Am început ieri cu o analiză, pe care eu am numit-o cercetare a conștiinței corespunzătoare epocii în care trăim, așa cum îi este de fapt necesară profesorului și educatorului atunci când acesta se află în fața acelei vârste a copilului corespunzătoare celui de-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viață, care, în exterior reprezintă maturizarea sexuală, și de care ar trebui să se țină cont nu numai atunci când, în cadrul educației și procesului de învățământ, avem de a face cu acest moment al devenirii umane, ci pe parcursul întregii perioade de desfășurare a activităților școlare și educative. Din acest motiv a fost desemnat ca fiind necesar, în prezent, ca profesorul și educatorul să desfășoare în privința acestei vârste un fel de cercetare superioară a conștiinței, și asta deoarece, prin întregul mod în care noi înșine am fost educați și învățați în timpurile trecute, ne raportăm de fapt fără nici un fel de înțelegere la ceea ce se desfășoară în om la această vârstă.
Ne vom putea face o imagine despre ceea ce se petrece de fapt aici, dacă procedăm în modul următor: Priviți mai întâi omul în anii douăzeci, aproximativ de la vârsta de douăzeci și unu de ani și până la douăzeci și opt de ani. În știința spirituală, noi denumim această perioadă ca fiind nașterea Eului, perioada în care Eul ajunge la afirmarea sa deplină în viață. Am reliefat faptul că, pentru fată, aproximativ în jurul vârstei de paisprezece, cincisprezece ani, acest Eu se dizolvă, într-o anumită măsură, în trupul astral, și astfel încă nu este independent, în timp ce trupul astral capătă o anumită independență încă dintr-al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viață. În ceea ce-i privește pe băieți, am spus că Eul nu se dizolvă în astral, ci duce un fel de viață retrasă, și am explicat cum ceea ce ni se prezintă, pe de o parte la fete, pe cealaltă parte la băieți, de la paisprezece și până la douăzeci și unu de ani, nu este nimic altceva decât un rezultat al acestei stări lăuntrice a făpturii omului. Însă când, în aproximativ al douăzecișiunulea an de viață, Eul își intră pe deplin în drepturi, atunci situația se prezintă în așa fel încât omul îl caută pe semenul său și îl găsește; și anume la această vârstă, în deplinul sens al cuvântului, omul îl caută și îl găsește pe celălalt om. Acest lucru este caracteristic, pentru că, dacă – să spunem – un tânăr de douăzeci și patru de ani sau și ceva mai tânăr – dar nu mai tânăr de douăzeci și unu de ani – găsește pe un altul – dar nu trecut de douăzeci și opt de ani –, atunci cei doi se află într o astfel de atitudine reciprocă, încât acțiunile lor reciproce sunt pe deplin echivalente din punct de vedere spiritual, sufletesc, trupesc. La această vârstă, oamenii stau de fapt pe poziții reciproce complet egale în această interacțiune. Este de o deosebită importanță să observăm și să urmărim aceasta în viață, în special dacă vrem să fim activi pe tărâm pedagogic. Toate nimicurile psihologice care se practică de multe ori se compun, în zilele noastre, numai din tot felul de înțelepciuni verbale. În zilele noastre, dacă dorești cu adevărat să înveți să cunoști viața, trebuie să studiezi așa ceva cum ar fi această nuanță deosebită care trăiește în oameni atunci când aceștia se întâlnesc în perioada în care amândoi se află la o vârstă cuprinsă între douăzeci și unu și douăzeci și opt de ani.
Să luăm celălalt aspect: avem față în față un tânăr cu o vârstă cuprinsă între paisprezece și douăzeci și unu de ani și un om puțin mai în vârstă, între douăzeci și opt și treizeci și cinci de ani. Acești doi oameni, indiferent de sexele lor, se află într-o anumită relație, dar aceasta nu poate fi bazată pe o deplină egalitate, totuși, putem vorbi, în cazul în care sunt îndeplinite anumite condiții – despre care vom vorbi imediat – despre o înțelegere foarte importantă. Atunci când tânărul de paisprezece, cincisprezece, șaisprezece ani îl întâlnește pe omul de douăzeci și opt, douăzeci și nouă, treizeci de ani, situația se prezintă în felul următor: Ceea ce la tinerii de paisprezece până la douăzeci și unu de ani se dezvoltă mai mult trupește, prin intermediul trupului astral, mai mult în modul exterior de prezentare al felului în care se integrează în viață tinerii – încă copilăroși, prin faptul că devin mai îndemânatici sau prin faptul că au idealuri – acest întreg mod de a intra în relație cu lumea exterioară care ia naștere aici este, aș spune eu, legat mai mult de inconștientul cu care se prezintă trupescul către exterior, atunci când se dezvoltă înspre exterior; acest aspect apare într-o formă sufletească mai interiorizată la omul de douăzeci și opt-treizeci și cinci de ani. Din acest motiv, omul cu o vârstă cuprinsă între douăzeci și opt de ani și treizeci și cinci de ani este cel mai bine predestinat să simtă și să resimtă, să perceapă sufletește ceea ce se petrece într-un tânăr de paisprezece până la douăzeci și unu de ani. Și, din nou, aceștia din urmă sunt deosebit de potriviți pentru a privi către cei care se află la vârsta de douăzeci și opt până la treizeci și cinci de ani pentru că, într-o anumită măsură, ei văd acționând, într-o activitate lăuntrică, ceea ce la ei se conturează mai mult trupește, în inconștiență, către exterior.
