Din descrierea mea din ultimele zile ați reținut, desigur, impresia că tocmai arta instruirii și educației care se întemeiază pe o cunoaștere antroposofică a ființei umane ia în considerare în primul rând elementul fizic-eteric al ființei umane. Căci veți fi remarcat, probabil, că m-am străduit să arăt cum putem ajuta cel mai bine, prin arta noastră educativă, dezvoltarea liberă a forțelor plastice ce acționează în organismul uman pornind din cap. Cum să secondăm sistemul respirator și circulator, în special prin educația școlară? Cum să ținem seama de dezvoltarea cât se poate de liberă a forțelor musculare? Cum să avem grijă ca mușchii să se adapteze în mod just oaselor și ca ființa umană să se integreze astfel așa cum trebuie în lumea exterioară, în ceea ce privește organismul său fizic-eteric?
Pare că tot ceea ce emană din arta pedagogică de care am vorbit aici este orientat, în măsura în care aceste metode se referă la suflet și spirit, în așa fel încât să permită o dezvoltare cât mai sănătoasă și normală a elementului fizic-eteric al ființei umane. Și, într-adevăr, așa stau lucrurile. Scopul pe deplin conștient a ceea ce trebuie să fie considerat aici o pedagogie și o didactică sănătoase este acela de a dezvolta în modul cel mai liber posibil elementul fizic-eteric al ființei umane și de a oferi, ca să spunem așa, elementului sufletesc-spiritual posibilitatea de a se dezvolta din sine însuși; de a oferi elementului sufletesc-spiritual posibilitatea de a se dezvolta din sine însuși tocmai prin faptul că există strădania de a se aduce cât mai puține prejudicii elementului sufletesc-spiritual în perioada vârstei școlarității; nu se spune: ființa umană trebuie să devină așa sau așa. Tot ceea ce este pus în lucrare în cadrul procesului de învățământ este realizat în așa fel încât să se ajungă la cea mai bună stare de sănătate a ființei umane. Dat fiind faptul că în procesul de învățământ trebuie să ținem seama și de elementul sufletesc-spiritual, dat fiind faptul că elementul trupesc trebuie să devină expresia, manifestarea elementului sufletesc-spiritual, trebuie să avem grijă să tratăm elementul sufletesc-spiritual într-un mod adecvat dezvoltării sănătoase a ființei umane.
Oare în ce maximă educativă esențială își are izvorul o asemenea concepție? Ei bine, aceasta își are izvorul într-o atenție absolută acordată libertății umane, stării de libertate a omului. Aceasta își are izvorul în idealul care vrea să-l situeze pe om în lume în așa fel încât el să-și poată dezvolta libertatea individuală, în așa fel încât el să nu aibă în trupul său o piedică în calea dezvoltării acestei libertăți individuale.
Așadar, ceea ce căutăm noi în mod deosebit prin această artă a educației și a instruirii orientată înspre partea fizic-eterică a ființei umane este ca omul să învețe să se slujească într-un mod just de această parte fizic-eterică mai târziu, în cursul ulterior al existenței sale. Căci această artă a educației se bazează atât pe cunoașterea ființei umane, cât și pe o anumită încredere că viața se dezvoltă cel mai bine atunci când ea poate să se dezvolte în mod liber și sănătos. Bineînțeles, toate aceste lucruri trebuie să fie luate într-un sens relativ, dar putem foarte bine să înțelegem acest sens relativ.
Cel pe care-l împiedicăm, în timpul perioadei școlare, să se slujească în mod just de sistemul său respirator, acela devine în viață un om neliber. Și acela pe care-l dresăm spunându-ne că el trebuie să-și cucerească pentru viață un concept sau altul, o reprezentarea sau alta, acela devine un om neliber. Devine un om liber numai acela pe care-l educăm descifrând cerințele pe care le impune dezvoltarea fizic-eterică a ființei umane. Trebuie să citim din omul însuși cum trebuie să ne comportăm cu el din punct de vedere al sufletului și al spiritului, în perioada vârstei școlarității.
Concepția antroposofică despre lume vrea să-și aducă argumentele în favoarea vieții tocmai prin faptul că ea conduce nu la un fals idealism, ci la o știință a implicării cu adevărat practice în viață, în măsura în care viața ne aduce în întâmpinare niște oameni care evoluează între naștere și moarte într-un corp și care trebuie să-și fi dezvoltat în acest corp elementul sufletesc-spiritual. Vedeți dvs., chiar dacă am vrea, noi n-am avea nici o influență, ca profesori și educatori, asupra adevăratei evoluții a ființei sufletești și spirituale a omului. Acest element sufletesc-spiritual nu ne apare sub forma ce corespunde naturii sale decât între momentul adormirii și momentul trezirii. Căci, în realitate, dacă am vrea să educăm această ființă sufletesc-spirituală, ar trebui s-o educăm în timpul somnului. Nu putem s-o educăm absolut deloc. Și aceasta e ideea care, într-o asemenea epocă cum este epoca actuală, este atât de opusă atitudinii noastre: se crede că trebuie să educăm ființa sufletesc-spirituală, că trebuie să-l facem pe om să creadă una sau alta, în timp ce noi, de fapt, trebuie doar să procedăm în așa fel încât ființa spirituală să dispună în mod liber de corpul său fizic pătruns de viață.
Nu putem vorbi despre educație – am menționat adesea acest lucru – fără nici o legătură cu ansamblul civilizației unei epoci și, în general, cu întregul mediu în care este situată aceasta. Eu mă voi abține, în mod evident, să inserez în aceste considerații ceva care nu face parte din subiectul nostru. Dar ceea ce urmează face parte în cel mai înalt grad din subiectul nostru, cel puțin în privința epocii noastre.
