Mi-ar părea foarte rău dacă pe baza unei observații sau a alteia s-ar fi născut impresia că ceea ce a fost prezentat aici cu privire la arta pedagogică, ar trebui să acționeze în mod dogmatic într-o direcție, adică s-ar putea unilateraliza în vreun fel. La baza tuturor celor spuse aici se află convingerea că știința spirituală ca atare poate rodnici arta pedagogică. Însă ceea ce este în mod deosebit fertilizant trebuie căutat în faptul că educația și predarea ar dobândi prin această feritilizare un caracter viu și de aceea cred că astfel de direcții generale ca cele care au fost schițate aici, se pot dezvolta în detaliu realmente în cele mai diverse moduri. Pentru ducerea mai departe ar fi bine dacă ar putea exista înțelegere reciprocă, schimb de păreri reciproc între stimații auditori și de asemenea între alții, care ar putea fi câștigați în vreun fel pentru dezvoltarea pe mai departe a artei educative așa cum o gândim noi aici. Căci astăzi este vorba într-adevăr de a se ajunge, pe baza unei cuprinderi vii a evoluției omenirii în ansamblu și a evoluției epocii istorice în particular, tocmai în pedagogie, la lucruri cerute în mod nemijlocit de epoca noastră. Este mai puțin vorba astăzi să dobândim noi principii formale ale educației, ci este vorba ca tocmai în ceea ce privește arta pedagogică să lărgim orizontul pe care-l avem referitor la evoluția umană și așa mai departe.
Unde se află omenirea astăzi în evoluția ei? Ce trebuie să-i transmitem copilului dacă vrem să fim drepți față de această poziție pe care omenirea în evoluția ei de ansamblu o ocupă astăzi și o va ocupa din ce în ce mai clar în viitorul apropiat? Dacă nu putem privi cele ce s-au întâmplat în ultimul timp ca pe un fel de semnal de alarmă, care atrage clar atenția asupra faptului că tocmai cu privire la arta educației unele lucruri trebuie înnoite, atunci nu înțelegem de fapt epoca actuală. Ar fi de menționat, firește, nenumărate aspecte în mod punctual. Gândiți-vă numai cât de ușor de înțeles este, după indicațiile pe care le-am dat, la calculul aritmetic pe lângă metoda de sinteză folosită de obicei să folosim și metoda analitică, de a porni de la sumă și de la produs, nu numai de la mărimile de adunat și de la factori. Ce ușor de înțeles ar fi să tratăm în mod amănunțit tocmai din acest punct de vedere calculul cu fracții și tot ceea ce se leagă de acesta. Despre aceste detalii vreau să spun următorul lucru. Vreau să vă atrag atenția asupra faptului că în momentul când trecem de la calculul cu numere întregi la calculul cu fracții, ajungem în mod absolut natural la analiză, căci a urmări numerele până la fracții înseamnă a analiza; așa că este justificat să introducem la calculul cu fracții un alt element în metoda de predare decât la calculul cu numere întregi.
Sigur că pe de o parte nu este de contestat aici faptul că în cursul sec. al XIX-lea a fost introdusă în școală mașina de calculat; dar această mașină de calculat n-ar trebui să ducă la o prea puternică supraapreciere materialistă a principiului ilustrativ. Ar trebui să ne fie clar acest lucru: a prezenta totul în imagini sugestive este în regulă, totuși esențialul este ca prin predare să fie dezvoltate facultăți umane. Perioada de la schimbarea dinților până la maturitatea sexuală este acolo înainte de toate pentru cultivarea memoriei. Subaprecierea memoriei pe bază de percepție vizuală, în detrimentul percepției vizuale, cât și preferarea percepției vizuale în detrimentul memoriei, ambele ar trebui de fapt evitate. Ar trebui în orice caz, pentru început în mod simplu – dar pentru acela care este în stare să predea în mod viu sunt suficiente cele zece degete de la mână –, ca în cadrul numărului 10 să facem tot felul de grupări, care să ilustreze operațiile de socotit și raportul numerelor unul față de altul. Dar atunci ar trebui să ne fie limpede că ar trebui să procedăm cu socotitul așa cum este în viață, în viața sufletească a omenirii în general.
