Dvs. ați văzut că știința spirituală lucrează tocmai în sensul de a folosi în același timp întreaga materie de predat și ca mijloc de educație. Materia de predat este dezbrăcată de forma sa științifică și transmisă copilului în așa fel încât din acesta să fie scoase, ca să spun așa, forțele care pregătesc dezvoltarea. Dacă vrem să facem rodnică materia de predat, trebuie să observăm cum se desfășoară de fapt activitatea sufletească a omului, în special a copilului. Dacă luăm în considerare activitatea sufletească a ființei umane, trebuie să avem în vedere două lucruri: în primul rând ceva care în om oarecum tinde spre analiză și apoi ceva ce tinde spre formarea de sinteze. În ce constă esența analizei și a sintezei, aceasta o știe fiecare din logică sau din psihologie. Însă acum este vorba să reținem aceste lucruri nu numai în forma lor abstractă, în care sunt ele concepute de obicei, ci și de a le avea în atenție într-un mod viu. În esență, analiza se poate exemplifica astfel: dacă avem numărul 10, dacă avem 10 elemente, ni le putem reprezenta și reprezentându-ne 3 și 5 și 2 elemente și adăugând la aceasta ideea că 10 poate fi despărțit, poate fi analizat în 3 și 5 și 2. Avem a face cu o sinteză dacă facem invers, adunând 3 și 5 și 2. După cum am spus, în forma obiectivată, separată de noi, analiza și sinteza sunt desigur bine cunoscute. Dar dacă sesizăm în mod viu viața sufletească umană, constatăm că sufletul nostru este necontenit într-un proces analitic, care arată mereu o pornire de a forma procese sintetice. Noi formăm procese sintetice în permanență, când ne reprezentăm de pildă indivizii particulari ai unei specii animale și ne formăm despre ei o noțiune comună, noțiunea de specie. Acolo rezumăm, acolo sintetizăm. Analizarea se află, aș zice, mult mai adânc. Ea se află aproape în inconștientul activității sufletești umane. Există întotdeauna o pornire în suflet de a trece de la unitate la diviziune. Tocmai pentru că se ține atât de puțin seama de acest lucru s-a înțeles atât de puțin ceea ce reprezintă de fapt libertatea umană în suflet. Dacă activitatea sufletească umană ar fi exclusiv una de sinteză sau mai bine zis, dacă omul ar sta într-o asemenea legătură cu lumea exterioară, încât el ar putea doar sintetiza, ar putea forma numai noțiuni ale speciei, ale familiei și și-ar și organiza viața în așa fel încât ar tinde să rânduiască pe cât posibil după noțiuni ce este o activitate principală a omului, atunci omul aproape că n-ar putea vorbi de libertate, fiindcă modul cum procedăm în această privință ne este dictat de fapt de natura exterioară.
Dimpotrivă, la baza tuturor faptelor noastre stă, din punct de vedere sufletesc, o activitate analitică, iar activitatea analitică face să putem deja dezvolta libertatea în viața de reprezentare pură. Dacă eu am de adunat 2, 5 și 3, dacă am de format suma, nu-mi rămâne nimic de făcut în libertate. Aici stă la bază o legitate care spune cât fac 2+5+3. Dacă însă am 10, eu pot reprezenta acest 10 în mod liber prin 9+1, pot reprezenta acest 10 prin 5+5, prin 3+5+2 etc. Când desfășor o activitate analitică mă aflu într-o activitate lăuntrică pe deplin liberă. La activitatea de sinteza sunt silit de către lumea exterioară să desfășor viața sufletească într-un anumit fel. Dar când facem noi analiză în viața practică? Analizăm în viața practică atunci când luăm un anumit punct de vedere, de pildă, și ne spunem: vrem să studiem cutare sau cutare lucru dintr-un anumit punct de vedere. Despărțim atunci ceea ce știm despre un lucru în două părți. Analizăm, separăm tot restul și luăm un anumit punct de vedere. Vreau, de exemplu, să spunem: eu studiez trezirea omului dimineața, devreme, făcând abstracție de tot restul, numai din punct de vedere al înclinației mai mari de a efectua munca dimineața devreme. Aș putea să studiez faptul de a te trezi dis-de-dimineață și dintr-un alt punct de vedere. Probabil voi putea merge atât de departe cu analiza încât voi avea un al doilea și un al treilea punct de vedere. În această activitate sufletească analitică sunt într-o anumită privință liber. Și pentru că pretutindeni, în permanență, dezvoltăm mai mult sau mai puțin în inconștient o activitate sufletească analitică, suntem ființe umane libere și nimeni nu va depăși ușor dificultatea problemei libertății, dacă nu știe că omul este predispus la activitatea de analiză.
