Rudolf Steiner: Mi-au fost înmânate mai multe întrebări și voi încerca să răspund la ele, cât de bine se poate în timpul scurt pe care-l avem la dispoziție.
Referitor la prima întrebare
E vorba aici de faptul că răspunsul la întrebarea despre raportul dintre nervii senzitivi și nervii motori este, înainte de toate, o chestiune de interpretare și că, la drept vorbind, atâta timp cât ne situăm pe punctul de vedere al observației pur fizice, nu vom putea ajunge deloc la altceva decât la răspunsul obișnuit. Acest răspuns obișnuit este că – dacă reprezint lucrul în mod schematic – avem de-a face – să luăm în considerare un cordon nervos simplu –, avem de-a face cu organul central. Cu alte cuvinte, senzația va fi transmisă de la periferie la organul central și, la rândul ei, incitația motrice va fi transmisă de la organul central la organul respectiv.
E perfect posibil – atâta timp cât rămânem la faptele pur materiale – să ne mulțumim cu această
explicație. Și nici nu cred că putem admite o altă interpretare, dacă nu vrem să trecem la ceea ce ne apare din punct de vedere suprasensibil, adică printr-o observare adevărată. Am spus în
aceste zile, când am tratat această problemă: din punct de vedere anatomic și fiziologic, deosebirea dintre așa-numiții nervi senzitivi și cei motori nu este mare. N-am spus că nu există nici o
deosebire: am spus doar că deosebirea nu e mare, nu e considerabilă. Deosebirea anatomică există, chiar dacă ținem seama de interpretarea avansată aici. Această interpretare este următoarea: noi
avem de-a face cu un singur fel de nervi; așa-numiții nervi senzitivi și așa-numiții nervi motori sunt un singur și același fel de nervi. Puțin contează că-i numim nervi
senzitivi sau nervi motori. Acest lucru nu are nici o importanță, pentru simplul motiv că fenomenele sufletești ale căror instrumente sunt acești nervi, ca să spunem așa – niște instrumente
fizice –, nu sunt strict delimitate. În cazul unui proces de gândire, avem de-a face întotdeauna și cu un proces de voință care se amestecă în acest proces de gândire, și – chiar dacă e vorba
aici de un fenomen care se desfășoară, în cea mai mare măsură, în inconștient – atunci când ne aflăm în prezența unui proces de voință, avem întotdeauna de-a face cu pătrunderea acestui impuls
de voință cu gândire sau cu ceea ce rămâne din senzație.
Dar acest impuls de voință – nu contează dacă e vorba de un impuls de voință nemijlocit sau de unul care are drept bază un gând – acest impuls de voință, în omul activ, pornește întotdeauna de la elementele superioare ale entității umane, de la acțiunea conjugată a eului și a corpului astral. Dacă urmărim acum acest impuls de voință și întreaga lui activitate în entitatea umană, nu găsim deloc, pentru acest impuls de voință, nervii; impulsul de voință ca atare intervine în mod direct în metabolismul omului, în toate procesele acestui metabolism. Deosebirea dintre explicația care trebuie să fie dată aici, sprijinindu-ne pe cercetarea antroposofică, și ceea ce este recunoscut de obicei este faptul că cercetarea oficială spune că impulsul de voință începe prin a fi vehiculat de nerv și că doar pe urmă este transmis organelor respective, care execută atunci mișcările.
În realitate, nu este așa; aici avem de-a face cu o acțiune directă a impulsului de voință al sufletului asupra proceselor metabolice ale organismului. Acum, dacă avem de-a face cu o senzație, așadar, cu o manifestare senzorială, să presupunem, de exemplu – aici, ar trebui, desigur, să desenăm o schemă a procesului –, să presupunem, așadar, că avem de-a face cu o senzație vizuală, atunci ar trebui – dacă privim bine lucrurile – să avem mai întâi un proces în interiorul ochiului, un proces care se desfășoară în ochi și care se transmite nervului optic, așadar, unui nerv considerat de obicei un nerv senzitiv. Acest nerv optic este vehiculul fizic al văzului.
Aici deja trebuie să introducem o corectură dacă, față de ceea ce este admis în mod obișnuit, vrem să vedem adevărul. De aceea am vorbit adineaori despre instrumente doar cu o anumit reticență. La drept vorbind, pentru organele și sistemele care există în om pe plan fizic, expresia „instrument” nu este cu totul just; iată ce trebuie să menționăm: presupuneți că am avea aici un drum desfundat (schiță la tablă); pe acest drum desfundat merge o trăsură; această trăsură lasă niște urme, niște amprente pe sol. Văzând aceste urme, eu pot spune exact pe unde a mers trăsura. Presupuneți acum că ar veni cineva și ar vrea să explice aceste urme imprimate în sol, spunând: „Eu zic, explicația mea este că aici pământul dezvoltă tot soiul de forțe; ele își lasă amprentele pe sol.” Ar fi o absolută iluzie, căci aici nu e vorba de ce face pământul, ci de ce i se întâmplă pământului; trăsura trece peste el, și ceea ce lasă aceste urme e ceva care n-are nimic de-a face cu pământul.
