* Participanții la cursul pedogogic au fost invitați la această reprezentație și la următoarea, din 16 mai.
Prea stimată asistență, cu arta euritmică din care ne îngăduim să vă prezentăm din nou azi o mostră, noi am vrea să introducem în evoluția spirituală a omenirii ceva care poate fi judecat din trei puncte de vedere: în primul rând, din punctul de vedere pur artistic, în al doilea rând dintr-un punct de vedere pedagogic-didactic și în al treilea rând dintr-unul igienic.
Ca artă, euritmia este ceva ce reprezintă un fel de vorbire mută, vizibilă, care însă, cu toate că apare sub formă de gesturi, sub formă de mișcări ale organismului uman, în grup sau la omul individual, nu e voie să fie confundată cu arta mimului sau cu ceva de felul pantomimei, nici cu o simplă artă a dansului. Ci, ca vorbire, euritmia se slujește de omul întreg ca mijloc al său de expresie, și anume în așa fel că această vorbire mută vizibilă a fost dobândită tocmai prin studiul legilor vorbirii în sunete.
Vorbirea în sunete este un fel de mijloc de exprimare pentru ceea ce spune omul însuși. Este, ce-i drept, întru totul adevărat ceea ce a spus Schiller: „Când sufletul vorbește, ah, deja el nu mai vorbește” [Nota 47]. Într-un anumit sens acest lucru este adevărat. Vorbirea este, alături de faptul că aduce sufletul omului aproape de lumea exterioară, că trebuie să aducă sufletul omului aproape de lumea exterioară, și un mijloc de înțelegere de la om la om și prin aceasta ceva convențional; ea este și purtătoarea gândurilor prin care oamenii trebuie să comunice intre ei. Vorbirea este, într-un anumit sens, un fenomen social. Și cu cât vorbirea trebuie să slujească mai mult ca mijloc de comunicare și ca mijloc de exprimare a gândurilor, cu atât mai puțin este ea de fapt și un mijloc artistic de exprimare. Căci artisticul trebuie să vină, să izvorască din om, din omul întreg.
Vorbirea are două laturi, dintre care în primul rând este latura socială. Omul trebuie să se dăruiască lumii sociale atunci când vorbește. Și vorbirea dobândește ceva care are o legătură intimă, lăuntrică cu întreaga entitate umană, numai prin faptul că omul în creștere nu învață vorbirea, aș zice, din visele copilăriei, ci el o învață în perioada în care omul, cu tot ceea ce este el, vrea să se adapteze ambianței. Și prin această adaptare de la sine înțeleasă la ambianță, vorbirea este ferită de a fi un simplu mijloc de comunicare.
Dacă însă mai apoi poetul, artistul, vrea să se exprime în cuvinte, el are nevoie de tot ceea ce planează mereu în dosul vorbirii, el are nevoie de imagine și înainte de toate de elementul muzical. Elementul propriu-zis poetic, propriu-zis artistic al poeziei, nu este deloc conținutul textual, ci esențialul poeziei este felul modelării conținutului. Mai mult decât la orice altceva, tocmai la arta poetică trebuie să ținem seama de ceea ce Goethe a întipărit în frumoasele cuvinte din Faust: „Gândește-te la Ce, dar și mai mult la Cum” [Nota 48]. Esențial este felul în care artistul modelează materialul, mai ales în poezie. Acest lucru îl putem dobândi mult mai mult dacă nu ne slujim de acel mijloc de expresie care trebuie să preia în mod prea puternic gândul spre a se putea exprima în mod pur artistic, ci dacă ne slujim de omul întreg – de omul întreg ca mijloc de exprimare! În acest scop s-a studiat prin vedere sensibil-suprasensibilă în ce tendințe de mișcare se află laringele uman, limba umană și celelalte organe ale vorbirii, atunci când omul se manifestă în vorbirea în sunete. Au fost studiate aceste tendințe de mișcare, care pe urmă, la vorbitul real, se transpun prin sunete în mișcarea tremurată, în mișcarea vibratorie a aerului. Ele sunt transferate apoi asupra altor organe ale omului, înainte de toate asupra acelora care se pot compara cel mai bine cu organele de mișcare primitive ale organismului vorbirii: ele sunt transferate asupra brațelor și asupra mâinilor.
Surprinde uneori, când cineva vede pentru prima dată arta euritmică, faptul că omul individual se slujește, mai mult decât de alte organe de brațe, de mâini. Am lua acest lucru drept ceva de la sine înțeles, dacă am cugeta la faptul că și la vorbitul obișnuit, atunci când omul vrea să dea în vorbire mai mult decât convenționalul, când el vrea să exprime prin vorbire individualitatea sa, simțirea sa, sentimentul său, se simte nevoit să pătrundă în aceste organe care se mișcă în mod liber, în aceste organe mai spirituale, aș zice. Firește însă că în euritmie se ține seama de omul întreg, nu numai de brațe și mâini. Înainte de toate se apelează la mișcări de expresie în spațiu, mai ales la grupuri, dar și la oameni individuali.
