Rudolf Steiner: Cum mi-a fost înmânat un mare număr de întrebări [ Nota 51 ] , voi răspunde mai întâi acestor întrebări. Dacă mai sunt și altele, le vom putea discuta în zilele următoare, întâlnindu-ne din nou în cadrul unei
convorbiri de același fel.
În legătură cu prima întrebare:
Ne putem imagina că a extinde studiul unei singure materii de învățământ pe o perioadă lungă de timp comportă unele aspecte negative și nu putem nega nici faptul că e dificil să concentrăm atenția copilului asupra unei singure teme pentru un interval relativ lung de timp. Multe dintre aspectele recunoscute de către teoriile pedagogice moderne par a pleda împotriva predării unei singure materii pe parcursul unei asemenea perioade destul de lungi. Totuși, noi a trebuit să ne decidem a introduce o asemenea metodă în Școala Waldorf. E vorba de faptul că tocmai rezultatele cercetărilor recente, obținute mai ales pe baza metodelor psihologiei experimentale, care a dat naștere acestor concepții, au drept principiu să nu țină seama de ceea ce este propriu-zis uman, de ceea ce este profund uman.
Așadar, de ce se practică, în realitate, psihologia experimentală? Nu am nimic de obiectat împotriva psihologiei experimentale, în măsura în care ea este justificată în domeniul ei și vreau să admit, desigur, această justificare, între anumite limite, dar trebuie să pun întrebarea: de ce se practică, de fapt, în zilele noastre, experimente cu privire la viața sufletului?
Facem experimente cu privire la viața sufletului din cauză că am ajuns, pe parcursul evoluției, să nu mai putem arunca o punte de legătură, să nu mai putem arunca nici o punte de legătură în mod direct, spontan, de la suflet la suflet. Nu mai avem o înțelegere instinctivă pentru tot ceea ce ar avea nevoie copilul la moment dat, și alte lucruri asemănătoare, și atunci căutăm să ne cucerim în mod exterior cunoașterea a ceea ce nu mai există de la om la om într-o deplină prezență de spirit. Noi punem întrebarea: cum se obosește un copil care s-a ocupat o clipă de un lucru sau altul? – Facem niște studii statistice și altele asemenea. Așa cum am spus-o deja, întreg acest proces, această metodă, le-am născocit, ca să spunem așa, pentru a afla despre ființa umană într-un mod indirect ceea ce nu mai putem cunoaște în mod direct.
Pentru acela care trebuie să țină seama de legătura directă dintre sufletul profesorului și sufletul copilului, există ceva mult mai important decât, de exemplu, să știm dacă atenția copilului nu e cumva prea solicitată atunci când predăm prea mult timp o aceeași materie de învățământ. Dacă am înțeles bine întrebarea, cel care a pus-o poate că a vrut să spună că am câștiga mult dacă am varia materiile de învățământ, dacă am îndrepta atenția copilului asupra unei alte teme după un timp relativ scurt. Acest lucru e adevărat, am câștiga ceva, nu putem nega. Totuși, lucrurile vieții nu trebuie să fie calculate în mod matematic, ci trebuie să putem decide cu ajutorul unei anumite intuiții dacă lucrul cel mai valoros pentru ansamblul evoluției ființei umane este ceea ce câștigăm sau ceea ce pierdem prin aceasta. Când predăm aceeași temă timp de două ore nu e, desigur, același lucru ca atunci când predăm o temă timp de o oră, apoi, în a doua oră, o altă temă, sau chiar când folosim intervale de timp și mai scurte pentru aceasta. Dar, deși copilul se obosește, într-un anumit fel, și noi trebuie să ținem seama de această oboseală, pentru dezvoltarea în ansamblu ființei umane e mai bine să procedăm în acest fel concentrat, decât să întrerupem în mod artificial acest proces, economic pentru copil, al familiarizării cu o anumită materie și să umplem apoi sufletul copilului cu altceva în momentul imediat următor.
În Școala Waldorf, lucrul căruia trebuie să-i acordăm cea mai mare importanță este – după cum se știe – economia de forțe sufletești ale copilului. Putem organiza materia de predat în așa fel încât să-i oferim copilului firele conducătoare care se întind pe întreaga perioadă: de exemplu, în timpul celor două ore în care tratăm tema, îi oferim firele principale, asupra cărora atenția se poate îndrepta fără a provoca oboseală, sau, cel puțin, fără a provoca o oboseală considerabilă; îl putem, de asemenea, împiedica pe copil să se obosească introducând niște variațiuni care merg în paralel cu tema – adevăratul educator se va lăsa condus în toate acestea de simțire – și atunci vom obține mai mult decât dacă am organiza ora conform cu alt punct de vedere și dacă am culege roadele acestui alt punct de vedere.
