum Polul Nord la Polul Sud. De aceea, dacă lucrăm cu scopul de a modela într-o direcție sau alta educația sau predarea, dacă lucrăm cu predilecție în sensul de a întemeia totul pe vizualizare, de a întemeia totul pe faptul că copilului sintetizează oarecum judecând ceea ce i se înfățișează vizual, și prin aceasta să se formeze treptat, atunci mergem spre una din extreme. Dacă îl formăm pe copil cu predilecție prin faptul că ne bazăm pe facultatea lui de amintire sau pe preluarea pe bază de autoritate, atunci mergem spre o altă extremă unilaterală.
Faptul că în natura umană sunt pereche întotdeuna două extreme se vădește în special în vorbire. Și anume, limba însăși are în sine un element muzical care poate fi clar perceput, un element muzical care este strâns legat de interioritatea umană. Limba are însă în același timp un element plastic, un element de desen. Încă de când suntem copii foarte mici încercăm, fără a fi conștienți de aceasta, să imităm în vorbire ceea ce percepem prin simțuri. Mai ales în cazul limbii, devine acum limpede cum elementul muzical și cel plastic lucrează în două direcții absolut opuse. Dacă dezvoltăm la un om mai mult elementul muzical, care își va găsi dezvoltarea în școală mai ales sprijinindu-ne pe elementul autorității, noi distrugem prin aceasta ceea ce există în copil ca imbold plastic. Vedeți dvs., elementul muzical al limbii se dezvoltă sub influența autorității în așa fel, încât copilul are de fapt în permanență instinctul, imboldul de a vorbi, până în cele mai mici detalii ale intonației, așa cum vorbește acela care este resimțit ca autoritate. Adaptarea la elementul muzical al autorității – indiferent dacă spunem în mod dogmatic că acesta este corect sau nu – există pur și simplu în natura copilului. Dacă aveți darul observației pentru așa ceva veți vedea foarte curând că acest element muzical al limbii se adaptează la al aceluia care educă copilul sau care îi predă.
Însă dezvoltarea unilaterală a acestui element muzical al vorbirii este de-a dreptul distrugătoare pentru elementul plastic al limbii. Dacă omul urmează numai acest element muzical al limbii, va fi silit tot mai mult să interiorizeze limba, doar să-și urmeze într-un anumit fel sentimentele sale, senzațiile sale, recreând oarecum în mod inconștient intonația, accentuările speciale, nuanțarea deosebită a vocalelor, așa cum le dezvoltă el în adaptarea la cel pe care-l resimte drept autoritate. Aceasta însă se întâmplă chiar așa de-abia când avem copilul în școala primară. Acest lucru este mai puțin valabil atunci când copilul se află în perioada de vârstă de la naștere până la școala primară, perioadă în care învață pentru prima oară limba. Atunci copilul este un imitator și dezvoltă limbajul din întreaga ființă umană, adaptând permanent restului organismului la ambianța umană. Atunci intervin multe în vorbire, care fac ca limbajul să se formeze plastic. Dar pentru că omul este un imitator până în activitatea lăuntrică a ființei sale, elementul plastic se dezvoltă în mod lăuntric în același timp în această perioadă. Putem atrage atenția asupra unei deosebiri de anvergură în dezvoltarea limbii. De la naștere până la schimbarea dinților, copilul își modelează limbajul în mod plastic. Dacă are norocul ca în această perioadă de viață să se poată adapta la o limbă dialectală, care de la bun început este mult mai lăuntric unită cu omul decât limba literară, atunci el este, potrivit voinței și autorității la formarea limbajului, mai intim unit cu limba decât în cazul limbii literare.
În școala primară, în locul elementului plastic intră, după cum am spus, elementul muzical. Interiorul deja lucrează. Dar pentru că interiorizarea, elementul muzical ca atare, acționează în sens opus celui plastic, este necesar ca ceea ce copilul are deja, ceea ce el a dezvoltat prin forțele sale până la 6-7 ani, noi să îl folosim realmente în mod corespunzător, în educarea și predarea din școala primară.
Copilul are acum în vorbire, în cea mai mare măsură, ceva în care inconștientul său a acționat într-un grad înalt. Noi trebuie să învățăm din faptul că la popoarele primitive este dezvoltată o gramatică mult mai bogată decât la limbile care corespund unei civilizații evoluate. În afara cercului științei spirituale, acest lucru este prea puțin luat în considerație, dar trebuie totuși privit ca un rezultat sigur al unei observări reale a omului: că omul dezvoltă din lăuntrul său logica și că el formează limba în mod logic, că nu e nevoie să-l învățăm gramatica altfel decât prin faptul că-i aducem în conștiență ceea ce este deja gata format în structura limbii. Cu învățarea și predarea gramaticii avem de urmărit, în esență, tendința de a stimula trezirea copilului, de a stimula trezirea în el a conștienței – așadar forțe lăuntrice care se pot dezvolta tocmai în jurul vârstei de 9 ani – în sensul pe care l-am caracterizat. Trebuie să folosim elementul predării limbii pentru a trezi tot mai mult copilul. Vom putea face aceasta mai bine dacă folosim orice posibilitate care ni se ivește, de a acționa pornind de la dialect. În cazul în care copilul a învățat de la început, înainte de 7 ani, limba literară, este extrem de greu să ajungem la acel inconștient din om, care atunci este deja mort într-un anumit sens, acel inconștient care are o relație întru totul naturală cu modelarea logică a limbii. Astfel încât, atunci când avem în clasă copii care vorbesc în dialect împreună cu copii care nu vorbesc în dialect, trebuie să pornim mereu cu predarea gramaticii de la ceea ce ne oferă copiii care vorbesc în dialect.