Ce este de fapt în mod real un număr, ce este o fracție, despre aceasta există filosofii amănunțite, secțiuni întregi în cercetările filosofice. Aceasta exprimă faptul că în copilărie învățăm despre numere, despre fracții, dar că în viața de mai târziu, chiar dacă suntem filosofi, putem spune: trebuie mai întâi să cercetăm ce înseamnă un număr în realitate, ce este o fracție. Trebuie să atragem atenția cel puțin asupra acestui lucru, și anume că nu este nevoie să vrem să clarificăm totul până în cele mai mici detalii prin așa-numitul principiu ilustrativ, prin percepția vizuală, ci avem de transmis copilului multe care atunci sunt doar încorporate în memorie, și abia apoi, mai târziu, sunt pătrunse cu înțelegerea când el este copt pentru aceasta. Dintr-un alt punct de vedere am atras deja atenția asupra unui asemenea lucru.
La calculul cu fracții lucrurile stau puțin altfel. Pentru că, am putea spune, formarea fracției este ceva analitic, noi trebuie să ieșim în întâmpinarea acestei nevoi analitice, pe care am amintit-o în orele anterioare. De aceea este bine să facem calculul cu fracții cât mai ilustrativ cu putință. Acest lucru probabil se poate face prin faptul că împărțim un cub mare în cuburi mici – să zicem împărțim un cub mare în șaisprezece cuburi, trecând astfel mai întâi la noțiunea de sfert, împărțindu-l mai întâi în patru părți, apoi fiecare sfert la rândul său va fi împărțit în patru. Putem explica foarte frumos copiilor tot felul de rapoarte ale șaisprezecimii, optimii ș.a.m.d., atunci când împărțim cubul. Dacă aplicăm mai târziu diferite culori părților, atunci punând împreună în diferite feluri părțile cubului, puteți să ilustrați foarte multe lucruri.
Eu aș dori însă ca trecerea de la fracțiile obișnuite la fracțiile zecimale să nu se facă într-un mod nerațional, într-un mod neconform cu realitatea. Copiii ar trebui să aibă de la bun început un sentiment pentru faptul că folosirea fracției zecimale se bazează de fapt pe o convenție umană, pe un fel de comoditate umană și ar trebui să mai aibă un alt sentiment, că așezarea fracției zecimale nu este de fapt altceva decât o continuare a acelorași metode care stau la baza numerelor naturale – noi numărăm până la 10, pe urmă numărul 10 este conținut din nou în 20 (= de două ori 10) – apoi lui 20 i se alătură o nouă serie de zece etc. Dacă socotim înspre stânga cu același principiu cu care socotim atunci când dezvoltăm fracții zecimale înspre dreapta, copilul poate dobândi o idee despre faptul că aceasta este ceva relativ, că eu aș putea avea și o unitate dacă așez fracția zecimală cu două locuri înspre dreapta. Despre acest lucru convențional care se află în împărțiri, ar trebui să-i învățăm neapărat pe copii, de la început. Atunci multe lucruri care sunt tot convenționale s-ar integra lor în ordinea socială. Multe credințe greșite în autoritate ar dispărea dacă tot ceea ce se bazează în esență pe convenție, ar fi de la bun început făcut cunoscut simțirii copilului că este ceva stabilit prin acord.
Mai presus de toate însă, pătrunderea spiritual-științifică va căuta să modeleze în așa fel această artă educativă, încât copilul în perioada de la schimbarea dinților până la pubertate, cu respectarea a tot ceea ce am spus despre epocile de viața și despre ivirea aptitudinilor în epocile de viața, va ajunge să aibă o idee despre viața practică. Fiecare materie în parte ar trebui folosită pentru a introduce copilul într-o viziune asupra vieții practice. Dacă înțelegem copilul în mod corect, către 12 ani vom începe orele de fizică, de chimie, orele de mineralogie, în sensul expus aici. Dar și orele de aritmetică le vom organiza în această perioadă, sau poate deja în jurul vârstei de 11 ani, în așa fel încât de acum ele să conțină deja ceva din ceea ce ar trebui să primească în caracterul lor toate lecțiile de mineralogie, de fiziciă, de chimie: direcția înspre practică. La aritmetică, copilul ar trebui să primească o reprezentare despre felul cum se scontează schimbul, cum se calculează scontul, cum se fac registrele de conturi, cum se adresează scrisori de la o firmă la alta pe teme de afaceri, de contabilitate sau de altă natură. Mai departe, învățământul între 12 și 14-15 ani ar trebui astfel organizat, încât copilul, atunci când a împlinit, să zicem, 15 ani și părăsește școala secundară sau merge la o școală mai înaltă, să aibă o idee reală, adevărată despre cele mai importante ramuri ale vieții.
