Prin cele dintâi cuvinte pe care vi le adresez, vă rog să mă scuzați pentru faptul că nu sunt în măsură să prezint conferințele ce urmează în limba acestei țări. Dar pentru că îmi lipsește exercițiul, sunt nevoit să formulez lucrurile pe care vreau să vi le spun în acea limbă în care o pot face. Traducerea va compensa, după câte sper, deficiența care există în această privință.
În al doilea rând, îmi cer îngăduința de a spune că sunt extraordinar de îndatorat stimatului comitet care mi-a oferit prilejul de a prezenta aceste conferințe în cadrul întâlnirii noastre de la Oxford. Mă consider deosebit de onorat că pot prezenta aceste conferințe în acest oraș venerabil. Este orașul în care, cu douăzeci de ani în urmă, am simțit eu însumi cu ce forță radiază o tradiție venerabilă din tot ce poate fi perceput aici.
Și acum, dacă-mi voi permite să vorbesc despre o metodă educativă care, într-un anumit sens, poate fi considerată nouă, aș vrea să spun, pe de altă parte, că în epoca noastră foarte mulți oameni caută ceea ce este nou pur și simplu numai pentru că este nou. Dar cel ce vrea să înfăptuiască ceva nou într-un anumit domeniu al civilizației umane trebuie să-și câștige mai întâi dreptul de a o face, arătând că știe să aprecieze și să venereze în mod corespunzător ceea ce este vechi.
Aici, în Oxford, eu simt că totul te inspiră prin puterea a ceea ce mai este încă viu și astăzi din vechile tradiții. Și poate că numai cine poate simți asemenea lucruri are dreptul de a vorbi și despre lucruri noi. Fiindcă în lume poate subzista numai noul care-și îngrijește rădăcinile înfipte în solul vechilor tradiții sfinte. Tragismul și mizeria adâncă a epocii noastre constă, poate, tocmai în faptul că se spune fără încetare: vrem să înfăptuim cutare sau cutare lucru nou, și că atât de puțini oameni sunt dispuși să plăsmuiască în mod demn cele noi din cele vechi.
De aceea simt o recunoștință atât de caldă mai ales față de D-na Mackenzie, principala organizatoare a acestei întâlniri, și față de întregul comitet care se dăruiește sarcinii de a organiza aici conferințele; simt o recunoștință atât de caldă, pentru că tocmai în acest fel se creează posibilitatea de a prezenta ceva care, într-un anumit sens, poate fi înțeles drept ceva nou, în ambianța unei tradiții venerabile, care de-abia ea este în măsură să-l sancționeze.
Și sunt la fel de recunoscător pentru cuvintele introductive extrem de amabile pe care Prinzipal Jacks le-a rostit ieri aici.
Cu aceasta am sugerat, poate, în primă instanță, ceva din modul de a gândi și a simți pe baza căruia urmează să fie ținute aceste conferințe: ceea ce urmează să fie spus aici în legătură cu munca educativă și de predare se întemeiază pe acea cunoaștere spiritual-științifică a cărei elaborare mi-am propus-o drept misiune a vieții mele.
Această cunoaștere spirituală a fost cultivată la început pentru ea însăși, dar în ultimii ani s-au găsit diferiți prieteni ai ei care vor s-o introducă și în domeniile particulare ale vieții practice. Astfel, în Stuttgart, Emil Molt [Nota 1] a fost acela care, văzând ce anume se urmărește prin edificarea Școlii Superioare de Știință Spirituală, Goetheanumul din Dornach, Elveția, a vrut să vadă aplicate aceste idei și în cadrul unei instituții de educare și instruire a copiilor aflați la vârsta școlară. Și așa s-a ajuns la întemeierea Școlii Waldorf [Nota 2] din Stuttgart.
La baza pedagogiei și didacticii aplicate în Școala Waldorf din Stuttgart a fost pusă acea viață spirituală despre care eu cred că trebuie să ducă la un progres în arta educativă, izvorând din spiritul epocii noastre, așa cum o cere spiritul pentru epoca noastră, cum o cer sarcinile și treapta de evoluție a omenirii din epoca noastră.
