A trebuit să atragem atenția, în cadrul acestei analize didactico-pedagogice, asupra modului în care efectul acțiunii noastre pedagogice depinde de ceea ce modelăm noi în noi înșine, de modul în care ne regăsim noi înșine în lume. Și a trebuit totodată să insistăm asupra acestui moment al vieții copiilor, pe care l-am caracterizat deja de mai multe ori, deci asupra vârstei de treisprezece, paisprezece, cincisprezece ani, vârstă pentru care este deosebit de important ca noi înșine să ne pregătim într-un mod corespunzător pentru a reuși să desfășurăm cum trebuie procesul de învățământ pentru această perioadă.
Însă noi trebuie să putem orienta întreaga noastră acțiune pe tărâm pedagogic în așa fel încât să-i pregătim pe copii, până la un anumit punct, în mod corespunzător. Totul depinde de faptul ca, în perioada sa de formare și de creștere, copilul să se încadreze într-o anumită relație față de lume. Această relație față de lume se anunță exact la vârsta despre care vorbim acum, în special prin aceea că, atât în cazul băieților cât și al fetelor, începe, într-un anumit mod, să se simtă o anumită înclinație către idealuri, înclinația de a tinde spre a trăi în ceva ce să se adauge lumii sensibile exterioare. Și în manifestările „teribiliste” ale vieții copiilor, în ceea ce are un caracter impertinent, uneori de-a dreptul „bădărănesc” la băieți, în caracteristicile corespunzătoare cu care am făcut cunoștință în cazul fetelor, se manifestă exteriorizându-se ceea ce am putea numi înclinație înspre o existență suprasensibilă ideală, într-o anumită măsură către următoarea idee-scop superioară: Viața trebuie să aibă un sens! Această idee este adânc înrădăcinată în făptura omului. Și trebuie să ne așteptăm la acest punct de vedere, la acest „viața trebuie să existe pentru ceva”, „viața trebuie să aibă un scop”. Pentru această vârstă este deosebit de important să nu direcționăm acest principiu de bază: „viața trebuie să aibă un scop” pe un făgaș greșit. Tânărul ajuns în jurul vârstei de paisprezece, cincisprezece ani, și prin fața ochilor căruia se perindă toate speranțele posibile legate de viață, se poate ușor complace în următorul sentiment: „una sau alta trebuie să fie așa și așa”. Și fata, de asemenea, la rândul ei, își însușește un anumit mod de a judeca viața. Tocmai la această vârstă, fetele sunt aspri critici ai vieții. Ele cred că știu mult despre ceea ce este corect și incorect, mai exact spus ce este drept și ce este nedrept. Ele se prezintă în lume cu o anumită judecată. Și ele sunt pătrunse de o anumită siguranță, conform căreia viața trebuie să ofere ceva care să trebuiască să fie motivat afară, în viață, prin omenire, din înseși motive ideale de bază. La această vârstă există această înclinație înspre ceea ce este ideal și către idealuri, și ea este foarte puternică. Și, în timpul întregii educații școlare, începând din primul an școlar, depinde de noi dacă am reușit să facem copiii să crească în mod corect în această lume ideală, plină de idealuri.
Pentru aceasta este necesar ca noi înșine să ne pătrundem cu astfel de principii de bază, care ne oferă un mod corect de a privi creșterea și dezvoltarea copilului. În mod teoretic, prin intermediul științei spirituale, ne însușim aceste trei puncte de vedere. Până în cel de al șaptelea an al vieții sale, până în perioada în care începe procesul de schimbare a dentiției, copilul este, în general, o făptură imitativă. El crește și se dezvoltă de fapt prin aceea că face ceea ce îi este prezentat din exterior, ceea ce vede. În fond, toate activitățile copilului la această vârstă reprezintă o imitație. Apoi, în perioada de schimbare a dinților, copilul crește în direcția necesității de a acționa urmând o autoritate, de a auzi de la cei care îl înconjoară ce trebuie să facă. Prin urmare, dacă mai înainte accepta ca pe ceva de la sine înțeles ceea ce se petrecea în jurul său, binele și răul, ceea ce este adevărat și ceea ce induce în eroare, și le-a imitat, începând cu perioada schimbării dinților, el are sentimentul că nu mai trebuie doar să imite, ci poate să audă de la cei aflați în jurul său ce trebuie să facă și ce nu trebuie să facă. O dată cu maturizarea sexuală, copilul crește în sentimentul că acum poate și el însuși să judece lucrurile; însă simte totuși necesitatea de a se sprijini, de a găsi autoritatea de la sine înțeleasă, autoritatea pe care să și o aleagă singur, simte nevoia să-și spună: lucrurile sunt așa și așa, asta are valoare, asta nu, dacă trebuie să ne formăm o părere, să emitem o judecată. – Și acest aspect este foarte important, anume să lăsăm copilul să crească în acest sentiment de la sine înțeles față de autoritate.