Tot așa stau lucrurile, de exemplu, cu sistemul nervos central al omului. Au loc niște procese sufletesc-spirituale – trăsura. Urmele, sunt ceea ce rămâne. Noi trebuie să găsim urmele. Dar tot ceea ce este perceput în creier și poate fi observat prin studiul anatomic, prin studiul fiziologic, n-are nici o legătură cu creierul: toate acestea sunt modelate de către suflet și spirit. Așadar, nu e de mirare că găsim în creier ceea ce se petrece în suflet și spirit; dar acestea n-au nimic de-a face cu creierul. Nu trebuie să spunem că avem de-a face cu niște instrumente; trebuie să concepem întregul proces ca atunci când eu merg: mersul meu nu are, la urma urmei, nimic de-a face cu solul, acesta nu este instrumentul meu. Dar dacă el n-ar exista, eu n-aș putea merge. Gândirea, conținutul sufletesc, nu au nimic de-a face cu creierul; dar creierul este solul datorită căruia acest conținut sufletesc este reținut. Și astfel, datorită acestui fapt, că este reținut, el ajunge la conștiență.
Așadar, există aici cu totul altceva decât ne reprezentăm de obicei. Pentru tot ceea ce este de natură senzorială, pentru tot ceea ce este senzație, trebuie să existe astfel un obstacol, o rezistență.
Dar, la fel cum aici, în ochi, de exemplu, are loc un proces care poate fi perceput cu ajutorul
nervului așa-numit senzitiv (vezi schița), în impulsurile de voință, să spunem, de exemplu, în picior, are loc un proces, iar acest proces este perceput cu ajutorul nervului. Așa-numiții nervi
senzitivi sunt, așadar, niște organe de percepție care merg spre exterior până la organele de simț.
Așa-numiții nervi motori sunt niște nervi care merg spre interior, pentru a percepe ce face aici voința, pentru ca să existe o conștiență în legătură cu ceea ce realizează aici voința în mod nemijlocit, prin procesul metabolic. Senzație spre exterior și senzație spre interior, iată singurul lucru cu care avem de-a face. Așadar, dacă e vorba de așa-numitul nerv motor, aici e vorba de un nerv de aceeași natură cu nervul senzitiv; numai că unul există pentru a face un proces de gândire din procesul care se desfășoară în organul de simț, iar celălalt există pentru a face un proces de gândire din procesul care se desfășoară în interiorul ființei mele, al ființei mele fizice.
Trebuie să spunem că atunci când se fac faimoasele experiențe efectuate de obicei – secționări de nervi sau interpretări ale tabesului, ale tabesului măduvei spinării –, dacă aceste experiențe sunt făcute cu o reală seriozitate, în loc să se pornească de la prejudecățile pe care le are de obicei fiziologia materialistă, atunci aceste tulburări ale tabesului se explică foarte bine prin această interpretare [ Nota 63 ] . Presupuneți că am fi în prezența unui tabes. E vorba de faptul că nervul – pentru moment, îl voi numi nerv senzitiv –, care ar putea face să fie percepută mișcarea executată, nu e utilizabil, căci esențialul în cazul proceselor conștiente e tocmai faptul că, pentru a fi executate, ele trebuie să fie neapărat percepute. Imaginați-vă că am avea aici o bucată de cretă. Eu vreau să fac ceva cu această bucată de cretă. Nu pot face nimic cu ea dacă nu încep prin a o percepe. Trebuie neapărat s-o percep, într-un fel sau altul. La fel, în cazul tabesului: pentru ca să putem apuca ceva, trebuie să existe mai întâi nervul intermediar; și dacă el este lezat, nu mai există mediere și nimic nu mai poate fi apucat. Iată de ce atunci omul își pierde posibilitatea de a-l folosi, tot așa cum, în viața fizică, eu n-aș putea folosi creta dacă ea s-ar afla undeva, dacă în cameră ar fi întuneric și eu n-aș putea-o găsi. Tabesul se bazează, pur și simplu, pe faptul că eu nu pot găsi organele adecvate cu ajutorul nervilor senzitivi care merg la ele.
Această explicație este încă vagă și aproximativă, dar o putem face să fie și mai precisă. Secționarea nervilor este atunci, în toate cazurile particulare, o dovadă absolută în favoarea acestei interpretări, dacă o sesizăm așa cum trebuie. Dacă vă ofer această interpretare, e pentru că ea se bazează pe cercetarea antroposofică, așadar, pe viziunea directă a ceea ce se petrece. Nu e vorba niciodată de altceva decât de a putea oferi drept dovezi ceea ce se petrece în mod exterior; dar ceea ce am putea afirma este că, de exemplu, un așa-numit nerv motor poate fi lezat sau secționat, într-un anumit loc; dacă îl legăm apoi de un nerv senzitiv și îl lăsăm să se vindece, el va funcționa din nou ca mai înainte. Putem, așadar, să legăm, pur și simplu, extremitățile corespunzătoare de la un așa-numit nerv senzitiv și de la un așa-numit nerv motor și să le vindecăm, și atunci se desfășoară un proces unic. Dacă nervii ar fi radical diferiți, nu s-ar întâmpla așa ceva.