Știu că împotriva acestui principiu se obiectează de obicei: Da, dar de unde luăm timpul pentru toate acestea? De unde să luăm timpul pentru ca elevul să aibă o reprezentare reală despre felul cum se fabrică hârtia, cum se fabrică săpunul, trabucurile etc. Totuși, dacă organizăm lucrurile așa cum trebuie, putem concentra elementele tipice, de pildă putem prezenta industrii tipice sau schimburile comerciale tipice. Putem face astfel încât copilul să nu umble prin lume ca unul căruia pentru tot felul de situații i s-au pus ochelari de cal, ci ca el să știe despre ce este vorba în mediul în care se află. Vedem într-adevăr cum copiii de la oraș habar n-au cum se deosebește orzul de grâu. Vedem pe de altă parte cum copiii în apropierea cărora nu se află o fabrică de săpun, habar n-au cum se fabrică săpunul; dar uneori, și când o fabrică de săpun se află prin apropiere, copiii totuși nu știu cum se fabrică săpunul, pentru că nu se are în vedere ca omul să facă într-adevăr cunoștință cu ceea ce omenirea are astăzi în ambianța ei, cu factorii prin care ea ajunge la nivelul de dezvoltare a culturii și civilizației la care a ajuns. Probabil că tocmai în zilele noastre există puțină înclinație de a se ține seama de imponderabilele din dezvoltarea omenirii.
Gândiți-vă numai câți oameni urcă și coboară dintr-un vagon de tramvai fără a avea măcar o idee vagă despre felul cum e creat un asemenea vagon, cum este făcut să se miște și așa mai departe. Bineînțeles că la cele ce spun eu acum nu e voie să radicalizăm, dar în esență este totuși adevărat: noi ne slujim astăzi în permanență de mijloacele civilizației, fără să avem habar de ceea ce acționează în aceste mijloace ale civilizației [Nota 44]. Nu în mică măsură am devenit tocmai din aceste cauze oameni nervoși. Căci dacă suntem înconjurați în permanență de relații pe care nu le înțelegem, ele ne zăpăcesc, chiar dacă zăpăceala acționează numai asupra subconștientului nostru. Bineînțeles că omul nu poate să cunoască toate detaliile complicatei vieți actuale; totuși acest lucru poate fi realizat, tocmai în perioada în care se formează, către vârsta de 12 ani, capacitatea omului ca discernământul, puterea de judecată, care iese la iveală odată cu pubertatea, să lumineze înlăuntrul nostru. În această perioadă este posibil să-i facem cunoștință copilului cu lucrurile cele mai importante, pe care viața practică ni le aduce în întâmpinare. N-ar trebui ca astăzi, tot ceea ce nu se referă la propria noastră meserie, să fie un mister pentru noi. Pentru noi este un mister cum se țin registrele de conturi, dacă nu suntem noi înșine contabili; pentru noi este un mister cum se face școala, dacă nu suntem noi înșine dascăli și așa mai departe. Trebuie biruit ceea ce fărâmițează din punct de vedere social epoca noastră. Noi trebuie să învățăm iarăși să ne înțelegem. Nu trebuie să lăsăm în paragină aptitudinile, care există în copii, de înțelegere a vieții practice. În locul de multe compuneri despre lucruri fără valoare care se scriu în școală – nu știu ce fel de compuneri se fac uneori în Elveția republicană, adică văd ceva în programele școlare, dar nu vreau să mă ocup de aceasta –, în loc de toate aceste compuneri care au fost scrise de pildă în statele monarhice de dinainte despre „Ziua de naștere a monarhului” și așa mai departe, ar trebui scrise compuneri în care joacă un rol în mod direct viața de afaceri, chestiuni comerciale și industriale. Aceasta nu este nicidecum un element care trebuie să nimicească idealismul sau mentalitatea spirituală. Atitudinea spirituală nu se cultivă printr-o subliniere permanentă a idealismului și a idealului, ci atitudinea spirituală este cultivată prin faptul că îl îndrumăm pe copil să acționeze din spirit, prin faptul că aducem cu adevărat la suprafață ceea ce din punct de vedere spiritual vrea să iasă la iveală de la un an la altul. În acest fel punctul de vedere la nivel mare se corelează cu cel la nivel individual.
A fost pusă întrebarea: Cum se poate explica din punct de vedere spiritual-științific apariția uneori foarte târzie a așa-numitelor măsele de minte? Apariția acestor măsele de minte are tot așa de-a face cu eliberarea anumitor forțe cognitive, precum este cazul la schimbarea dinților?