Dar tocmai acestei activități analitice îi acordăm de obicei prea puțină atenție în predare și educare. Ne axăm pe faptul că lumea exterioară cere de la om o activitate de sinteză și aceasta a condus, aș spune, dintr-un anumit instinct pedagogic care este însă unilateral, la a se ține seama în principal de activitatea de sinteză și prea puțin de aceea de analiză. Aceasta are o mare importanță practică. Deoarece, vedeți dvs., tocmai când vrem să dezvoltăm ceea ce am subliniat ieri, de exemplu, predarea gramaticii plecând de la dialect, se vede cât este de necesar să analizăm. Copilul are în dialect lucruri gata făcute pe care le aduce cu sine. Când îl punem să rostească propoziții, trebuie să analizăm apoi cu copilul propozițiile pe baza a ceea ce există deja gata făcut în acele propoziții, pentru a dezvolta din propoziții regulile formării limbii. Trebuie să analizăm. Putem însă dezvolta mult mai departe în predare activitatea analitică. Vă atrag atenția aici asupra unui lucru, care sub o formă sau alta l-ați întâlnit deja destul. Veți vedea însă că tocmai din acest punct de vedere trebuie să dezvoltăm chestiunea mai departe. Este vorba de faptul că, de pildă, la explicarea literelor nu pornim în primul rând de la o activitate sintetică, ci de la una analitică. Să spunem că-l pun pe copil să rostească cuvântul „pește” (Fisch) și apoi îi scriu pur și simplu pe tablă – bazându-mă pe faptul că am făcut cu el un desen, așa cum am descris – scriu cuvântul înainte ca el să știe ceva despre vreo literă. Încerc chiar, să-i întipăresc această imagine a cuvântului, fără să-l împart mai întâi în litere. Încerc chiar, după ce copilul a făcut destul de multă vreme desenul, așa cum am explicat, să pun copilul să reproducă cuvântul, fără ca la început el să aibă habar că aici este conținut un F-I-SCH. Copilul trebuie să imite pur și simplu ceea ce am făcut pe tablă. Înainte de a trece la litere încerc chiar să-l pun pe copil de mai multe ori să picteze după mine cuvinte gata scrise. Și mai apoi încerc analiza. Încerc să atrag atenția copilului asupra felului cum începe cuvântul: F, îl analizez pe F, îl analizez apoi pe I și așa mai departe. Prin urmare este ceva corespunzător naturii umane să nu pornim de la litere și să le compunem sintetic în cuvinte, ci să pornim de la cuvinte întregi și să mergem, analizând, către litere.
Vedeți dvs., de acest lucru trebuie să se țină seama tocmai din punctul de vedere al dezvoltării entității sufletești umane ca pregătire pentru vârsta de mai târziu. Căci dvs. știți cu toții că noi suferim azi – poate că-mi veți lua în nume de rău cuvântul „a suferi”, dar trebuie să spun astfel – din cauza concepției materialiste despre lume. Aceasta concepție despre lume nu constă numai în faptul că se admite doar ceea ce este material, ci ea constă în faptul că întreaga lume este considerată având ca origine activitatea atomistică. Nu este esențial faptul că oamenii își imaginează acești atomi așa cum mai erau ei concepuți încă în anii 80 ai secolului al XIX-lea, drept mici corpuri elastice de o materialitate necunoscută, sau că, așa cum este cazul astăzi, oamenii îi concep ca dezvoltare de forță electrică, ca centri de forță electrici. Este esențial însă faptul că în materialism oamenii concep ceea ce este material, această concepție fiind transferată apoi și asupra uneltelor spiritual-sufletescului, ca fiind compus din părți infinit de mici și dependent de activitatea acestor părți infinitezimale. Acest lucru a ajuns azi atât de departe, încât oamenii nu mai sunt conștienți absolut deloc de faptul că avem de-a face aici cu ipoteze, ci majoritatea oamenilor cred că este un rezultat științific sigur că fenomenelor lumii exterioare le stau la bază atomii. De unde vine faptul că în epoca noastră oamenii au dezvoltat, ca să spunem așa, înclinația pentru atomism? Acesta provine de acolo că în epoca noastră s-a practicat cu copiii prea puțină activitate analitică. Dacă s-ar practica cu copiii acea activitate de analiză care pornește de la imaginea unitară gata făcută a cuvântului și progresează analitic înspre litere, atunci copilul ar activa imboldul spre analiză la vârsta când simte această nevoie, încât acesta n-ar rămâne activ pentru mai târziu, în vederea născocirii a tot felul de structuri atomice. Pur și simplu nesatisfacerea imboldului spre analiză este ceea ce stimulează așa materialismul nostru. Dacă am satisface realmente imboldul analitic, în felul indicat aici, prin analiza întregii imagini a cuvântului în litere, oamenii ar fi îndepărtați de la simpatia lor pentru modul materialist de a vedea lumea.
