Rudolf Steiner: Doamnelor, Domnilor, e de dorit, din cauza diverselor plecări, să fie tratată mai întâi problema practică. Deoarece e vorba despre aspectul practic al problemelor de educație evocate în acest curs, putem porni, desigur, de la Școala Waldorf. În ceea ce mă privește, aș dori să mă refer, totuși, la ceva de o și mai mare anvergură. Cred că, dacă vrem să devină active în practică lucrurile despre care e vorba aici, e necesară o adevărată forță, care să ia naștere din examinarea civilizației actuale, și un anumit entuziasm.
Mi se pare că cel care nu vede că trebuie să dăm impulsurilor din învățământ orientarea despre care a fost vorba aici, acela nu va putea reuși deloc să realizeze în această direcție ceva care să aibă un impact real.
Dacă trebuie să-mi exprim convingerea cea mai intimă în această privință, iat-o: pentru cel ce examinează fără prejudecăți evoluția omenirii moderne din țările civilizate, este absolut clar faptul că noi trăim într-o epocă de decadență a civilizației și că tot ceea ce ar voi oamenii să afirme pentru a contesta realitatea acestei decadențe se întemeiază, în realitate, doar pe miște motive iluzorii.
A vorbi așa cum am făcut-o adineaori este, într-adevăr, foarte neplăcut și pare pesimist, în timp ce, de fapt, este ceva optimist în intenție; dar, chiar și din punct de vedere exterior, se arată atâtea simptome de decadență a civilizației, încât această decadență poate fi deja percepută. De fapt, numai atunci problema educației se va ivi în inimi și în suflete într-o formă justă. Și, pe baza acestei mărturisiri, aș zice, pot vorbi despre întemeierea Școlii Waldorf ca despre primul exemplu al unei transpuneri în practică a principiilor de educație expuse aici.
De ce avem noi, așadar, o Școală Waldorf? Vedeți dvs., Școala Waldorf își datorează existența – trebuie, desigur, s-o spunem – transpunerii în practică a acestor principii de educație, a acestor principii de educație pur umane. Cum s-au petrecut lucrurile? Ele s-au petrecut în felul următor: în 1919, exista în Europa Centrală o prăbușire absolută, o prăbușire a vieții economice, politice, spirituale. Poate s-ar putea spune și: o prăbușire a vieții economice și politice și un faliment total al vieții spirituale. În 1919, aceste lucruri aveau o asemenea formă, încât toată lumea, în general, era conștientă de această prăbușire, încât, timp de șase luni, aș zice, toată lumea era pe deplin conștientă că așa stau lucrurile. Toată lumea era absolut conștientă că așa stau lucrurile, cam până pe la mijlocul anului 1919.
Dar multe flecăreli pretindeau, în lume, că omenirea, desigur, se va reface, în Europa Centrală, de asemenea, că după un timp ea va ajunge să progreseze față de condițiile din trecut etc. Asemenea flecăreli provin dintr-un mod ușuratic de a gândi. În realitate, toate cuvintele pronunțate în acest sens nu sunt decât fraze goale. În realitate, decadența se accentuează în permanență. Numai că, în ceea ce privește Europa Centrală, situația este aceasta: în 1919, exista panta pe care se cobora. Iar acum se întâmplă cu Europa Centrală ce se întâmplă și cu un om care a cunoscut zile mai bune și care și-a cumpărat în acele zile haine. El are aceste haine, le poartă până când se uzează complet. Motivele pentru care el nu mai are mijloacele cu care să-și cumpere unele noi există de mult vreme. Dar cum el mai poate încă purta hainele vechi, atâta timp cât mai există cea mai mică zdreanță din ele omul respectiv se amăgește în legătură cu faptul că nu-și poate cumpăra haine noi. Lumea întreagă se amăgește în legătură cu faptul că există absolut toate motivele pentru care nu va fi posibil să ne cumpărăm haine noi de civilizație pe baza unor situații din trecut.
Dar, vedeți dvs., în primul semestru 1919, atmosfera era de-așa natură, încât puteai vorbi într-un mod grav ființei umane și eu nu am început imediat prin a întemeia Școala Waldorf, ci am ținut niște conferințe populare de pedagogie [ Nota 55 ] , care conțineau pentru prima dată, dar într-un mod schițat, ceea ce am spus și aici. Iar aceste lucruri au părut evidente câtorva oameni. De aici s-a născut Școala Waldorf.
Subliniez acest lucru în mod expres, deoarece condiția fundamentală pentru o acțiune practică în acest domeniu este discernământul, discernământul care emană dintr-o cunoaștere autentică a condițiilor educației. Cu ocazia întemeierii Școlii Waldorf, am spus: este, desigur, frumos să existe un asemenea model, dar aceasta nu rezolvă problema, căci rezolvarea problemei ar fi, sau, cel puțin, firul care ar conduce spre soluționarea problemei ar fi dacă peste un trimestru s-ar întemeia măcar o duzină de Școli Waldorf. Acest lucru nu s-a realizat – o știm. De aceea, nu putem considera drept un succes ceea ce a fost realizat în acest domeniu, nu avem decât o singură „școală-model”, cum se numește așa ceva. Și însuși acest model nu se prezintă la ora actuală așa cum am dori. O să vă dau un exemplu.