Trebuie să ne clarificăm următoarele: Schimbarea dinților dovedește că anumite forțe care înainte impregnau organismul, îl pătrundeau cu puterea lor, devin acum libere, ele devin acum, așa cum v-am explicat, forțe de reprezentare libere. Dar tot ceea ce se petrece astfel în organism nu trebuie să fie strict delimitat și circumscris, aceasta ar fi tocmai împotriva sensului evoluției. Din ceea ce până la o anumită epocă a dezvoltării omenirii este principalul, trebuie să rămână un rest. Măseaua de minte o căpătăm mai târziu, pentru că în organism trebuie încă să acționeze mai departe o rămășiță din ceea ce până la 7 ani acționează în mod deosebit de radical. Trebuie să rămână un rest. Dacă totul s-ar încheia brusc, noi oamenii am simți o scuturătură foarte puternică de fiecare dată când vrem să începem să gândim. Când vrem să începem să gândim, aceste forțe care anterior, până la 7 ani erau active în organism, sunt încordate în mod arbitrar. Ceea ce trebuie să fie ca o punte necesară între spiritual-sufletescul izolat și partea organică, trebuie să dăinuie într-o anumită măsură. Noi trebuie să devenim liberi în ceea ce privește reprezentarea, trebuie totuși să fim conectați la organismul nostru. Aceasta se exprimi în faptul ca apariția dintelui de minte se petrece atât de târziu. Ceva din forța care devine liberă pentru reprezentare, rămâne încă totuși în dezvoltarea organică. Ceva asemănător ca în cazul acestei măsele de minte putem descoperi pentru tot felul de alte lucruri din formarea omului.
O altă întrebare, la fel de interesantă ca aceasta, este următoarea: În ce măsură pot dascălii, pe baza artei pedagogice spiritual-științifice, contribui prin educație la faptul ca mai târziu copiii să-și cunoască în mod corect predispozițiile și prin aceasta să-și găsească locul potrivit în viața socială?
La aceasta trebuie să răspundem, tocmai din spiritul științei spirituale – dacă-mi este îngăduit să folosesc această expresie – că astfel de întrebări ar trebui de fapt să nu mai existe, căci ele sunt puse în mod raționalist, materialist. Copilul trebuie ferit de a-și putea pune vreo asemenea întrebare abstractă: Cum mă situez, conform aptitudinilor mele, pe locul potrivit în viață? Copilul trebuie să ajungă la această decizie cu totul treptat, cu toate tranzițiile posibile conform simțirii sale. Și dacă, într-o zi, în fața sufletului nostru se află întrebarea abstractă: Cum ar trebui să valorificăm aptitudinile noastre în slujba omenirii? – aceasta este deja de fapt o boală sufletească. Înspre această întreagă așezare în poziția potrivită în mersul evolutiv al omenirii, în raportul cu semenii noștri, trebuie să creștem lent și treptat, ca de la sine. Aceasta se va întâmpla dacă suntem educați așa cum s-a indicat aici. Atunci nu vom putea ajunge deloc la această întrebare bolnăvicioasă: Cum îmi pun aptitudinile mele în slujba societății? De pildă, prin faptul că știm în mod sănătos lucrurile practice, deja de la părăsirea școlii secundare vom fi practic într-o poziție în așa fel încât viața va purta înspre noi felul în care să ne integrăm în ea. Faptul că asemenea întrebări apar și că sunt puse în mod absolut serios drept ceva ce poate juca un rol în epoca noastră, arată că în epoca noastră am ajuns pe făgașul intelectualist și, prin aceasta, pe cel materialist.
De aceea aș vrea să atrag atenția cum principii generale concrete pot fi întotdeauna dezvoltate în consecințele lor practice în mod individual, numai să avem bunăvoința necesară. De asemenea, aș vrea să răspund în detaliu și la această întrebare: Am fost întrebat cum este cu unele slăbiciuni în scrierea ortografică, care se bazează pe cuvinte la care imaginea cuvântului, ceea ce este scris, n-a determinat în mod clar și neechivoc dacă, de pildă, acolo este un „h” sau un „e” pentru lungirea vocalelor.