De aceea predăm în școala Waldorf în așa fel încât nu pornim de la litere și sintetizăm, ci pornim de la propoziția gata făcută, analizăm din propoziție cuvintele, luăm apoi la rândul lor cuvintele, analizăm din cuvinte literele, iar apoi pentru litere avem sunetele. Pe această cale ajungem de fapt la o adevărată interiorizare, copilul le încorporează în interiorul său. Căci ceea ce este propoziție, cuvânt, pe acestea copilul le aduce cu sine. Ceea ce trebuie să ne slujească apoi la trezirea conștienței copilului, realizăm prin faptul că analizăm propoziții și cuvinte.
Dacă luăm copilul așa cum vorbește el în dialect, nu este nevoie să pornim de la o opoziție; căci copilul aduce cu sine mult mai mult decât credem, aduce unitatea propozițiilor. Aceasta acționează totodată așa încât omul care este educat în copilărie în acest fel, că îi venim în întâmpinarea tendinței sale analitice, dezvoltă o stare sufletească trează mai intensă decât este în mod obișnuit cazul populației noastre de astăzi. În ceea ce privește trezirea sufletească noi am păcătuit enorm tocmai prin educație. Se poate spune cu adevărat că noi dormim nu doar de la adormire până la trezire, și pur și simplu veghem de la trezire până la adormire, ci, chiar dacă într-un grad mai redus, într-o intensitate mai redusă, în noi alternează necontenit în viața noastră diurnă, activitatea de veghe cu activitatea de somn. De fiecare dată când inspirăm și expirăm, avem în această inspirație și expirație în același timp o luminare și o întunecare, chiar dacă nu observăm aceasta; în primul rând pentru că se petrece foarte repede, în al doilea rând însă pentru că întunecarea este foarte subtilă în comparație cu luminarea; așadar rapiditatea trecerii și variația redusă în intensitate fac ca acest lucru să nu fie observat. Dar realmente este așa, că de fiecare dată la inspirație adormim într-un anumit fel, iar la expirație ne trezim într-un anumit fel. Și de aceea putem spunem că în chiar această privință veghea și somnul alternează în permanență în noi. Ele alternează însă și sufletește. Omul este mai mult sau mai puțin treaz cu privire la o experiență sau alta.
Putem spune în mod absolut legic: De fiecare dată în activitatea analitică ne trezim, de fiecare dată în activitatea sintetică adormim. Acest lucru nu trebuie firește conceput luând somnul și veghea ca în stările obișnuite dintre ceea ce facem ziua și noaptea. Dar cu estomparea corespunzătoare a intensității, activitatea de analiză înseamnă trezire iar activitatea de sinteză adormire. De aceea se formează tendința de a sta cu un suflet treaz în fața lumii, dacă venim în întâmpinarea imboldului spre analiză al copilului, dacă îi dăm prilejul să scoată din unități detalii în modurile cele mai variate.
Acest lucru este valabil în special la socotit. Socotitul este ceva al cărui raport cu întreaga viața sufletească a copilului nu este luat în considerație în mod destul de temeinic. Socotirea trebuie deosebită în primul rând de simpla numărare. Unii oameni sunt chiar de părere că numărarea reprezintă deja o adunare. Nu este așa. Numărarea este exclusiv o numire a diferitelor cantități. Numărarea trebuie neapărat să preceadă neapărat socotirea. Trebuie neapărat să-l învățam pe copil număratul. Esențial este însă să folosim apoi tocmai socotitul, pentru a acorda valoarea corectă forțelor de analiză care vor să se reveleze în suflet. Trebuie să încercăm pentru început să zicem, să pornim de la 10 și să despărțim acest număr în diferite moduri, să arătăm copilului cum 10 poate fi despărțit în 5 și 5 sau în 3 și 3 și 3 și 1 sau în alt mod. Facem foarte mult spre a veni în întâmpinarea a ceea ce natura umană năzuiește din forțele ei cele mai lăuntrice, dacă la socotit nu adunăm astfel încât numerele de adunat le avem la stânga și suma la dreapta, ci în așa fel încât avem suma la stânga și numerele de adunat la dreapta. Ar trebui să se pornească de la analizarea sumei, și de abia aici să ne mergem înapoi la adunare.