În afară de sala de euritmie pe care, în sfârșit, o avem, noi am avea nevoie de o sală mare pentru exercițiile obișnuite de gimnastică. Încă n-o avem. Așadar, cel care vizitează Școala Waldorf și privește ce se petrece aici nu trebuie să considere acesta drept idealul de Școală Waldorf! Școala Waldorf nu are în primul rând bani și, din punct de vedere financiar, ea are picioare de lut!
Dar îmi imaginez că două lucruri sunt necesare. Primul este acela că trebuie să se răspândească ideea unei educații pur umane, întemeiată pe o adevărat cunoaștere a ființei umane. Trebuie să gândim această idee până în miezul ei. Ar trebui să facem tot posibilul să gândim această idee până în miezul ei.
Vedeți dvs., nu slujește la nimic să ne aruncăm, ca să spunem așa, praf în ochi într-un domeniu atât de serios; permiteți-mi, așadar, să vorbesc liber și sincer în legătură cu aceasta. Atunci când vorbești despre aceste lucruri și, de asemenea, atunci când e vorba de niște tratative economice, mi se face adesea această obiecție: da, dar în Anglia trebuie să facem acest lucru sau celălalt, ca să nu șocăm lumea.
Ei bine, dacă rămânem la un asemenea punct de vedere, nu vom progresa deloc. Nu vom progresa deloc dacă nu ne hotărâm să depășim atitudinea care constă în a spune, de exemplu: da, dar în Anglia trebuie să conducem totul spre practică. E tocmai ceea ce s-a făcut la modul foarte general în lumea civilizată de cinci sau șase secole, în toate domeniile noi n-am acceptat decât ceea ce puteam vedea, ca să spunem așa, imediat cu ochii noștri. E tocmai ceea ce ne duce la ruină. Și dacă persistăm să practicăm acest principiu, noi nu vom mai ieși din haos.
Așadar, nu e vorba de niște chestiuni de amănunt, ci e vorba, în realitate, să avem curajul de a da un nou impuls. Se crede, în general, că eu nu înțeleg când mi se spune: da, dar în Anglia totul trebuie să fie făcut altfel. – Eu înțeleg perfect, dar asta nu atinge fondul problemei! Și, de fapt, dacă n-am fi avut, de exemplu, nenorocul – pentru întemeierea efectivă a Școlii Waldorf acest lucru a fost un noroc –, așadar, dacă n-am fi avut nenorocul de a ne afla în 1919 într-o situație teribilă în Europa Centrală și de a întâlni, din acest motiv, niște spirite grave, noi n-am fi putut, din cu totul alte motive, să avem vreo Școală Waldorf în Europa Centrală. Căci, în Europa Centrală, mai mult decât în altă parte, e necesar un cu totul alt impuls, din simplul motiv că Europa Centrală, și în special Germania, nu are, de fapt, nici cel mai mic simț al organizării sau al unei vieți sociale structurate. Când vorbim fără încetare despre organizarea germană în afara Europei Centrale, asta nu e nimic altceva decât falsitate. Germanii n-au nici un talent pentru organizare. Mai ales, nu există nici un organism structurat al poporului: există o viață culturală care trăiește în anumiți indivizi, dar care nu trăiește deloc în ansamblul poporului. Universitățile germane, de exemplu, nu sunt, în nici un caz, expresia spiritului german. Spiritul german autentic nu trăiește ca atare decât în câțiva indivizi izolați. Acesta nu este, firește, decât un indiciu, dar el este, de asemenea, indiciul că, dacă vrem să facem apel în Europa Centrală la opinia publică sau ceva asemănător, găsim doar faptul că niște lucruri cum sunt cele expuse aici nu întâlnesc decât neînțelegere. Într-un cuvânt, Școala Waldorf își datorează, așadar, existența unei situații nefericite.
Dar se pune problema – în afară de faptul că trebuie să existe mai întâi discernământ, un adevărat discernământ, în sensul indicat aici –, se pune problema ca, pe lângă aceasta, ar trebui să se întâmple ca acolo unde nu există o asemenea situație nefericită, unde ar trebui să se întemeieze în realitate ceva de felul unei Școli Waldorf pe baza discernământului, a inițiativei umane celei mai nemijlocite, se pune problema ca aceasta să ia naștere, în mod efectiv.
Așadar, dacă ceva de felul Școlii Waldorf ar trebui să ia naștere, de exemplu, în Anglia – ea ar trebui, desigur, să fie realizată cu totul altfel, prin specificul ei; atingem aici problema condițiilor specifice ale țării și ale poporului –, dar dacă ea ar lua naștere, acesta ar fi, probabil, cu adevărat un puternic pas înainte.
Nu-i așa, atunci când am văzut că mișcarea Școlilor Waldorf nu ia amploare, pentru că Școala Waldorf a rămas unică, am încercat să lansez ideea unei „Uniuni Mondiale a Școlilor”, căci trebuie, totuși, să observ acest lucru: vedeți dvs., în acești ultimi ani am avut o expansiune deosebită a mișcării antroposofice, cel puțin în Europa Centrală. Mișcarea antroposofică este astăzi un element important în Europa Centrală. Ca mișcare spirituală, ea este un element de care se ține seama. Dar noi nu avem deloc o organizare care să conducă și să îndrume într-un anumit fel această mișcare. Societatea Antroposofică – trebuie s-o spunem, căci e bine ca acest lucru să fie cunoscut – Societatea Antroposofică nu este capabilă să poarte în sine mișcarea antroposofică. Societatea Antroposofică este impregnată de niște tendințe atât de puternice spre sectarism, încât ea nu mai poate să poarte mișcarea antroposofică așa cum este ea astăzi, așa cum a devenit ea, încetul cu încetul. Dar am vrut să mai fac apel o ultimă oară la aceste forțe care ar fi putut exista în Societatea Antroposofică, în ideea că poate ele ar face un ultim efort pentru a propaga ceva de felul unei „Uniuni Mondiale a Școlilor”. Dar acest lucru nu s-a întâmplat. „Uniunea Mondială a Școlilor” a fost înmormântată. Căci, nu-i așa, nu poți doar să vorbești despre un lucru, ci trebuie să pui mâna și să transpui acel lucru în practică. Pentru aceasta, trebuie să participe un anumit număr de oameni. „Uniunea Mondială a Școlilor” a fost, așadar, înmormântată ca atare.