Am spus că la baza scrierii ortografice trebuie să stea o pregătire privind ascultarea clară. Această pregătire în ceea ce privește ascultarea va sprijini scrierea ortografică. Ascultarea clară, dacă este cultivată, pregătește și vederea precisă. Aptitudinile se sprijină reciproc; dacă dezvoltăm corect una din ele, cealaltă cere și ea să fie dezvoltată corect. Avem atunci, de exemplu, și o tendință de a reține imaginea cuvântului ca atare potrivit cu simțul văzului, al văzului interior, dacă ne deprindem să ascultăm în mod exact. Ascultarea exactă sprijină vederea precisă astfel încât pentru acele cuvinte la care ortografia este aparent arbitrară, ca la semnele de lungire a vocalelor și altele asemenea, noi putem sprijini copilul cu privire la scrierea ortografică punându-l să rostească după noi cuvintele în mod dar, cu o transpunere plastică în silabe.
Dar vă rog să nu luați toate cele ce spun aici în așa fel încât să devină cumva niște dogme, ci să le luați astfel încât spiritul care se află aici în expuneri să poată fi aplicat în modurile cele mai diferite. Îmi pot imagina foarte bine că cineva, de exemplu, are o altă viziune asupra poziției grecilor în mersul general al civilizației occidentale decât aceea pe care am folosit-o ca bază pentru expunerea mea de acum câteva zile despre metoda istorică; cineva poate avea o cu totul altă viziune, dar poate prezenta acel punct de vedere cu aceeași metodologie pe care am prezentat-o eu. Pe mine nu mă interesează să prezint ceva dogmatic despre istoria grecilor, ci am vrut să vă arăt cum trebuie să transmitem o anumită viziune despre un lucru sau altul în sensul unei înțelegeri simptomatologice a istoriei. Pentru că eu cred că dascălul în special în prezent trebuie să fie atent la cât de mult avem nevoie să facem ca spiritul și curentul entuziasmului să se reverse în activitatea noastră globală, pentru ca în educație să ajungem să-l cunoaștem pe om. Trebuie să privim în mod lipsit de prejudecăți ceea ce ne întâmpină la copii, dacă vrem să-i educăm așa cum trebuie ei educați, dacă e ca generația următoare să depășească puțin relele sociale care se prelungesc atât de groaznic în prezent.
Acela care este capabil să observe în mod imparțial această viață umană, vede că în dezvoltarea intelectului se arată deja la copil ceea ce este atât de teribil de propriu naturii umane: comoditatea. Lucrul de care avem nevoie pentru a dezvolta intelectul – vă rog acum să nu râdeți în sinea dvs. de acest paradox –, este dezvoltarea voinței omului. Intelectul devine sănătos atunci când educăm voința în mod sănătos, prin acele metode pe care le-am descris, prin introducerea cât se poate mai devreme a artei în învățământul elementar, căci arta întărește voința. Noi dăm învățătură voinței și cultivam cu aceasta în mod cu totul special intelectul. Și invers, dacă lărgim orizontul copilului prin formarea de reprezentări nobile, înalte, de largă perspectivă, cum o putem face la orele de istorie și religie, atunci obținem efect asupra voinței. Acesta este lucrul curios, că educarea corectă a intelectului acționează asupra activării voinței, și educarea corectă a voinței acționează asupra activării intelectului. Peste toate aceste lucruri s-a răspândit un întuneric cumplit prin materialismul ultimelor secole. Aproape nu mai observăm deloc astăzi cum în adâncul cel mai profund al naturii umane se afirmă o anumită comoditate lăuntrică a vieții sufletești, împotriva activității gândirii. Egoismul ar trebui studiat, pentru că în epoca actuală el se afirmă în mod atât de rafinat, pentru că acționează atât de puternic atunci când intră în considerație formarea gândirii și a simțirii. Asupra acestui lucru trebuie atrasă mereu atenția. O autentică inițiativă a voinței poate lua naștere numai dacă lărgim orizontul oamenilor și le îndreptăm privirea spre ceea ce acționează spiritual în lume, ceea ce acționează spiritual dinspre stele, ceea ce acționează spiritual din istoria lumii, ceea ce acționează spiritual în adâncul cel mai tainic al inimii umane. Numai deschizând oamenilor perspectiva unui mod spiritual de a vedea lumea, putem activa voința lor. Acest lucru ar trebui înțeles. Noi trebuie să depășim anumite lucruri. În atitudinea noastră, pe care o dezvoltăm mai ales în privința artei educative, se află încă prea mult – nu aș vrea să-mi rețin acest radicalism – se află încă prea mult robinsonism.