Arta educării și predării, așa cum o înțelegem noi aici, este clădită întru totul pe cunoașterea ființei umane, pe o cunoaștere a ființei umane care se extinde asupra omului întreg, de la naștere și până la moarte, dar care vrea să cuprindă, de asemenea, tot ceea ce se manifestă, ca realitate suprasensibilă, între limitele acestei vieți dintre naștere și moarte, ca mărturie a faptului că omul aparține unei lumi suprasensibile.
Oricum, și în epoca noastră există viață spirituală; dar mai ales o viață spirituală pe care am moștenit-o din vremurile vechi, o viață spirituală pe care o perpetuăm în virtutea tradiției. Și avem, alături de această viață spirituală, tot mai mult și mai mult, într-o legătură organică neînsemnată cu ea, acea viață care izvorăște pentru noi din grandioasa concepție naturalist-științifică a epocii noastre. În epoca în care au trăit marii naturaliști ai epocii prezente, spiritele conducătoare din domeniul cunoașterii naturii, nu avem voie, nici astăzi, când vorbim despre viața spirituală, să neglijăm ceea ce ne spun științele naturii înseși, în privința cunoașterii omului.
Științele naturii ne pot da lămuriri asupra constituției corporale a omului, ele ne pot explica funcțiile corporale, fiziologice din timpul vieții fizice a omului. Dar această cunoaștere naturalist-științifică, așa cum o practicăm noi, experimentând cu ajutorul unor instrumente exterioare, observând cu simțurile exterioare, n-a fost în stare, tocmai în epoca în care a devenit atât de mare, să pătrundă mai adânc în viața spirituală propriu-zisă a omului. Nu vreau să fac o observație critică; în aceasta a constat marea misiune a științelor naturii, așa cum o găsim sistematizată în stil mare la o personalitate cum este Huxley [Nota 3]. Marea ei realizare este faptul că a privit o dată natura fără să-i pese câtuși de puțin de tot ceea ce trăiește în lume drept spiritualitate.
De aceea avem acum o cunoaștere a omului care nu poate să treacă la aplicarea practică directă a spiritualului. Noi avem o viață spirituală în civilizația noastră actuală și diferitele confesiuni religioase perpetuează această viață spirituală. Dar nu avem o viață spirituală care să fie în măsură să-i spună omului ceva atunci când el își pune întrebări îngrijorate referitoare la ceea ce este veșnic, nepieritor, la suprasensibilul din care face parte; nu avem o viață spirituală care, cu alte cuvinte, să fie în măsură să ne dea convingeri, convingeri când stăm singuri în lume, cu viața noastră fizică și cu concepția noastră fizică despre viață, întrebându-ne: ce realitate veșnică, suprasensibilă, stă la baza acestei întregi lumi senzoriale?
Ne putem forma apoi diferite convingeri referitoare la ceea ce am fost înainte de naștere, în sânul lumii divine, suprasensibile. Ne putem forma convingeri despre ceea ce se va întâmpla cu sufletul nostru după ce a trecut prin poarta morții. Putem exprima în formule convingerile pe care ni le formăm astfel. Și ele se pot revărsa, aș spune, cu căldură, în inima noastră, în simțirea noastră. Putem spune: omul, în întregul univers, este mai mult decât este în viața fizică dintre naștere și moarte.
Numai că ceea ce obținem pe această cale rămâne simplă convingere, rămâne ceva ce putem gândi și simți. Devine din ce în ce mai greu și mai greu să transpunem în activitatea vieții practice grandioasele convingeri pe care ni le dau, în completarea spiritualului, științele naturii. Noi știm că există spirit; dar nu ne mai pricepem să făptuim cu spiritul, să pătrundem cu spirit viața noastră practică, viața cotidiană.
Ce domeniu al vieții ne cere cel mai mult să făptuim cu spiritul? Munca instructiv-educativă. În munca educativă trebuie să acționăm asupra omului întreg, iar omul întreg este trup, suflet și spirit. Noi trebuie să știm să făptuim cu spiritul, dacă vrem să educăm, dacă vrem să predăm.