Această relație dintre oamenii aflați la vârsta de douăzeci și opt și până la treizeci și cinci de ani și oamenii în devenire, prin urmare copiii de la paisprezece până la douăzeci și unu de ani, mai era încă prezentă într-o măsură foarte mare la grecii antici. Aceasta relație era pur și simplu percepută în mod instinctiv. Copiii greci priveau către cei mai vârstnici astfel încât ei își spuneau – desigur, într-un mod nu tocmai conștient, ci mai mult instinctiv: Aceștia au, din punct de vedere sufletesc, ceea ce noi avem în trupul exterior; iată că aici ne întâlnim, într-o formă mai cizelată, mai fină, cu ceea ce noi avem în exterior. Și grecul, când ajungea la vârsta de douăzeci și opt, douăzeci și nouă de ani, simțea o plăcere deosebit de mare față de ceea ce se dezvolta și se dezvăluia în tânărul de paisprezece, cincisprezece, șaisprezece ani. Acest mod de viață instinctivă a oamenilor, care nu era ca la noi, unde oamenii intră în relație numai în mod abstract, ci unde vârstele intră într-o relație, această viață instinctivă în care reprezinți ceva pentru un altul datorită faptului că ești mai tânăr sau mai vârstnic, această relație instinctivă este ceea ce exista într-un mod încă deosebit de puternic la grecii antici, ceva ce acționa cu adevărat între oameni.
Și acum gândiți-vă care era de fapt situația în această Grecie antică. Copilul creștea în respect față de omul de treizeci de ani, însă – când trecea peste vârsta celui de-a doilea deceniu de viață –, el simțea foarte puternic: Tu trebuie acum să-i cauți pe cei de o seamă cu tine! Asta dădea multilateralitate, interiorizare. Acest fapt conferea și vieții sociale o anumită structură. Și asta este ceea ce trebuie de fapt subliniat, pentru că astăzi, când această viață instinctivă nu mai există în oameni, noi, în calitate de cadre didactice, de pe poziția noastră de profesori și educatori, suntem în fond complet lipsiți de înțelegere în special față de vârsta care începe cu cel de al paisprezecelea, al cincisprezecelea an de viață. Aceasta nu ni se dezvăluie de sub mantia ei de mister, căci, după cum am subliniat încă de ieri, noi nu am preluat niciodată imagini și concepte care să poată acționa în așa fel în viața percepțiilor și a sentimentelor noastre încât să poată renaște din nou, într-un mod conștient, aceste instincte pe care le-am pierdut prin procesul de dezvoltare naturală la care am fost supuși. Și în cazul în care noi nu vom păși pe domeniul pedagogiei și didacticii în știința spirituală antroposofică și nu vom stimula din nou generarea în noi prin aceasta a unor astfel de subtilizări ale percepției și simțirii pe planul sentimentelor, vom genera din ce în ce mai multe prăpăstii între oamenii mai în vârstă, prin urmare și profesori și educatori, și acești copii mai mari. Și vom crea aceste prăpăstii astfel încât vom ajunge până la urmă în situația de a nu mai putea decât să ne retragem pe poziția de a ordona prin cuvânt, spunând că trebuie să se facă un lucru sau altul. Vom ajunge să contăm pe faptul că dacă noi înșine nu vom mai putea comanda în școală, va fi prezent căpitanul de poliție, despre care oamenii știu că apare dacă ei nu ascultă, dacă nu se comportă așa cum li s-a poruncit. Însă nu vom putea obține interioritatea relației dintre profesor și elevi decât dacă – oricât de teoretic ar suna aceasta – stimulăm întregul om din noi prin astfel de gânduri care trezesc din nou în noi – însă acum în mod conștient – ceea ce, cândva, oferea oamenilor viața instinctivă.