Însă, pentru aceasta, trebuie să ne fie limpede însemnătatea acestui instinct de imitație. Ce reprezintă de fapt acest instinct, această pornire către imitație? Acest lucru nu poate fi înțeles în ceea ce privește însemnătatea sa, dacă nu ne este limpede că, de fapt, copilul crește din lumea spirituală. O epocă absolut convinsă de faptul că un copil se formează numai prin ereditate, că el se trage din înaintași și din părinți, o astfel de epocă nu poate să-și explice și să înțeleagă esența imitației. Căci o astfel de epocă nu ajunge nici măcar la cele mai simple concepte vii. O astfel de epocă vede lumea chimică, lumea fizică, vede cum descoperă chimia diferitele elemente pe care le enumeră, le analizează, le sintetizează, și când se ridică înspre ceea ce este viu, – ea prelucrează ceea ce este viu într-un astfel de mod, încât această prelucrare este una sintetică sau analitică – găsește o stare de fapt cum ar fi aceea a naturii în cazul trupului omului mort din mormânt. Dacă apelează la o astfel de procedură ca aceea pe care o utilizează natura atunci când omul putrezește în mormânt, știința va găsi și în cazul a ceea ce este viu: carbonul, oxigenul, azotul și încă multe altele. Și ea găsește acest element viu în forma pe care noi o numim albumină. Și apoi, se gândește cum pot fi sintetizate în mod esențial și real, în albumină, carbonul, azotul, hidrogenul, oxigenul. Și se speră ca, odată, să se găsească modul în care aceste elemente, C, N, H, O, formează o structură prin faptul că ele coexistă în cadrul albuminei.
Ei bine, prin aceea că se pornește de la această idee, nu se dobândește nici un fel de reprezentare asupra sensului albuminei, care se află la baza vieții. Dacă e să caracterizăm albumina din celulă în acest mod, ne aflăm de fapt pe un drum complet greșit; căci, în realitate, situația se prezintă în felul următor: puterile de legătură care creează forma în cazul unui cristal de stâncă sau a unui cub de pirită, sau în altă formațiune minerală, intră într-o stare de haos prin aceea că se combină pentru a forma albumina. Căci atunci când analizăm albumina, ar trebui să ne orientăm atenția nu asupra modului în care se complică legile, ci asupra modului în care se paralizează acestea în cadrul relațiilor lor reciproce de interacțiune, cum încetează ele să acționeze în cadrul albuminei, cum nu se mai află în albumină. În loc să căutăm structura, ar trebui să căutăm haosul, disocierea. Noi ar trebui să ne spunem că, în cadrul interacțiunii lor, substanțele devin haos în cazul în care trec în acea stare în care ne apar sub formă de albumină; și acolo intră în nedefinit. Substanțele încetează să se mai influențeze reciproc, și intră într-o stare unde sunt accesibile unei alte influențe.
În comportamentul obișnuit al elementului viu, acest aspect haotic încă mai este întru câtva reținut prin raporturile minerale care se desfășoară în organism. La celulele pe care le avem în creier, în plămân, în ficat, în măsura în care sunt albumină, încă mai acționează ceea ce ingerăm sub formă de alimente, care încă își mai exercită asupra lor puterile sale. Aici, ele nu sunt haos. În cazul acelor celule care devin celule necesare înmulțirii, celula din organism este adusă într-o stare în care este protejată de influența alimentelor, de puterile care sunt primite o dată cu hrana. În cazul celulelor sexuale, situația se prezintă în felul următor: haosul este aproape total, tot ceea ce este mineral este aproape cu desăvârșire distrus, este complet ruinat ca mineral. Celulele sexuale iau naștere prin faptul că, în om, în animal și în plantă, acțiunea pământesc-minerală este distrusă, ruinată, într-un mod foarte anevoios. Datorită faptului că este distrus efectul mineral, organismul devine capabil de a fi receptiv pentru influența cosmică. Acum pot acționa din toate părțile puterile cosmice, și aceste puteri cosmice sunt influențate mai întâi prin celulele seminale ale celuilalt sex și, prin aceasta, în eteric se amestecă și elementul astral. Noi putem spune: ca urmare a faptului că mineralul se demineralizează, devenind ceea ce este de natura albuminei, ia naștere posibilitatea ca acum să acționeze legile cosmice pe această cale ocolită, prin haosul din ceea ce este de tipul albuminei – în timp ce, de altfel, în mineral, acționează întotdeauna pământescul asupra pământescului.
Științele naturii nu vor putea niciodată înțelege albumina, dacă o caută pe calea descoperirii unei complicații mai mari la nivelul moleculei organice, decât al moleculei anorganice. Căci, în zilele noastre, chimia și fiziologia caută în special să găsească structura care ilustrează modul în care sunt ordonați atomii în diferitele corpuri. Și atunci se gândește că modul de ordonare ar deveni din ce în ce mai complicat, iar cel mai complicat caz este al albuminei. Molecula de albumină nu tinde înspre a deveni mai complicată, ci ea caută să dizolve structura minerală, astfel încât să poată câștiga influență numai elementul din afara pământului, și nu elementul pământesc. Prin aceasta, prin știință modernă, gândirea noastră este de-a dreptul dezorientată. Noi suntem introduși direct într-o gândire care nu are nimic comun cu realitatea exact în punctele cele mai importante. Și, din acest motiv, noi nu ne putem ridica până la gândul conform căruia în om pătrunde ceva care nu provine din curentul ereditar, ci care este purtat în el pe calea ocolitoare prin cosmos, căci tocmai concepția noastră despre formarea albuminei ne împiedică să ne imaginăm acest lucru. Căci noi nu putem vorbi despre preexistența omului, dacă avem concepția zilelor noastre despre modul de formare a albuminei.