Vom încerca să căutăm mai întâi construcția propoziției și apoi a cuvântului, pornind de la dialect. Aceasta o putem face dacă-l punem pe copil să rostească o propoziție cât mai simplă. Ea va conține întotdeauna ceva care este lucrul principal în ea, însuflețirea lăuntrică a unei activități. Și cu cât pornim mai mult de la însuflețirea unei activități, cu atât mai mult vom ajunge să provocăm trezirea conștienței la copil, tocmai prin predarea limbii.
Aș vrea să ating aici ceva care este extraordinar de interesant. Există o literatură extinsă, foarte ingenioasă, despre așa-numitele propoziții lipsite de subiect: plouă, fulgeră, trăznește ș.a.m.d. Atât lingviștii cât și filosofii s-au ocupat de așa-numitele propoziții fără subiect. În această întreagă literatură abia dacă este atins ceea ce este esențial. Și anume esențialul este că aceste propoziții corespund de fapt înțelegerii celei mai copilărești. Aceste propoziții corespund acelei simțiri din copil care îi mai rămâne apoi unui om nedeformat prin educație, în care sufletul se simte una cu lumea exterioară, în care el n-a făcut încă acea deosebire între eu și lumea exterioară. Când spun „plouă”, la baza acestui lucru stă un sentiment încă inconștient al faptului că activitatea care se săvârșește afară în lume se continuă pur și simplu în spațiul aflat în cadrul pielii mele, că aici nu se opune un eu lumii exterioare. Ne simțim parte a lumii când spunem: plouă, fulgeră, trăznește; nu ne simțim separați de lume. Într-un anumit sens, aceste propoziții fără subiect sunt propozițiile primare ale lumii umane. Ele sunt pur și simplu prima treaptă pe care se dezvoltă limbajul pentru a face să stea ceea ce este indicat ca activitate. Inițial, noi percepem de fapt – nu acordăm suficientă atenție acestui lucru – întreaga lume ca activitate. Tocmai la vârsta cea mai fragedă a copilăriei trecem cu vederea într-un anumit sens tot ceea ce este substantival, luând aceasta ca pe ceva de la sine înțeles. Dimpotrivă, ne atrage atenția înainte de toate ceea ce este activ, ceea ce înglobează ca activitate propria noastră activitate. Dvs. veți spune că această afirmație este contrazisă de faptul că mai întâi copilul spune „papa” sau „dada”. Dar ea nu este contrazisă, deoarece atunci când copilul rostește această înșiruire de sunete, el dă viață activității pe care persoana respectivă i-o prezintă. Veți observa pretutindeni că învățarea vorbirii este în primă instanță o vitalizare a activității și că substantivalul vine abia mai târziu. Acesta este un lucru de care putem ține seama atunci când privim elementul dialectal. Cuvintele dialectale sunt formate astfel încât o transpunere în gestul fizic care ar putea însoți cuvântul dialectal se poate face cu multă ușurință. Încercați să simțiți aceasta punându-l pe copil să pronunțe ceva și apoi căutând să simțiți acel lucru în dvs. înșivă. Cuvântul dialectal îl provoacă mult mai mult pe om să participe, să se transpună în el. Punându-l pe copil să simtă în întregime cuvântul dialectal, îi oferim prilejul să poată distinge ceea ce este abstract, ce este subiect și ce este predicat. Predicatul este luat din activitate; subiectul este de fapt întotdeauna ceva pe care omul îl formează în mod abstract, folosind intelectul său, pe baza activității. Dacă punem să ne rostească propoziții în dialect și ne uităm apoi la imaginile care sunt furnizate prin aceasta și dezvoltăm cu ajutorul lor, prin ilustrarea a ceea ce omul simte de fapt, gramatica și sintaxa, atunci folosim realmente predarea gramaticii și a sintaxei pentru a trezi copilul tot mai mult.
Putem face atunci să interacționeze lucrurile care sunt prezentate sub forma dialectală, îi putem pune pe copii să le traducă în așa-numita limbă literară și să arătăm, prin sentiment nemijlocit, în interacțiunea vie cu copiii, cum un anumit iz al vorbirii este eliminat în așa-numita limbă uzuală cultă, în limba scrisă. Abia atunci putem trece cu adevărat la ceea ce limba literară ne poate da tot lăuntric, o anumită pregătire, o anumită școlarizarea a gândirii. Pentru că în limba literară mult mai mult decât la dialect trebuie să ne uităm la formarea gândurilor care se află la bază. Dialectul ne învață în mod nemijlocit că omul n-a format vorbirea din gândire, ci că el a învățat să gândească prin intermediul vorbirii, că limba a apărut mai întâi din inconștientul omului. Prin faptul că omul a observat în limbă, din limbă i-au rezultat de fapt gândurile. Dacă simțim aceasta în mod corect, vom avea un sentiment viu pentru ceea ce aș numi geniul limbii pentru că a fost întotdeauna numit așa, dar pe care îl înțeleg într-un mod mult mai concret decât este înțeles de obicei. Limba este în multe privințe mult mai inteligentă decât omul individual. În copilăria cea mai fragedă ne putem realmente găsi drumul în întregul organism complicat al limbii și de abia mai târziu descoperim ce corelații minunate – care pot fi descoperite numai printr-o logică foarte ageră –, vin în limbă din natura noastră inconștientă. În limbă acționează spiritualul. Dar nu vom ajunge la înțelegerea acestui spiritual dacă considerăm acest spiritual activ în om numai în forma sa abstractă, așa cum o fac cu plăcere oamenii astăzi în epoca materialistă.