Școala Waldorf din Stuttgart a luat naștere din revoluția germană, nu pentru că ea ar fi o școală revoluționară, ci ea a luat naștere din atmosfera revoluționară. Dar dacă s-ar întemeia o Școală Waldorf în deplină cunoștință de cauză, acolo unde oamenii își pot face o idee de ansamblu asupra situației mondiale, ca în Anglia, atunci noi am face un pas înainte.
Poate voi mai adăuga câteva cuvinte la această temă, după ce discuția va continua o vreme.
D-na Mackenzie (cu rezumat-traducere de Dl. Kaufmann): Profesoara Mackenzie spune că, în ciuda a toate, aici sunt prezente diferite personalități engleze, niște personalități care ar fi cu adevărat capabile să facă ceva în această direcție și să exercite o influență și care, de asemenea, vor să întreprindă ceva în direcția acestor impulsuri pedagogice, în virtutea sentimentului pe care-l au despre evoluția necesităților omenirii, a necesităților universale.
Rudolf Steiner: Aș dori să adaug că, în mod evident, acest lucru trebuie să fie realizat în practică și că e nesănătos să se vorbească prea mult în legătură cu asta. Cei care sunt capabili să facă un pas înainte în această direcție trebuie să îndeplinească pregătirile necesare și apoi, când va fi venit momentul potrivit, să meargă înainte în mod just.
Vom fi, desigur, în asentimentul d-nei Mackenzie și a celorlalți prieteni ai noștri, dacă niște prieteni veniți din alte țări, prezenți aici, care vor să prezinte niște proiecte și sugestii, vor veni să ne caute, pe unul sau pe altul dintre noi, și să ne vorbească.
Doamna K., La Haye: A fost astăzi vorba foarte mult despre Anglia și ne bucurăm mult, credem că e de folos. Dar noi, cei care venim din mica noastră țară, Olanda, avem multe lucruri care ne stau la inimă, noi am venit, de fapt, fiind conștienți de o foarte mare greșeală. Ideea „Uniunii Mondiale a Școlilor” a fost exprimată pentru prima dată în Olanda și, în realitate, noi n-am făcut ceea ce ar fi trebuit să facem, în parte pentru că acest lucru a fost greșit înțeles, în parte din lipsă de forțe. Noi n-am fost, totuși, atât de inactivi cum se crede și eu vă pot asigura că dorim foarte mult să ne răscumpărăm greșeala în măsura posibilului. Și aș vrea, totuși, să-l rog pe Rudolf Steiner să ne spună dacă acea cale pe care a propus-o pentru Anglia este posibilă și pentru Olanda. Și cum Domnul Steiner a promis să vină să ne vadă în aprilie, aș dori să-l întreb dacă ar fi posibil să vorbească despre acest lucru în fața unui cerc relativ mare de pedagogi.
Rudolf Steiner: Pentru Olanda, există deja un proiect care, după câte știu, este chiar în curs de realizare: e vorba de un curs de învățământ superior, care, asemănător cursurilor de învățământ superior obișnuite, va face cunoscută în mod serios antroposofia și în Olanda.
Trebuie să recunoaștem că a fost, cu siguranță, o experiență deprimantă să vedem cum, după ce am subliniat multă vreme necesitatea de a se face ceva pentru antroposofie în Olanda, după ce anul trecut, în februarie, în martie, au avut loc niște conferințe, niște reprezentații, a fost deprimant să observăm un recul care putea fi perceput foarte puternic – probabil nu în ceea ce privește înțelegerea antroposofiei, căci nu pot crede așa ceva, ci în ceea ce privește starea internă a Societății Antroposofice din Olanda. Și de aceea mi se pare că ar fi, cu siguranță, absolut necesar ca tocmai în Olanda mișcarea antroposofică să fie luată în mână de niște forțe noi și dinamice. Din ce direcție va veni aceasta, va depinde, firește, de împrejurări, acest lucru poate veni, desigur, și din direcția mișcării pedagogice. A fost pusă aici o întrebare tocmai pe această temă:
X: Legea olandeză permite să se întemeieze o școală independentă dacă oamenii sunt hotărâți în mod serios s-o facă. Ar fi oare posibil, dacă n-am putea obține în Olanda bani pe altă cale, să edificăm o școală independentă pe baza subvențiilor Statului, cu condiția ca noi să putem fi absolut liberi și să păstrăm procesul de învățământ în mâinile noastre?