Trebuie să înțelegem acest lucru, și anume că este deosebit de important să învățăm, în calitate de cadre didactice, ca profesori, să ne rupem de conceptele de bază ale esenței științei contemporane. Prin conceptele de bază ale științei actuale putem întinde în fața lumii o ceață albăstruie, însă nu putem preda, nu i putem învăța pe alții, nu putem educa. Din acest motiv, în facultățile noastre nu se învață deloc, ci, oare ce se face la facultățile noastre? Acolo se află colegii de profesori care, printr-o anumită constrângere, își mențin uniunea. Și aici trebuie să se adune oamenii tineri și să se pregătească pentru viața ulterioară. Oamenii nu ar face toate aceste lucruri, nici cei mai vârstnici și nici tinerii, dacă ar fi lăsați în pace, dacă ei ar lucra în sensul propriilor puteri de dezvoltare. Din acest motiv, pentru ca ei să o facă, trebuie să se apeleze la constrângere, la obligativitate. Ei trebuie adunați cu forța, în așa fel încât să se poată integra în viață numai dacă au fost prinși și ținuți acolo un timp. Și, din acest motiv, în cadrul acestor instituții există motivarea cea mai puternică posibilă de a nu lăsa să înceteze această constricție. De aceea este copilăresc să se creadă că acele instituții care – după ce peste tot a încetat să mai existe acest caracter obligatoriu de breaslă, această „corporație” de breaslă – și-au menținut totuși, ca ultime supraviețuitoare, această mentalitate de breaslă, vor mărșălui în fruntea progresului. Pe acestea putem conta cel mai puțin, căci întreg restul vieții s-au ostenit să nu mai muncească în regulile stricte și obligatorii ale Evului mediu. Așa cum se lucrează în zilele noastre la universități, s-a lucrat în Evul mediu în cadrul breslelor meșteșugărești. Universitățile sunt ultimele formațiuni care și-au păstrat acest caracter.
Și, deoarece nu mai avem un sentiment al acestui aspect, problema este în fond că, în anumite momente importante, se dezvăluie o reprezentație teatrală. O astfel de reprezentație apare mai ales în legătură cu examenele. Gândiți-vă numai cât teatru se joacă în legătură cu aceste examene. Este ceva foarte important să înțelegem acest lucru din interior către exterior. În cazul în care dorim să predam și să educăm trebuie să devenim oameni pe o altă cale decât ne oferă astăzi cultura contemporană. Trebuie să putem obține noi imagini în legătură cu conceptele de bază, și atunci vom ajunge la o reprezentare reală referitoare la fenomenul imitației la copil.
Atunci când copilul se află cu sufletul său în lumea spirituală, înainte de a fi conceput, el trăiește în cadrul mediului său spiritual în așa fel, încât este de la sine înțeles faptul că preia tot ceea ce se află în acest mediu spiritual-sufletesc al său. Și, dacă acum el s-a născut și se integrează în această viață, atunci el de fapt continuă activitatea din lumea spiritual-sufletească cu care era obișnuit înainte de nașterea sa. Copilul ne arată, prin intermediul aspectului imitației, că a mai păstrat încă obișnuința de dinaintea nașterii, numai că – am putea spune – a schimbat orientarea. Înainte se orienta după ceea ce trebuie să se creeze și să se formeze în interior, ceea ce era lumea sa înconjurătoare, și acum se află confruntat cu lumea din afară. Într-adevăr, situația este astfel încât, atunci când copilul se află față în față cu lumea exterioară, este ca și cum ar fi fost într-o sferă, în interiorul ei, și apoi privește acea sferă din exterior. Lumea care se vede cu ochii oferă fața exterioară a ceea ce înainte s-a privit din interior. Și acest fenomen al imitației este un imbold în întregul caracter activ al copilului, o continuare a ceea ce a fost trăit în lumea spirituală și, din acest motiv se dezvoltă mai întâi, la această vârstă, în cadrul imitației în lumea sensibilă, relația față de lumea spirituală.
Gândiți-vă numai ce înseamnă acest lucru! Gândiți-vă la faptul că un copil vrea să se adapteze lumii exterioare conform principiilor lumii spirituale, care îl ține prins sub influența sa în primii ani de viață; că, în acești ani de viață, copilul dezvoltă simțul pentru adevăr, pentru realitate, și că el crește astfel în lume, încât își formează următoarea judecată fundamentală: Este la fel de adevărat că lucrurile care sunt în jurul meu sunt în jurul meu, cum este adevărat și real tot ceea ce mi-a apărut, într-o luminozitate transparentă, în lumea spirituală. Simțul pentru adevăr și realitate se dezvoltă încă înainte să fie adus copilul la școală. Noi mai apucăm să prindem exact ultimele faze atunci când ne este adus copilul la școală, și trebuie să recepționăm în mod corect acest simț pentru ceea ce este adevărat. Căci, dacă nu-l recepționăm în mod corect, atunci îl atenuăm, în loc să-l dezvoltăm în continuare în mod corespunzător.