Dar acum mai poate să apară și un alt caz, iată care. Să luăm cazul cel mai simplu (schiță la
tablă): un așa-numit nerv senzitiv care merge spre măduva spinării, un așa-numit nerv motor care pornește de la măduva spinării, așadar, tot un nerv senzitiv, e vorba aici de o linie unică. Și,
când avem de-a face cu o mișcare pur reflexă, se desfășoară un proces unic. Reprezentați-vă, așadar, un fenomen reflex foarte simplu; o muscă mi se așează pe pleoapă. Printr-o mișcare reflexă,
eu alung musca. Ansamblul procesului este un singur tot. Ceea ce există aici (vezi schița) nu e decât o întrerupere. Așadar, dacă învârt aici comutatorul, avem de-a face cu o aducție, apoi cu o
derivație. Procesul este unic, numai că este întrerupt aici (schița), exact la fel cum se întâmplă când am un curent electric și când îl întrerup aici: atunci sare scânteia. Dacă e vorba de un
curent unic, am aici un fir și nu văd scânteia; dacă întrerup firul, am aici scânteia, aici avem o întrerupere a liniei unice. Aceste linii unice există aici în creier. Ele asigură transmisia:
exact la fel ca atunci când am un curent electric într-un fir și eu întrerup firul – sare scânteia, eu văd scânteia –, tot așa aici am o întrerupere a curentului nervos (schiță). Atunci sare,
întru câtva, fluidul nervos, dacă îmi pot permite această expresie grosieră. Dar acest lucru face ca sufletul să poată trăi în mod conștient ansamblul procesului. Dacă fluidul nervos unic nu ar
fi întrerupt, el s-ar mulțumi să traverseze omul, și sufletul nu l-ar putea simți. Iată, pentru moment, ceea ce pot spune despre acest lucru.
În această problemă, nu există teorii diferite în funcție de țări; ceea ce se spune despre aceste lucruri se spune absolut pretutindeni și, atunci când vorbesc despre ele și mi se cere apoi să spun de unde se pot procura niște cunoștințe exterioare în acest sens, eu pot face referire întotdeauna la fiziologia lui Huxley [ Nota 64 ] .
Nu voi mai adăuga decât un lucru: aceasta e o chestiune foarte subtilă, și interpretările care i se dau sunt absolut seducătoare. Pentru această interpretare, se secționează așa-numitele părți senzitive ale nervilor, apoi părțile motrice ale nervului, și atunci, din ceea ce se vede, se constată că lipsește tocmai ceea ce este interpretat drept senzație sau drept motricitate, drept mișcare. Dar dacă se ia în considerare tot ceea ce am spus eu aici și, mai ales, dacă nu se uită comutatorul de aici, așadar, dacă lucrurile sunt puse în legătură cu această explicație, atunci vor fi înțelese, de asemenea, toate experiențele de nevrotomie.
Întrebare: Cum poate educatorul să răspundă cel mai bine activității unor copii de cinci ani și jumătate până la șapte ani, când ei cer să facă ceva?
Rudolf Steiner: La copiii care au aproximativ această vârstă, există ceea ce am încercat să indic în aceste conferințe. Sentimentul autorității pare întru câtva a fi prezent, dar, în esență, ceea ce predomină, în fond, este încă nostalgia imitației. Așadar, trebuie să organizăm în funcție de aceasta ceea ce vom face cu acești copii. E foarte bine să folosim, tocmai cu acești copii, cărțile cu imagini mobile despre care am vorbit. Acestea le stimulează foarte mult imaginația care se trezește.
Dacă ei cer să facă ceva, atunci eu aș încerca – în curând, imediat ce vom avea ocazia, vom întemeia noi înșine o grădiniță de copii la Stuttgart și vom încerca să experimentăm acest lucru –, dacă acești copii vor să li se dea ceva de făcut, atunci vom încerca să pictăm, să modelăm lucrurile cele mai simple, să facem în așa fel încât să realizăm ceva în fața lor, iar ei să privească. Nu-i așa, atunci când e vorba de niște copii care au depășit vârsta schimbării dentiției, nu le mai arătăm cum să facă; încercăm, fără să mai executăm acest lucru în fața lor, să-i facem să-și realizeze propria lucrare. Numai atunci când vrem să scoatem scrisul din desen sau din pictură trebuie, de asemenea, să facem apel, bineînțeles, la imitație. Dar, în esență, la grădinița de copii, pentru niște copii de cinci ani și jumătate până la șapte ani, ar trebui să încercăm să facem în fața lor aceste lucruri pe care le vor face apoi și ei, la rândul lor; astfel, putem asigura trecerea de la principiul imitației la principiul autorității.