Rudolf Steiner: În această întrebare există un aspect pe care nu-l înțeleg prea bine, un altul care mi se pare îndoielnic. Nu înțeleg prea bine că nu se pot găsi în Olanda bani pentru o școală cu adevărat liberă. Iertați-mă, e poate naiv din partea mea, dar nu pot să înțeleg prea bine acest lucru. Căci mi se pare, totuși, că dacă entuziasmul este destul de mare, atunci e posibil cel puțin să se facă începutul. Nu e nevoie de atâția bani pentru a începe.
Al doilea aspect, care mi se pare îndoielnic, este că s-ar putea face așa ceva cu subvenții din partea Statului. Căci a crede că Statul ar lăsa* să i se răpească exercitarea dreptului său față de școală, dacă el oferă subvenții, acest lucru mi se pare îndoielnic. Eu nu cred, așadar, că s-ar putea întemeia o adevărată școală liberă pe bază de subvenții, adică sub supravegherea Statului. La Stuttgart am avut norocul de a întemeia Școala Waldorf exact înainte ca Adunarea națională a Republicii să fi adoptat o lege școlară sub incidența căreia întemeierea unei asemenea școli ar fi fost imposibilă, căci, nu-i așa, noi pierdem tot mai multă libertate, pe măsură ce se răspândește liberalismul. Și probabil că astăzi, când progresul domnește în Germania, Școala Waldorf din Stuttgart n-ar mai putea fi, cu siguranță, întemeiată. Dar ea a fost întemeiată înainte. Și acum – iată că lumea stă cu ochii pe Școala Waldorf și o lasă să supraviețuiască până când mișcarea ce a creat ceea ce se numește școala elementară va fi destul de puternică, pentru a i se smulge apoi, în numele unui fanatism oarecare, primele ei patru clase. Sper că vom putea împiedica să se întâmple așa ceva, dar în acest domeniu ne îndreptăm spre niște vremuri teribile. Și de aceea insist eu atât de des asupra faptului că e necesar să facem fără întârziere ceea ce trebuie să facem; căci se răspândește peste lume un val care merge absolut în direcția Statului coercitiv. Și lucrurile sunt, într-adevăr, de-așa natură încât civilizația occidentală este expusă pericolului de a fi într-o zi, pur și simplu, invadată de o civilizație mai mult sau mai puțin asiatică, care va avea atunci ceva spiritual. Acest lucru, oamenii nu vor să-l vadă, dar lucrurile vor ajunge până aici.
Nu-i așa, chestiunea este doar mai mult sau mai puțin amânată, atunci când crezi că poți face apel, pentru început, la niște subvenții din partea Statului. În ceea ce mă privește, eu n-aș aștepta mare lucru de la așa ceva. Dar poate cineva are altă părere. Vă rog să vă exprimați astăzi absolut liber toate părerile.
*Textul are aici un „nicht” pe care îl suprimăm, în acord cu editorul german, căci sensul cere cu toată evidența ca el să fie suprimat. Editorul german are intenția de a-l suprima cu ocazia unei noi ediții (n. t. fr.).
X spune că nu e posibil în prezent să se întemeieze o școală în Olanda fără amestecul Statului, că se cere, de exemplu, să se fi atins un anumit nivel de cunoștințe etc.
Rudolf Steiner: Nu-i așa, dacă n-ar exista aceste lucruri, nu m-aș fi gândit niciodată, odinioară, la ceva cum este „Uniunea Mondială a Școlilor”, care are, totuși, un aspect teoretic. Dar, tocmai pentru că aceste lucruri există, am crezut că „Uniunea Mondială a Școlilor” ar fi în primul rând o realizare practică. Iată despre ce e vorba:
Luați, de exemplu, mica școală pe care am avut-o aici la Dornach. Din motivul pe care l-am evocat deja adesea în aceste zile, din cauza supraabundenței penuriei noastre de bani, noi n-am reușit să avem decât o școală foarte mică. În această mică școală se găseau copii care aveau sub 10 ani și alții care aveau peste 10 ani. Dar există în Statul – care aici se numește Canton – Soleure o lege școlară foarte strictă, dar care nu se deosebește deloc de alte legi școlare stricte aplicate în general în Elveția, o lege școlară atât de strictă, că atunci când Statul Soleure a descoperit că aici învață copii sub 14 ani a decretat, pur și simplu, că e imposibil așa ceva. Așa ceva nu există. Și, orice am fi făcut, nu puteam realiza în nici un fel o cât de mică idee de Școală Waldorf pentru niște copii sub 14 ani. Și, firește, pretutindeni există atitudini de opoziție, cel puțin pe continent. Ceea ce se întâmplă în Anglia, nu-mi pot permite, cel puțin pentru moment, să apreciez în întregime; dar dacă ar fi posibil să se întemeieze acolo o școală care să fie absolut liberă, ar fi excelent. Și, deoarece în realitate întâlnim rezistențe peste tot acolo unde abordăm realizarea practică a unor școli, eu m-am gândit că „Uniunea Mondială Școlilor” ar fi pentru început o realitate practică, căci eu o vedeam în linii mari, pentru că ea ar crea o mișcare de opinie în lume tocmai în ceea ce privește posibilitatea de a întemeia niște școli libere. Adică, trebuia să mergem împotriva curentului care își atinge apogeul tocmai în bolșevismul rus, trebuia să mergem împotriva acestui curent care își atinge apogeul în școala de Stat, coercitivă la modul absolut, care există, de fapt, pretutindeni; căci lumea nu vede că Lunacearsky [ Nota 56 ] nu e decât ultima consecință a ceea ce există în mod potențial pretutindeni în Europa; atâta timp cât îi convine această situație, lumea nu vede cum stau, de fapt, lucrurile; – așadar, eu cred că ar trebui să inaugurăm o mișcare de sens opus: Lunacearsky vrea neapărat să facă din Stat o mașină uriașă, în care omul ar fi și el o rotiță. Cealaltă mișcare ar trebui să tindă să educe niște ființe umane.