Firește, în legătură cu acest subiect, noi putem prezenta, din punct de vedere teoretic, multe argumente pro și contra; totuși, nu poate fi vorba de preferința pentru o teorie sau alta, ci numai de întrebarea: ce este mai bine din punctul de vedere al dezvoltării ființei umane în ansamblul ei?
Aici mai intră în considerare și altceva. E adevărat că, într-un anumit fel, copilul obosește atunci când trebuie să se concentreze mult timp asupra unei teme. Dar înțelegem astăzi atât de eronat aceste tendințe ale entității umane spre sănătate sau boală, încât considerăm în mod sistematic drept o greșeală a-l obosi pe copil într-un fel sau altul. Oboseala este o stare tot atât de sănătoasă ca și starea pe care o avem când suntem în formă. Viața se desfășoară în ritmuri și nu este de dorit să reținem atenția unui copil timp de o jumătate de oră și apoi să-l lăsăm să se odihnească cinci minute poate – ceea ce nu e suficient, oricum, pentru a elimina oboseala internă – și de a-l îndopa apoi cu un alt conținut. Prin aceasta, nu ne facem decât iluzii asupra faptului că am ținut seama de oboseală. În realitate, noi nu am ținut deloc seama de oboseală, ci am revărsat un alt conținut în sufletul care încă mai era, totuși, obosit, în loc să lăsăm ca urmele organice legate de această oboseală să se estompeze treptat tot prin acele lucruri de la care provine oboseala respectivă.
Într-un cuvânt, trebuie să pătrundem în niște straturi sufletești mult mai adânci decât sunt obișnuiți oamenii să pătrundă în zilele noastre, dacă vrem să sesizăm că metoda care constă în a-l face pe copil să se concentreze un timp mai îndelungat asupra aceleiași materii are o mare valoare pentru dezvoltarea de ansamblu a ființei umane.
Din unele teorii, se poate foarte bine trage concluzia, așa cum am spus, că e bine să schimbăm materia de predare, dar, dintr-un anumit punct de vedere, trebuie să excludem din viață idealul absolut. În viață, nu putem realiza niciodată un ideal absolut și întrebarea care se pune este întotdeauna aceasta: ce este, relativ, cel mai bine? Și, în acest sens, vom constata tocmai că, atunci când tratăm diferite teme pe scurt, în ceea ce privește timpul consacrat lor, nu suntem deloc în măsură să oferim copiilor ceva care să se unească destul de profund cu întreaga lor organizare fizică,ufletească și spirituală.
Pot să mai adaug, poate, acest lucru: dacă am fi condamnați să înzestrăm o școală care funcționează conform principiilor pe care am încercat să le expun în aceste conferințe cu o întreagă armată de dascăli plicticoși, atunci ar trebui, fără nici o urmă de îndoială, să repartizăm materialul de predat pe niște unități scurte de timp: În această privință, problema este următoarea – trebuie s-o recunoaștem -: dacă am avea niște dascăli plicticoși, ar fi mai bine ca ei să predea pe unități scurte de timp; dar cu niște dascăli care acționează într-un mod stimulator asupra copiilor, predarea extinsă pe o perioadă mai lungă de timp este negreșit cea mai avantajoasă.
Vedeți dvs., ceea ce mă interesează în mod cu totul deosebit nu este să mă dovedesc fanatic într-un anumit sens, ci să țin seama întotdeauna de împrejurări. Evident, de aici decurge sarcina, dacă vrem să avem un învățământ bun, de a alege, în măsura posibilului, tocmai niște dascăli care să nu fie plicticoși.
În legătură cu a doua întrebare:
Poate este adevărat că pot fi aduse multe argumente pentru a demonstra că euritmia este o transpunere a unui mod de expresie în altul și că ea nu este un mod nou de expresie; dar, în domeniul artei și pretutindeni în viață acolo unde intră în discuție arta, e vorba, totuși, să se aibă în vedere cum-ul, nu ce-ul. Pentru simțirea mea, de exemplu, nu este clar să spunem; sculptura, muzica, limbajul, ritmul etc. sunt niște mijloace de expresie și ideea este aceea care înseamnă totul. Mie mi se pare că nu trebuie să mergem niciodată în acest fel până la abstracțiune, atunci când avem de-a face cu viața. Dacă vrem să fim abstracți și să mergem în mod abstract până la unitate, putem găsi, firește, diverse moduri de a exprima această unitate; dar, în viață, diversele moduri de a exprima un lucru sunt, de fapt, întotdeauna ceva nou, diferit. De exemplu, în sensul legii metamorfozei a lui Goethe [ Nota 52 ] , petala colorată este, din punctul de vedere abstract al unității, același lucru cu frunza verde. Una este metamorfoza celeilalte. Dar, pornind de la alte puncte de vedere, una este, dimpotrivă, ceva absolut diferit de cealaltă. Și nu contează, de fapt, să știm dacă euritmia este un mod nou de expresie sau transpunerea unui mod de expresie în altul. Iată ce contează: pe parcursul evoluției omenirii, limbajul vorbit și, într-un mod asemănător, cântul, au ajuns la punctul în care sunetul, limbajul și cântul, se condensează până la a nu mai fi decât un mijloc de expresie pentru ceea ce acționează prin intermediul capului uman.