Firește, acest lucru poate fi făcut în diverse feluri. Îl putem face dându-le copiilor posibilitatea de a lucra ceva, chiar dacă nu vom fi prezenți. Vreau să spun că ne putem imagina, de exemplu, următoarele: începem să facem cu copiii ceva pe care, să spunem, ei vor trebui să-l modeleze sau numai să-l deseneze după noi; trebuie apoi, desigur, să găsim că acest lucru seamănă, și îi vom explica apoi copilului, într-un fel sau altul: acest lucru nu va fi perfect decât atunci când vei fi făcut, să spunem, cinci sau zece lucruri de acest fel, care, la rândul lor, vor forma un tot. Atunci copilul trebuie să imite acest model. Astfel, putem combina principiul imitației cu principiul autorității, și trebuie să procedăm în acest fel. Iată niște lucruri pe care va fi pasionant să le experimentăm în practică, în ziua când vom avea grădinița de copii a Școlii Waldorf. Dar, cu siguranță, va fi bine dacă veți face dvs. înșivă niște experiențe de acest fel. Bineînțeles, dacă aș continua cu aceste indicații, am ajunge prea departe.
Întrebare: Acest curs va fi publicat în engleză?
Rudolf Steiner: Acest gen de lucruri este, întotdeauna, bineînțeles, o chestiune de timp; eu, personal, aș dori ca textul acestui Curs să fie stabilit cât mai curând posibil după stenogramele noastre și, imediat după aceea, vom putea avea grijă, de asemenea, ca el să poată fi publicat în engleză.
Întrebare: Copiii trebuie să cânte la un instrument, și la care?
Rudolf Steiner: La Școala Waldorf, eu sunt absolut de principiul că, în funcție de posibilitățile tehnice, copiii să nu aibă doar cursuri, la început, prin care să învețe, de exemplu, să asculte muzică, ci – cel puțin copiii cu înclinații în acest domeniu – să învețe cu adevărat să cânte la un instrument. N-ar trebui să punem în primul rând întrebarea: „La ce instrument?”; dacă e cu adevărat bun, profesorul de muzică va descoperi, la un copil sau altul, niște înzestrări specifice care, atunci când copiii vin la școală, se manifestă deja pentru un instrument sau altul. E absolut adevărat că ar trebui să încercăm să individualizăm acest învățământ. Bineînțeles, toate acestea, chiar și la Școala Waldorf, se află la început; dar am ajuns, totuși, să organizăm astfel cu copiii noștri niște mici orchestre și cvartete absolut acceptabile.
Întrebare: Credeți că, dacă am compune după descoperirile modale grecești realizate de d-ra Schlesinger și am face să fie acordate pentru ele niște instrumente, cum ar fi pianul, acest lucru ar fi un real progres pentru viitorul muzicii? E bine să ne obișnuim cu aceste moduri?
Rudolf Steiner: Aș dori să răspund la aceasta că, la drept vorbind, neavând încotro, având în vedere diferitele ipoteze, trebuie să fiu de părere că muzica va face niște progrese atunci când va juca un rol din ce în ce mai important ceea ce aș numi melodia intensivă [ Nota 65 ] . Această melodie intensivă constă în faptul că, în sunetul perceput astăzi drept sunet unic, oamenii se vor obișnui să perceapă ca un fel de melodie. Ne vom obișnui, așadar, cu o mai mare complexitate a sunetului, a acestui sunet unic. Vom ajunge la aceasta; iar când vom ajunge la aceasta, ca urmare, se va ajunge, într-un anumit sens, la o modificare a gamei noastre, pentru simplul motiv că intervalele vor fi umplute într-un fel diferențiat, într-un fel mai bogat și mai variat decât s-a admis până în prezent. Ele vor fi umplute într-un mod mai concret. Și tocmai pe acest drum, cred, vor fi regăsite unele elemente a ceea ce aș numi muzica originară și din care eu trebuie să recunosc, efectiv, în descoperirile modale ale d-rei Schlesinger [ Nota 66 ] , ceva foarte important. Cred, de fapt, că se deschide aici o cale pentru îmbogățirea simțirii muzicale și pentru a se ajunge la anumite lucruri care vor birui, pur și simplu, în gamele mai mult sau mai puțin, aș zice, fortuite pe care le avem, ceea ce s-a infiltrat în acest fel în muzică. Cred, așadar, că dacă această descoperire particulară va fi continuată și dacă ne vom obișnui în simțirea muzicală cu aceste moduri, acest lucru va putea avea anumite perspective de viitor.
Întrebare: Vom putea face euritmie cu niște copii malformați? Sau poate euritmie curativă, ținând seama de fiecare copil în parte?
Rudolf Steiner: Fără îndoială. În euritmie, singura problemă este aceea de a găsi modul de a o folosi. La început, e suficient să privim for mele euritmice generale și să ne întrebăm dacă un copil malformat poate face aceste forme în mod direct, în ciuda genului particular al malformației sale, sau dacă, poate, ar trebui să le modificăm. Putem face acest lucru, în orice caz. E vorba, așadar – și va fi de un interes deosebit pentru niște copii foarte mici sau pentru copiii mici – să aplicăm unor asemenea copii euritmia artistică obișnuită. S-ar putea chiar întâmpla să apară, datorită euritmiei ișnuite, niște procese de vindecare absolut uimitoare.
