La sfârșitul conferinței de ieri am încercat să vorbesc despre dezvoltarea memoriei. Veți putea remarca, tocmai în legătură cu dezvoltarea memoriei, că oamenii de astăzi iau prea puțin în considerare, în principiile de educație și instruire pe care le promovează, ceea ce pentru o adevărată cunoaștere a ființei umane se dovedește a fi consecința și transformarea anumitor impulsuri într-o epocă ulterioară a vieții. Astăzi se întâmplă același lucru în multe domenii, astfel că adultul încearcă să-și facă o idee clară despre modul în care e alcătuit organismul său, despre modul în care e structurată viața sa sufletească și el presupune atunci în mod absolut inconștient – nu afirm deloc că aceasta se petrece într-o stare de conștiență deplină –, el presupune că ceea ce i se pare comod și just pentru el, ca adult, trebuie să fie realizat și cu copilul.
Dar se ajunge tocmai din această cauză la niște situații false în privința copilului. Reflectați numai la aspectul următor: trebuie să-l tratăm pe copil conform cu propriile lui forțe interioare de evoluție; or, în această perioadă a copilăriei, el cere, în mod incontestabil, anumite lucruri, de exemplu, în sensul cel mai larg, ceea ce am descris drept sentiment al autorității. Copilul cere, într-adevăr, prin natura sa, ceea ce trebuie să luăm în considerare fără întârziere și, de asemenea, în creșterea sa specifică. Luați, de exemplu, cazul cuiva care, la patruzeci de ani, simte că din adâncurile sufletului său urcă la suprafață o amintire. Și ceea ce urcă din adâncurile sufletului său poate a fost ceva primit la vârsta de opt sau nouă ani de la dascălul și educatorul pe care îl iubea. În acea perioadă, el nu putea face altfel decât să preia acest lucru ca pe ceva pe care îl reții, căci înțelegerea interioară a unui asemenea lucru nu apare, poate, decât la patruzeci de ani – deși astăzi oamenii nu cred așa ceva. Dar nu putem aștepta până la patruzeci de ani pentru a afla aceste lucruri; și tocmai de aceea dezvoltăm la vârsta potrivită nevoia de autoritate. Dar atunci când ceea ce am primit la opt ani pe bază de autoritate reapare la patruzeci de ani și este văzut într-o nouă lumină, datorită experiențelor trăite în contact cu lumea exterioară, atunci acest proces, legat de impresia unui anumit sentiment lăuntric de viață, conferă un nou dinamism ființei umane în ansamblul ei. Cu ocazia unui asemenea proces se dezvoltă o forță interioară de care avem, cu siguranță, nevoie în cursul ulterior al vieții. Și atunci când există multe asemenea lucruri pe care le-am primit în virtutea sentimentului autorității și care pot răsări în acest fel din organism sub influența unor împrejurări ulterioare ale vieții, atunci avem în noi înșine pentru toată viața multe izvoare înviorătoare. Mulți oameni din zilele noastre îmbătrânesc atât de prematur, sufletește și trupește, deoarece le lipsește un asemenea izvor întineritor, căci deja de multă vreme oamenii nu mai acordă atenția cuvenită formării a ceea ce în perioada școlară nu poate fi încredințat decât memoriei, căci aceste lucruri trebuie să fie primite cu încredere, pe baza sentimentului autorității.
Așa cum am spus deja ieri, avem cu adevărat multe ocazii de a cultiva și facultatea înțelegerii, alături de ceea ce am încredințat memoriei. Dar e absolut necesar, pentru perioada copilăriei dintre schimbarea dentiției și pubertate, să folosim o metodă justă și în ceea ce privește dezvoltarea memoriei, căci în cursul ulterior al vieții vor exista multe lacune, dacă nu am avut grijă să dezvoltăm memoria în acest fel.
Dacă aș vorbi cu gândul să produc plăcere, într-un fel sau altul, prin cuvintele mele, aș spune multe lucruri altfel. Dar tocmai că eu nu vreau să spun decât lucruri ce rezultă dintr-o cunoaștere a ființei umane obținută printr-o cercetare antroposofică ce se întinde pe mai multe decenii și de aceea, în comparație cu concepțiile deosebit de răspândite în epoca noastră, multe lucruri trebuie să pară, desigur, paradoxale. Multe lucruri vor părea, poate, demodate, multe altele vor părea prea noi. Toate acestea nu pot fi luate în considerare, ci noi trebuie numai să vedem dacă lucrurile se susțin sau nu în fața unei cunoașteri autentice a ființei umane. Când observăm epoca actuală, trebuie să mărturisim, în privința cunoașterii din epoca actuală a ființei umane, că această cunoaștere a fost cucerită, în realitate, cam tot așa cum am vrea să ne cucerim o cunoaștere despre un ceas privindu-l doar din exterior. Cineva poate învăța, desigur, să spună cât e ora, cu ajutorul acestui ceas; poate învăța, de asemenea, să spună dacă ceasul e din aur sau din argint, dar nu va deveni în acest fel ceasornicar. Ei bine, ceea ce numim astăzi biologie, fiziologie, anatomie, nu este altceva decât o viziune a ființei umane pornind din exterior. Natura umană nu devine absolut transparentă decât atunci când înțelegem bine ființa umană ca trup, suflet și spirit. Dar numai o cunoaștere a trupului, sufletului, spiritului ne dau, de asemenea, posibilitatea de a ne comporta față de om în mod adecvat. Astfel, doar o cunoaștere autentică a ființei umane ne permite să facem o apreciere corectă în legătură cu o problemă care nu poate fi privită într-o lumină justă decât în acest context: problema stării de oboseală a elevului.