În zilele noastre auzim spunându-se adesea că în Europa de Est a fost elaborată o pedagogie pentru acei adulți care, doar ei, intră în considerare, adică pentru cei care sunt membri ai partidului care vrea să instaureze un socialism radical; căci în acea zonă a Europei nu se mai consideră just nimic din ceea ce a fost valabil până în prezent și se elaborează astfel o nouă pedagogie. Demersul pedagogic constă în a lua niște măsuri pur exterioare. Și cum se procedează? Ni se spune că una dintre personalitățile rusești vizate a fost aleasă acum pentru a scrie o istorie a partidului comunist. Omul trebuie să scrie această istorie a partidului comunist în decurs de o lună. Acesta este răgazul pe care i-l acordă Statul. După o lună, el trebuie să fi terminat lucrarea. În acest interval de o lună el trebuie, în același timp, să facă față anumitor sarcini practice în centrala de la Moscova. El trebuie, astfel, să realizeze o carte ce urmează să servească la formarea tuturor acelora care sunt niște ruși autentici în sens actual. O altă personalitate a fost însărcinată să scrie o istorie a mișcării muncitorești din Vest și o istorie a Internaționalei. Acest om a primit și el ordinul de a face în același timp și altceva – după o lună și jumătate el trebuie să fi terminat, și orice rus adevărat va fi obligat să studieze această carte; iertați-mă, eu cred că i s-au permis, de fapt, două luni pentru această muncă. O a treia personalitate a primit sarcina să scrie teoria marxismului. Ea trebuie să dedice acestei munci o lună și jumătate și atunci va trebui să dea la iveală o carte pe care vor fi obligați s-o studieze toți aceia care vor să-și găsească un loc onorabil în societatea din Est. Un mic număr de oameni este însărcinat, în același fel, să creeze literatura rusă a viitorului apropiat. Fiecăruia i se prescrie numărul de săptămâni pe care trebuie să le consacre acestei munci, și, totodată, ce trebuie să mai facă pe lângă aceasta, în același timp; cel care trebuie să scrie despre marxism este în același timp co-redactor al ziarului Pravda.
De ce menționez aceste lucruri aici? Pentru că aceasta este, de fapt, consecința ultimă a ceea ce toți purtăm în noi prin faptul că suntem oameni ai civilizației actuale; numai că nu vrem să recunoaștem că aceasta este consecința ultimă a civilizației actuale, care în Estul Europei doar a fost dusă până la absurd. Absurdul constă în faptul că se pornește de la ideea că ființa umană trebuie să știe un anumit lucru; că nu se pornește de la această perspectivă: cum trebuie să fie ființa umană pentru a fi un om, un om inserat în mod just în ordinea lumii?
Dascălul trebuie să aducă în școală cel mai mare respect pentru elementul sufletesc-spiritual al omului și fără acest mare respect nu mai putem s-o scoatem la capăt cu aspectul școlar al educației, tot așa cum nu mai putem s-o scoatem la capăt fără o formație artistică și științifică a celui care predă. Astfel, putem pretinde, în primă instanță, de la dascălul care vrea să acționeze pe baza unei pedagogii orientate antroposofic, ca el să simtă respect pentru posibilitățile de evoluție ale elementului sufletesc-spiritual pe care îl aduce în lume copilul, ca el să se simtă în fața copilului ca în fața unei ființe libere și să găsească, în consecință, principiile care pot educa în așa fel copilul, încât, atunci când acesta va face o retrospectivă asupra educației pe care a primit-o, să nu poată vedea în ea nici o atingere a libertății sale, nici chiar în ceea ce privește consecințele acestei educații.
Cel mai bun mod de a înțelege clar sensul acestor lucruri este să ne punem întrebarea următoare: ce devine o ființă umană ale cărei însușiri fizic-eterice particulare nu au fost tratate în mod just în copilărie? Ele rămân embrionare și supraviețuiesc în acest fel până la o vârstă ulterioară. Dar ce înseamnă aceste trăsături copilărești la o vârstă ulterioară? Oricât de paradoxal ar putea să pară, acest lucru este absolut adevărat: trăsăturile copilărești sunt cauze de îmbolnăvire pentru o vârstă ulterioară; trebuie să știm acest lucru și să luăm în serios faptul că pentru o vârstă ulterioară trăsăturile copilărești sunt cauze de îmbolnăvire. Atunci vom simți un imbold interior just, care ne va conduce spre o adevărat igienă și, de asemenea, spre respectarea libertății umane în general.
Să facem următoarea comparație: să ne gândim la un om care se entuziasmează pentru libertatea umană până în cele mai intime fibre ale ființei sale. El se îmbolnăvește și cheamă medicul. Medicul apelează la toate mijloacele pe care le are la dispoziție arta medicală modernă și îl vindecă. Se gândește oare cineva că acest lucru prejudiciază libertății acestui om? Nicidecum. Ceea ce vine astfel spre om nu prejudiciază în nici un fel libertății ființei umane.
Trebuie să avem același sentiment și față de arta educației și instruirii. Trebuie să exprimăm acest lucru într-un mod radical, dar putem înțelege, de asemenea, nuanța justă a ceea ce a fost exprimat în mod radical. Ceea ce e necesar să simțim față de arta educației și instruirii este că trebuie să putem gândi arta educației și instruirii într-o anumită relație cu arta medicală. Bineînțeles, arta educației nu este o terapie în sensul veritabil al cuvântului. Dar trebuie să considerăm legătura ființei umane cu ființa copilului în așa fel încât comparația cu atitudinea terapeutică să apară absolut îndreptățită.