Din acest motiv v-am spus ieri: Ceea ce învățăm în zilele noastre, și anume că fiecare substanță în parte și fiecare făptură a naturii este compusă dintr-o sumă de aproximativ șaptezeci de elemente, această afirmație este valabilă pentru noi numai după ce am murit și ne aflăm în mormânt sub forma de trup neînsuflețit, ea este valabilă pentru cadavrele noastre. Ceea ce se demonstrează aici prin intermediul fizicii și al chimiei, nu are nici o legătură cu omul. Toate acestea se află într-o relație cu omul numai în măsura în care trupul său putrezește conform acelorași legi care guvernează și modul în care se comportă aceste șaptezeci și două sau șaptezeci și patru de elemente. Dimpotrivă, încă în cea de a patra epocă postatlanteană, și în special la greci, mai exista încă acea concepție asupra căreia se privește ca înspre ceva copilăresc, așa cum am discutat ieri această chestiune, care însă, dacă este corect percepută, îi oferă omului cu totul altceva, și anume imaginea conform căreia avem de a face cu cele patru elemente: focul, apa, aerul și pământul. Și eu v-am spus că grecii nu gândeau la aceste patru elemente fiind stăpâniți de imaginea grosieră a impresiilor senzoriale, a materiei oferite simțurilor, ci ei concepeau focul ca fiind ceea ce conține în același timp calitățile de cald și uscat, iar apa o gândeau ca fiind rece și umedă. Însă aceste concepte vii, pe care le legau de aceste elemente, le puteau aplica în multe situații. În primul rând, ei le puteau aplica prin aceea că gândeau în mod viu la ceea ce reprezenta pentru ei căldura, aerul, focul, apa și pământul, în care vedeau imagini, imagini determinate, clar definite. Ei le puteau aplica în modul în care are loc în om, ca urmare a acțiunii trupului eteric, amestecarea și separarea, sinteza și analiza substanțelor; ei puteau să gândească aici modul în care trupul eteric lucrează asupra trupului fizic de la naștere și până la moarte, în timp ce noi putem de fapt gândi numai ce face trupul fizic în mormânt, conform legilor noastre fizice și chimice. Așa puteau gândi grecii și urmașii lor, până în secolul al cincisprezecelea, și anume cum lucrează trupul eteric asupra trupului fizic prin aceea că el dezvoltă, după modelul focului, din punct de vedere calitativ, ceea ce este cald și uscat, prin aceea că, după modelul apei, dezvoltă recele și umedul, iar după modelul pământului recele și uscatul, ș.a.m.d.
Însă aceasta este o muncă lăuntrică cu mult mai vie, dacă analizăm omul prin prisma acestor patru elemente; căci prin aceasta suntem capabili să ne imaginăm activarea trupului eteric asupra substanțelor fizice. Și devenim cu mult mai vii din punct de vedere lăuntric dacă ne reprezentăm acestea ca pe ceva viu, în special dacă mai adăugăm și celălalt element pe care și grecii și-l mai reprezentau încă viu.
Ei își imaginau următoarele (desenează): Vedeți dumneavoastră, astăzi avem suprafața Pământului, iar pe aceasta plante verzi. Da, însă cum ne imaginăm ceea ce se petrece aici în lumea plantelor? Ajungem numai atât de departe pe cât de explicabile considerăm a fi lucrurile conform analizelor și sintezelor chimice, pe care ni le însușim în legătură cu cele șaptezeci de elemente. Restul, fie ca îl negăm, eliminându-l pur și simplu, fie că încercăm să ni-l imaginăm conform analogiei cu interacțiunea mineralelor. Ceea ce se petrece în interacțiunea clorofilei din plante cu oarecare entități exterioare atunci când planta se înalță, aceasta ar trebui – conform metodelor actuale – să ni le imaginăm ca fiind ceva ce se petrece în retortă. Nu se afirmă explicit aceste lucruri, însă peste tot pătrunde acest mod de a vedea lucrurile. Totul este privit ca și cum ar fi de natură minerală. Grecii își spuneau – chiar dacă nu exprimau în mod explicit acest lucru –: pornind dinspre pământ, din pământ, de jos în sus, acționează ceea ce este natura pământului, ceea ce este recele și uscatul; aceasta acționează aici de jos în sus, și îndată ce plantele străpung suprafața pământului ieșind deasupra, acționează, izvorând într-o acțiune liberă, planta cu verdele său, cu coloritul florilor sale, atunci acționează apa, aerul – însă așa cum și le imaginau grecii pe acestea –, și atunci acționează, cuprinzând totul în sine, focul. Aici afară acționează, amestecându-se între ele, apa și uscatul, recele și umedul, caldul și umedul, și ceea ce acționează aici conjugându-și efectele – umed și uscat și cald și rece –, aceste aspecte calitative care se întrepătrund aici, acționează pe suprafața Pământului în lumea plantelor. Acest aspect trebuie să îl urmărim și să-l analizăm. Dacă pornim de aici și ne îndreptăm privirile asupra lumii oamenilor, asupra modului în care trupul eteric al omului lucrează în interior, atunci avem ceva asemănător. Însă prin aceea că avem în fața ochilor întreaga viață a plantei, ne simțim îndemnați ca, printr-o astfel de concepție asupra lumii – aș spune – să trăim în noi înșine această viață a plantei, această viață obiectivă. Un grec simțea că acolo, afară, totul înflorește, se dezvoltă și crește și se schimbă. Și el simțea că acestea acționează și în el. Nu era ceva chiar atât de îndepărtat de ceea ce își imagina el prin acțiunea propriului său trup eteric. El își spunea: ceea ce este prezent aici în mine, sub forma unui trup eteric, nu îmi rămâne necunoscut. Desigur că eu nu îl văd în mine, însă, dacă îmi îndrept privirea înspre tot ceea ce înverzește aici, înspre tot ceea ce se află în jurul meu, mi se dezvăluie ceea ce este în mine însumi.