Oricine vrea poate lua astăzi această descriere drept o afirmație îndrăzneață. Cine dobândește însă o privire lipsită de prejudecată asupra forțelor naturii umane, își va da seama de îndreptățirea celor descrise și își va putea spune: Având la stânga suma și la dreapta numerele de adunat, și învățându-l pe copil mai întâi să descompună suma în orice fel dorit, venim în întâmpinarea imboldului spre analiză al copilului și de abia pe urmă în întâmpinarea acelui imbold care nu figurează de fapt în interiorul sufletului însuși, ci care figurează de abia în relațiile omului cu lumea exterioară. Căci ceea ce copilul analizează dintr-o unitate, există în fond numai pentru om. Ceea ce sintetizăm există întotdeauna pentru natura umană exterioară. Veți spune: da, dar ai afirmat adineauri că noțiunile de specie, de pildă, sunt rezultatul activității de sinteză. Asta și sunt. Dar nu trebuie să le concepem drept noțiuni abstracte numai când sintetizăm. Oamenii cred că atunci când formăm noțiunile generale de „lup” sau „miel”, acestea sunt noțiuni generale formate doar în mintea noastră. Dar lucrurile nu stau așa. Ceea ce există în afara oricărei substanțe, ceea ce înțelegem în ideea de lup sau în ideea de miel este ceva real. Dacă n-ar fi ceva real, dacă numai materia ar fi ceva real, atunci în cazul în care am închide un lup și nu i-am da să mănânce decât miei, el ar trebui să devină după un timp blând ca un miel. El nu va deveni cu siguranță astfel, întrucât ca lup el mai este și altceva decât materia din care este constituit. Dar tocmai acest altceva ni se clarifică prin noțiunea pe care o producem în mod sintetic; aceasta este ceva care corespunde întru totul unei realități exterioare. Dimpotrivă, ceea ce noi separăm ca părți din ceva, în foarte multe cazuri și mai ales atunci când este vorba să găsim puncte de vedere și altele asemenea, corespunde cu ceva subiectiv. Cel puțin inițial este o activitate subiectivă atunci când împart suma din stânga în numerele de adunat, având la dreapta numerele de adunat. Dacă am suma la stânga și o despart pe urmă în părți, pot despărți în cele mai diferite moduri. Atunci numerele de adunat pot lua cele mai diferite forme. Este foarte important să dezvoltăm cu copiii această libertate a voinței.
Tot așa, la înmulțire, încercați să nu porniți de la factori pentru a ajunge la produs, ci încercați să porniți de la produs și să formați după bunul plac din acesta factorii, de abia apoi să veniți înapoi la activitatea de sinteză. Omul dobândește astfel prin aritmetică posibilitatea de a dezvolta acea activitate ritmică a vieții sufletești care constă în analiză și sinteză. Folosim frecvent la învățarea socotitului numai unul din lucruri. Aceasta pentru suflet este tot așa ca și cum am vrea să copleșim corpul numai cu inspirarea și nu l-am lăsa să expire așa cum trebuie. Este esențial pretutindeni să ne putem adânci în mod just în individualitatea omului. La aceasta mă refer când vorbesc de rodnicirea artei pedagogice prin știința spirituală. Trebuie să fim atenți la ceea ce vrea să iasă afară, să se manifeste din individualitatea copilului. Altfel nu folosește la nimic să repetăm mereu principiul abstract că nu trebuie să îndesăm ceva în copil, ci trebuie să scoatem afară, să dezvoltăm ceva din copil. Da, dar trebuie mai întâi să știm ce putem scoate afară, trebuie mai întâi să ne clarificăm acest lucru. Copilul are mai întâi jindul de a fi satisfăcut sub raport analitic, și apoi cele analizate să le strângă sintetic la un loc. Acestea sunt lucrurile de care trebuie să se țină seama în mod concret când studiem natura umană. Altfel, principiile pedagogice, oricât de bune ar fi, vor rămâne întotdeauna ceva care ne dă multă satisfacție în aplicare – atunci și credem că satisfacem toate cerințele –, dar aceasta numai pentru că nu privim viața, pentru că nu căutăm să ne uităm la ceea ce apare în viață ca rezultat al educației. Aici am putea spune: Oamenii au o judecată ciudat de îngustă.