Atunci când, la sfârșitul educației școlare, îl lăsăm pe copil să părăsească școala, în momentul pubertății – vom mai vorbi despre această cotitură a vieții care este pubertatea în zilele următoare, când vom vorbi despre educația estetică și morală; acum vom studia mai curând aspectele general-umane –, atunci când, așadar, îl lăsăm pe copil să plece, la sfârșitul educației propriu-zis școlare, la vârsta de 14, 15 ani, e extraordinar de important să ne asigurăm că în timpul perioadei dintre schimbarea dentiției și pubertate am făcut, într-adevăr, pentru copil tot ceea ce îi poate fi de folos pentru cursul ulterior al vieții. Trebuie să ținem seama de faptul că avem de-a face, în această perioadă școlară, cu o întreagă rețea de forțe ale corpului eteric, ale corpului de forțe plăsmuitoare, și că sufletul ca atare – despre care vom vorbi imediat mai în amănunt – nu începe să se reveleze cu adevărat decât atunci când copilul depășește vârsta propriu-zis școlară. Și noi trebuie, într-adevăr, să examinăm perioada vieții umane care începe cu vârsta de 14, 15 ani, durează până pe la 20 de ani și în care ființei umane i se impune, de către propria sa natură, aceeași cerință de a se adapta din ce în ce mai bine vieții exterioare. Am văzut, într-adevăr, cum își cucerește copilul în mod treptat corpul și, în final, sistemul osos și cum se inserează astfel el însuși în lumea exterioară, cum se situează el însuși în lumea exterioară. El trebuie atunci să se adapteze lumii exterioare. Și acest lucru are loc, în esență, până pe la 20 de ani.
Dar atunci vine o perioadă a vieții extraordinar de importantă pentru ființa umană, o perioadă a vieții în care noi nu ne mai situăm ca la școală în fața ființei umane. Dar în perioada vieții școlare au loc enorm de multe lucruri care au repercusiuni asupra ființei umane tocmai în această perioadă care ține de la 21 la 30 de ani.
Imediat după ce copilul depășește vârsta școlarității obligatorii, el trebuie să se pregătească pentru o anumită profesie. Atunci nu mai trebuie să-i transmitem ceea ce decurge doar din natura umană, ci ceea ce a fost acumulat de-a lungul civilizației ca fiind adecvat unei profesii sau alteia. Ființa umană trebuie să fie atunci capabilă să se adapteze unui domeniu particular al vieții. În pedagogia noastră, noi încercăm să ținem seama tocmai de această necesitate de a intra în viață, introducând, treptat, pentru copiii sau tinerii care se află atunci la vârsta de 14, 15 ani, niște materii de învățământ absolut practice, țesutul, torsul, pentru a cultiva integrarea în viață. Căci a cunoaște o asemenea activitate și mai ales a fi practicat o dată o activitate cum este țesutul, torsul, acest lucru este important nu numai pentru cel care va deveni țesător sau filatoare, ci este de o importanță extraordinară pentru orice om care vrea să aibă un simț practic în viață. Se pune problema numai să găsim activitățile juste pe care trebuie să le practice copiii, la momentul potrivit.
Dar ceea ce formăm la vârsta școlară în corpul eteric sau corpul forțelor plăsmuitoare, aceasta apare în suflet între 20 și 30 de ani, atunci când ființa umană trebuie realmente să-și găsească locul în viață, și în primul rând din punct de vedere profesional. Modul în care ne-am comportat cu el la școală face să-i devină posibil, începând cu vârsta de 20 de ani, să se integreze în viață, și o va face sau într-un mod stângaci, întâlnind opoziții și obstacole, sau cu iscusință, având puterea de a înlătura obstacolele, rezistențele. Ființa umană trebuie să simtă neapărat, în perioada dintre 21 și 30 de ani, că ceea ce am făcut noi cu el în perioada școlară a intrat, ca să spunem așa, mai în profunzime, în timp ce el se pregătea pentru viitoarea sa profesie, dar reapare la suprafață sub forma a ceea ce omul știe să facă, în modul în care el se integrează în viață. Știind acest lucru, vom putea observa în mod just marile perioade ale vieții umane, dintre schimbarea dentiției și pubertate. Între 9 și 10 ani, aveam acea cotitură importantă despre care am vorbit. În preajma vârstei de 12 ani se situează o altă cotitură importantă, pe care am indicat-o, de asemenea. Când copilul părăsește, la 6, 7 ani, casa părintească pentru a veni la școală, el este mai întâi ceea ce am numit un organ de simț total. El și-a cucerit multe prin imitație. El a dezvoltat în sine o anumită plastică. El aduce cu sine aceste lucruri la școală. Și tot ceea ce vom face până la acea cotitură dintre 9 și 10 ani va tinde să acționeze modelând, să acționeze, prin educație și instruire, modelând, în așa fel încât ființa umană să fie întotdeauna prezentă în această muncă de modelare. În descrierea pe care am făcut-o despre modul în care trebuie să predăm copiilor cititul, scrisul, socotitul, acest lucru se exprimă în cerința de a proceda în mod artistic, tocmai pentru această vârstă. Așadar, este deosebit de important, pentru această vârstă a vieții, să ținem seama de elementul artistic.
Acela care știe că educația trebuie să pornească la vârsta școlară de la voință și să nu conducă decât mai târziu, încetul cu încetul, spre intelect, va avea grijă în mod deosebit de formarea voinței. El își va spune: copilul trebuie să învețe în mod just să facă să iasă voința din organismul său. – Pentru aceasta, trebuie ca voința să ia, într-un mod just, caracterul de sentiment în toate formele sale de exprimare. Nu trebuie doar să facem un lucru sau altul, ci trebuie, de asemenea, să simțim în mod adecvat simpatie sau antipatie pentru ceea ce facem. Și cel mai bun element care, făcând abstracție de valoarea sa proprie, îl cufundă pe copil în acest curent, este elementul muzical. De aceea, imediat ce copilul ajunge la școală, ar trebui să-l punem în contact cu elementul muzical prin cânt, dar și prin practicarea simplă a unui instrument.