Și, dacă un astfel de grec ar învia din nou, nu în încarnarea sa actuală, ci sub forma de grec din vechime, iar un chimist al zilelor noastre ar merge la el și i-ar spune: Toate acestea pe care le spuneți voi sunt niște prostii. Noi am depășit de mult această fază a celor patru elemente – foc, apă, aer și pământ –, toată această reprezentare este copilărească, de fapt există hidrogen, oxigen, clor, brom, iod și așa mai departe, și așa mai departe, – și i-ar enumera aceste șaptezeci și șase de elemente, atunci grecul i ar spune: Eu nu am nimic împotriva acestei clasificări, tu poți face acest lucru, însă acesta nu este decât un mod specializat de a privi ceea ce eu înțeleg prin rece și uscat, ca acțiune a pământului. Însă tu nu ai ajuns mai departe decât până la specializarea recelui și a uscatului. Cât despre apă, foc și aer tu nu înțelegi absolut nimic. Tu habar nu ai ce se petrece acolo afară, în lumea plantelor. Despre elementul eteric pe care îl porți tu însuți în tine nu știi nimic. Tu nici nu poți vorbi despre lumea plantelor. Căci, cu ceea ce enumeri tu în cele șaptezeci și șase de elemente ale tale, tu nu ai nici un fel de noțiune referitoare la ceea ce acționează în lumea plantelor.
Dumneavoastră trebuie numai să simțiți cum cuvintele noastre devin vii, dacă simțim în lăuntrul omului același lucru ca în această întreagă lume care înverzește, dacă aceasta nu rămâne pentru noi ceva ce nu putem înțelege. Și dumneavoastră puteți fi foarte siguri că, dacă acest sentiment devine din nou atât de viu încât să fie preluat în educație, atunci aceasta nu va acționa într-o relație abstractă cu sufletul doar prin aceea că va străbate cuvintele noastre sub forma unei nuanțe lăuntrice, sufletești, ci aceasta va reda și culoarea fețelor. Adică va transforma întregul om până în exterior, va avea un efect cu mult mai armonios. Chiar și vocea cadrelor didactice va avea un sunet cu mult mai sănătos. Ea va acționa complet altfel, fără să țineți cont de altceva. Căci toate aceste pedagogii artificiale, în cadrul cărora se spune că trebuie să facem asta așa și așa, că trebuie să fie așa și așa, nu sunt în fond decât plante de seră. Trebuie să se cultive ceea ce reprezintă pedagogie adevărată. Ea trebuie să fie preluată prin formarea de imagini, prin sentimentele noastre, așa cum sunt preluate de noi în mod natural lucrurile care acționează în sânge, în nervi, care cresc împreună cu noi prin organizarea noastră.
În fond, este deja începutul greșelii, dacă vom considera că îi putem spune cuiva: acest lucru trebuie făcut așa și așa. Căci este de fapt același lucru cu a începe să îi spunem unei sobe: Tu ești de fapt așezată în colțul camerei și este de datoria ta de sobă să faci căldură – de fapt începem să facem ceva în acest sens, dacă avem o astfel de pedagogie artificială. În sobă punem lemne și apoi le aprindem. O pedagogie are nevoie de o cunoaștere adevărată și corectă a omului, care să și devină vie în întregul om, care să pătrundă în simțirea noastră, dar și în voința noastră. Este necesar ca noi să creăm o astfel de cunoaștere referitoare la oameni.