Vedeți dvs., cine a trăit în anii ‘70 în Austria, ca mine, putea auzi de dincolo de graniță, din Prusia, și unii oameni din Austria o repetau, pentru că în anul 1866 Prusia a învins Austria, că înfrângerea a fost posibilă deoarece în trecut școlile austriece erau mai proaste decât școlile prusace. De fapt a învins dascălul prusac. Și peste tot în Prusia se auzea că dascălul prusac câștigase. După octombrie 1918 n-am auzit în Germania un asemenea mod de a vorbi, pentru care ar fi existat poate prilejul, deși, în consecință, ar fi trebuit de fapt să auzim acum în Germania exprimarea contrară. Aceste lucruri sunt instructive. Ele arată că omul este foarte înclinat să dezvolte judecăți nu după fapte, ci după simpatiile și antipatiile pe care le are, după ceea ce simte la momentul respectiv. Toate acestea provin însă din faptul că foarte multe lucruri din natura umană rămân în urmă, nu sunt dezvoltate, lucruri care își cer dezvoltarea ca forțe. Vom reuși însă întotdeauna dacă ținem seama de nevoia ritmică din omul întreg, dacă ne spunem: Nu avem voie să-i învățăm pe copii numai adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea; nu avem voie la adunare doar să răspundem la întrebarea: ce sumă dă atâta și atâta adunat? – ci mai presus de toate trebuie să răspundem la întrebarea: Cum se poate descompune o sumă în numere de adunat? La scădere, răspundem la întrebarea: Din ce trebuie să scădem 5, ca să obținem 8? De regulă, toate aceste moduri de a vorbi trebuie practicate invers față de modul în care sunt ele aplicate sintetic în relațiile cu lumea exterioară. Aici putem de asemenea să punem în slujba evoluției omenirii, mergând în paralel, predarea socotitului și predarea limbii trecând de la întreg la literele izolate. Și este realmente înălțător să vezi în școala noastră Waldorf cum copiii, când au imaginea întreagă a cuvântului, încearcă să-și dea seama: cum îl spui, cum sună, ce este în mijloc? – și în acest fel trec la litere. Dacă atomizăm, dacă analizăm aici, atunci copii cu siguranță nu vor avea nicio înclinație spre materialism, spre atomism, așa cum au astăzi toți oamenii din cauză că la școală sunt stimulați numai să sintetizeze, și prin urmare vor să-și desfășoare apoi nevoia lor analitică, nevoia de a împărți în bucăți, în viață, în cadrul concepției despre lume. Aceasta arată cât de intim este legată organizarea specială a materialului de predat, căruia îi înlăturăm caracterul strict științific și pe care-l transmitem copilului potrivit cu nevoile care apar de la an la an în natura copilului.
Dar nu o vom scoate la capăt cu toate aceste lucruri, dacă nu vom ține seama în mod corespunzător și de faptul că natura umană, cum am spus deja ieri, pornește de fapt de la activitate și că de-abia de la activitate trece la ceea ce este în repaus. Întocmai așa cum copilul pornește de la mișcările lui neregulate cu mânuțele și piciorușele și apoi ajunge la odihnă, tot astfel întreaga natură a omului pornește de la activitate și trebuie de fapt să-și cucerească singură ceea ce este calm, regulat, ordonat. Acest lucru trebuie format realmente în mod absolut sistematic. Esențialul este și aici să formăm omul pornind chiar de la activitatea lui. În această privință putem ușor păcătui, mai ales în zilele noastre. Am căutat eu însumi să explic ce important este ca de la începutul școlii elementare să ne ocupăm de muzică, de cânt. Este una din laturile artisticului. Trebuie să venim cât mai mult posibil în întâmpinarea nevoii muzicale a copilului. Aici ar putea lua naștere astăzi foarte ușor o prejudecată pustiitoare. Dacă privim astăzi lumea – cei mai mulți dintre dvs. vor fi observat aceasta –, există pretutindeni aproape tot atâtea metode de cântat câți profesori sau câte profesoare de canto sunt. După părerea acelora care dau aceste ore de canto, metoda cultivată de fiecare dintre ei este cea mai bună. Aceste metode de cânt și muzică, dacă li se dă curs liber doar asupra adulților, care au trecut deja de vârsta propriu-zisă a dezvoltării, le putem lăsa ca hobbyuri acelora care doresc să aibă astfel de metode. De regulă însă, toate aceste metode pornesc de la o greșeală gravă. Ele pornesc de la părerea că de fapt natura umană trebuie ajustată, reglată pentru cântat pornindu-se de la organele în stare de repaus, pentru a produce mai apoi activitatea, că într-un fel plămânii trebuie reglați pentru ca activitatea care iese la iveală în cânt, să de manifeste într-un mod corespunzător. Este exact inversul a ceea ce decurge din însăși natura omului. Aproape toate metodele de canto care mi-au căzut sub ochi pornesc de fapt de la materialismul vremii noastre, de la presupunerea că omul este ceva mecanic, care trebuie reglat, și din care putem să scoatem apoi o activitate, dacă l-am reglat corect. De așa ceva nu poate fi vorba de fapt niciodată, dacă ne adâncim cu adevărat în ființa omului. O comportare corectă față de învățarea cântului, față de dezvoltarea auzului muzical, presupune ca înainte de toate să-i deprindem pe copii să asculte în mod corect și să trezim apoi în ei instinctul de imitație care se adaptează acestui ascultat corect. Cea mai bună metodă este doar aceasta, ca acela care predă să poată cânta în fața copiilor cu o anumită dragoste, să se poată ocupa de ceea ce este greșit, pentru ca elevul să-și dezvolte nevoia naturală de a reproduce ceea ce aude de la dascăl, corectându-i-se ceea ce greșește. Dar în însăși acțiunea de a cânta trebuie copilul să-și însușească în mod instinctiv ceea ce rezultă ca reglare a organelor respective.