Prin aceasta, copilul nu doar își cultivă simțul estetic, ci, înainte de toate, prin acest mijloc se obține o structură interioară armonioasă a elementului voinței. Și în acest sens ne sunt de ajutor și dispozițiile înnăscute ale copilului. El este în interiorul corpului său un plastician și noi putem face să iasă la iveală aceste dispoziții interioare de plastician și, în general, putem face să iasă la iveală toate dispozițiile înnăscute ale copilului. Copilul are și niște dispoziții înnăscute care ne permit să-l putem lăsa, chiar dacă acest lucru nu e deloc comod, să facă pe hârtie tot felul de lucruri prin care el poate fi introdus în tainele lumii culorilor. De exemplu, este extraordinar de interesant să vedem cum, încetul cu încetul, copiii încep să se simtă foarte în elementul lor în lumea culorilor, dacă îi lăsăm la început, pur și simplu, să așeze după bunul lor plac culoarea pe o suprafață albă. Ei aștern culorile pe diferite porțiuni ale acestei suprafețe albe, pe care va apărea, prin simpla dispoziție naturală a copilului, o anumită armonie interioară de culori. Ceea ce mâzgălesc ei cam la întâmplare pe foaia de hârtie nu este lipsit de sens, vom găsi o anumită armonie de culori. Numai că trebuie să avem grijă să nu-i lăsăm pe copii să folosească acele culori din cutiile de pictură, unde culorile se află sub forma unor buline, și copiii să le aplice direct pe hârtie. Acest lucru e întotdeauna dăunător, chiar și pentru pictori. Trebuie să pictăm pornind de la culoarea diluată în niște păhărele pentru pictat, pornind de la culoarea diluată în apă sau în alt lichid. Trebuie să dezvoltăm în interiorul nostru o legătură intimă cu culoarea. Copilul trebuie neapărat să procedeze în acest fel. Nu există nici o legătură intimă cu culoarea atunci când mâzgălim luând culoarea de pe paletă, ci doar atunci când pictăm pornind de la culoarea diluată în niște păhărele pentru pictat.
Și dacă îi spunem acum copilului: privește, e foarte frumos ce ai făcut tu aici: tu ai pictat în mijloc o suprafață roșie și ai făcut restul picturii ținând seama de acest lucru. Tot ce ai făcut în pictura ta se află în armonie cu suprafața roșie. Încearcă acum să faci exact invers, acolo unde ai acum o suprafață roșie, fă o suprafață albastră și pictează tot restul ținând seama de acest lucru, așa cum ar trebui s-o faci dacă n-ai avea în mijloc roșul, ci albastrul.
În primul rând, copilul se simte extraordinar de stimulat printr-un asemenea exercițiu, în al doilea rând, cu ajutorul câtorva sfaturi din partea dascălului și a educatorului, copilul va realiza, cu siguranță, această transpunere într-o altă tonalitate de culoare, câștigând enorm în legătura sa cu lumea, dacă îl punem să facă așa ceva. Și trebuie neapărat să-l punem pe copil să modeleze mici obiecte, chiar dacă și acest lucru nu este câtuși de puțin comod, luați, așadar, orice materiale pe care le aveți la îndemână. Desigur, trebuie să avem grijă ca ei să nu se murdărească; nu e ușor, dar folosul pe care-l vor avea copiii de aici este de o valoare infinit superioară faptului că ei nu trebuie să se murdărească atunci când modelează aceste mici obiecte sau alte lucruri asemănătoare. Într-un cuvânt, e necesar să-l punem pe copil în contact cu elementul artistic, chiar în această primă perioadă. Tot ceea ce trebuie să iasă la iveală din copil trebuie să-i fie adus în întâmpinare într-un fel care să fie în concordanță cu copilăria. Atunci când îl punem în acest fel pe copil în legătură cu elementul artistic, atunci munca devine mult mai ușoară la celelalte materii. Ei învață, de exemplu, mult mai bine limbile, dacă îi punem în contact cu arta. Am arătat deja, se știe, că trebuie să introducem predarea limbilor la o vârstă timpurie, dacă e posibil, imediat ce copiii încep școala.
E adevărat că în epoca noastră domnesc multe fanatisme și astfel putem vedea că ceea ce este absolut just într-o anumită privință poate lua niște forme unilaterale, când este împins până la fanatism. Așa se întâmplă, de exemplu, în ceea ce privește limbile. Desigur, copilul învață limba maternă mai întâi fără nici un fel de noțiuni de gramatică și este evident că el trebuie s-o învețe în acest fel; atunci când copilul ajunge la vârsta școlară și când îl învățăm limbile străine, trebuie s-o facem tot fără gramatică, imitând, ca să spunem așa, sub o formă ceva mai matură, învățarea limbii materne.
Dar când ajungem la această cotitură a vieții deja menționate dintre 9 și 10 ani, atunci însăși viața ființei umane pretinde, pur și simplu, să-i dăm copilului câteva noțiuni gramaticale, fără pedanterie, pentru a ajuta evoluției juste a copilului, căci el trebuie să găsească la această vârstă trecerea spre dezvoltarea eului său. El trebuie să învețe să facă toate lucrurile mai conștient decât înainte. Așadar, limbii pe care o știe deja, pe care o vorbește, pe care o folosește, acestui element al limbii care este situat în sfera sentimentului, trebuie să-i integrăm elementul conceptual, învățându-l regulile gramaticale, nu în mod pedant, ci printr-un exercițiu care să stimuleze limba. Copilul trebuie să aibă câteva noțiuni de gramatică, pentru ca el să nu-și spună, între 9 și 10 ani, când are loc această cotitură importantă a vieții: cum trebuie oare să spun asta? cum trebuie să spun cealaltă? fără a avea un punct de sprijin logic. Căci trebuie să ne fie clar acest lucru: limba conține două elemente care se întrepătrund în permanență: un element conceptual și un element bazat pe sentiment.