Gândiți-vă acum: noi îl facem pe copil ca atunci când el ne este adus la școală, să trebuiască pur și simplu să se adapteze la ceea ce s-a apropiat mai întâi complet din exterior de natura umană: cititul și scrisul. – Acest scris și citit în forma noastră de azi se apropie de natura umană cu totul din exterior. Ceea ce se observă aici, ceea ce se face în cadrul scrisului, se făcea, în vremuri relativ nu chiar atât de îndepărtate de noi, cu totul altfel: se făceau imagini; prin urmare, nu se amintea doar de realitate prin intermediul semnelor, ci se oglindea prin imagine însăși realitatea. În zilele noastre, noi îi conducem pe copii, dacă îi învățăm pur și simplu să scrie și să citească, fără nimic altceva, îi conducem către și îi introducem într-un element complet străin. Aici, ei nu mai pot imita. Dacă noi îi introducem prin aceea că le prezentăm imagini, că le arătăm forme artistice și dacă îi stimulăm spre a se face ei înșiși ilustratori ai lumii prin ceva muzical potrivit și așa mai departe, atunci continuăm ceea ce face copilul de la sine, până când este adus în școală. Dacă facem acest lucru astfel încât să îi spunem pur și simplu în mod filistin următoarele: că trebuie să facă un I în acest fel și un O în acest fel, atunci nu există nici un motiv ca așa ceva să-i stârnească interesul, ca el să se lege de așa ceva. Copilul trebuie să se simtă legat într-o anumită măsură cu ceea ce face. Și ceea ce ia acum locul imitației poate fi numai simțul frumosului. Noi trebuie să începem să lucrăm din toate direcțiile, ca să-l facem să se desprindă în mod corect de imitație, pentru ca imitația să se integreze într-o relație mai mult exterioară față de lumea exterioară. Ea trebuie să se integreze în reproducerea frumoasă. De la imitație trebuie să se treacă la reproducerea frumoasă a lumii exterioare. Și, de fapt, ceea ce îi predăm referitor la lucrurile care lucrează mai mult conform acționării, și ceea ce îl învățăm referitor la lucrurile care se petrec mai mult după cunoaștere, trebuie să apară într-un mod încă destul de nediferențiat.
Atunci când copilul euritmizează, atunci când copilul cântă, ce face el de fapt? El continuă într-un anumit mod procesul de imitație, prin aceea că desprinde imitația de el. El se mișcă. Cântatul și ascultatul muzicii reprezintă, în fond, mișcare lăuntrică, așa cum este aceasta activată în cadrul imitației. Și, atunci când euritmizăm cu copilul, ce facem? Prin euritmie noi îl lăsăm – în loc să-i dăm creionul în mână și să-l punem să facă aceste lucruri care sunt A și E și față de care trebuie să aibă o relație pură de cunoaștere –, deci atunci când euritmizăm cu copilul, îl lăsăm să scrie în lume, prin statura sa omenească, ceea ce este conținutul limbajului, al vorbirii. Noi nu abstragem, nu generalizăm înspre un semn abstract, ci îl lăsăm pe om să scrie singur în lume ceea ce poate să scrie prin intermediul organismului său. Prin urmare, noi îl lăsăm să-și continue, într-un anumit mod, activitatea pe care o avea în viața preexistentă. Și apoi, dacă nu mergem la semnul abstract, ci la imagine, în cadrul învățării scrierii și a cititului, atunci nu ne îndepărtăm, prin aceea că trebuie să se folosească în acțiune de făptura sa, de însăși această făptură a sa; noi nu îl lăsăm să se îndepărteze complet de ceea ce este făptura sa. Noi îl învățăm pe întregul om acest lucru, exersând și prin efort.
Gândiți-vă numai cât de îndepărtate sunt unele de altele, referitor la activare, următoarele două aspecte: atunci când, pe de o parte, avem copilul la ora de gimnastică, oră cu un caracter pur fiziologic, unde în fond noi nu facem altceva decât să dresăm – numai că folosim alte mijloace – în același fel în care dresăm și animalele, pe care vrem să le îmblânzim. În acest caz, modul în care procedăm este de așa natură, încât de fapt facem abstracție de suflet și de spirit. Acestea le dăm de o parte și, pe cealaltă parte, dispunem ceea ce nu are deloc de a face cu aspectul trupesc. Căci noi am ajuns deja atât de departe cu scrisul și cititul nostru, încât brațele, și degetele, și ochii, cu mișcările lor fine, devin atât de active, de mobile, încât deja și asta face abstracție de restul activării organismului. Noi îl tăiem pe om în două de la mijloc. Însă dacă euritmizăm în așa fel încât în mișcare să fie conținut și ceea ce trebuie copilul să învețe scriind și citind, atunci obținem, dimpotrivă, o apropiere a lucrurilor. Atunci când copilul este activ din punct de vedere artistic și obține literele și totul din formă, din imagine, atunci aceasta este una și aceeași activitate, care este însă numai ceva mai nuanțată din punct de vedere spiritual-sufletesc, ca atunci când euritmizăm sau ca la cântat-ascultat. Noi adunăm lucrurile la un loc. Și astfel copilul poate fi o unitate.