În zilele noastre, această problemă se pune astfel: se fac experiențe asupra felului în care se obosește copilul la o materie sau alta și apoi se urmărește organizarea procesului de învățământ în funcție de aceste rezultate și se fac cercetări pentru a se cunoaște din ce cauză un anumit lucru îl obosește prea mult pe copil. Dar, în realitate, pretutindeni în lume, această problemă este pusă în mod eronat. Dacă ai ajuns la o cunoaștere autentică a ființei umane, nu poți pune problema în acest fel. Reflectați cu adevărat la ceea ce am subliniat tocmai zilele trecute: pentru vârsta școlară, întreaga instruire și educație trebuie să fie orientate în așa fel încât să meargă în sensul a ceea ce este ritmic, în sensul a ceea ce este muzical, așadar, în așa fel încât să se adreseze în principal sistemului ritmic și circulator.
Iar acum, vă pun întrebarea: oare sursa oboselii se află în sistemul ritmic și circulator, așadar, în omul median, care este, în esență, în prim-plan la vârsta școlară? Nu, dvs. respirați tot timpul cât dormiți, respirați de la naștere până la moarte, circulația dvs. funcționează de la naștere până la moarte. Acestea nu se întrerup niciodată din cauza oboselii, căci ar fi grav dacă s-ar întrerupe din cauza oboselii. În cadrul unei autentice arte a educației, noi facem apel tocmai la organele care nu sunt atinse de oboseală și, astfel, o metodologie care se întemeiază pe o cunoaștere a ființei umane situează acest aspect al oboselii pe o cu totul altă bază.
Unde se află, în realitate, sursele oboselii în ființa umană? Ele se află în sistemul capului și în sistemul membrelor. Acestea trebuie să fie examinate, dacă vrem să cunoaștem oboseala în esența ei. Și oboseala este de o anumită natură dacă provine din sistemul capului, și de altă natură dacă provine din sistemul membrelor.
Ceea ce acționează asupra organismului în ansamblul său pornind din sistemul capului acționează favorizând depunerea de produse ale sistemului metabolic și impregnând ființa umană cu tot soiul de depuneri de săruri. Este un element care acționează asupra sistemului respirator și circulator, dar care este cauză a oboselii pentru că se află în relație cu lumea exterioară, pentru că depinde de lumea exterioară într-un mod neritmic, nemuzical, în timp ce ritmurile respirator și circulator sunt legate atât de intim de organizarea trupească, încât ele au, prin propriile lor legi, un echilibru în sine. Ceea ce formează un sistem închis nu se poate obosi, cel puțin nu în mod considerabil. Prin niște măsuri inadecvate, care distrug, la copil sau chiar la adult, ritmul, noi putem provoca boala. Dar trebuie să fim pe deplin conștienți de faptul că sistemul care intră în considerare pentru o artă a educației conformă cu natura ființei umane, acesta nu se obosește absolut deloc.
Sistemul metabolismului și al membrelor, acesta, într-adevăr, se obosește. Puteți observa acest lucru dacă priviți un șarpe care tocmai a mâncat. Sistemul metabolismului și al membrelor se obosește, sau cel puțin are în el sursa oboselii pentru întreaga ființă umană. El se obosește în alt fel decât sistemul capului. Sistemul capului acționează depunând săruri, depunând incluziuni minerale în organism. Sistemul metabolismului și al membrelor acționează asupra ființei umane prin faptul că se străduiește întotdeauna să-l dizolve prin căldură. El acționează în sens opus, dar modalitatea sa de a acționa este de-așa natură că nu depinde de ritmul interior, ci de ceea ce fac eu în lumea exterioară cu membrele mele și cu sistemul meu metabolic intern, când mănânc și beau. Și acest lucru, foarte adesea, îl fac tot într-un mod neregulat, căci foarte puțini oameni se supun unui ritm absolut în ceea ce privește hrana și băutura. Acesta este polul opus care, ca să spunem așa, provoacă oboseala în ființa umană.