Dacă în toate epocile din evoluția omenirii acest imperativ a planat deasupra omenirii, ne este îngăduit să spunem: tocmai acum, fiindcă am ajuns atât de departe pe tărâmul cunoașterii exterioare a naturii, tocmai acum în fața noastră stă cel mai mult imperativul de a putea făptui cu spiritul. De aceea, problema socială este astăzi în primul rând o problemă de educație. Fiindcă astăzi noi vrem să punem, pe bună dreptate, întrebarea: ce trebuie să se întâmple pentru ca printre noi să ia naștere o ordine socială, niște instituții sociale mai puțin tragice decât cele actuale, mai puțin amenințătoare decât cele actuale? Nu ne putem da alt răspuns în afară de acesta: trebuie să situăm mai întâi în viața practică, în colectivitatea socială, niște oameni care au fost educați din spirit, printr-o activitate desfășurată din spirit.
O asemenea cunoaștere, care este totodată o activitate neîntreruptă în cadrul vieții, tinde în viață spre acea spiritualitate care trebuie să devină ‒ conform cu părerea pe care o reprezentăm aici ‒ baza educației la diferitele vârste ale omului. Căci în copilărie spiritul este mai aproape de trupul uman decât este la omul adult. În copilărie, spiritul desfășoară o activitate de modelare plastică a naturii fizice. Ce este, conform tocmai cu concepția noastră actuală despre natură, creierul copilului, când el vine pe lume? E aproape ca și materialul de modelat pe care-l ia sculptorul, când se pregătește să facă o sculptură.
Iar dacă studiem creierul unui copil de șapte ani, pe care-l primim spre educare în școala primară: el a devenit o minunată operă de artă, dar o operă de artă asupra căreia trebuie lucrat mai departe, până la sfârșitul școlii primare. În primă instanță, asupra formei plastice a trupului uman lucrează niște forțe spirituale tainice, iar noi, ca educatori, suntem chemați să colaborăm cu ele, să nu avem în vedere doar aspectele trupești, ci, cu toate că nu avem voie niciodată să neglijăm corporalitatea, să privim această corporalitate și în felul cum spiritul lucrează asupra ei, să colaborăm în mod conștient cu spiritul inconștient, să nu ne integrăm numai ordinii naturale, ci și ordinii divine a lumii.
Dacă ne raportăm la munca educativă cu seriozitate, ne simțim invitați nu doar să-l cunoaștem pe Dumnezeu, pentru mulțumirea sufletului nostru, ci să și voim împreună cu Dumnezeu, să acționăm pe baza intențiilor divine. Dar pentru aceasta avem nevoie de o bază spirituală în educație. Și despre această bază spirituală a educației aș vrea să vă vorbesc în zilele următoare.
Observând viața copilului, trebuie să simțim cât este de necesară înțelegerea spirituală, facultatea de percepție spirituală, pentru a urmări în mod real, obiectiv, ce se petrece de la o zi la alta cu copilul, cu sufletul, cu spiritul copilului. Trebuie să ne gândim cât de total altfel este viața copilului în primele zile și săptămâni după naștere, în comparație cu viața copilului ceva mai mare, și mai ales a omului adult. Trebuie să ne amintim de cât somn are nevoie copilul în prima perioadă a vieții sale. Trebuie să punem întrebarea: ce se petrece în interacțiunea dintre spirit și trup, în perioada în care sugarul are nevoie de aproape 22 de ore de somn? Când e vorba despre asemenea lucruri, filosofia actuală, ca și practica vieții actuale, spun așa: ei bine, nu putem privi total în sufletul copilului, după cum nu putem privi total nici în sufletul unui animal sau în viața interioară a unei plante. Acestea sunt limitele cunoașterii umane.
Concepția spirituală pe care o reprezentăm noi aici nu spune: aici se află limitele cunoașterii umane, ci spune: trebuie să scoatem din străfundurile naturii umane atâtea forțe de cunoaștere, încât să ne cucerim posibilitatea de a observa omul întreg, după trup, suflet și spirit, în existența lui, în evoluția lui, așa cum observăm din punct de vedere fiziologic structura unui ochi uman, a unei urechi umane.
Dacă în epoca prezentă, tocmai din cauza educației noastre naturalist-științifice, nu avem cunoașterea acestor lucruri, atunci trebuie să le dezvoltăm. De aceea, va fi necesar să vorbesc mai întâi despre felul cum putem dezvolta acele cunoștințe care ne dau posibilitatea de a înțelege cu adevărat urzeala interioară a vieții copilului. La o asemenea înțelegere ne obligă deja o observație ce se dăruie vieții într-un mod lipsit de prejudecăți.