Îmi îngădui aici să mă refer la ceva care este prezentat deseori tocmai ca bază a psihologiei analitice, a psihanalizei, care însă trebuie înțeles într-un cu totul alt sens decât o fac de obicei psihanaliștii. Să luăm ceva ce se poate întâmpla oricând în viață: O doamnă este invitată într-o casă; ea se duce la o serată care se dă în această casă pentru că stăpâna casei trebuie să plece în acea seară la băi, din cauza unei boli. Apoi serata se încheie și invitații pleacă, pentru că soțul trebuie să-și conducă soția la gară. Ei merg de-a lungul străzii. De după colț vine o trăsură. Această trăsură merge la început foarte repede. Invitații se dau în lături la stânga și la dreapta pe marginea străzii. Doar doamna respectivă aleargă în fața cailor și, în ciuda expresiilor grosolane ale vizitiului, nu poate fi făcută să se dea la o parte. Chiar mai mult: când trăsura trece peste un pod, ea își dă seama de situație foarte bine și se aruncă în apă. Trebuie salvată. Întreaga societate nu știe ce să facă cu ea decât s-o ducă înapoi în casa în care fusese invitată. Acum să-l ascultăm pe psihanalist. El spune: iată o zonă sufletească izolată; această doamnă a trecut în copilăria ei printr-o spaimă din cauza unui cal care a urmărit-o etc. Acest lucru a coborât apoi în străfundurile vieții sufletești. Acum, tocmai în această seară, iese din nou la suprafață. Este o teorie ingenioasă, o teorie care poate captiva foarte mult. Dar pentru acela care a învățat să observe realitatea, care a învățat tocmai prin aprofundarea spiritual-științifică să se transpună în realitate, această explicație nu poate fi valabilă, căci adevărul este cu totul altul. Și anume, doamna – nu putem altfel decât să spunem adevărul – este pur și simplu îndrăgostită de stăpânul casei și este foarte bucuroasă că a fost invitată la această petrecere tocmai în seara când stăpâna casei trebuie să plece la băi. Toate acestea doamna nu și le-ar mărturisi, fiindcă este o persoană cuviincioasă. Ea poate fi o doamnă foarte, foarte cuviincioasă în conștiența ei clară, dar ceea ce sieși nu-și mărturisește, a acționat în subconștientul ei. Ea aranjează totul în așa fel încât nu poate rezulta altceva decât că întreaga societate din acea seară o readuce în casa de unde stăpâna casei a fost înlăturată prin plecarea la băi. Acest lucru l-a vrut de la bun început, dar nu era conștientă de el.
Aici vedeți un exemplu de felul cum gândirea, viclenia, inteligența acționează fără a acționa prin conștiența omului. Cine este în stare să observe viața știe că există oameni care pun la cale cu mult timp înainte ceva ce vor să obțină, fără a avea habar în conștiența lor că fac aceasta; dar totul este sistematic organizat înspre un anumit scop. De acest lucru trebuie să devenim conștienți înainte de toate, anume că rațiunea, intelectul, nu este doar ceva pe care îl dezvoltăm noi, ci că acesta este ceva care acționează în ființa însăși, care acționează în noi cu mult înainte ca noi să-l aducem în conștiență.