Ce rezultă de aici? De aici rezultă că toată problema oboselii trebuie să fie situată pe o altă bază, că trebuie să punem întrebarea: când copilul se obosește prea repede, oare ce greșeală am comis? Nu trebuie să ne mulțumim a presupune a priori că instruirea a fost făcută în mod just. Și acum, se observă: după o jumătate de oră, copilul face, la un rând, cu atâtea greșeli mai mult decât acum o jumătate de oră; sau se observă: copilul reține, după o jumătate de oră, un număr mai mic de cuvinte care nu au o legătură de sens între ele, decât înainte cu această jumătate de oră. Dar nu în acest fel ne vom putea apropia de natura adevărată a ființei umane, ci numai dacă știm să punem vieții întrebările juste. Întrebarea justă cu privire la oboseală este aceasta: când oboseala se manifestă prea curând, înseamnă că am supraîncărcat sau sistemul nervos, sau sistemul metabolismului și al membrelor; atunci, desigur, trebuie să avem grijă să nu le supraîncărcăm. Dar nu trebuie să credem că acest lucru poate fi obținut doar printr-o repartizare diferită a materiilor de învățământ, căci gimnastica, de exemplu, nu poate acționa cu adevărat asupra capului și, în schimb, socotitul nu acționează în mod direct asupra metabolismului, ci acționează asupra acestuia în mod indirect. De aceea, nu se pune problema de a evita oboseala printr-o repartizare a materiilor în ceea ce privește folosirea timpului, ci doar prin faptul că în perioada școlară dăm o formă artistică întregului proces instructiv-educativ, în așa fel încât să ne adresăm în mod efectiv sistemului care nu se obosește – așa cum am arătat – și să antrenăm prin aceasta, în mod adecvat, și celelalte sisteme, sistemul capului și sistemul metabolismului și al membrelor.
Vedeți, așadar, că întrebarea care poate fi pusă în mod frecvent pornind tocmai de la prejudecata epocii actuale în legătură cu o anumită metodă precisă de educație nu poate fi pusă când e vorba de pedagogia Școlii Waldorf, tocmai pentru că aceasta se bazează pe o cunoaștere autentică a ființei umane în întreaga ei amploare. Și, deoarece se străduiește să facă lumină și în privința elementului spiritual și sufletesc al ființei umane, ea poate, de asemenea, să aprofundeze cu adevărat niște metode de învățământ care au în vedere ființa umană în ansamblul ei.
Se pune problema, de exemplu, să vedem clar că sistemul-cap al ființei umane poartă, de fapt, în el forțele care, mai ales în copilărie, apoi din ce în ce mai puțin, pătrund și fortifică întreg organismul uman, pe care ele îl formează și-l modelează. Ființa umană a adus în această lume, prin naștere sau concepție, în facultățile sale înnăscute, ceea ce acționează în acest organism sub formă de gânduri ordonatoare. S-a ajuns la punctul în care acest sistem este organizat în așa fel încât să fie în măsură să dea o formă ființei umane. Dacă sistemul capului n-ar intra în contact cu lumea exterioară, dacă ritmul ființei umane n-ar fi perturbat din această cauză, atunci ceea ce a intrat în cap prin naștere s-ar adapta – dacă pot spune astfel – organizării materiale a ființei umane. Ființa umană s-ar revărsa în întregime în organizarea sa materială. Aceasta ar lua-o total în stăpânire, ea ar fi absorbită total și n-ar mai putea găsi legătura cu lumea spirituală. Ființa interioară ar deveni din ce în ce mai artificială, dar ar fi ruptă de lumea spirituală. Pe de altă parte, dacă ființa umană nu ar fi integrată în lumea exterioară prin sistemul metabolismului și al membrelor, ea n-ar ajunge să încălzească, să înflăcăreze ceea ce, prin acțiunea care emană de la sistemul capului, ar fi din ce în ce mai perfect, din ce în ce mai artificial.
Sunt cei doi poli opuși. În realitate, capul ne rupe în permanență de lumea spirituală, deoarece el modelează corpul nostru în așa fel încât, pe baza acestui corp, noi nu ne putem găsi relația justă cu lumea spirituală; căci capul și ceea ce conține el și-au terminat evoluția în perioada existenței prenatale, iar ceea ce materializează capul în noi este în permanență dematerializat de către ceea ce se găsește în forțele omului metabolismului și al membrelor. În acest fel este creat echilibrul în sistemul nostru material. Iar între cei doi poli se află ceea ce constituie un fel de sistem autonom, sistemul ritmic, sistemul respirator, sistemul circulator, un fel de lume închisă în sine, un fel de veritabil microcosmos, dar care are nevoie ca sistemul capului să nu acționeze într-un mod atât de extrem cum se întâmplă în anumite condiții, când plămânul este traversat de tot felul de principii structurante care nu-și au locul aici. Percepem atunci acest lucru în fibrozele pulmonare, în neoformațiunile pulmonare, pe care le au persoanele bolnave de plămâni.