Vedem copilul. Dacă-l privim așa, în mod exterior, nu găsim nici un fel de puncte cruciale în dezvoltarea copilului, de la naștere și până pe la 20 de ani. Luăm totul ca pe o dezvoltare continuă, liniară.
Nu tot așa se prezintă lucrurile pentru cel care se apropie de copil, observându-l, înzestrat cu o cunoaștere despre care voi vorbi aici în zilele următoare. În interiorul lui, copilul este o cu totul altă ființă până pe la 7-8 ani, când începe procesul de schimbare a dinților, decât mai târziu, de la schimbarea dinților și până pe la 14-15 ani, adică la pubertate. Și ni se dezleagă niște enigme infinit de importante dacă încercăm să ne adâncim foarte adânc în viața copilului și să ne întrebăm: cum lucrează spiritual-sufletescul asupra copilului până în perioada schimbării dinților? Cum lucrează spiritual-sufletescul asupra copilului în perioada în care ne este dat spre educare, spre instruire, în școala primară, în școala elementară? Cum trebuie să colaborăm aici noi înșine cu spiritual-sufletescul?
Vedem, de exemplu, că în prima perioadă din viața copilului, până la schimbarea dinților, este dezvoltată în mod instinctiv ‒ instinctiv pentru copil, instinctiv și pentru cei din jurul lui ‒ vorbirea. Noi reflectăm astăzi adeseori asupra acestui lucru, azi eu nu vreau să mă refer la aspectele istorice legate de apariția vorbirii, ci numai la modul în care copilul învață să vorbească, la felul cum, propriu-zis, copilul învață să vorbească dacă are un anumit instinct de a se transpune în sonoritățile pe care le aude la cei din jur sau dacă, pe baza altor legături cu mediul său uman, în el există imboldul de a dezvolta în sine vorbirea. Dacă privim însă mai exact în intimitatea vieții copilului, observăm că întreaga vorbire, întregul proces de învățare a vorbirii are la bază imitarea a ceea ce copilul observă, în mod inconștient, prin simțurile sale, în lumea din jur. Întreaga viață a copilului mai mic de 7 ani este o permanentă imitare a ceea ce se petrece în lumea din jurul său. Iar în momentul în care copilul percepe ceva, fie o mișcare, fie un sunet, în el apare imboldul de a face un gest interior, de a viețui și el ceea ce percepe cu întreaga lui interioritate.
Noi înțelegem copilul numai dacă-l privim așa cum privim mai târziu, la adult, ochiul sau urechea. Copilul este în întregime organ de simț. Sângele său este condus prin întreg corpul său într-un mod mult mai viu decât e cazul mai târziu. Și tocmai cu ajutorul unei fiziologii subtile observăm noi pe ce se bazează dezvoltarea organelor noastre de simț, de exemplu, a ochiului.
Ochiul se dezvoltă prin faptul că, în primă instanță, în el este preponderent sângele, circulația sângelui, în primii ani de viață ai omului. Mai târziu, devine tot mai mult preponderentă în simțuri viața nervilor, iar dezvoltarea simțurilor umane este o trecere de la circulația sanguină la viața nervilor. Putem dezvolta în noi darul unei observații subtile, prin care ne dăm seama cum în interiorul omului viața sângelui devine viață a nervilor.
Dar așa cum stau lucrurile cu un simț izolat, tot așa este și cu omul întreg. Copilul trebuie să doarmă atât de mult din cauză că el este în întregime organ de simț, din cauză că el n-ar suporta încă lumea exterioară, cu lucrurile ei orbitoare, cu sonoritățile ei. La fel cum ochiul trebuie să se închidă când lumina orbitoare a soarelui se apropie de el, acest organ de simț, care este copilul, trebuie să se închidă față de lume, trebuie să doarmă mult; fiindcă pe urmă, când e pus față în față cu lumea, el trebuie să observe, să vorbească lăuntric. Fiecare sunet al vorbirii ia naștere din gestul interior.