Ceea ce predăm copilului ca gramatică acționează în copil cu mult înainte ca noi să o scoatem la suprafață. De aceea noi nu trebuie să o scoatem la suprafață doar cu intenția ca acest copil să învețe prin aceasta forțele directoare pentru vorbirea sau pentru scrierea sa, ci trebuie s-o facem pentru ca el să se trezească, să conștientizeze ceea ce acționează inconștient în el. Este nespus de important dacă noi avem în predare și educare o intenție sau alta. Intențiile în predare și educare sunt elementele pe care trebuie să le avem mereu în vedere. Pentru că dialectul este mai strâns legat de acest inconștient, putem obține din vorbirea în dialect gramatica și sintaxa, bazându-ne pe ceea ce trăiește ca rațiune în entitatea umană însăși. Dacă suntem însă nevoiți să lucrăm cu copii care de la bun început vorbesc limba uzuală cultă sau așa-numita limbă scrisă, atunci trebuie pe cât posibil să contăm mai puțin pe faptul că intelectul dezvoltă un fel de gramatică drept fir călăuzitor și ne putem orienta apoi după acest fir călăuzitor, scriind dativ și acuzativ și așa mai departe, lăsând să se pună un punct într-un anumit loc și așa mai departe, ci în acest caz trebuie să se întâmple altceva. Dacă suntem nevoiți să predăm unor copii care de la bun început nu vorbesc în dialect, atunci trebuie mai presus de toate să facem predarea gramaticii în mod artistic, trebuie să apelăm la simțul pentru stil. Copilul aduce cu sine în școala primară simțul stilistic pentru limbă. Simțul artistic pentru limbă trebuie să îl dezvoltăm în copil pe cât posibil până la vârsta de 9 ani. Aceasta n-o putem face decât lucrând în mod artistic la dezvoltarea acestui simț al stilului. Vom reuși aceasta – poate unii vor critica acest lucru într-o epocă în care s-ar dori să fie subminată orice autoritate – prin faptul că folosim pornirile naturale ale copilului de a urma autoritatea și că avem grijă să formăm propozițiile și tot ceea ce transmitem copilului, în mod cât mai artistic, atât de artistic încât să generăm cu adevărat în copil sentimentul acestei modelări artistice. Putem face aceasta dacă ajutăm copilul să conștientizeze ce deosebire există între o propoziție enunțiativă, o propoziție interogativă și o propoziție exclamativă și-l punem să pronunțe în așa fel, încât propoziția exclamativă să fie rostită cu o altă intonație decât propoziția enunțiativă, dacă atragem atenția copilului asupra faptului că propoziția enunțiativă este rostită în mod neutru, indiferent, iar propoziția exclamativă este rostită cu o anumită nuanță afectivă, dacă lucrăm în sensul acestui element artistic al limbii și abia apoi din acest element artistic al limbajului dezvoltăm gramatica și sintaxa.
Acest principiu însă vă va spune că trebuie să avem mereu în vedere ființa copilului în dezvoltare. Ne întrebăm: Ce iese la iveală la exact la această vârstă anume, ce se manifestă la această vârstă? Dacă nu simțim că odată cu schimbarea dinților omul se naște, ca să zicem așa, pentru a doua oară, nu vom avea elanul necesar pentru educație și predare. Bineînțeles că nașterea copilului fizic este mai izbitoare decât ceea ce se naște în jurul vârstei de 7 ani. În știința spirituală, eu caracterizez aceasta spunând: La naștere trupul fizic este desprins de trupul cu care a fost unit până acum, de trupul mamei. Odată cu schimbarea dinților, ceea ce eu numesc trupul eteric al omului se desprinde de trupul fizic, cu care acest trup eteric a fost strâns unit până pe la 7 ani, deci până la schimbarea dinților. El a lucrat înlăuntru, pentru a scoate al doilea rând de dinți din acest trup fizic. Acum el se naște liber. Și ceea ce copilul aduce apoi cu el ca aptitudini pentru școală sunt de fapt aptitudinile eliberate, născute ale trupului eteric. Acesta este, ca să zicem așa, primul element spiritual pe care copilul ni-l aduce în întâmpinare ca fiind chiar spiritual. Când avem copilul în fața noastră până la vârsta de 7 ani, până la schimbarea dinților, îl avem drept trup fizic. Tot restul spiritual-sufletescului acționează în acest trup fizic și noi ajungem la copil numai prin faptul că el însuși are instinctul de a imita. La vârsta de 7 ani, trupul eteric, acele elemente componente ale naturii umane care au drept substanță etericul devin libere, pot trăi acum pentru sine.
Am atras atenția deja asupra acestui lucru: omul constă de fapt în proporție de mai mult de 75% dintr-o coloană de apă. De ce se vorbește mereu în anatomie și fiziologie ca și cum omul ar consta în întregime dintr-un trup solid? Ceea ce se petrece în el, se petrece la fel în configurația lichidă. Se petrece și în configurația gazoasă. Ceea ce dezvoltă copilul ca facultăți spiritual-sufletești, începând cu schimbarea dinților, nu are loc nici în elementul solid, nici în cel lichid, nici în cel gazos, ci are loc în ceea ce purtăm în trup ca element eteric, în ceea ce purtăm în noi ca eter al căldurii, ca eter al luminii, ca eter chimic și ca eter al vieții. Este pur și simplu un nonsens să spui: Gândurile se manifestă în așa fel, încât sunt ceva ca niște procese fizice în sistemul nervos, la care nervii sunt considerați ca fiind formațiuni semisolide sau cel puțin moi. Nu, gândurile au loc prin faptul că sunt dezvoltate nemijlocit și prin faptul că nu au fost încă transformate în memorie, ele existând în așa fel încât după vârsta de 7 ani nu mai ating deloc trupul fizic. Când omul gândește, gândește numai în elementul eteric, care-i umple trupul. Dvs. veți spune: da, dar gândurile devin amintiri, prin urmare rămân totuși în om. Elementul eteric este un element fugitiv, care ar dizolva imediat toate gândurile dacă gândurile ar trăi numai în el. Ei bine, amintirea este un proces mult mai complicat decât se crede de obicei! Oamenii au uneori reprezentarea bazată pe materialism: Noi gândim, apoi gândurile își caută undeva în sufletul uman o locuință și pe urmă le scoatem din nou la suprafață