Acest lucru e necesar. Vedeți dvs., în cadrul mișcării antroposofice noi facem niște experiențe extrem de dureroase în acest domeniu. Astăzi e posibil să ia naștere, de asemenea, o adevărată mișcare medicală. Sunt întrunite toate condițiile. Ar fi necesară, și aici, o mișcare capabilă să prezinte această medicină în fața lumii. Dar întâlnim pretutindeni, la acești oameni, o altă tendință, aceea de a face să fie considerat „șarlatan” acela care vrea să propună un fel sau altul de medicină mai umană, cerând, totodată, de la el să acționeze împotriva legii. Aș putea să vă dau un exemplu – nu dau decât un exemplu, acesta nu se referă la mișcarea medicală antroposofică –, dar aș putea să vă numesc un ministru care a apărat în Parlamentul german o lege severă împotriva liberei exercitări a profesiunilor din domeniul sănătății, care mai există încă în Germania, în timp ce el, acest ministru, s-a dus să caute niște vindecători fără diplomă ca să-și trateze propria familie. Ceea ce înseamnă că el nu credea în medicina oficială pentru propria sa familie, ci în aceia pe care voia acum ca legea să-i numească „șarlatani”.
Iată un simptom cu tendință sectară. O mișcare nu e sectară atunci când se străduiește să se prezinte în fața lumii într-un mod absolut liber și chiar fiind în deplin acord cu legea, astfel încât să nu i se poată pune la îndoială justificarea legală.
Aceasta era misiunea pe care o imaginasem pentru „Uniunea Mondială a Școlilor”: a crea o mișcarea de opinie în favoarea unor legi care să permită întemeierea de școli pe baza necesităților pedagogice. Niște școli nu pot fi întemeiate niciodată pe baza unor rezoluții luate cu majoritate de voturi. De aceea, ele nici nu pot fi școli de Stat.
Iată, așadar, ce cred eu că trebuie să spun despre această „Uniune Mondială a Școlilor”, care nu-mi este, de altfel, deloc simpatică. Ea nu-mi este simpatică pentru că este o asociație, o propagandă, eu prefer să acționez pe baza unui element obiectiv și nu prin agitație, prin propagandă. Pentru mine, acestea sunt lucruri îngrozitoare. Dar când ești cu mâinile și picioarele legate, când nu e posibil să întemeiezi nicăieri școli libere, trebuie, firește, să creezi mai întâi o mișcare de opinie care să facă posibile aceste școli. Pot fi justificate niște compromisuri, într-un domeniu sau altul, dar noi trăim astăzi într-o epocă în care fiecare compromis ne cufundă tot mai mult în nenorocire.
Întrebare: Care este cel mai bun mod de a acționa în viața politică?
Rudolf Steiner: Cred că ne-am îndepărta prea mult de ceea ce se petrece aici, dacă am situa pe planul politic actual întrebările profunde și importante care au fost ridicate aici, pentru că nu pot să aștept nimic sau aproape nimic de la politica actuală a epocii noastre înainte ca ea să se fi regenerat pornind de pe alte baze decât cele care sunt în primul rând prezente astăzi în țările pe care le cunosc pe plan fizic. Cred că se poate constata într-un mod atât clar, tocmai în acest domeniu, o decadență pronunțată, încât am putea înțelege de ce este necesară mișcarea pentru tripartiția organismului social, această mișcare anexă a mișcării antroposofice [ Nota 8 ] .
Unde a ajuns organismul social non tripartit – dacă trebuie să mă exprimă despre acest subiect pe scurt și, din acest motiv, dând, poate, naștere unor neînțelegeri? El a ajuns la faptul că destinele popoarelor sunt determinate, în realitate, de către niște partide ale căror doctrine sunt, în fond, cea mai pură frazeologie. Nu putem afirma absolut deloc că frazeologia folosită astăzi de un partid sau altul ar conține câtuși de puțin ceva real.
Am atras atenția [ Nota 57 ] deja o dată în aceste zile că Bismarck [ Nota 58 ] , care era absolut ultramonarhist în perioada ulterioară a vieții sale – el a fost în tinerețe un republican absolut timid, mascat, după cum spune el însuși, dar a devenit apoi un monarhist rigid –, Bismarck, așadar, a spus același lucru ca Robespierre [ Nota 59 ] . Poți spune, într-adevăr, tot ce vrei. Dar e vorba de partid, de ceea ce iese la iveală când interiorul partidelor, am putea spune, își scoate masca.