Aș vrea să ilustrez aceasta cu ajutorul unei fraze extrase din „Faust” de Goethe [ Nota 40 ] :
Tabla 30Occidentalilor care sunteți dvs. n-o să vă cer să studiați comentariile despre „Faust”-ul lui Goethe – există o bibliotecă întreagă de asemenea comentarii –; dar, dacă le-ați studia, ați face o descoperire uimitoare. O anumită categorie de comentarii pun întotdeauna ca notă la subsol, atunci când comentatorul ajunge la această frază din „Faust”-ul lui Goethe: s-a scris deasupra 3526, pentru că au apărut deja înainte 3525 de explicații; jos, așadar, se scrie 3526 – o observație asupra caracterului ilogic al acestei fraze și pe care trebuie s-o considerăm o licență artistică a autorului, dar care, oricum, este foarte ilogică, căci – un arbore de aur, dacă e un portocal, atunci nu e verde, și dacă e un alt arbore, atunci, sau nu e de aur, sau e doar un arbore artificial. În orice caz, un arbore de aur nu poate fi verde. Și, pe de altă parte, trebuie să adăugăm: Teoria – ia să vedem, ea nu poate fi cenușie! Ea e mai curând ceva ce nu se vede, așadar, nu poate fi cenușie. Așadar, lucrul nu e deloc logic.
Desigur, există și alți comentatori, ei sunt mai artiști, ei se bucură că nu e totul logic în această chestiune.
Ei bine, ce-i cu toate astea! E vorba că în această frază elementul de limbă care aparține sferei sentimentului, pe de-o parte, și elementul conceptual și descriptiv, pe de altă parte, reies cu o forță deosebită. Spunând: un arbore de aur – el vrea să spună un arbore pe care-l iubim tot atât de mult cum iubim aurul, și cu acest cuvânt, aur, nu mai dăm atenție lucrului care se vede, ci tocmai sentimentului pe care-l avem în fața acestei străluciri deosebite. Un arbore de aur este, așadar, acela pentru care simțim același sentiment ca în fața aurului. Aici n-a fost luat în considerare decât sentimentul. Iar prin cuvântul verde este desemnat un adevărat arbore, așa cum îl putem vedea: aici se ține seama de logică. – Teoria, nu e ceva ce vedem, dar mulți oameni simt față de ea, în mod justificat sau nu, ceea ce poți simți atunci când la Londra tocmai este ceață. Ei bine, poți transpune acest sentiment asupra modului în care simți teoria. Și iarăși, elementul de limbă care face parte din sfera sentimentul apare în cuvântul „cenușiu”.
Dar elementul sentimentului și elementul gândirii din cadrul limbii se întrețes peste tot. În limbile actuale, multe aspecte s-au estompat, dar în epocile trecute, când limbile erau pe cale de a se forma, pretutindeni era prezent un element activ, plăsmuitor, și astfel în elementul conceptual a fost introdus elementul simțirii.
Dar relația copilului cu limba se situează, înainte de vârsta de 9 ani, exclusiv în sfera simțirii. Însă copilul n-ar putea să-și dezvolte conștiența de sine dacă n-am introduce puțin elementul conceptual. De aceea este atât de necesar să-i transmitem copilului acest element conceptual prin intermediul regulilor gramaticale, predate cu bun simț, mai întâi cu privire la limba maternă, dar poate apoi și cu privire la limba străină, regulile gramaticale urmând întotdeauna însușirea limbii.
Făcând acest lucru, trebuie să avem grijă la următorul lucru: între 9 și 10 ani, copilul trebuie să-și cucerească sentimentul că în acest fel el pătrunde puțin în înțelegerea limbii, așa cum am arătat. Astfel, putem să formăm la copil un sentiment gramatical just al limbii.
În preajma vârstei de 12 ani – e necesar să fim atenți la acest lucru – copilul trebuie să fi dezvoltat sentimentul frumuseții limbii, un simț estetic față de limbă și el trebuie să se străduiască, de asemenea, când ajunge în preajma vârstei de 12 ani, să se exprime în mod adecvat, conform cu ceea ce aș vrea să numesc „vorbirea frumoasă”. Și numai începând cu această vârstă și până la pubertate ar trebui el să dezvolte ceea ce face parte din folosirea limbii în sensul capacității de a convinge pe cineva: elementul dialectic al limbii. Copilul nu trebuie să abordeze acest element decât atunci când trece de vârsta școlarității. Astfel că am putea spune: facultățile care trebuie să se trezească treptat în noi față de limbă sunt în primul rând un sentiment al exactității limbii dat de viața însăși, sentimentul frumuseții limbii, apoi sentimentul puterii pe care o avem în viață datorită limbii. Astfel trebuie să fie organizat tot ceea ce face parte din predarea limbilor.
E mult mai important pentru cel care predă, pentru educator, să se inițieze treptat în aceste modalități, decât să i se dea un anumit plan școlar gata-făcut, cu indicarea unor obiective ce trebuie să fie atinse. Desigur, el va ști să introducă și să trateze în acest fel elementele juste în diferitele perioade ale vieții. Procedând cu artă și într-un mod artistic, el va ști, fără a neglija din această cauză elementul plastic, să adauge, până spre 9-10 ani, elementul descriptiv elementului plastic, în care ființa umană mai este încă implicată în mod personal.