Euritmia curativă a fost, ca sistem, elaborată de mine cu ocazia ultimului curs medical prezentat aici [ Nota 67 ] , când ea a constituit obiectul unui curs special; această euritmie curativă este destinată, înainte de toate, a sluji în diverse procese de vindecare. E în destinul ei să slujească, de asemenea, în cazurile de malformații. Pentru niște malformații ușoare, vom găsi lucrurile de care avem nevoie în ceea ce a fost deja elaborat drept euritmie curativă. Pentru niște malformații mai grave, e vorba, firește, eventual, ca lucrurile să fie intensificate sau modificate, într-un fel sau altul. Numai că, dacă vrem să mergem foarte departe în aceste modificări, trebuie să fim foarte prudenți.
Ceea ce constituie euritmia artistică, formele pe care le folosim în euritmia artistică nu fac rău nimănui: ele nu pot decât să facă bine. Dacă se întâmplă ca cineva să se simtă rău din cauza lor, e exact ca în orice altă situație: și în cazul euritmiei cineva se poate surmena. Bineînțeles, așa cum te poți îmbolnăvi dacă faci prea mult alpinism, prea multă alergare sau, eventual, prea multă muncă manuală, te poți surmena și din cauza unui exces de exerciții de euritmie și, din această cauză, să ajungi la tot felul de stări de slăbiciune. Dar aceste stări nu-ți vin de la euritmie; ele pot avea tot felul de alte cauze, și ocupațiile cele mai lăudabile, se înțelege de la sine, pot duce și ele la îmbolnăviri. Astfel, așadar, atunci când e vorba de euritmia obișnuită, nu trebuie să ne gândim că ea ar putea avea, asupra cuiva, o influența nocivă. Dar când trecem la euritmia curativă, trebuie să ținem seama de ceea ce am prezentat ca un fel de regulă, în momentul când am ținut acest curs de euritmie curativă, și anume că nu trebuie să operăm cu această euritmie decât dacă întregul tratament se află sub controlul și supravegherea unui medic, adică dacă există un diagnostic precis, în așa fel încât să facem ceea ce este adecvat pe baza unui diagnostic precis.
Aici e vorba, așadar, în mod cu totul deosebit, de faptul că atunci când intensificăm și mai mult aceste lucruri care intră în considerare în cazul euritmiei curative nu trebuie să procedăm decât într-un mod medico-chirurgical în sensul strict, și numai cel care cunoaște cu adevărat stările patologice, particularitățile patologice, poate găsi, în această privință, tratamentul adecvat. Și în acest caz, așa cum nu lăsăm pe oricine să lucreze cu otravă, nu putem lăsa pe oricine să practice euritmia curativă. Și dacă apar niște tulburări prin faptul că munca este dată peste cap, acest lucru nu trebuie să fie pus pe seama euritmiei curative.
Întrebare: În conferința de ieri s-a spus că un lucru care e just la o anumită vârstă nu mai e just dacă îl transpunem la o altă vârstă. În acest fel apare temperamentul predominant melancolic, temperamentul predominant flegmatic, cel predominant sanguinic. În primul rând: Cum apare atunci temperamentul tipic coleric? În al doilea rând: După ce putem vedea la un copil că el are această tendință spre melancolie sau spre un alt temperament? În al treilea rând: Putem face deja ceva înainte de schimbarea dentiției?
Rudolf Steiner: Temperamentul coleric apare, în esență, într-unul din momentele deosebite care se situează, de exemplu, în preajma vârstei de doi ani, apoi în acel moment pe care l-am indicat între nouă și zece ani; există și mai târziu alte asemenea momente, dar primele două intră în principal în discuție; aici, de fiecare dată, eul se arată deosebit de puternic. Nu-i așa, eul nu este de-așa natură că el nu apare decât la 21 de ani; el se eliberează la o anumită vârstă, dar el este întotdeauna prezent în om. Încă de la naștere sau din a treia săptămână de la concepție, el este prezent. Eul poate, așadar, să atingă o prea mare intensitate; atunci, la această vârstă, el este deosebit de puternic. Observați bine ce se petrece în acest moment al vieții.
Între 9 și 10 ani, noi avem o acțiune absolut specială a eului, în sensul că ființa umană învață să se distingă de mediul său ambiant. Acum, starea normală pretinde o stare de echilibru cu totul deosebită. Această stare de echilibru poate fi deplasată spre exterior; aceasta poate fi una din multiplele cauze ale temperamentului sanguinic. Ieri, când am discutat această problemă, am spus în mod expres că pot fi mai mulți factori care intră aici în discuție și eu i-am abordat ieri tocmai pe aceia care intrau în discuție dintr-un anumit punct de vedere.