Pe de altă parte, ființa umană are, în schimb, nevoie de acest pol opus care provine din sistemul metabolismului și al membrelor și care dizolvă, de fapt, din nou ceea ce capul tinde să durifice. Acest lucru este important și pentru medicină; căci dacă recunoaștem legătura dintre ceea ce provine din cap și ceea ce provine din sistemul metabolic, vom putea trata, de exemplu, pornind de la sistemul metabolic, multe boli care se manifestă în laringe, trahee-arteră, adică în plămân, deși ele provin din cap. Oamenii sunt uimiți atunci când, în special în bolile de copii, dacă se manifestă o tulburare în organele superioare, tratăm totul modificând metabolismul și atunci se petrece o adevărată vindecare. Ființa umană este, într-adevăr, un întreg și trebuie să fie tratată ca un întreg. Acest lucru se manifestă în toate domeniile, atât în domeniul unei terapii cu adevărat raționale, ca și în domeniul artei educației și instruirii.
Vă rog să luați în considerare faptul că, în ciuda marilor progrese realizate în domeniul cunoașterii în decursul ultimelor secole, nu s-a putut realiza nimic vrednic de luat în seamă în cunoașterea ființei umane, deoarece metodele de cunoaștere moderne nu se aplică, de fapt, decât la fizic-eteric, la ceea ce este exterior. Dar atunci când vrem să practicăm arta educației tocmai pentru această perioadă a copilăriei ce urmează după cotitura importantă dintre 9 și 10 ani, pentru perioada vieții dintre vârsta de 10 ani și pubertate, e deosebit de important să înțelegem cu adevărat, în mod concret, ce este o ființă umană, să vedem care sunt condițiile trupești, sufletești și spirituale ale dezvoltării ei.
Dacă observăm copilul cu o adevărată cunoaștere a ființei umane, atunci vedem că, începând din momentul de răscruce situat între 9 și 10 ani, până pe la 10 ani, copilul elaborează tot ceea ce elaborează în sufletul său în așa fel încât, în principal, în această elaborare acum este activ pretutindeni, prin forțele sale de creștere, sistemul muscular. Felul în care se umflă și se alungesc mușchii depinde în mod decisiv de felul în care se dezvoltă forțele sufletești. Și ceea ce caracterizează această perioadă a copilăriei dintre 9 și 10 ani este faptul că mușchii sunt în mod intim uniți cu sistemul respirator și circulator; ei tind să se lege de sistemul respirator și circulator.
În preajma vârstei de 12 ani, la copil apare ceva absolut diferit. Mușchii își părăsesc legătura lor strânsă cu sistemul respirator și cu sistemul circulator, pentru a se orienta spre sistemul osos, spre schelet și, începând din acest moment, ei se adaptează, în dezvoltarea lor, scheletului. În timp ce înainte se adaptaseră, în modalitățile lor de creștere, sistemului respirator și circulator, acum se adaptează dinamicii scheletului. Ei însoțesc prin forța lor de creștere toate mișcările pe care le facem când mergem, când apucăm obiectele, când sărim, într-un cuvânt, prin sistemul membrelor, prin sistemul osos. Mușchiul trece de la legătura strânsă pe care o avea cu sistemul respirator și circulator la o legătură strânsă cu sistemul scheletului și al oaselor. Prin aceasta, omul întreg se adaptează foarte puternic la lumea exterioară și, începând cu al 12-lea an de viață, încă și mai puternic decât înainte. Într-adevăr, înainte el era orientat în sistemul său muscular spre interior. El își lăsa mușchii să crească așa cum o poate face sistemul ritmic închis în sine în interior. Mișcările sale făceau apel la sistemul muscular și el se mulțumea să tragă după sine ansamblul oaselor. Acum, pe la 12 ani, acest lucru se schimbă total; acum, el se integrează, prin creștere musculară, în mecanica, în dinamica sistemului osos.
Cel care știe să privească în mod real ce se petrece în copil în perioada dintre 11 și 12 ani, cel care știe să vadă cum își tratează el sistemul muscular și cum își duce cu sine oasele până la această vârstă, cum începe apoi să se integreze în sistemul osos, așadar, în lumea exterioară, acela a perceput în profunzime întreaga evoluție a naturii umane.
Toate aceste lucruri ne fac să depășim reflecția abstractă și intelectuală, așa cum o practicăm noi astăzi și o introducem în învățământ în mod absolut inconștient. Ele îl fac pe educator, o ființă umană, să se situeze ca ființă umană în fața copilului. Când ne situăm în fața copilului având o asemenea dispoziție interioară, atunci nu ne purtăm cu el cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Marsyas. Oamenii pot, firește, să fie înspăimântați de o asemenea cunoaștere a ființei umane care devine prea transparentă, ei cred că atunci ființa umană este tăiată în bucățele, că se umblă cu bisturiul în sufletul ei. Dar nu așa stau lucrurile. Această viziune asupra omului este în același timp o viziune artistică și un act de cunoaștere. Totul devine artistic în această viziune asupra omului și de așa ceva avem nevoie, dacă vrem să privim așa cum trebuie acea perioadă a vieții care ține până la pubertate, acea trecere de la relația intimă dintre mușchi și sistemul respirator și circulator, care are loc până la 12 ani, la relația intimă dintre mușchi și oase, care se face de pe la 12 ani până la pubertate.