Acest lucru este absolut posibil dacă organizăm materiile de învățământ, așa cum am arătat în aceste ultime zile, apropiind, pe de-o parte, științele naturii de geografia fizică și tratând ceea ce se referă la animale în legătură cu ființa umană. Vom putea acționa aici cel mai eficace în primul rând prin ceea ce este pur descriptiv și vom putea modela acest element în așa fel încât el să nu se mai adreseze acum ființei umane în ansamblu, ci să se adreseze și sufletului său. Vom acorda, așadar, multă importanță faptului de a le povesti copiilor în mod plastic și viu. Și în această perioadă a vieții vom trata, de asemenea, istoria, așa cum am arătat deja, prezentând evenimente umane, tablouri ce formează un întreg.
Apoi, când copilul se apropie de vârsta de 12 ani, dar nu înainte, atunci putem să adăugăm elementului plastic și elementului descriptiv elementul explicativ, ținem atunci seama de cauze și efecte, ceea ce face apel la efortul intelectual. Copilul intră în această sferă numai între 11 și 12 ani.
Dar există un element care trebuie să se reverse asupra acestei întregi perioade, e predarea matematicii pe care trebuie s-o tratăm în aspectele ei cele mai diverse, într-un mod adecvat, desigur, vârstei copilului. Elementul matematic, aritmetica și geometria, cu care trebuie să-l punem pe copil în contact, constituie materii care sunt surse de dificultăți deosebite pentru instruire și educație. Căci ceea ce face parte din matematică se predă pe întreaga perioadă școlară, la început într-un mod destul de simplu, înainte de 9 ani – căci copilul poate înțelege deja multe lucruri din acest domeniu, dacă procedăm în mod just –, apoi mergând mereu mai departe în mod mai complex; trebuie să prezentăm aceste lucruri într-o manieră artistică, să-i prezentăm copilului într-o manieră artistică socotitul, geometria, cu tot felul de exerciții, și să trecem apoi, între 9 și 10 ani, la descrierea acestor domenii.
Trebuie neapărat să-l învățăm pe copil să observe, rămânând în elementul descriptiv, unghiurile, triunghiurile, dreptunghiurile etc., și doar în preajma vârstei de 12 ani trebuie să trecem la demonstrații.
Se dovedește, tocmai în acest fel, că dascălul plictisitor nu va ajunge să facă decât foarte puțin sau aproape nimic, dar dascălul care trăiește cu toată ființa sa în această matematică, domeniu care ne face, în realitate, să simțim în profunzime idealitatea armonioasă a spațiului întregului Univers, va face din matematică materia de învățământ cea mai atrăgătoare. Când un dascăl se poate entuziasma pentru teorema lui Pythagora, când el se poate înflăcăra pentru armoniile interne dintre suprafețe și corpuri, atunci el va introduce tocmai la această materie un element care este extraordinar de important pentru copil, și în ceea ce privește momentul de evoluție sufletească. El se va opune atunci prin acest element tuturor elementelor haotice ale vieții.
Vedeți dvs., nu ar exista limbă dacă limbajul nu ar amesteca elementele ca printr-o aruncare de zaruri. Această frază are un caracter cam extrem, dar, de fapt, limba pe care o vorbim în viața cotidiană este întotdeauna de-așa natură încât, dacă am examina limbile pe care le vorbim, am găsi pretutindeni că sentimentul și gândirea se contopesc. Și chiar și numai în virtutea acestui fapt referitor la limbă, dar și a multor altor lucruri, omul s-ar cufunda într-un anumit haos al vieții, dacă nu și-ar cuceri această fermitate pe care ne-o putem cuceri tocmai prin matematică. Cel care pătrunde viața în profunzime știe câte ființe umane au fost ferite de neurastenie, de isterie și de lucruri și mai grave încă, prin simplul fapt că au învățat să privească în mod just niște triunghiuri, dreptunghiuri, tetraedre etc.
Aș putea introduce aici un element subiectiv, care ne va sluji ca ilustrare simptomatică. Îmi place în mod special mecanica, nu numai din motive obiective, ci, în acest caz, și din niște motive absolut subiective. Și aceasta tocmai pentru că la Universitatea din Viena am avut un profesor care ținea niște cursuri de mecanică înflăcărându-se într-un mod minunat pentru cercetarea rezultantelor mai multor componente – într-adevăr, asemenea experiențe trăite au o influență care se prelungește în viața ulterioară. Era interesant să vezi cu ce entuziasm interior căuta acest om rezultantele mai multor componente și extrăgea componentele din rezultante și să vezi cum, după ce trecea dintr-un salt de la o tablă la alta, el dansa pe loc și se bucura când enunța ceva de genul, de exemplu: c2 = a2 + b2. Când ajungea în acest punct și se întorcea spre auditoriu cu un surâs amical, aceasta era cu adevărat o experiență care chiar numai ea singură putea comunica entuziasmul pentru mecanica analitică, spre care oamenii nu se simt atrași în mod deosebit. – Dar e important ca tocmai acest element al matematicii, care trebuie să fie repartizat în modul indicat pe diferitele perioade ale vieții la vârsta școlarității, să-și reverse ființa asupra ființei umane în ansamblul ei.
Atunci am stabilit cei doi poli în dezvoltarea ființei umane, elementul muzical-artistic, pe de-o parte, elementul matematic-ideatic, pe de altă parte; și astfel, copilul se integrează, încetul cu încetul, în lume, noi având grijă să dezvoltăm în mod just, pornind din interior, totalitatea ființei sale.