Și grecul nu a privit numai ceea ce se petrecea afară, în lumea plantelor, el a privit și în sus, înspre depărtările lumii, și a perceput acolo mai întâi planetele care se rotesc, după cum spune el, de la Lună și până la Saturn. Apoi el și-a îndreptat privirea mai departe, înspre lumea stelelor, și acolo a avut impresia următoare: dacă stau aici, pe Pământ, cu lumea plantelor care mă înconjoară, atunci mă pătrunde acțiunea focului, a aerului și a apei. Lumea plantelor este pătrunsă de efectul acțiunii focului, aerului, apei. Ceea ce văd în această acțiune ritmizează și în mine însumi. Eu, de fapt, port întregul an în mine căci, așa cum acolo, afară, în înverzire și în veștejire se armonizează cu lumea plantelor uscatul și umedul, așa cum acționează acolo caldul și recele, tot așa procedează și trupul meu eteric cu mine, numai că eu port în mine o lume întreagă, astfel încât ceea ce acolo afară se desfășoară într-un larg interval de timp, în mine se petrece conform unor ritmuri mai scurte. Grecul se simțea o făptură vie în această lume. El se simțea ca aparținând ființei pământului. El își spunea: Acolo unde sunt plantele, acolo începe totul, apa, aerul, focul, pământul, care se întrepătrund. Etericul merge în sus, cu efectele sale; însă acum îi vine în întâmpinare, din spațiul cosmic, radiază dinspre exterior spre interior, venindu-i în întâmpinare în foc, în aer, în apă ceea ce este efectul acțiunii stelare, ceea ce, mai întâi, este acțiunea planetară. Eu aș avea, ce i drept, un trup eteric, însă dacă nu ar fi această acțiune planetară, în mine s-ar forma plante. Nu s-ar putea forma, de exemplu, creierul mare (encefalul), dacă nu ar acționa din afară puterile lui Saturn; nu s-ar putea forma în mine laringele, dacă nu ar acționa din afară Marte, nu s-ar putea forma inima dacă nu ar radia alte puteri din exterior. Și grecul gândea în felul următor: din afară radiază numai puterile către interior. Înspre afară radiază etericul și, din depărtări cosmice nedefinite, radiază, modificate ca urmare a efectului prezenței planetelor, puterile care creează în mine ceea ce iese în afară, prin intermediul lumii plantelor. Și grecul simte: Eu nu aș avea creierul mare, nu aș avea laringele, nu aș avea inimă, nu aș avea stomac dacă, acolo afară, nu ar fi Saturn, Marte, Soarele, Mercur. Astfel se simțea el, prin intermediul organelor sale, ca ținând de depărtările lumii, așa cum, în trupul său eteric, se simțea ca aparținând focului, apei, pământului, aerului. Într-o anumită măsură, el vedea focul, apa, pământul și aerul ca fiindu-i cele mai apropiate elemente. Și el vedea puterile care acționau împreună în așa fel încât a devenit posibilă existența inimii, plămânului și așa mai departe.
Da, aceasta făcea ca grecul să se simtă deja prin trupul său nu numai o rezultantă a Pământului, ci și o creație a cosmosului exterior, astfel încât el își spunea: eu stau lângă plantă, însă în mine acționează puterile cosmosului. Acestea pătrund și în plantă, însă, în cazul ei, ele acționează dinspre exterior. Ele nu pot să intre, să pătrundă până în interior, să le organizeze. În mine, ele pătrund în tot ceea ce am în comun cu animalul. Și eu pot urmări influența zodiacului în organizarea a ceea ce pătrunde aici în interior dinspre spațiul cosmic. Acum am închis sfera în care pot observa tot ceea ce pătrunde în specificul meu animal și în animalicul animalelor din jur. Eu urmăresc animalele, le analizez în diferitele lor forme, de exemplu leul. Da, am aici, în statura leului, o anumită acțiune comună a planetelor cu ceea ce este esență a stelelor fixe, care se întrepătrund în acțiune. Atunci, învăț să înțeleg de ce leul este clădit așa cum arată el. Eu învăț să înțeleg de ce un alt animal arată așa și așa. Eu învăț să cunosc elementul animal din jurul meu, învăț să cunosc trupul astral. Eu îl simt în mine, așa cum înainte am simțit elementul vegetal și elementul eteric. Împreună cu animalele Pământului, eu nu sunt numai un locuitor al Pământului, ci și a ceea ce pulsează în spațiul cosmic, datorită faptului că există stelele.
Da, iar aceasta dă din nou, din punct de vedere al simțămintelor, ceva ce pătrunde omul prin aceea că el își spune: Într-adevăr, eu văd în jurul meu entități, care sunt formate conform unor legi minerale; însă eu nu mă încadrez aici, iar ceea ce este plantă și animal nu se încadrează nici atât. Eu nu pot ființa pe Pământ doar prin puterile care vin din Pământ. Această stare de a se simți în întregul spațiu cosmic creează, în general, ceea ce trăia în grec, însă la el aceasta se petrecea încă în mod instinctiv.
Eul era de asemenea căutat ca acționând în afara zodiacului, în afara sferei prin care este delimitat zodiacul, ca fiind ceva în întregime spiritual, pentru care nu putem găsi nici un fel de corelație sensibilă în afară de imaginea sferei solare. Atunci ajungem la imaginea Soarelui care exista în vechime, și care de fapt a devenit puțin decadentă deja în vechea Grecie –, care însă exista din timpuri mai vechi.