Remarcați cum se adaptează ființa umană lumii: la copilul foarte mic, forțele plastice, modelatoare, se află în creier; ele radiază pornind de aici. Apoi, acest rol trece asupra mușchilor. Iar când ființa umană a ajuns la 12 ani, ea își introduce toată ființa sa de om în schelet, apoi ea iese în lume, ea iese abia atunci în lume. Ființa umană se traversează pe sine însăși și apoi intră în relație cu lumea întreagă. La început, forțele capului; apoi, aceste forțe ale capului sunt revărsate mai târziu în mușchi, apoi în oase; ființa umană intră în oase, iar când a atins pubertatea, se dăruiește lumii întregi. Abia atunci se află ea cu adevărat în interiorul lumii.
Trebuie să ținem seama de acest fapt, dacă vrem să găsim repartizarea justă a materiilor instructiv-educative pentru această vârstă a copilului. Dar în zilele noastre nu suntem niște răsfățați în ceea ce privește cunoașterea aprofundată a omului. Iar acum, vă rog să mă iertați dacă trebuie să exprim în fața dvs. un teribil paradox. Am fost adesea obligat să-l exprim, deoarece trebuie să rostesc în mod clar adevărul antroposofic. E o teribilă erezie și o grozăvie pentru fiziologia, biologia și anatomia actuale, dar lucrurile stau, într-adevăr, în acest fel.
Vedeți dvs., tot ceea ce gândește astăzi ființa umană despre ființa umană s-a deplasat spre cap și, deși capul însuși ne face să pătrundem în permanență în materie și vrea în realitate să ne ucidă în fiecare zi, orice studiu al ființei umane se adresează astăzi, de fapt, capului. Ceea ce este nesănătos pentru studiul ființei umane. Acest studiu al ființei umane pornește, în realitate, de la știință, căci oamenii își spun: în cap se află creierul, totul este condus pornind din creier. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă această teorie ar fi fost inventată într-o perioadă în care încă nu exista telegraful și în care nu s-ar fi putut folosi comparația cu circuitele telegrafice. Dar nu e nevoie să ne oprim prea mult la această teorie. Și astfel, lumea își reprezintă creierul ca pe un fel de stație centrală, să zicem, de exemplu, Londra (conferențiarul desenează la tablă o schemă). Apoi, dacă aici e centrul, poate avem aici Oxfordul, aici Douvres. Și acum, luând Londra drept centru, ne spunem: o linie merge de la Oxford la Londra, apoi schimbăm linia și aceasta se continuă spre Douvres. Într-un asemenea caz, ne putem reprezenta lucrurile în acest fel.
Tabla 8Iată cum își reprezintă oamenii creierul. Nervul merge spre organele de simț, apare senzația, ea este condusă până la creier; aici, în creier, se află stația centrală, Londra omului. Apoi, nervul motor merge de la creier la organele de mișcare și face să apară voința, mișcarea, conform cu gândurile care se află aici în mijloc, într-un fel sau altul.
Când se inventează o asemenea teorie, faptele pot fi înregistrate în așa fel încât ele să pară a confirma această teorie. Puteți lua astăzi în mână toate manualele de fiziologie și veți vedea în ele, pur și simplu, dacă nu aveți prea multe idei preconcepute – căci toate acestea par foarte plauzibile –, ce experiențe se fac secționându-se nervii, ce concluzii se trag pe baza reacției la această operație etc., și totul concordă într-un mod admirabil. Dar pentru o cunoaștere care înțelege cu adevărat ce este o ființă umană, acest lucru nu este exact. Lucrurile nu stau, de fapt, în acest fel.
Vreau să fac abstracție cu totul de faptul că, în cele din urmă, aproape că nu putem deosebi din punct de vedere anatomic nervii senzitivi de nervii motori; unii sunt cel mult ceva mai groși decât ceilalți; dar nu există nici o deosebire esențială în ceea ce privește structura lor. Ceea ce ne învață cercetarea antroposofică în legătură cu acest subiect – eu nu pot oferi aici decât niște indicații, care comunică niște rezultate, altfel ar trebui să țin niște cursuri de fiziologie antroposofică – e următorul lucru: nervii nu formează decât o singură și aceeași categorie de organe, este un non-sens să vorbim de două feluri de nervi, nervii senzitivi și nervii motori. Cum elementul voinței și elementul senzitivității sunt bine dezvoltate pretutindeni în suflet, las fiecăruia libertatea să-i numească motori sau senzitivi, dar trebuie să-i considerăm a fi absolut de aceeași natură, nu există nici o diferență între ei. Singura diferență se referă doar la direcția de funcționare. Când nervul senzitiv merge în direcția ochiului, el se deschide impresiei luminii și ceea ce se află la periferia ființei umane reacționează asupra unui alt nerv, pe care fiziologia actuală îl numește nerv motor. Atunci când un nerv pornește din creier și se îndreaptă spre restul organismului, el ajunge aici pentru a percepe ceea ce se petrece cu ocazia unei mișcări. Un tratament corect al tabesului este absolut suficient pentru a confirma acest rezultat.