Când ne apropiem cu procesul instructiv-educativ de această perioadă a vieții copilului când el trebuie să părăsească primul ciclu al etapei secundare, ne simțim îndemnați să ne formăm, în însăși practica predării, o viziune de ansamblu asupra celor mai importante momente pentru dezvoltarea acestei perioada a vârstei școlarității. Când copilul are 6 sau 7 ani, el părăsește casa părintească și vine la școală. Noi îl trimitem, ca să spunem așa, în lume și trebuie să avem grijă – așa cum am arătat tocmai la începutul expunerii de astăzi – ca el să găsească posibilitatea de a se adapta lumii. Când copilul pleacă din casa părintească și vine la noi, el este un fel de organ de simț uriaș. Există în el un fel de copie, o amprentă a părinților, a altor persoane din ambianța sa, din întregul său mediu social. Și noi trebuie să transformăm în element universal uman ceea ce face din copil un tip special de omenesc – atunci când vine la școală, el este cu adevărat un exemplar particular de omenesc -. Putem face acest lucru mai ales acționând asupra sistemului respirator și circulator, care sunt dincolo de ceea ce este individual în ființa umană. Noi trebuie, într-adevăr, să transformăm, într-un anumit fel, tipul particular de omenesc pe care îl primim la școală într-o ființă umană mai universală. Dar, deja din momentul în care ajunge la școală, copilul poartă în el ceva absolut individual. Nu doar sub forma pronunțată și caracteristică pe care o poate lua acest aspect atunci când apare în mod unilateral la adult la o vârstă ulterioară, când vorbim de temperamentele diferitelor categorii de ființe umane, când vorbim de temperamentul melancolic, sanguinic, flegmatic, coleric; ci natura copilului are o coloratură absolut personală care ne permite să vorbim de copii cu o tendință spre tipul melancolic, flegmatic, sanguinic, coleric. În arta educației și instruirii, noi trebuie să învățăm să observăm și să înțelegem toate subtilitățile legate de aceste tendințe ale copilului spre un temperament sau altul, să înțelegem, de asemenea, cum trebuie să-l tratăm pe copil, în funcție de înclinația lui spre un anumit temperament.
Copilul melancolic este copilul deosebit de dependent de corpul său fizic, mereu înclinat să scormonească în sine însuși, deoarece, în virtutea constituției sale absolut speciale, el este acaparat de trup. Din acest motiv, întreaga sa atenție este deturnată de la lumea exterioară. Dar nu putem spune doar atât, că melancolicul nu este atent. El nu este atent la lumea exterioară și nici la impresiile ce provin de la profesor; dar el este foarte atent la proprie sale stări. De aceea, copilul melancolic – eu vorbesc acum de copii, ceea ce spun nu poate fi transpus, pur și simplu, la adulți –, de aceea, copilul melancolic este, de asemenea, un copil lunatic, un copil supus unor dispoziții schimbătoare.
Copilul flegmatic este integrat în lume în așa fel încât, în realitate, el este în inconștientul său cu totul dăruit lumii. Și pentru că lumea e vastă și există atâtea lucruri, așadar, pentru că este dăruit atâtor lucruri, el nu se interesează de lucrurile cele mai apropiate. Nici ceea ce spun acum nu e valabil pentru adult, căci s-ar putea crede că vreau să-i flatez pe flegmatici; dar, firește, nu e vorba de așa ceva. Dar exprimând acest lucru puțin mai radical, am putea spune: dacă acest copil cu tendințe flegmatice nu s-ar afla pe Pământ, ci în Cer, în Cosmos, el s-ar interesa foarte intens de ceea ce îl înconjoară, căci tendințele sale îl poartă nu spre ceea ce este apropiat, ci spre periferia Universului, spre imensitatea care nu face prea mare impresie asupra noastră din simplul motiv că ea cuprinde atâta spațiu.
Copilul sanguinic manifestă, într-un anumit sens, în dispozițiile sale înnăscute, contrariul melancolicului, contrariul flegmaticului. Tânărul melancolic se dăruiește corpului său fizic, flegmaticul este înclinat, prin dispozițiile sale înnăscute, spre lumea vastă, spre lumea sferelor, pentru că el trăiește din tot sufletul său de om, într-un mod deosebit de profund, în corpul său eteric, în corpul forțelor plăsmuitoare. Acest corp este dăruit realității în ansamblul ei. De altfel, el se răspândește imediat în Univers, la câteva zile după moarte.
Copilul sanguinic trăiește în ceea ce numim corp astral sau corp sufletesc. Acest corp sufletesc se deosebește de corpul fizic și de corpul eteric prin faptul că el nu are, în realitate, nici un interes pentru timp și spațiu. El se află în afara timpului și spațiului. Datorită acțiunii corpului astral, omul are în sine în permanență, în fiecare clipă a vieții, întreaga lui viață – evenimentele cele mai îndepărtate, desigur, atenuate, în comparație cu evenimentele cele mai apropiate. Corpul astral este, prin excelență, cel care dirijează visele. Dar dvs. știți că visele nu țin seama prea mult de cursul temporal al vieții. Visăm ceva care s-a petrecut ieri; în vis, sunt amestecate ființe din prima noastră copilărie. Corpul astral amestecă evenimentele întregii vieți nu în funcție de succesiunea lor în timp și spațiu, ci în funcție de dezordinea pe care o introduce în lucruri, în funcție de dezordinea care trebuie introdusă în lucruri, fără să țină seama de regulile timpului și spațiului. Copilul sanguinic este dăruit cu precădere corpului astral și acest lucru se manifestă în întreaga sa atitudine. El primește impresiile exterioare ca și cum ceea ce este în afara timpului și spațiului ne-ar fi dat deja de lumea însăși. El se dăruiește în mod fugar unei impresii, nu o elaborează, deoarece nu ține seama de timp. El este dăruit corpului astral. El nu are grijă ca impresiile să rămână în ființa omului. Sau, încă un lucru, el nu-și amintește cu plăcere de trecut; copilul sanguinic trăiește în clipa prezentă, tocmai pentru că el nu ține seama de timp, dar manifestă în viața exterioară ceea ce trebuie să dezvolte acest corp astral într-o lume superioară.