Vedeți dvs., timp de mai mulți ani am fost profesor, la Universitatea populară din Berlin, care era o instituție social-democrată [ Nota 60 ] . Am fost întotdeauna fericit să rostesc adevărul pretutindeni unde oamenii voiau să-l asculte. N-am văzut niciodată vreun obstacol în a spune adevărul într-un loc sau altul, chiar dacă asociațiile în cadrul cărora acționam aveau o coloratură sau alta, prin programele lor sau prin opiniile lor politice. Am predat la cursul meu o concepție absolut antroposofică, atât în domeniul științelor, cât și în domeniul istoriei, chiar printre acei oameni care, prin orientarea partidului lor, erau niște materialiști înguști; chiar atunci când îi învățam pe acești oameni cum să vorbească în public, am putut să pun în valoare ceea ce constituia convingerea mea. Iar Universitatea populară creștea tot mai mult. Și iată că șefii de partid social-democrați au aflat și a fost suficient ca trei sau patru persoane să fie prezente la o întrunire decisivă la care asistau, de asemenea, toți elevii mei, ei, care doreau în mod unanim ca eu să-mi țin în continuare cursurile; dar existau câțiva șefi de partid energici care au declarat: nu putem permite un asemenea învățământ, care subminează esența însăși a partidului social-democrat. Am răspuns: da, dar partidul social-democrat vrea, totuși, să lucreze pentru viitor și omenirea merge, fără îndoială, spre libertate, și dacă vrem să avem o școală a viitorului, trebuie, totuși, să ne situăm pe terenul unei școli libere. Atunci, unul dintre acești oameni de partid de o culoare trainică s-a ridicat și a spus: libertate în învățământ, noi nu cunoaștem așa ceva, noi cunoaștem doar o constrângere rezonabilă. – Și de aici a decurs apoi ceea ce a condus la imposibilitatea de a continua aceste cursuri.
E convingerea mea, poate părea absolut stupid și orgolios, dar aceasta este convingerea mea – deoarece eu am predat aceste cursuri și clasele au crescut neîncetat an de an, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX –, e convingerea mea fermă: dacă această mișcare s-ar fi putut continua, situația din Europa Centrală ar fi fost cu totul alta între 1910 și 1920. Așa cum am spus adineaori, acest lucru poate părea stupid, dar aș vrea, totuși, să-l exprim.
Așadar, nu am o părere prea bună în legătură cu ceea ce ar putea să se realizeze prin intermediul acestor partide. Din partea unui partid socialist, oricare ar fi acela, vă puteți aștepta cel mai puțin să vă ofere posibilitatea de a întemeia ceva care să se apropie de un învățământ liber. Partidele socialiste tind în modul cel mai incredibil tocmai spre distrugerea oricărei libertăți școlare. Cât despre partidele creștine, ele sunt constrânse față de Statul actual să pretindă școli libere. Dar în momentul în care ar fi la putere, și-ar rezerva această libertate doar pentru ele. Astfel încât situația vieții publice este de-așa natură, încât trebuie neapărat să recunoaștem: noi nu vom avansa dacă nu creăm mai întâi o bază prin tripartiția organismului social, prin care nu avem, de altfel, elementul social decât în partea mediană, în domeniul dreptului. Și atunci, posibilitatea unui învățământ liber apare, practic, de la sine. Dar pe calea alegerilor nu se va ajunge la așa ceva.
Z. întreabă în ce măsură, dacă generația actuală ar fi educată conform principiilor unei cunoașteri antroposofice, acest lucru ar fi suficient pentru înlăturarea forțelor de declin și decadență sau dacă, presupunând că această generație ar fi educată, în mare, după principiile cunoașterii antroposofice, n-ar fi necesar, pe lângă aceasta, să încercăm să-i trimitem pe tineri în lume cu intenția conștientă de a transforma ordinea socială actuală și de a modela un nou organism social?
Rudolf Steiner: Oamenii nu văd deloc în întreaga lor amploare faptele pe care se întemeiază ceea ce am încercat să expun în cartea mea Punctele nodale ale problemei sociale [ Nota 9 ] în legătură cu tripartiția organismului social; motivele care au condus la scrierea acestei cărți sunt vechi de câteva decenii... Omenirea a ajuns astăzi într-un punct al evolu-ției sale în care, dacă ar veni cineva să-i propună ideile cele mai juste cu privire la viața socială, cu privire la concepțiile sociale – acel om n-ar mai găsi posibilitatea de a transpune în realitate nici măcar o idee justă, prin vreunul din mijloacele care există astăzi pentru a se realiza niște idei. Trebuie întotdeauna să situăm mai întâi ființele umane în niște condiții care să permită în mod real transpunerea ideilor, a concepțiilor, în activitatea socială.
De aceea, eu nu cred că trebuie să întrebăm dacă, în cazul în care o generație ar fi educată în sensul indicat, ar apărea condițiile sociale corespunzătoare, sau dacă ar fi necesară o schimbare de ordin social într-o direcție sau alta, ci aș zice că situația este următoarea: trebuie să ne fie limpede faptul că lucrul cel mai bun pe care l-am putea obține ar fi obținut doar dacă am face să progreseze în sensul unei educații universal umane cât mai mulți membri ai unei generații. Atunci, a doua întrebarea referitoare la aspectul practic ar cădea de la sine. Căci tocmai acești oameni educați în acest fel ar fi cei ce ar concepe ideile de transformare care ar trebui să fie gândite. Și pentru că vor fi ajuns într-o altă situație umană decât aceea care este posibilă astăzi, ei vor dispune de alte condiții de realizare a concepției lor.
Așadar, eu cred că, dacă vrem să fim oameni ai practicii, ceea ce contează cu adevărat este să gândim, într-adevăr, în mod practic și nu în mod teoretic. Și a gândi în mod practic înseamnă a face ceea ce e posibil, nu a realiza un ideal, ci a face ceea ce e posibil. Lucrul de la care putem aștepta cel mai mult este acela de a educa pe baza unei cunoașteri a ființei umane cât mai mulți membri ai unei generații și de a avea încredere că aceste ființe umane educate în modul cel mai just posibil vor institui și o ordine socială așa cum ar fi de dorit.