Dar se mai poate întâmpla ca centrul de gravitație să fie deplasat spre interior. Acest lucru se poate întâmpla imediat ce copilul începe să vorbească sau chiar imediat ce el începe să se mențină pe verticală, să stea în picioare. În aceste momente, pretutindeni apare ocazia ca eul să fie prea puternic. Trebuie să acordăm atenție acestui lucru și să încercăm, așadar, în acest moment al vieții, să nu facem nimic care să constituie o piedică pentru copil. Așa ceva ar fi, de exemplu, să-l forțăm pe copil prea devreme să stea singur în picioare. El trebuie să facă acest lucru doar prin imitație: în ziua când va sta în picioare, înseamnă că atunci și-a cucerit capacitatea de a imita poziția verticală a adulților.
Vom ajunge să înțelegem mai bine toate acestea dacă examinăm ce înseamnă în realitate această poziție verticală a omului. În esență – bineînțeles, există și excepții, dar acestea pot să se explice, de asemenea, tocmai în virtutea caracterului lor de excepție –, în esență, animalul este astfel alcătuit încât la el măduva spinării este paralelă cu suprafața Pământului. Cât despre om, el este astfel alcătuit încât la el măduva spinării are ca poziție normală direcția razei Pământului. Aceasta constituie o deosebire radicală între om și animal. Și această deosebire radicală dintre om și animal este ceea ce trebuie să invocăm, atunci când purii materialiști darwiniști – eu spun nu darwiniștii, ci materialiștii darwiniști – pretind că nu există vreo deosebire radicală între scheletul omului și acela al animalului: ambele ar avea același număr de oase, ș.a.m.d. De acord! E absolut adevărat, dar scheletul animalului are coloana vertebrală orizontală, în timp ce omul o are verticală. Această poziție verticală a coloanei vertebrale exprimă un raport cu întreg Cosmosul, și acest raport înseamnă că omul este purtătorul unui eu. Când vorbim despre animal, noi vorbim doar de trei elemente: corp fizic, corp eteric sau corp al forțelor plăsmuitoare și corp astral. Un eu nu e posibil decât atunci când o ființă e organizată pe verticală.
Cândva, eu am spus acest lucru într-o conferință. Cineva a venit după aceea la mine și mi-a spus: „Dar ce se întâmplă atunci când omul doarme? Atunci, coloana sa vertebrală se află la orizontală!”
Nu poți sesiza deloc asemenea lucruri în acest fel. Noi nu spunem, firește, că omul are o coloană vertebrală construită pentru poziția verticală pentru că această coloană e verticală când el se află în picioare, ci noi trebuie să observăm întreaga structură a omului, trebuie să vedem că la vârsta adultă omul își are toate proporțiile, toate relațiile reciproce dintre oase astfel organizate încât, atunci când merge, coloana vertebrală este verticală, pe când la animal ea este orizontală. E vorba, așadar, cu adevărat de faptul că această poziție verticală a coloanei vertebrale este marca esențială a faptului că omul este purtătorul unui eu.
Acum, observați un pic modul ciudat în care semnificația fiziognomică a acestei linii orizontale se exprimă la om în caracterul său. Veți vedea, dacă veți observa într-un mod cât de cât adecvat, că există persoane la care poți constata că apar în creștere niște anomalii cum ar fi, de exemplu, aceasta: persoana respectivă are tendința de a atinge în organismul său o anumită înălțime; dar un alt sistem acționează împotriva acestui lucru, și statura este îndesată, adunată în sine. E absolut posibil să întâlnim această construcție a organismului când, în virtutea anumitor antecedente, omul ar trebui să fie mai înalt, dar, din cauza unui alt sistem, el este îndesat. Acesta era întru câtva cazul lui Fichte. Statura lui Fichte – aș mai putea menționa multe altele: Napoleon, de exemplu, dar și multe altele –, la Fichte, se vede că, printr-o anumită parte a sistemului său organic, el ar fi putut fi mai înalt decât era. Dar el a rămas îndesat. Aceasta înseamnă atunci că eul trebuie, de asemenea, să admită să se adapteze acestei forme îndesate. Iar în eu se exprimă temperamentul coleric. Temperamentul coleric poate, așadar, să aibă drept cauză o anomalie a organismului uman.
Cât despre întrebarea: „După ce putem vedea la un copil că el are această tendință spre melancolie sau spre un alt temperament?”, da, cred că cel care a observat într-o largă măsură niște copii nu va avea deloc nevoie de niște semne deosebite. Acest lucru se impune foarte clar. Și dacă lași să se manifeste, câtuși de puțin, un simț natural, poți distinge, nu-i așa, foarte bine un copil coleric de un copil melancolic, la fel cum poți vedea dacă un copil stă întotdeauna retras în colțul său, posomorât, sau se dezlănțuie. La școală, putem distinge foarte bine un copil care, după ce și-a fixat atenția la tablă, se întoarce spre colegul său, observă ceva la acest coleg, apoi se uită pe fereastră. Acest lucru este tipic pentru sanguinic. Iată niște lucruri care sunt absolut la îndemâna observatorului naiv.