În calitate de artiști în domeniul instructiv-educativ, trebuie să ne cucerim cu adevărat un simț foarte subtil pentru a intui însușirile caracteristice melancolicului, sanguinicului etc., la copilul în dezvoltare. Trebuie să încercăm să tratăm temperamentul în două feluri. În primul rând, introducând deja în școală un anumit elementul social tocmai prin intermediul temperamentelor. Ne formăm o viziune de ansamblu asupra clasei, identificându-i pe copiii melancolici, sau pe copiii cu tendință spre melancolie – temperamentele sunt amestecate, trebuie să ținem seama de întreg – și punem să stea în clasă, acolo unde considerăm că e bine, un grup de copii melancolici, un grup de copii flegmatici, un alt grup de copii sanguinici și un grup de copii colerici.
E bine să-i grupăm împreună pe copiii cu același temperament, pentru simplul motiv că, atunci când melancolicii stau împreună, ei au atunci niște vecini melancolici, astfel încât aceleași temperamente se freacă unele de altele. Copilul melancolic vede cum se frământă celălalt copil în legătură cu o mie de lucruri posibile, cât de mult este el prizonierul propriului trup. El observă atunci acest lucru și la sine însuși și vederea celuilalt copil exercită o acțiune salutară asupra naturii proprii a copilului melancolic.
Când copiii flegmatici au ca vecini tot niște copii flegmatici, aceștia ajung în cele din urmă să se plictisească așa de tare, încât însuși flegmatismul lor începe să se excite și ajungem să-l stimulăm pe flegmatic prin faptul că se află lângă alți copii flegmatici, prin faptul că aceștia se află în imediata sa apropiere.
Copiii sanguinici, când sunt puși alături de alți copii sanguinici pe care îi văd sărind de la o impresie la alta, astfel încât îi interesează când un lucru, când altul, atunci vor să-i îndepărteze ca pe niște muște care zboară primprejur. Percepând la alții însușirile pe care le au ei înșiși, acești copii ajung să-și dea seama că există ceva superficial în temperamentul lor sanguinic.
Iar colericii, când îi punem împreună, se încaieră unii cu alții, ceea ce îi vindecă, într-un anumit sens, de temperamentul lor coleric; căci vânătăile pe care le capătă au un efect foarte benefic asupra temperamentului coleric.
Observați toate aceste lucruri. Veți vedea, dacă introduceți pe această cale un fel de element social în școală, că acest lucru exercită o influență extraordinar de salutară și că relația profesorului cu un temperament sau altul se manifestă într-un anumit fel. Nu trebuie să-l tratăm pe copilul melancolic și, în general, pe copiii care înclină spre celelalte temperamente, făcând cu ei inversul lucrurilor spre care sunt predispuși; trebuie se ne obișnuim să-i tratăm după principiul „cele asemănătoare le vindecă pe cele asemănătoare” (similia similibus curantur – n. t.). Dacă am vrea să-l silim pe un copil coleric, de exemplu, să stea cuminte la locul lui, atunci în el se va aduna atâta forță colerică, încât aceasta ar acționa imediat ca o adevărat otravă în interiorul ființei sale. Nu putem face așa ceva. În schimb, dacă, prin întregul mod de a-l trata pe copilul melancolic, intrăm în jocul umorilor sale, al melancoliei sale, dacă ne interesăm de dis-poziția lui, acest lucru exercită o acțiune salutară pe termen lung. Cât despre copilul flegmatic, trebuie să ne interesăm, desigur, în interiorul nostru de el, dar în exterior să manifestăm noi înșine față de el un soi de flegmatism. Copilului sanguinic trebuie să-i aducem în întâmpinare cât mai multe impresii, pentru a-i accentua și mai mult sanguinismul. Atunci, intensitatea pe care o va desfășura va fi și mai mare decât de obicei, dacă el trebuie să absoarbă toate aceste impresii, și consecința acestui fapt va fi aceea că intensitatea va crește o dată cu numărul impresiilor. Putem ameliora, așadar, temperamentele tocmai tratând cele asemănătoare prin cele asemănătoare.
Cât despre colerici, dacă am putea organiza viața școlară în mod ideal, aș prefera să-i trimit după-amiaza în grădină, i-aș pune să alerge, să se cațere în copaci, să coboare, până când s-ar obosi. Când unul dintre ei ar fi în vârful copacului, i-aș spune să strige ceva altuia, ar trebui ca ei să se obosească. Făcând în acest fel să iasă din ei ceea ce natura colerică trebuie neapărat să facă să iasă din ei, exercităm cu adevărat influența cea mai salutară asupra naturii colerice.
Tocmai cunoscând în acest fel lucrurile, vom putea acționa la școală în mod adecvat. Pentru a-i putea trata astfel pe copii, profesorul trebuie să vină la școală cu ceva extraordinar de important. Dacă vrea să se orienteze în aceste aspecte, el nu trebuie să sosească la școală cu o mină posomorâtă, cu riduri de bătrân deja din primii ani de învățământ, ci trebuie să știe să aibă în clasă umor. El trebuie să facă față tuturor situațiilor care intervin în clasă și trebuie să poată face ca ființa sa să pătrundă în ființa copilului.