Robinson și tot ceea ce este legat de el reprezintă simptomul pentru apariția a tot ceea ce este filistin, îngust și pedant, limitat în concepția despre viață a omului și în special în modul nostru de a acționa asupra copiilor. Acest Robinson a fost atât de bine înfățișat pentru viziunea burgheză îngustă asupra lumii a sec. al XVIII-lea și a fost imitat peste tot [Nota 45]. De-abia s-a ivit Robinsonul englez, că aveam deja un Robinson ceh, unul polonez, unul german, unul croat. În toate limbile europene avem Robinsonade. Robinson este acea personalitate care nu e o personalitate, pentru că el urmează să fie supus ca o mașină umană în dificultăți și rațiuni exterioare, pentru ca pas cu pas, ceea ce se poate naște sănătos în evoluția umană numai dacă se dezvoltă din activitatea cea mai lăuntrică, el să dezvolte din necesitate exterioară. Am putea parcurge cartea pagină cu pagină și expune filistinismul care a fost exprimat în acest Robinson; am putea expune acel raționalism jalnic al unei concepții religioase despre lume care spune: Avem un Dumnezeu unitar iar omul este un om bun dacă nu e corupt de cutare și cutare factori. Această concepție filistină, care face cu totul abstracție de faptul că omul are nevoie de spirit viu care să-i străbată sufletul, pe care îl vede lucrând în istorie, pe care îl vede lucrând pretutindeni, chiar și până sus la stele, acest Robinson locuiește ca mentalitate și acolo unde nu e citit. Această mentalitate filistină trebuie și ea să dispară din omenire; căci ea este aceea care prin canalele cele mai fine s-a strecurat în tot felul de lucruri care azi răsună înspre noi dintr-un loc sau altul și modelează viața în așa fel încât de fapt pretutindeni există înțelegere numai pentru mediocritate, pentru nedepășirea unui anumit nivel. Robinson este acela care a cultivat simțul pentru non-remarcabil, pentru non-genial, pentru mediocru. Eu știu că izbesc în foarte, foarte multe inimi și că oamenii simt amărăciune dacă atragem atenția tocmai asupra robinsonadelor, asupra aventurii intelectuale a civilizației european-americane, care constă în supraaprecierea lui Robinson. Robinson este acela care a cultivat simțul pentru non-remarcabil, pentru non-genial, pentru mediocru. Eu știu că izbesc în foarte, foarte multe inimi și că oamenii simt amărăciune dacă atragem atenția tocmai asupra Robinsonadelor, asupra aventurii intelectuale a civilizației european-americane, care constă în supraaprecierea lui Robinson. Am crescut cu mentalitatea lui Robinson și trebuie să cugetăm puțin, pentru a scăpa de ceea ce a crescut în omenirea modernă cu această mentalitate de Robinson.
Sigur, într-o privință acest Robinson a fost un fel de protest împotriva a ceva care s-a ridicat tot mai mult la orizont în evoluția creștină. Evoluția creștină, așa cum a devenit ea, nu cum era ea în creștinismul originar, pornește în principal de la ideea că natura umană este coruptă. Raționalismul, vorbăria iluministă a sec. al XVIII-lea, din sânul căreia a fost conceput și scris întregul Robinson, pornește de la aceea că natura umană este totuși bună, că trebuie numai înlăturați dușmanii ei răi pentru ca binele din ea să iasă la iveală. Amândouă concepțiile sunt unilateralități îngrozitoare. Este lesne de înțeles că în contrast cu prejudecata coruperii, coruperii fundamentale a naturii umane, a apărut cealaltă prejudecată a bunătății fundamentale a naturii umane. În fond, acest lucru nu este nici el altceva decât ceea ce trăiește ca ultima rămășiță a filistinismului, dar a unui filistinism rău, în filistinul entuziast și inspirator Jean-Jacques Rousseau [Nota 46]. Este părerea că dacă-l lăsăm pe om să înflorească asemeni unui copil al naturii, el va face fără îndoială totul, ca în cazul lui Robinson, chiar și sub influența unui preot francez baptist, va face totul în modul cel mai bun cu putință și în deplină luciditate. Desigur, cam aceasta este opinia; dar noi nu-i vom duce pe oameni, de pe pozițiile culturale actuale, mai departe, dacă vom cădea în plasa vreuneia din aceste unilateralități. Una precum și cealaltă din aceste unilateralități trebuie să-și găsească rezolvarea într-o sinteză obișnuită. În mod absolut sigur, omul este bun din fire, adică în esența lui este bun. Copilul, așa cum pășește el ca ființă imitatoare în lume, cum s-ar spune, rostește pretutindeni judecata: Eu cred în bunătatea lumii care m-a primit în sânul ei. Aceasta este o judecată inconștientă a copilului. Dar pe cât de adevărat este că omul este bun conform cu esențialitatea lui, tot pe atât este de adevărat că omul, conform cu esențialitatea lui, este, aș zice, produsul a ceva viu. Carnea proaspăt tăiată este bună; după 8 zile nu mai este bună. Este rea pentru că a început să miroasă; trebuie făcut ceva pentru îmbunătățirea ei, dacă vrem s-o mai mâncăm după 8 zile. Omul este, conform cu entitatea lui, bun. Dar dacă rămâne așa cum este el când coboară din lumea spirituală, din existența prenatală în lumea fizică, el devine rău, dacă în el nu este trezită forța prin care să se îmbunătățească el însuși.