Când se întreabă apoi: „Putem face deja ceva înainte de schimbarea dentiției?”, trebuie să răspundem: Da, pentru simplul motiv că folosim, în fond, deja mijloacele pe care le vom folosi mai târziu și care au fost descrise; numai că le dăm caracterul de imitație.
Să presupunem că avem, la această vârstă, un copil dezlănțuit: dacă încercăm poate, să-l facem să se dezlănțuie, exact în momentul când vrem s-o facem, îl vom face să se obosească din cauza agitației. Totuși, vom obține un anumit rezultat.
Dar, în fond, la această vârstă, nu e absolut necesar, pentru că înainte de schimbarea dentiției, în majoritatea cazurilor, e bine să lăsăm să se exteriorizeze astfel de lucruri. Uneori nu e prea plăcut. Dar există în realitate ceva la care trebuie să ne gândim altfel decât o putem face de obicei, altfel decât o facem de obicei. Aș putea să vă explic acest lucru printr-o comparație, deoarece astfel e poate mai ușor de înțeles.
Vedeți dvs., există unii vindecători novici care nu au o cunoaștere aprofundată a ființei umane, dar care pot, până la un anumit punct, să discernă unele anomalii, unele fenomene patologice. Se poate întâmpla ca ei să aibă un bolnav și să vă spună: „Acesta are o anomalie în ceea ce privește ritmul cardiac. Ce-i de făcut într-un asemenea caz?” Se poate întâmpla atunci să vi se spună: „Lăsați-i boala; căci dacă îi aduceți inima la ceea ce s-ar numi o activitate normală, el n-ar putea suporta acest lucru; pentru organismul său, e necesară tocmai această anomalie.” La copil, de asemenea, e necesar, foarte adesea, să știm cât timp trebuie să menținem ceva și să-i dăm frâu liber. Iată lucrul de care trebuie să ținem seamă atunci.
Întrebare: Cum să evităm, pe calea antroposofică a dezvoltării interioare, uscăciunea inimii și tulburările de memorie, atunci când depășim limitele cunoașterii?
Rudolf Steiner: Această întrebare se bazează pe faptul că, în viață, ceea ce ajunge conștiența obișnuită să facă, ceea ce există pentru conștiența obișnuită, cere iubire și memorie. În viața obișnuită, nu poți să te lipsești de această memorie. Fără izvorul amintirii pe firul căreia care putem merge înapoi, în copilărie, până la un anumit punct, n-ar exista continuitatea eului. Cunoaștem destule cazuri în care această continuitatea e distrusă, în care memoria are lacune. E o stare patologică. La fel, viața obișnuită n-ar putea să înflorească fără iubire.
Dar trebuie să spunem că, atunci când se dezvoltă o conștiență superioară, aceasta are alte conținuturi decât conștiența obișnuită. Și întrebarea pusă pare a implica faptul că, o dată trecute limitele cunoașterii obișnuite prin cunoașterea suprasensibilă, nu mai ai de-a face, dincolo de limitele cunoașterii, cu dezvoltarea iubirii și cu aceea a memoriei. E absolut just; dar trebuie să subliniem mereu că o dezvoltare interioară corectă constă în faptul că păstrăm, alături de toate celelalte însușiri, însușirile pe care le-am dezvoltat pentru conștiența obișnuită. Și dacă studiați metoda pe care am caracterizat-o în Cum să dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, acolo se atrage atenția asupra faptului că atunci când ne ridicăm la conștiența superioară, aceste însușiri din viața obișnuită sunt fortificate. Așadar, acestor trăsături interioare ale conștienței obișnuite nu li se răpește nimic. Numai că la acestea se adaugă ceea ce necesită conștiența superioară. Aș dori să mă slujesc de o comparație, care nu este întru totul justă, dar care, totuși, poate clarifica puțin problema.
Nu-i așa, dacă vreau să mă deplasez pe solul obișnuit, nu trebuie să-mi pierd echilibrul mergând, trebuie că am și alte lucruri pentru a merge pe sol așa cum trebuie, pentru a nu cădea etc. Dacă acum devin dansator pe sârmă, nu pierd nimic din aceste însușiri care slujesc la mersul pe solul obișnuit. Când învăț arta de a dansa pe sârmă, sunt supus altor condiții, dar n-ar trebui să pun întrebarea: oare arta de a dansa pe sârmă mă poate împiedica să merg pe solul obișnuit? Nici cucerirea unei alte conștiențe nu vă poate împiedica să vă păstrați însușirile conștienței obișnuite – desigur, nu vreau deloc să spun prin aceasta că aș vrea să compar cucerirea conștienței superioare cu o formă spirituală a artei dansatorului pe sârmă. Dar lucrurile se prezintă în așa fel încât, atunci când ne ridicăm la o conștiență superioară, însușirile pe care ni le cucerim în conștiența obișnuită trebuie să fie păstrate în totalitate.
Acum, deoarece ora este înaintată, voi răspunde cât mai repede posibil întrebărilor puse, și apoi, având în vedere această oră înaintată, voi povesti o mică istorioară.