când ni le amintim. Nu este așa. Cine poate observa procesul gândirii constată următoarele: Dacă privesc ceva în lumea exterioară prin simțurile mele, îi alătur și gândurile mele. Dacă trăiesc ceva în lumea exterioară – culori sau orice altceva se întâmplă –, îi alătur și un gând. Când îmi amintesc un lucru și îmi formez un gând despre el, ceea ce vine de obicei prin percepție din lumea exterioară vine acum din propriul meu interior. Întocmai așa cum concep un gând nou în contact cu lumea exterioară tot așa concep din nou gândul în contact cu ceea ce se înalță din lăuntrul meu. Amintirea nu se bazează deci pe faptul că gândurile coboară în suflet, ci pe faptul că din ceea ce acționează fizic asupra ochiului și urechii intră o continuare și în trup, că există un proces paralel cu gândirea și că acest proces paralel lasă în urmă ceva ritmic, care pe urmă este scos iarăși la suprafață și este perceput lăuntric întocmai cum funcționează percepția din exterior. Nu știu dacă nu cumva dvs. – o veți fi făcut-o, bineînțeles – ați observat probabil la dvs. înșivă cum se ajută copiii ca să le revină mai bine ceva în amintire. Ei caută să facă tot posibilul pentru a întări gândirea prin senzorial, când trebuie să memoreze. Gândiți-vă numai cum tocește câte unul, cum caută el realmente să-și integreze și corporal ceea ce-și însușește ca gând, cum face ca în paralel cu gândirea să decurgă o asimilare corporală. Dacă gândește doar, nu-și poate aminti. El își amintește numai dacă și aude ceea ce învăță pe dinafară, sau dacă-și angajează într-un fel corporalul în învățarea pe dinafară. Pentru ca să ne putem aminti trebuie să se desfășoare, paralel cu gândirea, încă un proces. Căci gândirea, indiferent că se dezvoltă în contact cu lumea exterioară sau din interior ca amintire, este ceva trecător. Nici un gând se păstrează, ci se păstrează un alt lucru, de la care gândul se aprinde din nou, mereu. Când îmi amintesc și formulez un gând nu este altfel decât atunci când formulez un gând despre un proces din lumea exterioară. O dată este un proces al lumii exterioare, de la care pornește gândul, cealtă dată este procesul trăirii lăuntrice. În orice caz, atunci când îmi amintesc, organele mele sunt în mișcare ritmică, organele mele repetă ceea ce au executat ele sub impresia trăirii. Când am pentru prima dată trăirea, în timp ce observ lumea exterioară, dezvolt gândul numai pornind de la lumea exterioară. Când îmi amintesc, gândul se aprinde de la lăuntric, de la organele care vibrează din nou, așa cum au făcut-o când am avut pentru prima dată trăirea.
Acestea sunt lucruri pe care nu le putem dovedi în mod tot atât de direct cum putem dovedi procesele exterioare, ci sunt lucruri care se dobândesc treptat printr-o observare reală a vieții și trebuie transformate în certitudini. Apoi, dacă suntem atenți la acest caracter special al gândirii, că se petrece de fapt în elementul fugitiv al etericului, dacă realizăm că organele fizice trebuie să fie apte să vibreze în același sens în care vibrează vibrează eterul, vom înțelege întreaga schimbare radicală pe care viața umană o cunoaște la schimbarea dinților. Până la schimbarea dinților acționează întregul trup eteric. Etericul căldurii, etericul chimic, etericul luminii, etericul vieții lucrează în lăuntrul organelor, construiesc organele, le fac așa încât să poată vibra material împreună. Aici trupul eteric este arhitectul, este sculptorul corpului fizic. Când trupul fizic este dezvoltat atât de mult încât sub influența trupul eteric – care atunci gândește, care atunci emancipează intelectul de corpul fizic –, poate rezona ca o coardă când este atinsă o altă coardă acordată la el, când corpul fizic este atât de dezvoltat cum este el atunci când a început deja schimbarea dinților, atunci putem conta de asemenea și pe dezvoltarea corpului eteric ca atare, pentru că atunci modelând corpul eteric noi modelăm totodată corpul fizic. Trebuie însă sa sesizăm această naștere a trupului eteric odată cu schimbarea dinților.
Trebuie să sesizăm și faptul că, la pubertate, în natura umană, se naște ceva și mai înalt, ceva care până atunci lucrează la remodelarea care urmează a organismului uman. Nu este esențial dacă numim trup astral ceea ce se naște la 14-15 ani în om și suntem încântați de această denumire de trup astral sau dacă găsim această expresie lipsită de gust. Esențial este să devenim conștienți că, la fel cum elementul intelectual se naște prin trupul eteric în jurul vârstei de 7 ani, se naște întreg sufletescul eliberat de trup în jur de 14-15 ani. Înainte de aceasta, simțirea noastră, voința noastră, sunt strâns legate de organismul fizic. Așa cum gândirea este legată de organismul fizic până la 7 ani, tot astfel până la 14, 15 ani, până la pubertate, simțirea și voința sunt strâns legate de organismul fizic. Trebuie să avem grijă ca nu cumva înainte de pubertate, adică înainte de ieșirea din școala secundară, să introducem în gândire – care iese puțin câte puțin la iveală odată cu dezvoltarea trupului eteric – ceva care provine dintr-o independență prea timpurie a voinței și a sentimentului. Dacă copilul este crescut cu dragoste sub îndrumarea autorității, dacă copilul învață să simtă și să vrea după exemplul omului adult, a educatorului și a dascălului, atunci, la momentul potrivit, și anume la pubertate, se nasc propria sa simțire și voință independente. Putem dezvolta simțirea și voința noastră în mod corect de abia prin faptul că le dezvoltăm în contact cu celălalt, cu omul care este pentru noi o autoritate. Dacă ajungem prea devreme la dezvoltarea independentă a voinței și anume dacă ajungem prea devreme la anumite, aș spune, funcții tainice ale voinței, acest lucru ne va dăuna pentru tot restul vieții noastre. Ajungem prea curând la organizații mai fine ale voinței dacă suntem ispitiți să supunem prematur judecății noastre proprii impulsuri morale și religioase.