Fizicienii și astronomii noștri, aceștia își imaginează că undeva departe, în spațiul cosmic, la o depărtare de douăzeci de milioane de mile față de noi, există o sferă mare de gaz. Aceasta arde și, din această uriașă sobă cosmică, din această uriașa sobă cu gaze, care în plus nu are nici pereți, radiază lumină și căldură în toate direcțiile. Este de la sine înțeles că aceasta este o reprezentare pe măsura unui specialist, și nu a unui diletant. Însă, aceasta este situația, în zilele noastre trebuie să fii specialist pentru a avea o astfel de imagine. Dumneavoastră vă veți apropia de adevăr în această privință, dacă vă veți imagina următoarele: gândiți-vă că ați sta numai în lumină. Peste tot ar fi lumină. Însă nicăieri nu ar exista vreun obiect care să reflecte lumina înspre dumneavoastră. Atunci, lumina nu s-ar întoarce de nicăieri spre dumneavoastră: prin urmare, în acest spațiu umplut de lumină, ar fi complet întuneric. Nu ați vedea nimic, și ar fi complet întuneric. Dacă ar fi numai lumină, ar fi total întuneric. Lumina se întoarce numai dacă este receptată undeva, altfel nu ar putea fi nicăieri văzută. În spațiul umplut de lumină este total întuneric. Acest lucru era reprezentat, într-o vreme mai bună, la modul că se știa că, acolo sus, nu se află acea uriașa sobă de gaz, și că acolo nu este numai spațiu gol, ci acolo este mai puțin decât spațiu, mergând de la spațiu înspre negativul său. Fizicienii noștri ar fi extrem de mirați dacă ar putea merge acolo sus: în locul unde ei consideră că se află mingea de gaz, nu este nici o minge de gaz, nu este nici un spațiu, acolo este spațiu lăsat liber, este o putere care absoarbe spațiul. Acolo există un spațiu lăsat liber. Peste tot este spațiu, spațiu și așa mai departe. Însă acolo este spațiu negativ, mai puțin decât spațiu. Trebuie doar să ne putem imagina ceva care să fie desemnat prin cuvintele „mai puțin decât spațiu”. – Deocamdată, oamenii își pot imagina doar ceva care este mai puțin decât nici un ban, și care sunt desigur datoriile.
Însă spațialitatea are o limită, și negativ-spațialul absoarbe lumina; prin acest gol negativ, ea nu poate trece; este reflectată, și de-abia prin aceasta devine vizibil Soarele. Peste tot este lumină. Iar Soarele nu este nimic altceva decât o entitate reflectantă, un aparat de reflexie pentru lumina care este răspândită peste tot. Și, conform punctului de vedere al vechilor greci, această lumină își are originea încă mai departe decât vă închipuiți că este situat zodiacul; aceasta vine din depărtările spațiului cosmic, nu din spațiul de aici. Însă aici este receptată și este vizibilă datorită Soarelui; și, de aceasta, acțiunea Eului este legată de ceea ce este superior efectului acțiunii planetelor. Soarele are ceva de a face cu Eul, ca urmare a faptului că este mai puțin decât un spațiu, că este mai gol decât un spațiu gol, că acolo, afară, unde este Soarele, încetează într-o anumită măsură toată materialitatea, iar spiritualitatea se răsfrânge. Din acest motiv se simțea grecul atât de înrudit cu Soarele, pentru că el înțelegea totul în mod spiritual.
Până prin secolul al șaselea, mai exact până la mijlocul celui de al patrulea secol de după Christos, a mai pătruns în conștiența Occidentului ceva dintr-un sentiment viu al acestei stări de „a intra în spiritualitate”, atunci când se privea în sus, înspre cosmos. Și, din acest motiv, ceea ce este descris prin acest fel de contemplare nu este descris sub forma planetelor exterioare, ci prin ierarhiile care, ca făpturi, mișcau ceea ce, în exterior, se manifesta ca lume a planetelor. Trebuie să avem această percepție, imagine vie, și atunci vom ajunge să ne simțim, ca oameni, cu totul altfel în lume.
Dacă analizăm acum lumea animală din acest punct de vedere, ne spunem: Aceasta este într un interior, care creează în noi organele. Când văd afară animalele, le văd închise în formele lor. Dar eu nu am devenit o astfel de formă. Eu nu arăt ca un leu, nu arăt ca un taur, ca boul sau ca porcul, ci toate acestea sunt conținute în mine în formă de sinteză. Eu le port în mine pe toate acestea. Dacă, prin acțiunea Soarelui, nu aș fi ajuns la un echilibru al tuturor acestor aspecte, atunci aș fi de fapt un individ în care se regăsește, într-un mod dezordonat, haotic, întreaga lume animală. Toate acestea au fost nivelate, aduse în echilibrul trupesc prin intermediul acțiunii Soarelui. Și ce s-a obținut prin faptul că eu port de fapt în mine predispoziția pentru toată lumea animală, însă în mod reprimat? Prin asta pot gândi forme, pot gândi imaginațiuni. Animalele sunt clădite înspre exterior conform unor imaginațiuni; ele sunt imaginațiunile vii, sunt imaginațiuni în mișcare. Lumea imaginativă îmi este întru totul vizibilă în exterior, prin aceea că îmi îndrept privirea înspre lumea animală. Însă aceleași forme sunt și în mine. Ele sunt în mine ca imagini ale gândurilor prin aceea că eu nu am devenit conform lor în exteriorul meu, eu nu am devenit manifestare spațială a lor.