Așadar, așa-numitul nerv motor există pentru a percepe impulsurile de mișcare, ce se petrece în timpul mișcării, și nu pentru a da mișcării un impuls. Nervii sunt întotdeauna organe de transmitere a percepțiilor, nervii senzitivi transmit percepțiile exterioare, așa-numiții nervi motori, care sunt și ei tot nervi senzitivi, transmit percepțiile interioare. Există doar un singur fel de nervi. Și numai o stare de spirit materialistă care s-a instaurat în știință a inventat această analogie cu telegraful.
Într-adevăr, această concepție științifică e de părere că, așa cum e nevoie de o transmitere de către nervi în cazul senzației, tot astfel, e nevoie de o transmitere de către nerv a impulsurilor de voință. Dar nu așa stau lucrurile. Impulsul de voință pornește de la elementul sufletesc-spiritual. Acesta începe aici și acționează în corp în mod direct, și nu prin intermediul nervului, acționează în mod direct asupra sistemului metabolismului și al membrelor. Iar nervul care pătrunde în sistemul metabolismului și al membrelor nu transmite decât influența elementului sufletesc-spiritual asupra întregii ființe umane, percepută în manifestarea ei asupra sistemului metabolismului și al membrelor. Noi percepem consecința proceselor sufletesc-spirituale ale voinței în circulația sanguină, în tot restul metabolismului și, de asemenea, în mișcarea mecanică a membrelor; noi percepem acest lucru. Așa-numiții nervi motori nu sunt nervi motori, ei sunt doar acei nervi care percep manifestările, impulsurile de voință. Atâta timp cât nu se va înțelege acest întreg ansamblu, nu se va ajunge la o cunoaștere clară a ființei umane. Dar dacă dvs. percepeți pe deplin acest ansamblu, atunci veți înțelege și de ce trebuie să vă prezint acum un paradox, o erezie; căci atunci trebuie să spunem că sufletesc-spiritualul acționează asupra întregii ființe umane.
Așadar, la copil, până pe la 12 ani, efectele se manifestă, conform cu ceea ce a fost descris, în forțele mușchilor, care au o legătură intimă cu respirația și cu sistemul circulator. După 12 ani și până la pubertate, accentul se deplasează spre forțele legate de schelet. Astfel încât înainte de 12 ani noi percepem cu ajutorul așa-numitului nerv motor mai curând ceea ce se situează în mușchii noștri, iar după 12 ani noi percepem cu acest așa-numit nerv motor mai curând ceea ce trece din mușchi în oase. Și dacă vă gândiți că un element de voință este prezent în fiecare gând – desigur, voința este aceea care lucrează atunci când reunesc într-o sinteză niște elemente sau când le separ prin analiză, pretutindeni există aici voință –, atunci trebuie să căutați această voință și în organism. Și tocmai această voință care lucrează în funcția sufletească a gândirii este legată de organism în felul descris adineaori. Atunci când intrăm în cel de-al 12-lea an de viață, învățăm să ne folosim de o gândire ale cărei procese se desfășoară, în ceea ce privește aspectul lor de voință, în oase, în dinamica scheletului. Facem aici pasul important al trecerii de la sistemul moale al ființei umane la sistemul complet dur, care se situează în lume, ca să spunem așa, ca un sistem obiectiv de pârghii.
Aceasta este erezia, acesta este paradoxul pe care trebuie să-l așez în fața dvs.: atunci când ființa umană reflectează asupra naturii exterioare neînsuflețite, el nu o face direct cu capul, cu creierul, ci cu scheletul. Evident, când ne adâncim în fiziologia actuală, putem râde auzind că cineva de la Dornach afirmă că oamenii gândesc în mod abstract cu oasele; dar aceasta este realitatea. Ar fi mai comod să nu exprimăm asemenea lucruri, dar trebuie să le exprimăm, căci avem nevoie de o cunoaștere autentică a ființei umane. Gândurile pe care le avem în creier nu sunt decât imagini a ceea ce se desfășoară în adevăratul proces de gândire. Creierul este un instrument pentru gândurile pasive ce corespund adevăratelor procese care au loc atunci când gândim. Depinde de aceste imagini dacă gândirea ajunge la conștiență; dar în aceste imagini nu se găsește forța interioară care acționează în gândire, în ele nu se găsește elementul de voință al gândirii. Ceea ce constituie elementul esențial al gândirii nu are de-a face cu aceste imagini, care presupun existența creierului, mai mult decât are de-a face cu adevăratul domn X o fotografie a domnului X pe care ați vedea-o aici pe perete. Trebuie să faceți deosebire între fotografia domnului X și adevăratul domn X. Astfel, procesul real care se desfășoară atunci când gândim se deosebește de imagini. În timp ce gândim despre ceva de natură fizică, procesul acționează, în realitate, în omul întreg, și anume, pentru gândire, tocmai în schelet. La 12 ani, noi ne situăm cu gândirea noastră în schelet. Acest lucru ne conferă un adevărat punct de ancorare interioară pentru ceea ce avem de făcut atunci când învățământul trebuie să treacă la ceea ce am descris ieri: cunoașterea lumii plantelor în legătură cu Pământul, cunoașterea lumii animalelor în legătură cu ființa umană, până la 12 ani, până la pubertate.