Ceea ce spun aici, pe baza unei cunoașteri spirituale, poate fi deja astăzi pe deplin atestat din punctul de vedere al științelor naturii. Există o descoperire în domeniul științelor naturii [Nota 4] ‒ și pentru că ea m-a urmărit de-a lungul întregii vieți, îngăduiți-mi să fac o remarcă personală și anume că această descoperire din domeniul științelor naturii este de aceeași vârstă cu mine însumi; ea a fost făcută în anul nașterii mele ‒, această descoperire naturalist-științifică spune că vorbirea omului se bazează pe dezvoltarea circumvoluțiunii creierului care se află în regiunea tâmplei din stânga. Această circumvoluțiune este modelată plastic în creier. Dar această muncă de modelare are loc pe parcursul copilăriei, pe baza acelei activități plastice despre care am mai vorbit. Dacă studiem întreaga legătură care există între gesturile brațului drept și ale mânii drepte, care au preponderență la copiii cu dezvoltare normală în acest sens ‒ despre copiii stângaci voi mai vorbi, în ce măsură se raportează la ceilalți; ei constituie o excepție; dar tocmai ei sunt o confirmare a faptului că ceea ce înseamnă proces de învățare a vorbirii are legătură, până în cele mai mici detalii, cu acel gest făcut cu brațul drept și cu mâna dreaptă ‒, vom putea vedea că, printr-o legătură interioară tainică dintre sânge, nervi și acea circumvoluțiune cerebrală, din gest, prin imitarea celor din jur, se formează vorbirea.
Dacă am avea o știință a fiziologiei mai subtilă decât cea pe care o avem astăzi, am descoperi pentru fiecare vârstă nu numai elementul pasiv, ci și pe cel activ. Dar acest element activ e deosebit de mobil în acel organ de simț care este copilul. De aceea, copilul trăiește în ambianța sa așa cum mai târziu în viață trăiește în ambianța sa ochiul nostru. Ochiul nostru a fost izolat într-o oarecare măsură din organizarea generală a capului, el este adăpostit, aș spune, într-o cavitate specială, pentru ca să poată trăi viața lumii exterioare. Copilul trăiește astfel viața lumii exterioare, el trăiește cufundat cu totul în lumea exterioară, nu se află încă în sine însuși, încă nu se simte în sine, trăiește cu totul viața lumii exterioare.
Noi dezvoltăm azi în mod îndreptățit, în cadrul civilizației actuale, o anumită cunoaștere intelectualistă, care trăiește în întregime în interiorul nostru. Noi credem că înțelegem lumea exterioară. Dar toate gândurile în fața cărora, și numai în fața logicii lor, considerăm valabilă cunoașterea trăiesc cu totul în interiorul nostru. Iar copilul trăiește cu totul în afara lui însuși. Avem voie să credem că ne putem apropia vreodată, prin cunoașterea noastră intelectualistă, de ceea ce copilul ‒ care este în întregime organ de simț ‒ trăiește împreună cu lumea exterioară? Nu avem voie să credem niciodată așa ceva. Avem voie s-o așteptăm numai de la cunoașterea care poate să iasă ea însăși cu totul din sine, care se cufundă cu totul în ființa a ceea ce trăiește și ființează. O asemenea cunoaștere este numai cunoașterea intuitivă, nu cea intelectuală, cu care rămânem în interiorul nostru, în cazul căreia ne întrebăm la fiecare idee: oare este ea logică? Este o cunoaștere cu care spiritul poate să pătrundă până în adâncurile vieții înseși, o cunoaștere intuitivă. Trebuie să ne însușim în mod conștient o cunoaștere intuitivă, și de-abia după aceea vom deveni noi înșine atât de practici încât să putem făptui cu spiritul ceea ce e necesar să se facă cu un copil, în primă instanță, în cei dintâi ani ai vieții sale.
Dar pe urmă, când copilul depășește treptat perioada celei de-a doua dentiții, când în locul dinților moșteniți apar cei care și-au dobândit forma deja pe baza primei perioade din viață, atunci copilul încetează să mai fie un simplu organ de simț, el începe să fie dăruit unui element mai sufletesc decât este impresia senzorială exterioară. Apoi, tocmai la vârsta școlii primare, copilul începe să nu mai preia doar din lumea înconjurătoare ceea ce observă, ci ceea ce trăiește în actul observației. Copilul ajunge la vârsta care trebuie să fie clădită în special pe acea autoritate în sânul căreia copilul trăiește în raport cu ambianța sa instructiv-educativă.