Întrebare: Ce să credem despre difuzarea filmului educativ în școli, și cum să explicăm partizanilor ei că latura nocivă nu poate fi compensată de latura „instructivă”?
Rudolf Steiner: Eu am încercat să pătrund misterul filmului și, într-adevăr – că vrem sau nu, aceasta este realitatea –, am fost obligat să constat că, pentru ceea ce am numit în aceste conferințe corp eteric sau corp al forțelor plăsmuitoare, în special pentru organizarea senzorială, vizionarea producțiilor cinematografice este extraordinar de nocivă. În mod efectiv, producția cinematografică face ca întreaga constituție sufletesc-spirituală să fie realmente mecanizată; ea se prezintă ca o artă exterioară de a-l face pe om să gândească într-un mod materialist. Am făcut experiența acestui fapt; mai ales în timpul războiului, când filmele făceau propagandă pentru tot soiul de lucruri, se putea vedea cu ce aviditate se aruncau oamenii asupra producțiilor cinematografice – nu încercam atât să văd filmele, cât să observ publicul, și am putut să constat negreșit, că, pur și simplu, filmul face parte din întregul program de materializare a omenirii, căci, într-un fel, materialismul a intrat în obișnuințele de percepție. E o temă care ar putea fi dezvoltată în mod amplu, dar, având în vedere ora înaintată, nu pot să ofer decât aceste indicații.
Întrebare: Cum să tratăm un copil care, după spusele părinților, a cântat bine pe când avea trei ani și care la ora actuală – la șapte ani – nu mai are deloc ureche muzicală?
Rudolf Steiner: Ar trebui să începem prin a verifica dacă nu e ceva care maschează, pe moment, auzul. Dar dacă, într-adevăr, la trei ani acest copil a cântat bine, dacă e adevărat că la trei ani acest copil a cântat bine, ar trebui să fie posibil, cu un bun tratament pedagogic, să-l facem pe copil să cânte din nou, și ar trebui să ajungem la aceasta studiind, poate, ce făcea acest copil, în perioada când cânta bine, cu ce se ocupa, ce făcea, și punându-l din nou în același context care constituia atunci viața sa, desigur, cu anumite modificări; atunci am putea să-l apropiem pe copil de cântat. Deoarece în acea perioadă cântatul făcea parte dintr-un întreg context – poate chiar și altceva a dispărut, pe care-l putem readuce mai ușor decât cântatul –, trebuie să încercăm, absolut metodic, să facem să reapară întreg acest context care constituia viața copilului în acea perioadă.
Întrebare: Ce gândește antroposofia despre metoda Montessori? Ce consecințe va avea ea în viitor?
Rudolf Steiner: Nu-mi face prea mare plăcere să răspund în legătură cu anumite curente contemporane care au întotdeauna această trăsătură că sunt urmate cu un anumit fanatism; nu o fac cu plăcere, nu pentru că nu-mi place să răspund la întrebări, ci, pur și simplu, eu înțeleg prin aceasta că nu e una dintre simpatiile mele cele mai profunde să răspund la niște întrebări puse astfel: „Ce crede antroposofia despre cutare sau cutare lucru?” Nu e necesar să răspund; misiunea mea se limitează la a apăra în fața lumii ceea ce poate fi cucerit pe baza cercetării antroposofice: nu consider ca fiind misiunea mea să clarific alte lucruri din acest punct de vedere.
Aș dori numai să spun că, în mod sigur, toate aceste încercări care recurg la anumite artificii – la ceea ce nu există în viața umană normală: și anume, i se aduce deja copilului foarte fraged ceva care nu face parte din ceea ce e de la sine înțeles în viața umană, se inventează un sistem artificial –, toate acestea n-ar trebui să existe, la drept vorbind, într-o dezvoltare sănătoasă a copilului. Astăzi, sunt inventate multe lucruri în această direcție, și toate aceste metode se rezumă la faptul că ele se bazează pe o cunoaștere a omului care nu este nici reală, nici aprofundată.
Desigur, putem găsi multe lucruri juste în unele dintre aceste metode. Dar e pretutindeni necesar să raportăm aceste lucruri juste la ceea ce apare unei adevărate cunoașteri a omului.
Acum, Doamnelor și Domnilor, în ceea ce privește timpul care urmează după traducere, aș fi dorit să las să se înțeleagă că nu vreau să comit impolitețea de a spune că acest curs trebuie, totuși, să ia sfârșit, dar cum văd că mulți auditori dau semne că acest lucru trebuie să se întâmple și că, dimpotrivă, ar trebui să am politețea de a răspunde acestei nevoi, o să vă povestesc o foarte scurtă istorioară: ea va fi foarte scurtă: „Exista un cuplu de unguri, care avea invitați în fiecare seară – în Ungaria, pe vremea când nu mergeau toate alandala, oamenii erau foarte ospitalieri –; când bătea clopotul de ora zece, soțul îi spunea soției: «Acum, draga mea, noi trebuie să fim politicoși; ne vom retrage: invitații noștri vor, desigur, să plece acasă!»