Nu putem altfel decât să spunem că până la pubertate, copilul ar trebui să învețe să fie moral și să fie religios prin influența autorităților morale și religioase. De-abia odată cu pubertatea, ființa sufletesc-spirituală a omului începe să fie atât de liberă de trup, încât s-o putem lăsa în voia judecății proprii. Vedeți dvs., dacă rostim astăzi asemenea lucruri, avem împotriva noastră, înainte de toate, multe din prejudecățile epocii. Când în cuvântări mai mult sau mai puțin publice, am dat glas în Germania tocmai acestei probleme a sentimentului natural față de autoritate, când totul acolo se afla încă sub influența unei aparente revoluții, care n-a devenit o revoluție reală, mi s-a replicat peste tot, din acele medii care ar vrea de fapt să înlăture orice autoritate chiar de la vârsta copilăriei, care ar prefera ca întreaga predare și educație să înceteze iar copiii să se educe și să se învețe unii pe alții în mod „democratic”. Eu a trebuit să răspund la aceasta că totuși copiii nu doresc deloc așa ceva; corect înțeleși, copiii vor să fie îndrumați, vor să iubească o autoritate și ceea ce se dezvoltă în ei ca iubire pentru autoritate este legat de propria lor natură.
Când omul devine matur sexual se dezvoltă ca un lucru de la sine înțeles iubirea pentru celălalt sex. Sigur, ea se individualizează apoi în iubirea unui bărbat pentru o femeie; dar ceea ce se individualizează aici, ceea ce apare ca un fapt deosebit în deplina sa îndreptățire, este în același timp expresia individuală a unei iubiri generale a omenirii, a iubirii generale de oameni. Această iubire generală de oameni se dezvoltă, ca și forma ei particulară iubirea pentru celălalt sex, începând de la pubertate. Acea iubire pe care o are omul față de om se dezvoltă în independența ei de abia odată cu pubertatea, căci această iubire trebuie să fie liberă de autoritate. Această iubire este o reală dăruire. Până la pubertate iubirea trebuie să fie o nevoie, iubirea trebuie să fie ceva pe care ființa proprie îl cere în mod egoist. De aceasta trebuie să ținem cont că în școala gimnazială copilul cere în mod egoist să poată iubi, adică să aibă lângă el autoritatea de care este atașat, căreia i se dăruiește, pentru că simte plăcere în această dăruire, deoarece natura însăși îl împinge la aceasta. Acesta este lucrul care trăiește cu predilecție în iubire, fie că este vorba de iubirea față de oameni, fie iubire față de natură, iubirea față de stele, iubirea față de ființele suprasensibile și față de zei, iubirea față de Dumnezeu. Este ceea ce trăiește în om ca iubire, este practic conținutul trupului astral. Acesta se naște ca ființă independentă odată cu maturitatea sexuală. Până la maturitatea sexuală lucrează asupra naturii proprii a omului, așa cum corpul eteric lucrează asupra naturii proprii a omului până la 7 ani, până la schimbarea dinților.
Abia după ce ne-am pătruns de aceste lucruri, vom dezvolta o înțelegere corectă a modului în care limba – în măsura în care copilul ne-o aduce în școală, cel puțin în dialect – s-a dezvoltat încă sub influența corpului fizic însuși; pe când, începând cu vârsta de 7 ani nu avem posibilitatea să introducem stil în elementul de reprezentare, imaginativ al limbii, dacă nu dezvoltăm noi înșine simțul stilului prin propria noastră relație personală individuală, relație de iubire – vă rog să nu mă înțelegeți greșit – cu copilul. Din această relație de iubire se poate dezvolta, firește, și un simț al stilului pentru limba uzuală cultă, pentru limba scrisă. Dar ceea ce vrem să creăm ca deprindere prin educație – copilul care a învățat dialectul așa cum a învățat să meargă, poartă această deprindere deja în sine, pentru elementul dialect –, putem dezvolta din copil. De aceea este folositor ca tuturor copiilor care n-au avut norocul vorbirii în dialect să le atragem atenția într-un anumit sens asupra dialectului care se vorbește în ambianța lor, să-i facem să învețe de la dialect. Dialectul este și artistic în comparație cu limba scrisă, limba literară este limba de genul intelectual, convențional. Prin aceasta folosim ceva pe care, după cum am arătat deja, trebuie să îl folosim în educație: elementul artistic; pe acesta îl folosim noi într-un fel precum se află el deja în sângele copilului prin faptul că formează dialectul.