Să nu ne lăsăm în prada amăgirii că, dacă-i vorbim, în perioada dintre 7-14 ani, copilul nu percepe de la noi judecata care se exprimă într-o propoziție. Dacă obligăm copilul să audă o judecată care se exprimă într-o propoziție, noi îl învățăm ceva care ține de-abia de o vârstă ulterioară. Ceea ce copilul cere de la noi, prin ființa lui, este să poată crede în noi, să poată avea sentimentul instinctiv: lângă mine se află un om, el îmi spune ceva. El poate s-o spună, el este în așa fel în legătură cu întreaga lume, încât o poate spune. El este mijlocitorul între mine și întregul Cosmos. Așa stă copilul ‒ bineînțeles, nu în mod explicit, dar în mod instinctiv ‒ în fața celuilalt om, și anume în fața omului care-l educă și-l instruiește. Acesta este pentru copil mijlocitorul dintre lumea divină și el însuși, în neputința sa. Și numai dacă educatorul devine conștient de faptul că el trebuie să fie o autoritate de la sine înțeleasă, că el trebuie să fie acela spre care copilul își poate înălța privirile într-un mod absolut de la sine înțeles, numai atunci el va fi un educator adevărat.
De aceea, pe parcursul activității de predare și educare desfășurate în Școala noastră Waldorf, noi am constatat că, în principal, problema educației este o problemă a calității de dascăl. Cum trebuie să fie dascălul pentru a putea fi o autoritate de la sine înțeleasă, mijlocitorul între ordinea divină a lumii și copil?
Ei bine, ce a devenit copilul aici? Cam între vârsta de 7 ani și cea de 14-15 ani, dintr-un organ de simț, copilul a devenit cu totul suflet, încă nu spirit, încă nu așa încât să acorde importanța cea mai mare conexiunii logice, elementului intelectualist; căci, în acest caz, el s-ar osifica în sufletul lui. Pentru copilul care se află în perioada dintre 7-14 ani are o importanță mult mai mare dacă noi suntem în stare să-i transmitem ceva într-un mod plin de iubire, decât dacă i-l putem dovedi. Mult mai de preț decât logica este să fim în măsură să îmbibăm de un sentiment cald o învățătură oarecare, căci copilul încă nu are nevoie de logică, el are nevoie de noi, are nevoie de omenescul nostru.
De aceea, în Școala Waldorf, tocmai la vârsta școlii primare, între 6-7 și 14 ani, noi depunem toate eforturile ca să facem în așa fel încât dascălul să-i poată transmite copilului cu o iubire artistică și cu o artă plină de iubire ceea ce ține de această vârstă a omului. Fiindcă arta educativă pe care o reprezentăm noi aici se întemeiază pe cunoașterea omului, pe cunoașterea a ceea ce fiecare vârstă cere de la noi, în privința educării și predării. Ce cer primii ani din viața copilului? Ce se cere până la vârsta de 7 ani? Ce poate să ceară vârsta școlii primare? Noi trebuie să educăm copilul într-un fel până la 10 ani, iar între 10 și 14 ani trebuie să-l facem, într-un cu totul altfel, să-și asimileze cunoașterea omului. Baza spirituală a muncii educative trebuie să constea în faptul că noi facem să trăiască în propriul nostru suflet ființa copilului în fiecare an din dezvoltarea sa, ba chiar în fiecare săptămână.
Așa că putem spune: după cum în primii ani de viață copilul este un imitator, în anii de după aceea el va fi o ființă care urmează pe cineva, care se orientează după cineva și îl ascultă, o ființă care se dezvoltă sufletește în funcție de ceea ce poate viețui din punct de vedere sufletesc. Acum organele de simț au devenit independente și, de fapt, sufletul a apărut pentru prima oară în copil ca realitate. Acum trebuie să tratăm sufletul cu infinită delicatețe, mereu și mereu, trebuie să ajungem, ca dascăli și educatori, într-un contact intim cu ceea ce se petrece zi de zi în sufletul copilului.