Tot așa, pentru reglarea corectă a ritmului respirator uman, trebuie să slujească vorbitul. Trebuie să avem grijă, înainte de toate, ca în scoală elevul să învețe să aducă activitatea vorbitului într-o regularitate liniștită. Trebuie neapărat să insistăm ca elevul să vorbească într-adevăr în silabe, să vorbească lent, ca el să rotunjească în mod corespunzător silabele, să nu piardă nicăieri ceva din cuvânt, dar să se adapteze de asemenea la ceea ce putem numi o vorbire legată, la vers și la alte forme de exprimare, să se adapteze vorbirii modelate, urmărind din conștiența simțitoare, nu intelectualistă, intonația versurilor. Pe scurt, și aici este vorba ca noi să vorbim în mod corect în fața copilului, copilul învățând să asculte, învățând să audă. De altfel este fără îndoială așa că laringele și organele învecinate încă se adaptează auzului la vârsta copilăriei. După cum am spus, în cazul adulților metodele care figurează astăzi în număr atât de mare, să zicem că mai pot merge, căci ceea ce rezultă din asemenea hobbyuri viața le va pune sau nu în ordine într-un mod sau altul. Dar toate aceste metode artificiale trebuie să rămână departe de școală. Aici trebuie să existe înainte de toate raportul natural al celui care predă față de cel care învață, al celui care educă față de cel care este educat. Aici, dăruirea de sine plină de iubire a copilului față de cel care-l învăță trebuie să înlocuiască ceea ce sunt ajustările artificiale și metodele artificiale. Aici trebuie realmente, aș spune, să stea la bază factorii subtili. Nimic n-ar fi mai grav decât dacă mătușile și unchii muzicali ar fi primiți cu metodele lor și în școală. În școală trebuie să guverneze ceea ce este cu adevărat în spiritul educației. Acesta se va realiza numai dacă ne aflăm noi înșine în miezul lucrurilor și nu dacă vrem să le transmitem copiilor prin metode artificiale.
Dacă va fi și în această privință mai multă artă pedagogică în școală, atunci eu cred că înclinațiile oamenilor de a învăța tot felul de prostii, după metode speciale, nu vor mai lua amploare așa cum se întâmplă în zilele noastre. Dacă un copil, începând cu vârsta de 6-7 ani este învățat cântatul și muzica într-un mod natural, el nu se va mai lăsa captivat de toate metodele dezastruoase care joacă un rol atât de important în civilizația de astăzi.