Desigur, acest lucru este exprimat într-un mod care ar putea fi numit, iarăși, radical, dar, dintr-un anumit punct de vedere, el exprimă adevărul. În zilele noastre, ființa umană nu mai este cuprinsă în întregime de ceea ce poate fi exprimat prin limbaj. Limbajul se orientează după gândire, în epoca modernă el a luat, pentru toate popoarele, ceva din natura gândirii. De aceea, limbajul articulat obișnuit este expresia a ceea ce manifestă ființa umană pe baza egoismului său. Euritmia revine la omul întreg, în special la elementul de voință, și, prin aceasta, la omul total. Prin euritmie se exprimă ceea ce manifestă omul atunci când el se integrează în întreg Macrocosmosul. Și în timp ce, în anumite epoci vechi, elementul gestului, al mimicii, de exemplu, se unea întotdeauna cu cuvântul, mai ales când ființa umană se simțea însuflețită de un impuls artistic, se unea cu cuvântul în așa măsură încât, în unele limbi originare, nu exista decât un singur termen pentru „cuvânt” și „gest”, astfel încât cuvântul și gestul nu puteau fi separate, astăzi cuvântul și gestul se disting foarte clar unul de altul.[ Nota 53 ] Și de aceea există astăzi o nevoie îndreptățită de a reda expresiei umane funcția de expresie a ființei umane totale, pentru ca ea să redevină ceva cu care să se unească iarăși elementul de voință și prin aceasta elementul macrocosmic.
Un aspect care, cred, ar trebui să fie luat în considerare, este că astăzi se emit, cu orice ocazie, prea multe teorii; în timp ce, tocmai în epoca noastră, este nevoie stringentă de a fi examinate aspectele practice ale vieții.
Cel care observă fără prejudecăți existența umană din acest punct de vedere știe că în orice problemă există un pro și un contra. Totul poate fi dovedit și totul poate fi respins. Numai că nu trebuie să se acorde, în definitiv, cea mai mare valoare dovedirii sau respingerii, definirii sau deosebirii, ci impulsului, acelui element care conferă cu adevărat viață. Oricare ar fi opinia dvs. în legătură cu asemenea afirmații, dragii mei auditori, cercetarea antroposofică oferă tocmai o viziune asupra evoluției omenirii și omenirea are acum tendința de a depăși elementul rațiunii și al intelectului și de a se apropia din nou de elementul sufletesc, al vieții care nu se desfășoară în definiții, ci în forme reale.
De aceea, întotdeauna putem spune următorul lucru: la urma urmei, e indiferent dacă noi considerăm euritmia drept o transpunere a unui mod de expresie în altul sau dacă o considerăm un mod nou de expresie. Acest lucru are, în realitate, tot atât importanță ca în cazul următor: când am ajuns la Universitatea din Viena, exista un titlu foarte elevat cu care trebuia să-i desemnezi pe profesori, când te adresai lor, trebuia să le spui: „consilier aulic”. Dacă treceai în Germania, ei purtau denumirea de „consilier privat”. Se acorda o anumită importanță acestor deosebiri. Dar ceea ce conta pentru mine era să iau în considerare ființa umană, iar eticheta pe care o purta îmi era absolut indiferentă. Și am întru câtva impresia – iertați-mă, n-aș vrea să fiu răutăcios –, am aproape aceeași impresie când se apelează la definiții filosofice și când se face o deosebire între transpunerea unui mod de expresie în altul și – cum să spun – conceptul unui mod nou de expresie.
În legătură cu a treia întrebare:
Semnificația întrebării nu-mi este cu totul clară, dar cred că o putem înțelege, probabil, pe baza unei anumite tonalități de conștiență protestantă. Așa cum am spus-o deja, mi se pare că disciplina este asigurată cel mai bine dacă o facem să ia naștere din ansamblul măsurilor luate în școală. Am amintit deja cât de mult s-a ameliorat disciplina în Școala Waldorf într-un mod absolut extraordinar pe parcursul a doi ani și ceva. Am menționat, de altfel, niște simptome. – S-ar părea că, pe baza unei anumite tendințe personale spre acest „sense of sin”, suntem îndemnați să așteptăm niște rezultate prin faptul că-l inculcăm copiilor. Dar a voi cu tot dinadinsul – noi vrem cu adevărat să privim acest lucru fără prejudecăți religioase –, a voi să trezești neapărat în copil simțul păcatului ar însemna să reverși în copil ceva care i-ar rămâne pentru toată viața ca un fel de lipsă de siguranță în viață. Exprimându-mă în termeni psihanalitici, aș zice că am crea o provincie ascunsă a sufletului care, la rândul ei, ar crea în viața reală un fel de vid, o provincie a sufletului care ar avea, ca să spunem așa, un vid în ea și care ar constitui o slăbiciune, în loc ca omul să înfrunte în mod energic viața.