Dacă am merge încă și mai mult înapoi în timp, să spunem pe vremea lui Thales, atunci am mai găsi în acele școli ale misteriilor și la aceia care au învățat în ele o știință limpede, așa cum mai străbate până la noi de la Platon, în scrierile sale esoterice, o știință limpede care se exprimă în felul următor: Ce este logica? Zoologia este logica vie; căci, dacă ceva ajunge într o formă spiritual abstractă, lucru către care tindem – ceea ce este exprimat în lumea animală și care se armonizează reciproc în noi –, atunci în noi ia naștere jocul viu al gândurilor; în jocurile gândurilor noastre sunt impulsurile lumii animale și logica este zoologie. Apoi însă, a urmat socratismul lui Aristotel, unde nu exista nici o conștiență asupra acestor lucruri. Și atunci se făcea logica abstractă, atunci se făcea dintr o relație de selecție a apropierii spirituale relația judecății, se constituiau relațiile abstracte dintre un concept și altul, așa cum sunt acestea exprimate în logica lui Aristotel, care îl poate aduce la exasperare pe omul care are ceva de a face cu ea, pentru că nu poate fi abordată de nicăieri.
Astfel, noi simțim, gândim, creăm imagini ale conceptelor, pentru că de fapt purtăm în noi ceea ce este răspândit acolo, afară, în lumea animalelor. Da, dacă dezvoltăm aceasta, ne integrăm cu totul altfel în lume. Atunci, vrerea și simțirea sunt vivifiate într-un cu totul alt mod. Atunci ne simțim înrudiți cu regnurile naturii. Și atunci dobândim treptat un sentiment pentru ce înseamnă de fapt că în noi acționează și ceva astral, și nu numai ceva eteric. Dacă nu dobândim conceptele abstracte, atât de răspândite în zilele noastre, ci primim această stare de a fi stimulat lăuntric, într-un mod viu, prin formele pozitive, și apoi îl avem în fața noastră pe tânărul în vârstă de paisprezece, cincisprezece ani, atunci învățăm cum să-l observăm pe acest om de paisprezece până la cincisprezece ani. Atunci, prin ceea ce receptăm lăuntric, ochiul și urechea sunt conduse înspre modul în care ne comportăm în următoarea oră. Ochiul este condus și direcționat, urechea este condusă și direcționată și noi suntem stimulați să observăm de-abia prin ceea ce ne întâmpină la omul în vârstă de paisprezece până la cincisprezece ani. Dacă nu avem aceasta, dacă nu ne pătrundem de o astfel de știință spirituală care să coboare până în sentiment, atunci desigur că vom sta în fața tânărului de paisprezece, cincisprezece ani cam – și voi folosi aici o expresie utilizată de oameni în tinerețea mea – ca vițelul la poarta nouă*.
*În original: ca boul în fața Duminicii, după ce a mâncat toată săptămâna iarbă – nota trad.
Este ceea ce trebuie să aducem în cultura noastră, în civilizația noastră, în știința noastră, pentru ca acestea să fie de fapt ceva, pentru a fi o realitate, pentru a nu fi numai o sumă goală de nume, numai un nominalism, pentru a aprinde și înteți în noi ceva real. În felul acesta vom observa, vom urmări apoi omul. Însă, în acest sens, nu ne referim la faptul că ar trebui să ne apropiem cu șiretenie de om și să ne notăm cum este el. Căci acestea rezultă ca de la sine. Noi ajungem să ne formăm o judecată, o părere despre fiecare copil în parte, pe care nu trebuie să o exprimăm în cuvinte, pentru că o avem vie în lăuntrul nostru. Atunci o putem ridica în conștiență și vom acționa în clasă în conformitate cu aceste numeroase judecăți care trăiesc și se tălăzuiesc în noi, la fel cum în adevăratele forme ale gândurilor trăiește întreaga lume animală. Gândiți-vă dumneavoastră, dacă ar trebui să știm toate acestea, dacă ar trebui să ne fie limpede cum mănâncă leul mielul, dacă ar trebui să aducem toate acestea la suprafața conștienței, cum ar fi? – La fel, noi nu putem crea judecăți referitoare la tot ceea ce trăiește împrejurul nostru. Nu le putem aduce pe toate la o conștiență explicită. Însă ele pot să existe. Noi putem acționa orientându-ne în acest sens. Noi ne aflăm printre elevi, și acționăm în conformitate cu cele spuse acum, dacă nu am pornit de la cunoștințe, de la o știință care să ia în seamă numai concepte abstracte și legi abstracte ale naturii, și care nici măcar nu ajunge în situația de a ridica privirea înspre astfel de lucruri. Desigur că acest lucru este de la sine înțeles, dacă oamenii își imaginează că acolo, afară, în spațiul cosmic, fierbe acea mare sobă, fără de pereți; în această situație, ei nu vor ajunge nici la o mai bună cunoaștere a oamenilor.