Dacă vom proceda în acest fel, atunci ni se va întâmpla următorul lucru, care mie mi se întâmplă atât de adesea atunci când au loc manifestări la care sunt și părinții de față: Vin părinții – noi trebuie în acest sens numai să învățăm cum să ne comportăm atunci când aceștia vin și ne spun: nu ați putea face ceva pentru ca copilul meu să se transfere într-o altă clasă, unde să aibă un învățător, atunci va avea mai mult respect. El are deja opt ani și încă nu poate să scrie și să citească. În această situație, acest lucru este pus pe seama faptului că acolo, acum, copilul are o învățătoare. Părinții cred că dacă va avea un învățător, atunci acesta va avea mai degrabă tendința să îl dreseze, învățându-l ce e bine. Și, în acest mod, se capătă părerile în esență eronate, care se furișează peste tot, și în legătură cu care trebuie să-i luminăm pe părinți. Noi nu trebuie să-i frapăm. Nu le putem spune părinților aceleași lucruri pe care le discutăm între noi. Nu le putem spune ceva de genul: fiți fericiți de faptul că încă nu știe să scrie și să citească la vârsta de nouă ani. El va scrie și va citi cu atât mai bine, dacă la nouă ani nu știe încă să facă acest lucru; căci, dacă la vârsta de nouă ani poate să scrie și să citească minunat, atunci, mai târziu, va deveni un automat, pentru că omului i-a fost injectat ceva străin. El devine un automat. Aceia însă care în copilăria lor au pus încă ceva în calea cititului și a scrisului, devin oameni deplini. Trebuie să-i abordăm într-un mod ceva mai fin pe oamenii care vin din cultura zilelor noastre, căci altfel am ajunge cu eforturile noastre „sub tăvălug”. Însă, cu toată răbdarea, blândețea și cu tot tactul, trebuie totuși să le explicăm faptul că, într-adevăr, nu este nici un păcat față de spiritul sfânt al copilului dacă acesta, la vârsta de opt, nouă ani nu poate să citească și să scrie cum trebuie.
Ei bine, dacă conducem în acest mod copilul în mod corect în viață, prin aceea că îl lăsăm să continue să existe în integritatea sa, prin aceea că nu îl tăiem în două părți, atunci, în jurul vârstei de nouă ani, vom percepe acel punct deosebit de important în viața copilului, care pur și simplu trebuie observat și urmărit: Copilul ajunge atunci, dintr-odată, să aibă o cu totul altă atitudine față de lumea exterioară decât o avea înainte. Este ca și cum copilul s-ar trezi, ca și cum ar începe să găsească o relație cu totul și cu totul deosebită față de Eul său. La această vârstă, prin urmare în jurul celui de al nouălea an de viață, trebuie să avem mare grijă față de copil. Și trebuie de fapt să fim cu multă grijă de la bun început. În zilele noastre se poate întâmpla ușor ca un copil să ne prezinte astfel de transformări relativ devreme. Noi ar trebui să fim atenți la modul în care copilul ajunge să fie mirat în lăuntricul său. Mai presus de toate, el începe să fie mirat. El intră într-o nouă relație cu toate lucrurile. La copii normali, acest lucru se petrece între vârsta de nouă și cea de zece ani. Dacă noi ne întrebăm acum cu înțeles, în mod înțelept, în interiorul nostru: ce s-a petrecut acum de fapt cu copilul? – atunci se poate întâmpla să primim drept răspuns ceva ce nu poate fi cuprins atât de bine prin cuvintele limbajului actual, ceva ce însă poate fi exprimat cam așa: până în acest moment, dacă i s-ar fi pus în față o oglindă și și-ar fi văzut propria față în acea oglindă, copilul ar fi privit-o pe aceasta puțin altfel de cum privește obiectele exterioare, însă fără un sentiment deosebit. Gândiți-vă numai, dacă îi dați unei maimuțe o oglindă – ați văzut deja așa ceva? –, ea o ia și fuge cu oglinda într-un loc unde poate să se uite în ea în liniște, și apoi se uită în ea… și nu mai poate fi desprinsă de oglindă. Dacă vrem să-i luăm oglinda, atunci acest gest va fi foarte rău primit. Maimuța este teribil de obsedată să cuprindă cu privirea ceea ce vede în oglindă. Însă probabil că încă nu ați viețuit faptul că o maimuță a devenit altfel după ce a privit într-o oglindă. Nu veți observa ca maimuța să fi devenit mai vanitoasă. În această direcție, oglinda nu o impresionează deloc. Oglinda o impresionează pe maimuță în ceea ce privește capacitatea sa de percepție, ceea ce îi oglindește percepția momentană, însă acest lucru nu se metamorfozează. Maimuța uită imediat de acest lucru, dacă îi este luată oglinda. Ea nu devine mai încrezută, mai vanitoasă. Însă copilul, din acest moment – începând cu această vârstă pe care o caracterizez acum – prin această privire îndreptată către sine însuși –, ar fi de fapt cu adevărat împins înspre o modificare a modului anterior de percepție în vanitate, cochetărie. Aceasta este deosebirea dintre maimuță, care ține încă și mai mult la a se privi pe sine însuși decât copilul, și copil. În cazul maimuței, această caracteristică nu trece, cu o nuanță de permanență, în caracterul sentimentelor și al voinței. În cazul copilului trebuie să spunem: dacă se vede în oglindă, începând cu vârsta de nouă ani și jumătate, pentru copil acest „a se vedea în oglindă” este ceva ce generează impresii cu un caracter remanent, care influențează într-un anumit fel caracterul copilului. Acest lucru ar putea fi urmărit, dacă s-ar dori realizarea acestui experiment. – Și, nu-i așa, într-o epocă în care se dorește ca pedagogia să se transforme într-o știință experimentală, pentru că altfel nu poate fi înțeleasă, pentru că s-a pierdut tot caracterul lăuntric, întreaga interioritate, ar putea să existe și tendința să se dorească să se experimenteze și această trecere deosebit de importantă dintre cel de al nouălea și cel de al zecelea an de viață, și să se aibă la îndemână, în această perioadă, pentru fiecare copil în parte, câte o oglindă; să i se țină fiecăruia oglinda în față, apoi să se scoată o bucată de hârtie și să se înregistreze mereu ce fel de stări deosebite de dezvoltare prezintă copilul, pentru ca ele să poată fi înscrise apoi într-o carte, și din aceasta să se poată face un capitol al pedagogiei experimentale. Însă această procedură nu este, pentru elementul spiritual-sufletesc, nimic altceva decât dacă am spune: da, misterul naturii umane nu poate fi dezlegat dacă se merge pe drumurile noastre. Va trebui să ne decidem ca, în fiecare an, să omorâm pe câte cineva, pentru ca apoi, în momentul morții, să ajungem în spatele vieții. Încă nu ne permitem astfel de observații în cadrul domeniului fizic-sensibil, însă pe tărâm sufletesc-spiritul s-a ajuns deja atât de departe, iar experimentele sunt în așa fel făcute încât nefericitele victime sunt în același timp paralizate într-o anumită măsură pentru viață. Prin urmare, se fac exact acele experimente care ar trebui evitate.