Dacă am înțeles eu bine întrebarea, asta e tot ce am de zis ca răspuns.
În legătură cu a patra întrebare:
Cred că această întrebare își găsește răspunsul în prima parte a conferinței mele din această dimineață. Nu se poate spune la modul general că băieții traversează la această vârstă o altă criză decât aceea despre care am vorbit în această dimineață. A spune că toți băieții de această vârstă sunt turbulenți ar însemna să închidem viața copiilor de această vârstă în niște scheme mult prea rigide. În acest domeniu, putem cădea în prada multor iluzii. Când, într-adevăr, metamorfoza de care am vorbit în această dimineață nu este condusă în mod just de către dascăl sau educator, atunci, într-adevăr, copiii, nu numai băieții, ci și fetele, devin foarte turbulenți. Ei devin, într-adevăr, foarte agitați, foarte rebeli din punct de vedere lăuntric, în așa măsură încât e dificil s-o scoți la capăt cu ei.
Ceea ce are loc la această vârstă este, desigur, foarte diferit în funcție de temperamentul copiilor, dar trebuie să fie luat în considerare. Când luăm în considerare acest aspect, nu putem face afirmația din prima frază sub această formă generală, ci putem spune, mai curând: dacă niște copii nu sunt conduși în întreaga lor evoluție de ansamblu și devin lăuntric rebeli, dezorientați etc., dacă dascălul nu ia în considerare această cotitură deosebită dintre 9 și 10 ani, atunci, într-adevăr, se petrece acest lucru [ Nota 54 ] . Dar această cotitură trebuie să fie neapărat luată în considerare de către dascălul și educatorul respectiv.
În legătură cu a cincea întrebare:
E absolut adevărat, cred că nu avem altceva de făcut decât să răspundem, pur și simplu, prin afirmativ la această întrebare. Firește, în procesul de educație și instruire trebuie să facem dovadă de un anumit tact în legătură cu ceea ce-i predăm copilului despre ființa umană, între 10 și 12 ani. Dacă acordăm atenție acelor lucruri pe care copilul le poate înțelege cu privire la particularitățile ființei umane în asemenea relații, atunci putem fi absolut de acord că e necesar să evocăm viața proprie a ființei umane în aceste diverse relații.
În legătură cu a șasea întrebare:
La aceasta aș dori să răspund că, în legătură cu această întrebare, trebuie să vedem lucrurile în acest fel: trebuie să contăm pe posibilități, oricum, evoluția lumii ne va conduce tot mai mult spre un anumit interes de a dezvolta asemenea metode de observare mai pătrunzătoare a ființei umane – căci observarea suprasensibilă a ființei umane este în același timp mai pătrunzătoare. Evident, nu vom avea pretutindeni posibilitatea de a face acest lucru. Dar când e posibil, ar trebui, într-adevăr, să-l facem. E bine, nu numai pentru dascăl și educator să știe să observe la ființa umană mai mult decât indică aspectul exterior, ci e deosebit de fertil, de exemplu, și pentru medic, astfel încât trebuie să spunem, fără a ne expune, cred, unei neînțelegeri de un fel sau altul: astăzi, când natura umană a progresat atât de mult pe parcursul evoluției omenirii, ar trebui ca în realitate numai niște prejudecăți să se opună dezvoltării acestor metode, ar trebui ca oamenii să dezvolte astăzi asemenea metode, după posibilități. Se subînțelege, desigur, că acest lucru ar fi de dorit. Dar, în realitate, lucrurile sunt de-așa natură că s-ar putea obține deja mult mai mult în această direcție, dacă nu s-ar pune de-a curmezișul niște vechi prejudecăți, ca niște bolovani în drum, împiedicându-i pe oameni, prinși în capcana unor prejudecăți intelectuale, să se angajeze în mod just pe căile descrise, cel puțin în ceea ce privește începuturile lor, în cartea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?
În legătură cu a șaptea întrebare:
La Școala Waldorf, matematica este complet integrată în ceea ce am numit învățământul principal, în care ea joacă un rol în directă legătură cu evoluția copilului. Ea nu e deloc situată la niște ore care să fie în afara învățământului principal. Întrebarea se bazează, într-un fel, pe o neînțelegere.