Succesiunea și ordinea conținuturilor instructiv-educative trebuie să fie stabilite ținând seama de această orientare a organizării sufletesc-spirituale. Rolul jucat de sistemul muscular, care este moale în interior, în raport cu sistemul respirator și circulator, te conduce, atunci când pătrunzi bine cu înțelegerea toate aceste fenomene, la o estimare justă a faptului că, așa cum am descris, copilul trebuie să se familiarizeze cu planta, cu animalul, așadar, cu ceea ce este ceva mai aproape de partea interioară a ființei umane decât ceea ce nu este uman, mineralul, forțele dinamicii, fizica etc., care nu mai fac parte din ceea ce este uman. De aceea, atunci când copilul se apropie de vârsta de 12 ani, învățământul trebuie să facă apel la ceea ce, încetul cu încetul, se dovedește a fi în ființa umană entitatea sa proprie. Atunci trebuie să conducem tot ceea ce am menținut la început sub formă de imagine, care mergea apoi spre vegetalul care trăiește, spre animalul care simte, trebuie să conducem toate acestea spre înțelegerea intelectuală și conformă cu rațiunea a naturii anorganice.
Numai acum am ajuns la punctul în care ființa umană se situează ea însăși în lume și se simte ca ființă umană fizică legată de forțele dinamicii, de mecanică. Numai acum devine posibil să-i predăm elevului fizica, apoi chimia, tot sub forma cea mai simplă, ceea ce se află în pământ și este supus chimiei, dinamicii, mineralogia, cunoașterea mineralului. Dacă îl punem pe copil mai devreme în contact cu mineralul, cu tot ceea ce este de natură dinamică, fizică, chimică, atunci acționăm, fără s-o știm, într-un mod nociv asupra ființei umane. Pe de altă parte, a sesiza ceea ce se numește legătura dintre faptele istorice, marile personalități istorice, a sesiza impulsurile care acționează în istorie și în devenirea socială, acest lucru formează o polaritate pentru înțelegerea elementului fizic, mineral. Copiii nu sunt maturi pentru aceasta decât în preajma vârstei de 12 ani. Ideile istorice, impulsurile istorice care traversează viața istorică, impulsurile care acționează în formele sociale, deși sunt absolut diferite în domeniul istoriei, ele constituie, totuși, ca să spunem așa, scheletul istoriei, în timp ce carnea, mușchii ei, acestea sunt oamenii vii cu biografiile lor și evenimentele concrete nemijlocite ale istoriei. De aceea, atunci când predăm istoria, materie pe care trebuie s-o introducem între vârsta de 10 și 12 ani a copilului, trebuie să facem în așa fel încât să le oferim copiilor niște imagini concrete, care pot să încălzească sentimentul, să înalțe simțirea, biografii, evenimente concrete, prezentate într-un mod caracteristic, și nu să vorbim de marile impulsuri abstracte care acoperă niște perioade lungi de timp. Acestea i se potrivesc copilului când el a ajuns la vârsta de 12 ani, vârstă la care are loc ceva ce ține de faptul că ființa umană se află acum în lumea exterioară – el evoluează, într-adevăr, în întregime din interior spre exterior; el poate acum să înțeleagă, de asemenea, ce sunt impulsurile istorice care îl cuprind pe individ din exterior.
Trebuie neapărat să ținem seama de acest lucru, altfel coborâm de la ceea ce simțim noi înșine ca adult, până la copil, orientându-ne după diferite simptoame. Și spunem atunci; ei bine, da, așa e și în științe, la început înțelegem fenomenele simple ale fizicii, ale chimiei, apoi ne înălțăm spre celelalte domenii; acest lucru trebuie să-l facă și procesul de învățământ. Dar acest lucru nu corespunde naturii copilului. Ceea ce este cel mai simplu din acest punct de vedere, liniile abstracte ce traversează existența, care se închid în elementul fizic-mineral, nu sunt înțelese cu adevărat de copil decât atunci când el și-a dezvoltat scheletul și când se deplasează în lumea exterioară integrându-și întreaga ființă în forțele dinamicii și ale fizicii, ca după legile pârghiilor, într-un mod fizic-dinamic. Am admis cândva în cunoașterea noastră despre Univers ideea că ar trebui să ajungem să transformăm tot mai mult, în mod treptat, toate lucrurile, într-un soi de legi ale naturii. Și astfel, vedem cum istoricii se străduiesc să trateze elementul social în istorie apropiind cât mai mult impulsurile istorice de legile naturii.