Din arta pedagogică face parte și ca dascălul să privească în mod lipsit de prejudecăți la tot ceea ce se face simțit și se răspândește din caracterul nenatural al epocii, și ca el să eradicheze aceste influențe în predarea și în educația din perioada școlară. De regulă unele lucruri le putem combate numai cu multă greutate, ca de pildă metodele amintite, deoarece oamenii care practică asemenea metode sunt fanatizați și ei nu pot vedea altceva considerând că numai metodele lor reformează lumea. De obicei este absolut zadarnic să vorbești rațional, lipsit de prejudecăți, cu oamenii care se comportă așa. De fapt asemenea lucruri pot fi canalizate într-o direcție corectă abia de către generația următoare. Aici putem într-adevăr interveni. Se pot face lucruri uriașe în privința socială, începând de la generația următoare. Din arta predării și din arta educației nu face parte numai aplicarea metodic-didactică a mijloacelor și a măsurilor pedagogice, ci înainte de toate, din arta educației face parte punctul de vedere care decurge din interesul pe care cel care predă sau educă îl simte pentru dezvoltarea generală a omenirii. Dascălul trebuie înainte de toate să aibă un interes cuprinzător față de întreaga evoluție a omenirii. El trebuie să manifeste interes în mod intens pentru tot ceea ce se petrece în epoca sa. Lui i-ar fi cel mai puțin îngăduit să se închidă în orice interes limitat sau strâmt. Interesele pe care le dezvoltăm pentru impulsurile culturale ale întregii epoci acționează la rândul lor în mod stimulator asupra întregului mod de a se comporta al dascălului. Și mă veți ierta dacă spun că mare parte din ceea ce este resimțit, adeseori pe bună dreptate, ca pedanterie în școală, ar pieri imediat dacă dascălii ar fi interesați în primul rând de marile fapte ale vieții, dacă ar participa la problemele publice. În orice caz, îndeosebi în regiunile reacționare, acest lucru nu este văzut cu ochi buni, dar această participare publică este și un interes pedagogic, nu numai un interes exterior.
În legătură cu ceea ce tocmai am spus, se poate pune o întrebare care mi-a fost pusă azi: Încotro se îndreaptă limba? Ce trebuie este de făcut pentru ca vechile cuvinte degenerate să nu mai constituie o piedică a dezvoltării gândurilor, ci să clădească noua viață spirituală? Un matematician englez, care s-a străduit să schematizeze toate felurile de gânduri în mod matematic-simbolic, a spus recent într-un referat pedagogic: stilul este elementul intelectual-etic. Acesta ar putea fi, după câte mi se pare mie, un adevărat ideal literar. Ca să vorbească, ca să scrie în mod cu adevărat etic, fiecare om, precum și fiecare popor, ar trebui să aibă un vocabular special; căci în limbă așa cum este ea acum, dramaturgia dezvoltă numai cuvintele, rareori însă o noțiune general umană. Cum putem transforma limbajul în așa fel ca în viitor reprezentarea și simțirea individuală, precum și generalitatea noțiunilor individuale să fie audibile sau vizibile pentru noi? Ori trebuie să dispară limbajul cu totul și să fie înlocuit cu altceva?
Acesta este un întreg mănunchi de întrebări. Doresc să mă ocup astăzi de unele lucruri privitoare la aceste întrebări, – mâine și poimâine vor urma explicații mai exacte. Este într-adevăr necesar să încercăm a vedea cum, în fond, tocmai prin faptul că limbile noaste civilizate au înaintat într-un anumit mod, a apărut un anume raport exterior al unei limbi față de cealaltă. Este de pildă ceva foarte, foarte exterior când traducem luând un text dintr-o limbă și căutând cuvântul în cealaltă limbă, cuvânt care de obicei se află în dicționar. În acest mod nu vom obține de regulă absolut deloc ceea ce se află în limbă dincolo de ceea ce este pur exterior. Aceasta deoarece limba nu este în primul rând doar ceea ce este îmbibat în intelect, limba este ceva trăit, ceva simțit în mod direct. De aceea, oamenii ar deveni îngrozitor de lipsiți de profunzime dacă s-ar introduce în omenire o limbă generală așa cum este esperanto. Am auzit poezii excelente, care sună frumos în esperanto. Nu am deloc prejudecăți, dar printr-o asemenea limbă universală s-ar pierde în mare parte tocmai elementul de simțire, afectiv, plin de viață al limbii; acest element se pierde întotdeauna atunci când se traduce dintr-o limbă într-alta pur și simplu conform dicționarului. Și deci trebuie spus că într-un sens omul care a spus acest lucru, pe care vi l-am citat, are foarte multă dreptate, deși de fapt nu este foarte bine să punem astfel de lucruri în formule – elaborarea intelectuală care poate fi schematizată matematic și lucruri de genul acesta care sunt de fapt marote. Dar se poate spune cu siguranță că trebuie să ne spiritualizam limba. Limba noastră – ca toate limbile civilizate – a pășit foarte puternic în direcția frazeologiei. Tocmai din aceasta cauză este foarte bine să apelăm din nou la dialect. Dialectul, acolo unde este vorbit, este mai viu decât așa-numita limbă uzuală cultă. Dialectul conține încă mult mai mult element personal. El conține în mod tainic, aș spune, element intim personal. Cine vorbește în dialect, va vorbi în mod mai conștiincios decât acela care vorbește numai în limba literară. În dialect oamenii nu prea vor minți într-o măsură atât de mare cum se face în limba scrisă. Această afirmație vă va părea paradoxală, totuși într-un anumit sens ea este adevărată. Bineînțeles, nu vreau să spun cu aceasta că nu există și mincinoși grosolani care vorbesc în dialect, nu vreau să spun acest lucru; dar atunci pervertirea simțirii lor trebuie să fie mai mare decât este nevoie să fie când cineva minte numai în limba uzuală cultă. În acest caz îți ajunge să fii mai puțin rău ca să minți, pentru că limba cultă permite mai mult minciuna, decât atunci când minți în dialect. Trebuie să fii un om cu adevărat rău ca să minți în dialect; fiindcă iubești mult mai mult un cuvânt dialectal decât un cuvânt al limbii uzuale culte. Te rușinezi să folosești cuvântul dialectal numai ca frazeologie goală, pe când cuvântul limbii uzuale culte devine foarte ușor frazeologie. Acest lucru trebuie să-l aducem înapoi în om, ca el să aibă în cuvintele lui trăiri reale. Dar atunci în limbă trebuie să pătrundă viața.