Aici aveți amândouă lucrurile: omul este bun conform cu esența lui originară, dar în el trebuie trezite forțele prin care să-și păstreze bunătatea. Omul nu este corupt în mod inerent, dar se corupe, dacă nu trezim în el forțele prin care-și poate păstra forța originară. Este la fel de greșit să spunem că omul își scoate neapărat la iveală bunătatea când este lăsat să rămână în voia lui, pe cât este de greșit să spunem că omul este corupt din temelii. Este adevărat că omul conform esenței lui este bun. Însă trebuie mereu trezite din nou forțele din el care duc acest bine la o evoluție progresivă, pentru că altfel natura umană se corupe, dacă nu va fi menținută prin propria activitate în direcția binelui. Trebuie de fapt să purtăm în noi această atitudine față de evoluția omenirii. Ea se va transmite copiilor, dacă o avem noi înșine, atunci când povestim basmul, descriem cărăbușul, înfățișăm steaua, în așa fel încât se poate observa în elementele individuale sau în contextul întregului, că noi suntem convinși că ceea ce înseamnă omul în contextul lumii, începând de la elementul său primordial este bun, însă că această bunătate trebuie necontenit cultivată și că de cultivarea omului depinde bunătatea întregii lumi, și că omului îi este dat să participe la modelarea evoluției întregii lumi.
În aceasta privință noi ne-am îndepărtat de la ceea ce, dintr-o înțelepciune originară – cum a existat într-adevăr în omenire –, au avut înaintașii noștri. Este remarcabil cum încă și în Grecia mai veche, ca să nu mai vorbim de Egipt, unde acest lucru era de la sine înțeles, toată învățătura, toată înrâurirea preotului, a omului religios asupra poporului, era asociată cu noțiunea de tămăduire. A transmite cunoștințe, aceasta era în vremurile vechi o noțiune care avea exact același înțeles ca tămăduirea. Medicul era în fond numai, că zice, un alt fel de preot și preotul un alt fel de medic. Că a fi doctor are ceva a face cu a îmbunătăți, aceasta încă este înrădăcinat și azi în popor. „Dr. Mammoniae” este desigur un fel de produs al deșertăciunii prezentului. Omenirea din zilele noastre este extraordinar de vanitoasă la astfel de lucruri. Pentru că tot ceea ce este erudiție, ceea ce este mânuirea și transmiterea de cunoștințe, ca meseria de dascăl și meseria de doctor, se contopeau pentru instinctele originare ale omenirii într-un singur tot. De toate acestea era legată noțiunea de tămăduire. De ce? Pentru că la baza acestui lucru se află o concepție foarte precisă, o concepție pe care, din păcate, noi n-o avem, astăzi în vremea noastră materialistă, spre care trebuie însă să ne îndreptăm din nou. Este viziunea că în evoluția istorică a omenirii, de asemenea și în caz că forțele naturii intervin în aceasta evoluție istorică a omenirii, se află în permanență un element de decădere, un element care duce la decadență și că omul este chemat să transforme necontenit, prin forța lui, această decădere într-un urcuș.