La a doua întrebare nu putem răspunde, din punct de vedere practic, nu teoretic, decât cu ființele umane pe care le formăm. Aceasta este opinia mea.
Aș putea răspunde acum la o întrebare care a fost pusă în scris:
Întrebare: Care este cea mai bună cale de a integra ceea ce am auzit aici învățământului destinat unor copii atinși de o gravă debilitate?
Rudolf Steiner: Aș vrea să pornesc de la un exemplu practic. La vârsta de douăzeci și trei sau douăzeci și patru de ani, am fost eu însumi angajat ca preceptor la o familie care avea patru băieți [ Nota 61 ] . Trei băieți erau relativ ușor de educat, al patrulea era la vârsta de 11 ani în situația următoare: începând de la 7 ani, el ar fi trebuit să urmeze un învățământ primar, chiar dacă sub formă de învățământ particular. Dar în Austria – întâmplarea se petrecea în Austria – fiecare putea să predea în mod liber, pentru că nu se cerea nimic altceva decât ca învățătura, indiferent pe ce cale ar fi fost ea realizată, să fie atestată prin faptul că la sfârșitul anului copiii trebuiau să se prezinte la un examen. Ei își puteau da examenele indiferent în ce școală, la sfârșitul anului, puteau fi instruiți de îngeri sau diavoli, puțin conta, numai să poată reuși la examenele respective.
Dar exista atunci printre acești patru copii un băiat care frecventase școala primară timp de patru sau cinci ani. Mi-a fost arătat – copilul avea atunci 11 ani – ultimul său caiet de desen – pe care îl adusese de la examen. La celelalte materii, ori nu deschisese gura, ori dăduse niște răspunsuri lipsite de sens și nu scrisese nimic pe hârtie. Dar el a adus de la examen măcar caietul de desen – era singurul document – și acesta consta în faptul că pe prima pagină exista o gaură mare. Într-adevăr, el nu făcuse nimic altceva decât că desenase ceva, apoi ștersese cu guma, așa de tare, încât nu mai exista acolo decât o gaură mare. Acesta era, într-adevăr, rezultatul de la examen. De altfel, se întâmpla ca timp de câteva săptămâni să nu-l poți face să schimbe nici măcar un singur cuvânt cu cineva. El își făcuse, de asemenea, de la o vreme, obiceiul de a nu voi să mănânce la masă, ci mergea la bucătărie unde erau duse resturile, așadar, nu hrană normală, ci resturi.
Vă descriu aceste simptome ca să vedeți că era vorba de un copil care făcea parte din categoria celor pe care-i putem numi, cu siguranță, „copii atinși de o gravă debilitate”.
Mi s-a spus atunci: cu acest copil nu poți face, bineînțeles, nimic, căci deja a fost încercat tot posibilul; chiar medicul familiei, care era, de altfel, cel mai bun medic din oraș, un om cu adevărat foarte bine văzut, abandonase orice speranță în privința lui și familia era foarte nenorocită. Nu mai știau ce să-i facă.
Am cerut atunci să-l lase pe copil în grija mea, exact ca pe ceilalți, dar să mi se acorde puterea absolută de a proceda cu el, timp de trei ani, așa cum voi considera de cuviință. N-am putut obține acordul în acest sens decât din partea mamei. Mamele scot uneori la suprafață, din adâncuri inconștiente, un sentiment just față de asemenea lucruri. Mi-a fost încredințat băiatul. Am organizat instruirea bazându-mă în primul rând pe principiul ca ceea ce este desemnat sub numele de debilitate să fie tratat în întregime pornind de la corporalitate, așadar, de la ideea că ceea ce era necesar acestui copil să fie făcut pe baza acelorași puncte de vedere pe care le-am expus cu privire la copiii sănătoși. E vorba numai să-ți poți cuceri posibilitatea de a vedea până în intimitatea unei ființe umane. Copilul era hidrocefal într-un mod pronunțat. Așadar, era foarte greu să-l tratezi. Dar era esențial să fac să triumfe acest principiu: educația trebuie să vindece, ea trebuie situată pe o bază medicală.
Și după doi ani și jumătate am reușit să-l aduc pe copil până la nivelul de la care el putea să-și înceapă studiile la liceu, căci ajunsesem la o educație cu adevărat economică. Am redus uneori pentru acest băiat ansamblul materiilor școlare la o jumătate de oră, dar, trebuie s-o spun, eu am fost nevoit uneori, pentru a-i preda în această jumătate de oră ceea ce era necesar, să mă pregătesc timp de patru ore pentru o asemenea jumătate de oră, pentru a da întregului o formă economică, astfel încât el să nu obosească deloc. În toate privințele, eu am făcut ceea ce am considerat just. Mi-am rezervat acest drept, eu am introdus, așadar, predarea muzicii, atâta cât consideram necesar, adică, în fiecare săptămână câte puțin mai mult, aș zice, și am continuat în acest fel, pe măsură ce constituția fizică se transforma, încetul cu încetul. N-am admis, de altfel, nici o obiecție. Restul familiei, în afară de mamă, găsea motiv de critică văzându-l pe copil pălind adesea. Am spus atunci: el mi-a fost încredințat mie, și eu am dreptul să-l fac să pălească, să pălească în mod serios, el își va recăpăta culoarea când va fi sosit timpul.