Esențialul este însă că aceste mișcări ale omului individual și ale grupurilor nu sunt nimic arbitrar, ci aceleași mișcări care de obicei stau la baza a ceea ce produce vorbirea în sunete, sunt transferate asupra omului întreg.
Trebuie de aceea să spun mereu: noi vedem pe scenă de fapt un laringe în totalitate, înfățișat în omul întreg. Acesta plăsmuiește ordine, ritm și tact, acesta plăsmuiește elementul muzical, dar și pe cel imagistic, ca și pe cel propriu-zis poetic, acolo unde elementul poetic este artă. Acest lucru se exprimă cu adevărat prin întregul grup de oameni.
Noi însoțim prin muzică sau prin recitare ceea ce este înfățișat în euritmie, în vorbire mută și vizibilă. Aici, suntem nevoiți (muzica, și vorbirea sunt alte mijloace de exprimare pentru viața sufletească umană decât euritmia) în special la arta euritmiei, să recurgem din nou la vechiul, bunul mod de a recita pe care-l avea în vedere Goethe când nu studia cu actorii săi doar conținutul textual, nici chiar în dramă, ci studia cu ei, ca un șef de orchestră, cu bagheta în mână, mersul iambului. Noi suntem nevoiți să facem abstracție de ceea ce o epocă neartistică cum este a noastră, este obișnuită să considere important în recitare, așa și anume scoaterea în evidență a conținutului textual. Noi suntem nevoiți să ne întoarcem la ceea ce se arată a fi drept elementul cu adevărat artistic în recitarea primitivă. Astăzi oamenii, mai ales cei de la oraș, aproape nu mai văd aceasta; totuși unele lucruri vii s-au mai păstrat la oamenii de vârsta mea din anii copilăriei lor, ca amintiri despre unii recitatori ambulanți care puteau fi văzuți și care recitau versuri la bilei; ei le însemnau pe niște tăblițe și pe urmă le spuneau. Nu le rosteau însă niciodată altfel, decât că în același timp începeau prin a bate tactul cu piciorul iar la un pasaj plin de temperament mărșăluiau încoace și încolo, sugerând cu aceasta că lor nu le părea esențial doar să explice conținutul, ci că le părea esențial să aibă în vedere în mod deosebit pasul versului, modelarea lăuntrică.
Veți vedea că noi încercăm să scoatem din nou în evidență pretutindeni acest element artistic mai profund. Acolo unde noi înșine, în umor, în grotesc, în comic, căutăm să redăm elementul poetic prin euritmie, nu redăm conținutul textual în limbajul gesturilor sau prin pantomime. În formele care sunt dezvoltate ca forme muzicale, poetice numai în spațiu, nu în timp, noi nu redăm deci conținutul poeziei, ci ceea ce poetul, artistul a făcut din conținut.
Acestea sunt câteva aluzii pe care aș vrea să le fac despre elementul artistic în euritmie. Prin faptul că omul însuși este instrumentul (nu vioara, nu pianul, nu culorile și formele ș.a.m.d.) prin aceasta euritmia este aptă într-o măsură cu totul deosebită să modeleze ceea ce este prefigurat în omul însuși ca într-o mică lume prin aceste forțe motrice cosmice.
A doua latură a euritmiei este latura didactic-pedagogică. Este convingerea mea că gimnastica obișnuită, cea care și-a dezvoltat legile sale într-o epocă materialistă, ține prea mult seama de simplul factor anatomo-fiziologic din noi. Mai târziu, când vor sta mai obiectiv în fața acestor lucruri, oamenii vor recunoaște că prin aceasta omul este fortificat într-un anumit mod, dar că această fortificare nu este în același timp și o fortificare a inițiativei sufletului și voinței.
Sub raport didactic-pedagogic, euritmia a devenit o gimnastică pătrunsă de suflet, un joc al mișcării pătruns de suflet. Și în micile începuturi pe care vi le putem prezenta astăzi cu copiii, veți vedea că fiecare mișcare este executată de copii astfel încât este susținută de suflet.
Prin aceasta, pe lângă dezvoltarea corporalului se dezvoltă ceea ce aș numi: inițiativa vieții sufletești, inițiativa voinței – ceea ce ne trebuie atât de mult și pe care gimnastica obișnuită nu le-a dezvoltat în omul în creștere! Este extraordinar de important să se recunoască acest lucru.
Noi suntem nevoiți aici, când vă prezentăm exerciții pentru copii, să spunem referitor la aceasta că în puținele ceasuri care ne mai rămân din timpul de școală, copiii sunt îndrumați spre euritmie; dar acest lucru nu este deloc corect. Tocmai pedagogia care stă la baza acestor străduințe ce pornesc de la Dornach, care până la un anumit punct au putut fi înfăptuite la Stuttgart, la școala Waldorf, aceste străduințe au toate tendința de a nu aduce copiilor nimic de învățăt în afara orelor școlare propriu-zise!