Devenirea culturală istorică amenință în mod constant să se îmbolnăvească. Omul trebuie, prin învățătura lui, prin activitatea lui, să tămăduiască ceea ce în devenirea culturală tinde în permanență să se îmbolnăvească. Acesta este un lucru care trebuie pătruns cu înțelegerea. Istoria conține forțe de decadență și de la forțele de decadență nu trebuie să ne așteptăm ca ele să poată susține omenirea. Faptul că marxismul trăiește astăzi în ideea că totul este clădit pe forțe economice și că spiritualul este un fel de suprastructură, se bazează în mod absolut temeinic pe materialismul ultimelor secole. Căci ce ar deveni aceste forțe de producție pur economice, dacă ele ar fi lăsate în voia lor, fără ca omul să facă o permanentă îmbunătățire? Ele i-ar duce pe oameni la îmbolnăvirea vieții sociale. Troțkismul și leninismul înseamnă a îmbolnăvi întreaga dezvoltare culturală a Europei. Dacă marxismul va fi totuși înfăptuit, dacă îi va reuși să pătrundă până în școală, va genera în Răsărit o stare artificială de boală a culturii europene; căci el socotește că numai din extrauman se poate naște cultură. Dar cultura se poate naște numai dacă omul tămăduiește necontenit din proprie inițiativă, ceea ce în extrauman tinde în permanență spre declin. Trebuie să redobândim, înainte de toate în școală, convingerea că dascălul care intră pe poarta școlii trebuie să se comporte ca un fel de medic al dezvoltării spirituale a omenirii, care prin copilul în devenire infuzează dezvoltării culturale medicamentul necesar. Aceasta nu este vanitate, nu este trufie, dacă dascălul se simte în acest fel ca fiind medicul permanent al culturii. Căci, dacă acest lucru este resimțit în mod corect, atunci el introduce și în simțirea noastră nevoia, tocmai când suntem dascăli, să privim la marile interese ale omenirii, la ceea ce a mișcat întotdeauna omenirea ca fiind cele mai mari, de anvergură interese. Orizontul dascălului nu poate fi conceput niciodată într-un mod suficient de larg. Sensul înalt al dascălului nu poate fi niciodată considerat suficient de înalt. Tocmai atunci când devenim conștienți de ceea ce trebuie realizat cu educația pentru omenire, înălțimea plină de sens a orizontului va conține întotdeauna și modestia necesară, va aduce totodată sentimentul necesar al responsabilității.
Prea stimată asistență, dvs. veți fi văzut că în aceste ore am încercat să adeverim, pentru fundamentarea spiritual-științifică a unei științe a educației ceea ce la urma urmelor a spus și Herbart: el nu-și poate imagina un învățământ care să nu fie totodată educație și nici o educație care să se poată lipsi de învățământ. Dar esențial este ca noi să ne pătrundem cu spirit care este suficient de viu astfel ca tot ceea ce ne este oferit ca material de învățământ de către dezvoltarea progresivă a omenirii să putem introduce în școală în așa fel încât sub mâinile noastre să devină educație pentru copil. Este o sarcină înaltă pe care ne-o pune omenirea în totalitatea ei. Până la ce a reușit omenirea să ajungă, aceasta trebuie s-o înțelegem, aceasta trebuie s-o transformăm în mâinile noastre, pentru ca să devină un lucru potrivit pentru cel mai mic copil! Noi vom putea face aceasta, dacă vom sesiza spiritul într-o asemenea stare de viață dinamică așa cum trebuie transmis în știința spirituală și cum este el transmis aici, când se vorbește de fertilizarea artei educative prin știința spirituală.
N-aș vrea să termin aceste conferințe printr-un cuvânt de încheiere, onorată asistență, ci aș vrea să le las să se încheie cu gândul pe care vi l-am prezentat nu în mod sentimental, ci din miezul problemei, și anume: Educația poate fi exercitată în mod corect numai dacă este concepută ca o tămăduire, dacă educatorul devine conștient că trebuie să fie un tămăduitor. Dacă aceste conferințe au contribuit puțin la aprofundarea conștienței în educație și predare, astfel încât să putem simți iarăși, sau mai degrabă să putem ajunge treptat să simțim iarăși că noi trebuie să devenim tămăduitori, medici spirituali, dacă vrem să fim dascăli și educatori în sensul corect, atunci aceste conferințe și-au atins țelul măcar la nivelul de sugestie; și eu aș dori numai ca la ceea ce a spus onoratul organizator al acestor conferințe să se adauge o prelucrare a materialului. În ceea ce mă privește, dacă voi fi solicitat, sunt gata cu bucurie să vă dau oricând ceea ce veți dori să aveți pentru ca lucrurile pe care le-am putut da acum numai într-o formă cât se poate de imperfectă în 14 conferințe-sugestii, să intre realmente tot mai mult și mai mult în conștiența omenirii.