Era vorba, așadar, de a-l educa pe acest copil cu o înțelegere justă a dezvoltării sale fizice și de a avea în vedere, în acest sens, toate măsurile cu privire la sufletul și spiritul său.
Amănuntul iese la iveală într-un mod absolut individual pentru fiecare copil. Trebuie să cunoști ființa umană cu precizie. De aceea, eu spun că totul depinde de o adevărată cunoaștere a ființei umane. Și dacă trebuia să răspund la întrebarea: Ce vârstă are, în realitate, acest băiat? Cum trebuie să-l tratez? – eu trebuia să spun că acest băiat era în realitate – când l-am luat în primire – un copil de doi ani și jumătate și că el trebuia să fie tratat ca atare, deși, după toate aparențele, adică după registrul de stare civilă, el avea 11 ani încheiați, trebuia să fie tratat în funcție de ceea ce era el în realitate. Printr-un învățământ economic, în ceea ce privește forțele sale sufletești, care se întemeia la început în întregime pe principiul imitației, astfel încât la început totul se baza sistematic pe imitație și apoi s-a trecut la ceea ce am numit astăzi elementul plastic – dar ținând seama întotdeauna de tot ceea ce era în legătură cu sănătatea –, el a putut progresa în doi ani și jumătate în asemenea măsură, încât și-a putut începe studiile liceale. Am continuat să-l ajut, chiar și în timp ce urma cursurile la liceu. Dar pe urmă el n-a mai avut nevoie de ajutorul meu, a putut să urmeze ultimele două clase în mod autonom, și a devenit apoi medic, a profesat multă vreme medicina și, la vârsta de patruzeci de ani, a murit în Polonia, în timpul Primului Război Mondial, în urma unei infecții contractate pe front.
Acesta este un caz – și aș putea să menționez și altele – care arată în mod clar ce important este, tocmai când e vorba de copii debili, să lucrăm în sensul principiului pe care l-am scos în evidență de nenumărate ori pentru copiii sănătoși. La Școala Waldorf, noi avem câțiva copii atinși de o ușoară debilitate și unii, cum au fost numiți aici, atinși de o gravă debilitate. Copii atinși de o gravă debilitate îi deranjează, desigur, pe ceilalți copii din clasă. De aceea, noi am deschis o clasă specială pentru copiii debili, sub conducerea Dr. Schubert [ Nota 62 ] , în care au fost adunați copiii debili din toate clasele. Dar întotdeauna când e vorba ca un copil să fie desemnat pentru clasa copiilor debili, eu am de luptat, aș zice, cu dascălul clasei respective. Nici un dascăl nu vrea, în realitate, să lase de bună voie să-i plece un copil și fiecare luptă să-l păstreze pe acest copil; el se străduiește ca, în cele din urmă, să-l păstreze pe acest copil împreună cu ceilalți, și adesea reușește. Căci, datorită faptului că învățământul este foarte individualizat, poți duce împreună cu ceilalți chiar și copii ca aceștia, deși clasele noastre sunt destul de numeroase. Așadar, în clasa noastră pentru copiii debili se află niște copii atinși cu adevărat de o gravă debilitate. Dar e necesar ca ei să fie educați într-un mod absolut individual. Dr. Schubert îl tratează pe fiecare copil în funcție de cerințele proprii și, înainte de toate, pentru asemenea copii nu trebuie să ne propunem niște obiective de învățământ, ci în ceea ce facem trebuie să ne lăsăm conduși întru totul de conformația copilului și, în anumite condiții, noi facem cu el absolut altceva decât se face de obicei la școală. E vorba de a găsi cu adevărat ceea ce eu aș numi ajutorul care să corespundă fiecărui copil în parte.
Există, de exemplu, copii foarte debili și dacă ne cucerim, încetul cu încetul, o privire pentru aceste lucruri, descoperim că facultatea lor de reprezentare lucrează, pur și simplu, atât de lent, încât ei își pierd reprezentările. Ei își pierd reprezentările, nu mai ajung să-și reprezintă lucrurile. Acesta e doar un caz. Obținem deja progrese cu acești copii, cu o anumită categorie a acestor copii, punându-i să facă ceva care nu se face deloc la școală, îi punem, de exemplu, să facă doar așa ceva: îi spunem copilului, numai să înțeleagă cuvintele – avem unii copii care nici măcar nu înțeleg cuvintele, atunci trebuie să acționăm altfel –, îi spunem copilului: apucă-ți repede lobul urechii stângi între degetul mare și arătătorul mâinii drepte! apucă-ți repede antebrațul drept cu mâna stângă!” – Procedând în așa fel încât ei să se orienteze cu privire la însăși ființa lor și apoi să se orienteze în lumea exterioară, noi îi facem pe acești copii să progreseze mult dacă îi punem să recunoască rapid: ce este asta? (o ureche desenată). Nu e ușor să ajungi să-l faci pe copil să spună: o ureche. Totul e să-l facem pe copil să recunoască obiectul etc. Așadar, totul depinde de diverse lucruri pe care trebuie să le inventăm și prin care mai întâi îl trezim pe copil. În cazul multor copii, important e să-i trezești, să-i faci să devină activi, desigur, nu dacă e vorba de copii turbulenți, cu ei trebuie să folosim alte mijloace. Aceasta este direcția. Problema e să-i tratăm pe copii în mod individual și acest mod de a-i trata trebuie să se bazeze pe o adevărată cunoaștere a ființei umane.