Acestea sunt lucrurile care intră în considerație, în primă instanță, când vorbim despre dialect și limba scrisă. Înspre aceasta a mers întrebarea care mi-a fost pusă. Voi mai avea de vorbit despre predarea propriu-zisă a gramaticii, voi mai avea însă de vorbit și despre metoda corectă în sensul înțeles de mine, al predării aritmeticii și așa mai departe. Vom vedea cum, de pildă, și la predarea aritmeticii, esențialul este să poți privi în mod intim în ceea ce se petrece de fapt la om de la 7 până la 14-15 ani. Dacă dezvoltăm omul împotriva a ceea ce se petrece atunci, îi dăunăm pentru întreaga sa viață. Putem foarte ușor educa și preda împotriva naturii umane, pentru că natura umană este dihotomică. Trebuie să fie limpede că dăunăm omului dacă facem ceva corect într-o direcție, dar îl dezvoltăm până la extrem. Un lucru trebuie netezit, șlefuit întotdeauna cu ajutorul celuilalt. În cazul vorbirii trebuie să șlefuim elementul plastic cu elementul muzical. Vom vedea cum stau lucrurile cu aritmetica. Pentru că din toate lucrurile care-i dăunează omului în mod atât de îngrozitor, ceea ce provine din predarea aritmeticii este pentru mulți oameni lucrul cel mai dăunător. Metoda după care învățăm să socotim este de regulă împotriva naturii umane. Căci tot ceea ce apare astăzi la mulți oameni drept o înclinație spre materialism, nu este în fond nimic altceva decât un rezultat al unei predări greșite a aritmeticii în jurul vârstei de 9 ani. Și iarăși, ceea ce la foarte mulți oameni este de-a dreptul distructiv pentru întreaga lor dezvoltare sufletească ulterioară, este faptul că ei ajung să judece prea devreme, că noi îi facem să învețe materia școlară într-un mod în care ei nu sunt încă copți pentru această materie. Își însușesc astfel un număr de judecăți deja formate, care apoi continuă să acționeze în ei. Aici se vorbește și de faptul că în om o noțiune, o reprezentare se asociază cu celelalte. Nu există o exprimare mai nefericită decât aceasta despre asocierea ideilor. Căci, dacă reprezentările se asociază în noi, dacă una se combină cu cealaltă iar noi trebuie să alergăm după ele, suntem atunci posedați de viața noastră de reprezentare și nu o mai putem stăpâni, nu o mai avem sub controlul nostru. Este vorba aici de faptul că noi îl ferim pe om, prin educație și prin predare, ca viața de asociere de reprezentări să ajungă să precumpănească asupra vieții de voință. Despre aceasta vom vorbi mai departe mâine.
Dr. Steiner (cu privire la întrebarea din ce cauză dialectul este adeseori considerat ca fiind ceva inferior față de limba literară).
Nu este o întrebare foarte ușoară, oricât de simplă este în aparență... Este în mod absolut sigur, în multe cazuri, un obicei prost ca limba cultă uzuală, care însă nu este nici ea decât tot o limbă dialectală, dar care și-a dobândit o dominație prin tot felul de circumstanțe istorice, să fie considerată nobilă. Pentru foarte mulți, acest lucru stă la baza faptului pentru care dialectul nu este considerat destul de nobil. Vedeți dvs., eu însumi ca austriac a trebuit să mă chinui mult, căci noi austriecii vorbim întotdeauna corect din punct de vedere sintactic și gramatical, când vorbim în dialectul nostru; avem, întocmai ca și în limba elvețiană, și unele variații, dar nu vorbim niciodată greșit când vorbim în dialect. Acum, tocmai în perioada când eu eram elev, era obiceiul că în școală nu mai aveai voie să vorbești în dialect. Dar aceasta a avut ca urmare doar faptul că noi am învățat ceea ce este faimoasa limbă austriacă de școală. În Austria există dialecte, o limbă cultă uzuală, o limbă scrisă, dar pe lângă acestea și limba de școală propriu-zisă, limba germană literară de școală. Aceasta constă în faptul că, de cele mai multe ori, toate vocalele lungi sunt pronunțate scurt și toate vocalele scurte sunt pronunțate lung. Astfel încât, când vorbim în dialect, noi spunem absolut corect: d’Sunn (soarele) și der Sun (fiul) – lung și scurt, absolut corect. Când ajungem la școală, învățăm în mod irevocabil să spunem: die Sone (soarele) și der Sonn (fiul) și alte lucruri asemănătoare. Pot să vă spun că mi-a trebuit cu adevărat mult timp până să ies din obișnuințele de vorbire ale acestei limbi austriece de școală; uneori probabil că o mai observați și acum!
Așadar, în acest caz se arată foarte bine – poate că mai târziu lucrurile s-au ameliorat, dar în perioada mea școlară era așa – că omul însuși ia mai degrabă cu sine din școală un surogat de limbă cu totul stricat, decât dialectul cumsecade, care nu face greșeli.
Aceasta, după câte cred, nu se va schimba, decât atunci când oamenii vor fi adânc pătrunși de întreaga importanță a elementului neintelectualist pentru educație. Cred cu adevărat că se va aprecia ceea ce ne este dat cu dialectul, de abia atunci când acesta va fi apreciat din punct de vedere pedagogic. Căci, fără îndoială, faptul că foarte mulți s-au abținut să folosească „Schwizerdütsch” (germana elvețiană) nu-și are cauza în altceva decât în faptul că școala n-a acționat în modul corect. Dacă școala ar acționa în modul corect, atunci acest lucru n-ar exista totuși în acea măsură pe care ați subliniat-o în mod cu totul îndreptățit.