Această tendință apare deja în copil, dacă tratăm cu el legile fizico-chimice înainte de 12 ani și dacă nu tratăm decât după aceea elementul organic sau uman. Deoarece lucrurile n-au fost studiate la momentul potrivit, copilul trece și asupra vieții sociale și istorice ceea ce a simțit față de simplele legi ale naturii. Și cum aceasta a intrat în educație, există un public larg care este de partea acestei idei, ideea că trebuie să se caute pretutindeni niște legi ale naturii și că nu trebuie să vorbim de impulsuri istorice care să fie de natură direct spirituală; și, desigur, acest lucru își exercită influența asupra principiilor de educație. Copilul e dresat atât de mult și atât de bine, încât el își cucerește o credință puternică în ceea ce este de domeniul fizicii și al chimiei și el o transpune apoi asupra ansamblului concepției sale despre Univers.
Ceea ce am scris aici vine din America: „Nature’s proceeding in the social phenomena” [ Nota 38 ]. A devenit un adevărat slogan, referitor la un anumit principiu educativ, să spui: trebuie să educi copilul în așa fel încât el să simtă în fenomenele sociale niște procese naturale, în așa fel încât el să nu simtă ceea ce trăiește în viața socială decât ca pe un fel de teorie a naturii.
În permanență vin la mine oameni și îmi spun: nu așa se spune în engleză, se spune „progress of nature”, sau ceva asemănător. Dar, oricât ar părea de justificată această critică din punctul de vedere al utilizării limbii –, aici e vorba doar de un citat și el există ca slogan, tocmai în legătură cu știința educației! Așadar, trebuie să ne gândim că poate ar fi posibil să se amelioreze ceva în această privință. Eu aș vrea, adică aș vrea să ameliorez acest lucru în sensul Cosmosului! Dar încă n-ai făcut nimic doar corectând expresia, căci ceea ce exprimă ea e faptul că oamenii vor să vadă în impulsurile sociale niște impulsuri naturale. Pentru aceasta sunt pregătiți copiii. Dar ceea ce ar trebui să începem să facem este să simțim ce e natural în sensul legilor naturii și ce e social în sensul legilor sociale, care sunt superioare legilor naturii; acest lucru, noi nu-l putem face. Noi corupem întreaga concepție despre lume, dacă plasăm într-o perioadă a vieții care nu e cea adecvată predarea chimiei, a mineralului, a mineralogiei, a fizicii, a dinamicii etc. Am amintit de nenumărate ori că trebuie să ținem seama de ansamblul mediului nostru de civilizație, dacă vrem să înțelegem unde trebuie să intervină impulsurile în arta educației și a instruirii. Iertați-mi această digresiune, chiar dacă ea este justificată.
Vedeți dvs., când privești concepțiile științifice actuale cu ajutorul cunoașterii, al viziunii, care sunt descrise în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, ai impresia că lumile pe care le descriu azi științele și care ne trimit mereu la elementul fizic-mineral nu sunt lumile în care trăim noi, oamenii făcuți din carne și sânge. Sunt alte lumi. Căci atunci când privești, cu ajutorul viziunii imaginative, aceste lumi descrise de omul de știință de astăzi și pe care el le face să acționeze asupra ființei umane, în aceste lumi simți că nu trăiesc oameni făcuți din carne și sânge! Vezi plimbându-se în ele doar niște schelete, doar niște schelete – bărbați și femei – se plimbă în aceste lumi. E o lume stranie. Am făcut într-o zi experiența de a citi descrierea pe care o face un adevărat gânditor al vremurilor actuale, elvețianul Vogt [ Nota 39 ] – cei mai tineri dintre dvs. n-au cum să-și amintească de cel care era numit „marele Vogt”, cel care construise în anii ‘50 o concepție despre lume care amesteca la un loc toate concepțiile posibile ale epocii actuale –, am făcut această experiență: am încercat să văd ce s-ar întâmpla dacă într-o zi un om adevărat, făcut din carne și sânge, s-ar rătăci în această lume în care, de fapt, în mod normal, n-ar putea supraviețui decât niște schelete ambulante. Un om normal, făcut din carne din sânge, n-ar putea supraviețui în această lume. Dar dacă un om făcut din carne și sânge s-ar rătăci în această lume, ce i s-ar întâmpla? Vedeți dvs., din cauza acestor influențe care sunt descrise acolo și care trebuie să acționeze asupra omului, în sensul acestei lumi gândite în mod materialist, el ar deveni, în cel mai grav sens al cuvântului, un neurastenic și un isteric, în același timp. El n-ar putea să se elibereze de toate influențele care acționează aici asupra lui. În fond, știința descrie astăzi o lume care ne-ar face neurastenici și isterici. Partea bună a lucrurilor este doar faptul că această lume descrisă aici nu este chiar lumea noastră reală și că lumea noastră reală mai conține, cu siguranță, și alte forțe în afară de cele descrise aici.
Dar trebuie să ieșim din această lume uniformizată, din această lume iluzorie din care ne extragem astăzi aproape totul, pentru însuși ansamblul civilizației noastre, și să ajungem la o cunoaștere autentică a ființei umane; căci doar aceasta ne permite să ajungem, de asemenea, la o pedagogie autentică și la o didactică autentică.