Astfel că trebuie să intervină marea cercetare a conștiinței, care constă în aceea ca noi să ne spunem că dacă nu lucrăm din toate puterile în sensul de a realiza o pătrundere din punct de vedere al științei spirituale a ceea ce este instinctiv în noi și a vieții noastre spirituale și a vieții noastre sentimentale, a vieții percepțiilor noastre, atunci nu mai înțelegem copilul aflat la vârsta de paisprezece, cincisprezece ani. Vom învăța să-l înțelegem de-abia atunci când vom reuși să avansăm către o astfel de concepție. La aceasta se face referire atunci când se spune că antroposofia însăși este o pedagogie; căci ea devine pedagogie atunci când ajunge în situația de a putea educa. Și nu trebuie decât să fie extras din sufletul uman ceea ce este depus prin antroposofie în sufletul omului, dacă este să se ajungă la pedagogie. Eu aș spune că trebuie doar să se confere o direcție pedagogică la ceea ce se găsește în fiecare om, și astfel cunoașterea antroposofică a omului devine prin aceasta și pedagogie.
Le-am spus ieri celor care au clasa a zecea, că ar trebui să înceapă cu o anumită cunoaștere a omului. Da, aceasta este ceea ce vrea să reprezinte o astfel de cunoaștere a omului, să reașezăm omul în întregul spațiu cosmic după trup, suflet și spirit. De fapt, dacă suntem adevărați pedagogi în acest domeniu al cunoașterii omului, ar trebui să luăm în mână fiecare carte de anatomie, de fiziologie, în așa fel încât să știm că ne informăm referitor la ceea ce s-a realizat printr-o muncă de secole, lipsită însă de spirit. Dar aceste cărți trebuie să fie numai informative, iar noi nu avem niciodată voie să omitem a revărsa în aceste cărți informative, ceea ce putem extrage din antroposofie. De-abia prin asta se luminează ceea ce reiese din aceste informații, adică exact din lucrurile adesea utilizate. Dumneavoastră trebuie să aveți o cu totul altă atitudine față de literatură, comparativ cu poziția pe care o au ceilalți. Cu siguranță că va trebui să auziți practic atunci judecăți de genul că ați fi cu nasul pe sus și așa mai departe. Însă, în zilele noastre, trebuie să suportăm astfel de lucruri. Trebuie să suportați să vedeți în tot ceea ce vă oferă în zilele noastre știința noastră, cultura noastră, doar o bază necesară informării, la fel cum grecii antici, dacă ar renaște vreunul dintre ei, poate că s-ar referi la chimie și ar spune: Ceea ce, pe de o parte, știu eu despre pământ, și anume că el este uscat și rece, că acționează asupra plantelor, aceste aspecte tu le specializezi. Este interesant să înveți să le cunoști în amănunt, însă tu nu știi nimic despre acțiunea generală, tu nu ai idee decât despre un sfert din marele tot. Noi trebuie să ne întoarcem din nou la o astfel de cunoaștere care să pătrundă în sentiment, simțământ și voință, care să ne pătrundă în întregime ca oameni și care, pe plan sufletesc și spiritual, să reprezinte ceva asemănător sângelui pe plan trupesc; atunci, ca urmare a faptului că devenim altfel de oameni, vom deveni și buni profesori. Statutul de cadru didactic nu poate suporta acea stare de a fi un automat al omenirii, care a luat naștere ca urmare a faptului că au fost inventate tot felul de „plante de seră” reprezentând tot felul de pedagogii artificiale. Acum se experimentează chiar – pentru că se dorește să se ajungă la concepte personale – se experimentează modul în care se desfășoară amintirea, se experimentează modul în care funcționează voința, chiar și cum decurg gândurile. Da, acestea sunt într-adevăr jocuri foarte drăguțe, din care cu siguranță că va și ieși ceva. Nu trebuie să ne opunem jocului, atunci când este vorba despre copii sau despre laboratoare, însă este vorba despre a se lupta împotriva îngustării câmpului de vedere, fenomen care este generat prin aceasta.