Dr. Steiner (cu privire la întrebarea de ce limba germană, în opoziție cu alte limbi civilizate, are mai degrabă tendința de a renunța la sine față de limbile străine).
Unele lucruri vor fi având legătură cu faptul că, în spațiul lingvistic germanic, limba germană uzuală cultă are totuși o altă poziție față de dialect decât în alte limbi uzuale culte. Noi suntem în germană cei mai avansați în privința mutației consonantice în limba uzuală cultă. Există, nu-i așa, această lege a mutației consonantice. Aici trebuie să vedem că de pildă limba engleză a rămas pe o treaptă și mai timpurie, pe care limba germană literară a depășit-o. Legea mutației consonantice nu constă numai în ceea ce putem numi modificare a elementelor limbii, ci legea mutației consonantice este legată totodată de o abstractizare a limbii. Încă din secolele al V-lea și al VI-lea, prin faptul că limba germană s-a dezvoltat, noi am dobândit posibilitatea de a înzestra noțiunile și ideile, tocmai în limba germană cultă, cu cuvinte în cu totul alt mod decât celelalte limbi. Bineînțeles că aceste lucruri sunt recunoscute numai de oamenii lipsiți de prejudecăți. Dar dacă vrem să traducem de pildă filozofi germani în engleză sau franceză, nu-i putem traduce, dacă vrem să traducem în mod cu adevărat corect. Așadar, limba germană are ceva care s-a dezvoltat în direcția abstractizării. Prin aceasta ea are posibilitatea de a trata lucrurile abstracte cu o extraordinară soliditate. Dialectele germane se adaptează mult mai mult la ceea ce este străin, dar ele se adaptează, aș zice, sub influența unui anumit element social, lucru pe care-l putem atinge imediat. Dar limba germană cultă întâmpină niște dificultăți extraordinare în a se adapta la alte situații, pentru că limba germană cultă s-a dezvoltat în direcția abstractizării și de aceea nu are atât de ușor posibilitatea de a pune pur și simplu cuvântul propriu în locul unui alt cuvânt, cum e cazul în alte limbi.
În dialect lucrurile stau așa că, în mod ciudat, putem observa cum dialectul devine mult mai liber față de limba străină. Așa, de pildă, în dialectul austriac, avem un cuvânt ciudat – scriu aproximativ așa cum se pronunță – „baschürli”. S-ar spune, de pildă, când o fetiță înmânează cuiva un buchețel de flori și face acest lucru în mod grațios: fetița a înmânat buchețelul în mod „baschürli”. Acesta a fost un cuvânt străin care a fost adoptat și transformat cu totul față de forma inițială, nefiind altfel decât comic. Aș putea să vă mai dau nenumărate asemenea exemple. La dialect găsim că el, dacă-și însușește un cuvânt, și-l însușește pe baza raporturilor sociale și îl prelucrează, îl transformă.
Limba germană cultă, limba uzuală cultă a rămas într-adevăr întrucâtva însingurată. Și acum, nu-i așa, ea este în pericolul de a deveni treptat în viața europeană ceva ca un fel de limbă moartă, cum a fost latina. Acesta este un lucru pe care oamenii încă nu și-l lămuresc, pentru că ea s-a dezvoltat și dincolo de acest mers al vieții europene. Prin urmare în raporturile istorice se află ceva care face ca limba germană să se comporte altfel decât celelalte limbi. Celelalte limbi găsesc pretutindeni aceleași lucruri. Ele le denumesc atunci imediat. Germanul a scos din limba sa atât de multe lucruri pe care, aș zice, le denumește într-o înălțime solitară a limbii și de aceea el nu-și mai poate oferi cuvântul, când ajunge altundeva, căci pur și simplu nu înseamnă același lucru. Dacă un obiect obișnuit din viața cotidiană în Anglia, îl numiți cu același cuvânt german, el nu mai este numit în mod corect. Nu-i așa, limbile și-au format cuvintele din anumite substraturi. Noi, germanii suntem în vorbire artiști plastici. Formăm cuvântul „Kopf” (cap). Ei bine, aceasta este ceea ce e luat de la formă; nu e inutil să atragem atenția asupra căpățînii de varză (Kohlkopf); este vorba de formă, când vorbim despre cap. Formăm cuvântul „Fuß” (picior) – acesta are legătură cu Furche (brazda), pe care o săpăm în mod plastic atunci când mergem. Noi formăm limba în mod plastic. Luați „tête”, „testa”, – aceasta este „a depune mărturie”, aceasta este formată pe baza faptei, aici se depune mărturie. Astfel veți vedea că o limbă romanică plăsmuiește din cu totul alte substraturi decât limba germană. Și de aceste lucruri se leagă dificultatea, nu-i așa, pe care o avem în limba germană, când vrem să numim cumva același lucru din altă limbă. Este mult mai ușor cu dialectul decât cu limba uzuală cultă. Nu sunt deloc atât de simple lucrurile care se petrec în viața socială; aceasta este situația.