Astfel puteți lua cărțile de pedagogie experimentală și puteți vedea consemnate acele aspecte față de care ar trebui să luați de fapt o cu totul altă poziție. Acolo puteți găsi, de exemplu, înregistrate lucruri referitoare la memorie, la capacitatea de percepție, lucruri care ar trebui evitate la copilul în creștere. Pedagogia experimentală transformă în conținuturi ale experiențelor sale ceea ce ar trebui de fapt înlăturat. Tot ceea ce ar trebui evitat este implicat în experiment. Și acest fapt are un efect atât de distructiv în civilizația noastră contemporană, și anume faptul că pedagogia experimentală vrea să descopere totul, însă lucrează cu ceea ce este mort, nu cu viața. Observații pe cadavre, aceasta este preocuparea sa, în loc de a face eforturi în scopul observării modului în care se petrec lucrurile în viață: cum ajunge un copil într-un mod fin, delicat, la un fel de mirare referitoare la tot ceea ce se petrece în lume, pentru că începe să se vadă pe sine însuși în cadrul lumii. Căci de-abia în acest stadiu al vieții se ajunge la conștiența Eului. Dacă vedem peste tot cum strălucește ceea ce ne înconjoară, dacă începem să simțim și să percepem peste tot în lumea plantelor și a animalelor, atunci știm ceva de la sine. Și aceasta începe să crească în copilul de vârsta cuprinsă între nouă și zece ani. Și nu va începe să se trezească dacă vom evita să-l aducem la o activare de reprezentare în imagini, pentru ca, în propria sa mișcare, să îndeplinească ceva care să aibă sens și semnificație. Și exact acest lucru nu se petrece în zilele noastre. Căci în zilele noastre procesul educativ nu se desfășoară în sensul stimulării copilului pe calea îndeplinirii a ceva semnificativ. Copilul este dus în sala de gimnastică la fel ca și bietul mielușel pe pajiște, și este educat prin ordine care i se dau, și care îi indică cum să-și miște mâinile și cum să lucreze la diferitele aparate. În aceste aspecte nu se poate găsi ceva spiritual – sau ați observat cumva că în aceste lucruri s-ar desfășura ceva spiritual? Bineînțeles că se vorbește foarte frumos despre aceste lucruri. Însă aceste lucruri nu sunt pătrunse de spiritualitate.
Ce se întâmpla prin aceasta? Prin aceasta se petrece următorul lucru: la vârsta la care se poate inocula copilului cel mai bine simțul frumosului, nu se face nimic în acest sens. Copilul ar dori atât de mult să se minuneze, însă aceasta putere de a se minuna a fost omorâtă. Luați-vă un plan de învățământ, așa cum sunt planurile de învățământ obișnuite astăzi, și fiți atenți la tendințele sale: Acestea constau în a trata copilul – atunci când la vârsta de șase sau șapte ani este adus la școală – în așa fel încât el rămâne insensibil pentru trăirea pe care ar trebui să o aibă între cel de al nouălea și al zecelea an al vieții sale. Copilul nu va mai avea această trăire. Însă ca urmare a faptului că nu mai are aceasta trăire, centrul de greutate al trăirilor trece în corporalitate, în loc să treacă în conștiență. Și urmarea acestui lucru, a faptului că ceea ce vrea să stea în conștiență stă în corporalitate, este că, acolo jos, freamătă, se transformă în simțăminte și în instincte și că oamenii au în ei simțăminte și instincte și nu știu nimic despre ele. Și, în acest fel, ei trec prin viață dar nu mai simt nimic din viață. Căci aceasta este o caracteristică a vremurilor noastre, și anume că oamenii nu mai simt nimic din viață, deoarece, copii fiind, nu au învățat să găsească viața ca fiind frumoasă. Ei ar vrea să găsească peste tot numai ceea le îmbogățește cumva cunoașterea, în sensul cel mai sec. Însă ei nu găsesc peste tot frumusețea ascunsă, misterioasă, și, în general, legătura cu viața moare. Da, aceasta este calea pe care a luat-o cultura, faptul că moare legătura omului cu natura. Dacă suntem pătrunși de ideea aceasta, dacă am observat ceva din toate acestea, atunci știm că este foarte important, esențial chiar, să găsim cuvântul potrivit, căci copilul așteaptă în jurul vârstei de nouă ani ceva despre care să se poată mira. Iar dacă nu facem acest lucru, atunci stricăm de fapt extraordinar de mult. – Căci trebuie să învățăm să observăm copilul. Trebuie ca noi înșine să creștem în copil cu sentimentele noastre, cu simțirile noastre. Trebuie să percepem lăuntricul copilului, nu să experimentăm din exterior, trebuie să ne aflăm în lăuntricul lui.