Astăzi aproape că nu mai ești iertat dacă vrei să introduci viață în vorbire. Eu am încercat-o în scrierile mele într-o doză homeopatică. Pur și simplu, pentru a face anumite lucruri perceptibile, în scrierile mele am avut nevoie pentru ceva de o noțiune care se raportează la noțiunea de forță (Kraft) precum se raportează apa care curge în curent, la crusta de gheață deja formată și anume cuvântul „kraften” (verbul care ar corespunde substantivului „forță”). Noi avem de regulă numai cuvântul „Kraft” (forță) și nu vorbim de „kraften”. Avem însă nevoie de asemenea cuvinte. Dacă vrem însă să introducem viață în vorbire, avem nevoie și de o sintaxă vie, nu de una moartă. Astăzi ești corectat imediat dacă pui subiectul în alt loc decât sunt obișnuiți oamenii. În limba germană însă aceste lucruri sunt încă posibile și mai putem dezvolta, într-adevăr, o anumită libertate. Este însă ceva absolut îngrozitor, câte lucruri greșite sunt în limbile vest-europene, în fiecare moment poți auzi: asta nu se poate spune, asta nu este englezește, asta nu este franțuzește. Analogul „asta nu este nemțește” nu există absolut deloc. În limba germană puteți pune de fapt subiectul în oricare loc. Puteți, de asemenea, da viață propoziției în mod lăuntric, în felul dorit. Nu vreau să spun nimic în stil jurnalistic, dar vreau să constat un fapt și anume procesul morții limbii. Limba începe să moară dacă ni se tot aruncă în urechi: asta nu se poate spune, asta n-a fost spus corect. Aceasta este întocmai așa cum – numai că nu ne întâmpină în mod atât de paradoxal – pe o ușă ar vrea să intre o sută de oameni iar eu, bazându-mă pe tipurile de oameni care după părerea mea ar fi corespunzători, aș spune: acesta este un om valabil, acela nu. Viața nu suportă să tipizăm. Atunci peste tot iese imediat la iveală în mod grotesc. Viața cere ca totul să fie în mișcare. De aceea sintaxa, gramatica trebuie să provină din viața de simțire, nu din intelectul ucigător. Aceasta ne va duce iarăși la dezvoltarea vie mai departe a limbii.
Goethe a introdus în limbă foarte multe elemente dialectale. Facem întotdeauna foarte bine când dăm viață limbii literare pornind de la dialect, pentru că în dialect cuvântul este resimțit încă într-un mod mai viu, mai incandescent, mai străbătut de căldură. Acestea sunt lucrurile care intră în considerație la dezvoltarea pe mai departe a limbii, la limba care progresează. Dar are de asemenea importanță ca în vorbire să între cu adevărat un fel de viață etică. Aceasta nu implică să devenim lipsiți de umor în vorbire. Vischer cel cu inițiala V, Friedrich Theodor Vischer [Nota 36], a scris un tratat foarte frumos despre deosebirea dintre frivolitate și cinism. Acolo, în afară de faptul că deosebirea dintre frivolitate și cinism este caracterizată foarte potrivit, se mai găsesc și foarte multe observații despre folosirea limbii, despre a trăi în limbă etc. Este realmente așa, că o anumită îndatorire pe care ne-o asumăm față de vorbire este o bună școlire etică pentru viață în general. Dar trebuie să existe și sentiment, nu e permis să fie de genul care provine dintr-o convenție. Ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce este viu în limbă dacă ni se obiectează mereu, cum e cazul limbilor vest-europene, că o expresie sau alta este greșită și că numai un singur fel întru totul specificat este corect.