De aceea este atât de important ca euritmia să fie înțeleasă în importanța ei în așa fel, cu privire la latura ei pedagogic-didactică, încât ea să fie pur și simplu întrețesută în planul de învățământ al școlii. Atunci va fi așa că elevii vor avea tot ceea ce poate sluji unei dezvoltări spiritual – sufletești-corporale normale și din acest punct de vedere euritmic.
Al treilea element este cel igienic. Omul este o lume mică, omul este un microcosmos și în fond orice stare nesănătoasă se bazează pe faptul că omul se smulge din marile legi ale Universului. Aș vrea să înfățișez orice astfel de stare sub forma unei imagini, prin faptul că spun: dacă îmi desprind degetul de organismul meu întreg, el nu mai este un deget: se usucă; el își are legitatea lui lăuntrică în legătură cu organismul întreg. Tot astfel și omul și-a dobândit entitatea lui lăuntrică în legătură cu lumea întreagă. Are cu adevărat legătură cu întreaga lume! Să ne gândim numai la lucrul cel mai exterior care arată că omul are legătură cu lumea, că el nu este numai o ființă închisă în limitele pielii sale; gândiți-vă numai: același aer, pe care-l aveți acuma nemijlocit în dvs., înainte era încă în afara dvs. Dar acum, după ce l-ați inspirat, el formează în totalitatea lui o parte lăuntrică a organismului dvs., iar ceea ce aveți în dvs. va fi din nou expirat și este iarăși afară, de îndată ce l-ați expirat; nu vă puteți izola ca și cum am trăi numai înlăuntrul pielii noastre, ca și cum am avea numai ceea ce este închis înlăuntrul pielii noastre. Noi trăim în ambianța noastră nu numai cu aerul, ci și cu tot ceea ce umple universul.
Tot ceea ce este nesănătos în om derivă din faptul că ceea ce omul însuși face în mod nepotrivit, fără a fi pe măsura epocii sau a întregii entități umane, nu poate contribui la armonia și întregirea care trebuie să domnească între om și întreg restul lumii. Dar tocmai prin faptul că în euritmie fiecare mișcare este scoasă în mod atât de natural din întregul organism uman, după cât de naturale sunt mișcările laringelui și ale organelor învecinate lui pentru vorbitul obișnuit în sunete, pentru limbajul în sunete, prin aceasta ceea ce se face în euritmie este ceva care-l va pune pe om în acord cu lumea întreagă și cu întreg macrocosmosul.
Putem spune, desigur, că este în esență un element însănătoșitor ceea ce omul poate avea, ceea ce poate el dobândi, copil fiind, prin mișcările euritmice, dar mișcările euritmice trebuie executate în mod corespunzător și nu în mod diletant.
Aceasta este ceva care poate fi privit din punctul de vedere al unei cultivări sufletești spiritual – corporale a sănătății. Acestea sunt, așadar, cele trei puncte de vedere din care putem privi euritmia și, pornind de la ele, se va încadra ea în mod corect în mișcarea noastră spirituală.
Cu toate acestea, trebuie să spunem mereu (chiar dacă sunt prezenți spectatori care au fost mai des aici și care vor fi văzut cum ne-am străduit în ultimul timp să progresăm în darea formei, în modelarea spațială a grupelor în raportul lor reciproc) cum ne-am străduit în ultima vreme să înaintăm și trebuie să subliniem că euritmia trebuie să apeleze, în ciuda a toți și a toate, la indulgență cu privire la tot ceea ce noi putem oferi astăzi. Euritmia se află de abia la început, este încercarea unui început, dar ea reprezintă o încercare, care, după convingerea noastră, va putea fi perfecționată tot mai mult, chiar dacă, poate, vor trebui să vină alții care să dezvolte mai departe ceea ce noi am întreprins cu slabele noastre puteri. Totuși, s-ar putea vedea deja azi în ceea ce arătăm conform cu intenția noastră, că această euritmie, pentru că deschide izvoare artistice în primordialitatea ei, pentru că se slujește de omul întreg ca de un mijloc de expresie și pentru că lucrează sub raport didactic-pedagogic pentru dezvoltarea sufletesc-spiritual-corporală a copilului – pentru că ea îl transpune pe om în mișcare sau în sisteme de mișcare, ceea ce este în mod esențial ceva însănătoșitor, s-ar putea vedea că ea într-adevăr, ca artă-soră, se va putea alătura cândva în mod absolut îndreptățit celorlalte arte-surori, în parte mai vârstnice, mai ales în cazul în care contemporanii își vor arăta interesul în întâmpinarea euritmiei.