Situația este într-adevăr de așa natură, încât trebuie să spunem: Omul se dezvoltă în sensul că parcurge o anumită cale a vieții, începând din momentul în care, dintr-un nivel inferior, apare într-o anumită măsură formularea în limbaj: „tu ești un eu”. Această conștiență, care apare relativ devreme la copil, atunci când învață să-și spună „eu”, este ca o conștiență de vis, și continuă să trăiască așa, ca în vis. Apoi copilul ne este adus la școală. Și prin faptul că ne este adus la școală, noi trebuie să schimbăm această orientare, să-i dăm o altă direcție. Noi trebuie să îndreptăm copilul înspre o activitate artistică. Și dacă ne-am ocupat o anumită perioadă de timp în acest fel de copil, atunci acesta parcurge înapoi drumul, și trece din nou prin acel punct din viață în care a învățat să își spună sieși „eu”, și apoi lucrurile se continuă, iar mai târziu, ca urmare a maturizării sexuale, mai trece încă o dată prin acest punct. Și dacă într-o anumită perioadă, cuprinsă între vârsta de nouă și zece ani, noi îl facem să se minuneze, să admire lumea, atunci pregătim în mod corect acest moment. Dacă facem ca simțul frumosului să fie mai conștient la copil, atunci îl pregătim astfel încât, atunci când intervine maturizarea sexuală, să învețe să iubească lumea în mod corect, pentru a dezvolta în mod corect iubirea.
Căci nu este vorba numai despre dragostea unuia dintre sexe față de celălalt; acesta este numai un caz particular. Iubirea este ceea ce se extinde peste tot, este cel mai lăuntric îndemn către acțiune: Noi trebuie să facem ceea ce iubim. Datoria trebuie să crească împreună cu iubirea; nouă trebuie să ne placă ceea ce trebuie să facem. Și acest lucru se dezvoltă în mod corespunzător numai dacă însoțim copilul în mod corect. Astfel că pe întreaga perioadă a școlii primare trebuie să avem grijă să dezvoltăm în mod potrivit simțul frumosului. Căci copilul ne aduce cu el, într-o anumită măsură, simțul adevărului și al realități; iar noi trebuie să educăm simțul frumosului în modul pe care l-am descris.
Faptul că simțul realității trebuie adus de către copil într-o anumită măsură se poate vedea din faptul că el învață să vorbească înainte de a începe școala. Iar în limbaj, în vorbire, este conținută, într-o anumită măsură, o întrupare a realității, o întrupare a cunoașterii. Noi trebuie să ne sprijinim întotdeauna pe vorbire, dacă vrem să întemeiem adevărul referitor la lume. De aici și faptul că anumiți oameni, cum ar fi, de exemplu, Mauthner [Nota 14], cred că în vorbire este deja conținut totul. Astfel de oameni ca Mauthner, care a scris „Critica vorbirii”, cred de fapt că omului i se face o nedreptate atunci când este scos din starea la care învață să vorbească. Mauthner a scris „Critica vorbirii” pentru că el nu crede în lume, pentru că el crede că ar trebui ca oamenii să fie lăsați într-o stare puerilă, în starea în care se află atunci când învață să vorbească. Dacă această părere s-ar generaliza, atunci am avea un astfel de spirit cum îl are copilul când tocmai învață să vorbească. Aceasta este direcția înspre care tinde această părere, această idee de a crea oameni care să stea pe treapta pe care se află copiii atunci când tocmai au învățat să vorbească. Căci în zilele noastre se respinge orice altceva, totul este desemnat ca fiind nenaiv, și așa mai departe.
Acum este important să pătrundem această esență a conceptului de imitație, pentru ca apoi să vedem în conceptul de autoritate modul în care se dezvoltă între noi, ca autoritate, și copil, simțul pentru frumos. Și dacă am făcut acest lucru până în momentul în care copilul se maturizează sexual, atunci, prin aceea că el crește în înclinația sa către ideal, se dezvoltă în modul corect simțul pentru ceea ce este bun. Trebuie să ținem copilul lângă noi, pentru ca, până la maturizarea sexuală, să facă ce este bun. Până atunci noi trebuie să acționăm, prin intermediul relațiilor reciproce, în așa fel, încât copilul să facă ceea ce este bine. Este deja necesar ca, dacă un copil în vârstă de unsprezece, doisprezece, treisprezece ani face ceea ce este bine, autoritatea educatorului să fie atât de puternică în spatele său încât, în momentul în care face acel bine, să simtă ca și cum l-ar mulțumi prin aceasta pe profesorul și educatorul său. Și, din același motiv, să evite ceea ce este rău,. Să simtă că educatorul apare dintr-o direcție nedefinită și va fi nemulțumit. Să bănuiască undeva prezența educatorului. În acest mod să crească împreună cu cadrul didactic, cu educatorul. De-abia o dată cu maturizarea sexuală să depășească această stare.
Dacă îl educăm și îl creștem pe copil în așa fel ca și cum l-am considera deja matur, sau dacă îl considerăm ca atare atunci când vine la școală și îl direcționăm înspre a avea pe cât posibil păreri și judecăți proprii din momentul în care a învățat să vorbească, înseamnă că fundamentăm totul pe „concepții” și, de fapt, lăsăm copilul în starea de dezvoltare în care se află în momentul în care a învățat să vorbească și vrem să-l împiedicăm să ajungă mai departe. Prin urmare, dacă noi nu permitem să se ajungă la acel moment în care copilul să treacă cu adevărat printr-o transformare o dată cu maturizarea sexuală, să se schimbe cu adevărat prin aceea că noi l-am obișnuit mai întâi cu autoritatea pe care trebuie să o depășească, atunci nu poate depăși această autoritate. El trebuie ca mai întâi să fi simțit autoritatea. Și ca, o dată cu maturizarea sexuală, să crească peste sentimentul de autoritate și să caute judecata.
Și atunci trebuie să intrăm cu adevărat în relațiile copilului. „Că fiecare își alege eroul său, pe urmele căruia se străduiește să urce înspre Olimp”. Bineînțeles că de aceasta se leagă tot felul de incomodități. Atunci noi nu mai suntem în situația de a rămâne idealul de la sine înțeles pentru copil. Înainte se mai putea porunci. Însă o dată cu maturizarea sexuală intervine și faptul că un copil observă și devine foarte sensibil în ceea ce privește neputințele profesorului și ale educatorului. Trebuie să ne folosim în mod conștient de acest pericol, de faptul că un copil devine foarte sensibil față de ceea ce profesorul însuși nu trebuie să facă. Mai exact, veți observa că în aceasta perioadă copilul devine foarte sensibil față de starea de spirit a profesorului. Însă dacă nu suntem egoiști față de copii, ci sinceri, atunci vom educa și preda orientându-ne exact înspre această posibilitate de simțire. Atunci vom lăsa să se împlinească tocmai faptul că vom ajunge să intrăm într o relație liberă cu tânărul aflat în creștere. Și atunci vom reuși ca omul să crească în modul corespunzător, în adevărul care, într-o anumită măsură, îi este dăruit ca moștenire din lumile spirituale, ca omul să crească contopindu-se cu frumosul și ca, în această lume a existenței sensibile să învețe ceea ce este bun, pe care să îl manifeste el aici. Este de-a dreptul păcat să se vorbească despre adevărat, real, frumos și bun în sens abstract, fără a atrage atenția în mod concret care este relația în care se află acestea cu fiecare vârstă în parte.
Desigur, dragii mei prieteni, dacă se face o astfel de analiză pe parcursul doar a câtorva zile, se poate întotdeauna obține numai un mic extras din ceea ce ar trebui să ajungă la noi; noi ne putem integra doar treptat în problemele care ni se pun. Însă este adevărat că noi creștem de la sine într-un anumit mod dacă suntem aduși înspre lucruri prin intermediul puterii pe care o obținem, dacă vom privi și tot ceea ce este de natură fizic-sensibilă din punct de vedere spiritual-sufletesc, dacă vom vedea lumea privind întotdeauna și înspre om. Noi trebuie să facem acest lucru în special de pe poziția noastră de pedagogi, ca oameni cărora le este familiar tineretul; în acest sens, trebuie să ne simțim cu adevărat, înainte de toate, încadrați ca un element component în întregul lumii, în cadrul căruia procesul de dezvoltare a omenirii joacă un rol important. Din acest motiv aș vrea întotdeauna ca ceea ce simțim atunci când începe un nou an școlar să fie și străbătut de o adevărată simțire a marii noastre sarcini, să ne simțim, cu toată modestia, drept misionari ai evoluției omenirii. În acest sens, aș dori întotdeauna ca ceea ce vă spun cu o asemenea ocazie să aibă în sine și ceva asemănător unei rugăciuni pentru înălțarea spre spiritualitate, pe care să o rugăm să se pogoare asupra noastră, în noi, nu numai ca pe ceva intelectual, ci ca pe ceva viu.
Aș dori să fiți conștienți că spiritualul dintre noi se întinde ca un nor viu, însuflețit și pătruns de spirit, și să simțiți că spiritele vii însele sunt chemate prin ceea ce discutăm între noi la începutul unui nou an școlar, că înseși aceste spirite sunt chemate, implorate: ajutați-ne, aduceți spiritualitate vie între noi, picurați-o în sufletele noastre, în inimile noastre, pentru ca să putem acționa în mod corect. Dacă dumneavoastră veți simți că ceea ce punem la punctul de pornire al începutului nostru de an trebuie să fie și o trăire de sentiment, atunci veți simți o intenție legată de aceste analize, și de aceea aș dori ca, la sfârșitul acestor considerații, să adaug ceva ca o formulă de meditație. Această formulă de meditație sună în felul următor:
Noi vrem să lucrăm prin aceea că lăsăm să se reverse în munca noastră ceea ce, pornind dinspre lumea spirituală, vrea să devină în noi om, atât în mod sufletesc-spiritual cât și în mod trupesc-fizic.