În această conferință introductivă de astăzi aș vrea să atrag atenția totuși doar asupra unui singur lucru: există, de exemplu, pentru fiecare copil, în perioada școlii obligatorii, cam între 9 și 11 ani, un punct critic, un punct care nu e voie să rămână neobservat de către educator. La această vârstă dintre 9 și 11 ani sosește pentru orice copil, dacă nu e subnormal dezvoltat, punctul în care în fața sufletului său se ivește întrebarea: cum mă transpun eu în lume? Nu trebuie să credem că această întrebare e pusă sub forma sub care am exprimat-o eu acum. Întrebarea se ivește sub forma unui sentiment imprecis, a unui sentiment de nemulțumire; întrebarea se manifestă prin faptul că un asemenea copil simte o nevoie mai mare de a se atașa de un adult, sau, poate, întrebarea se manifestă chiar sub forma unei iubiri puternice față de un om matur. Dar noi trebuie să știm să observăm în mod just ce se petrece în interiorul copilului în acest punct critic. El se simte dintr-o dată singur. Dintr-o dată caută să se atașeze de un om. Până acum el a acceptat autoritatea ca pe ceva de la sine înțeles. Acum începe să se întrebe: ce o fi cu această autoritate? Și nespus de mult depinde, pentru întreaga viață de mai târziu a omului respectiv, de faptul că în acest moment găsim sau nu cuvântul potrivit.
După cum e nespus de important ca medicul, dacă observă o boală a copilăriei, să știe ce se petrece acum în organism, să știe că acestea sunt niște procese ale dezvoltării, care nu au importanță doar pentru vârsta copilăriei ‒ căci, dacă nu se desfășoară cum trebuie, omul respectiv o va resimți și la 80 de ani ‒, tot așa și noi trebuie să devenim conștienți de faptul următor: nu e voie ca ceea ce incităm în copil ‒ reprezentări, sentimente, impulsuri de voință ‒ să fie fixat sub formă de noțiuni rigide, pe care copilul nu trebuie decât să le memoreze, să le învețe; reprezentările, impulsurile afective pe care le transmitem copilului trebuie să aibă viață, așa cum au viață membrele noastre. Mâna copilului e mică. Ea trebuie să se dezvolte în mod independent: nu avem voie s-o încorsetăm. Reprezentările, dezvoltarea copilului sunt mici și delicate. Noi nu avem voie să le fixăm în contururi precise, presupunând că, după treizeci de ani, când va fi om matur, va mai poseda reprezentările pe care le avea când era copil. Trebuie să modelăm reprezentările pe care le transmitem copilului în așa fel încât ele să poată crește. Școala Waldorf nu vrea să fie o școală, ci o școală pregătitoare, fiindcă orice școală trebuie să fie o școală pregătitoare în vederea școlii celei mari, care este pentru om viața însăși. De fapt, în școală noi nu trebuie să învățăm pentru ca să știm, ci în școală trebuie să învățăm pentru ca să putem învăța mereu de la viață. Acesta este lucrul care trebuie să stea la baza unei pedagogii și didactici spiritual-fiziologice, dacă pot spune astfel. Trebuie să avem un simț și un sentiment pentru ceea ce-i transmitem copilului, ca realitate vie, care poate rămâne vie și mai târziu în viață. Fiindcă ceea ce dezvoltăm în copil se comportă uneori, în străfundul sufletului său, în așa fel încât rămâne neobservat. Și mai târziu iese afară. Putem folosi o imagine; nu vreau să dau decât o imagine care se întemeiază însă pe adevăr: există unii oameni care la o anumită vârstă au o influență binefăcătoare asupra semenilor lor. Ei pot ‒ dacă mi-e îngăduit să spun așa direct ‒ să binecuvânteze. Asemenea oameni există. Ei nici nu trebuie să vorbească, e suficient să fie prezenți cu personalitatea lor care binecuvântează. De obicei nimeni nu observă viața întreagă a unui om, fiindcă altfel s-ar constata cum au fost educați asemenea oameni ‒ care mai târziu pot să binecuvânteze ‒ în copilăria lor, poate în mod conștient, de către o persoană sau alta, sau, poate, acest lucru s-a întâmplat în mod instinctiv și pentru educatorul sau dascălul respectiv. Asemenea oameni au fost educați în așa fel încât în copilărie au învățat să venereze în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, au învățat să-și înalțe privirile spre ceva ‒ și pe urmă ei pot „să voiască în jos” spre ceva. Dacă am învățat mai întâi să ne înălțăm privirile, să venerăm, să fim învăluiți cu totul în autoritate, avem pe urmă posibilitatea de a binecuvânta, de a acționa în jos, asupra a ceea ce este mai mic decât noi, de a deveni noi înșine autoritate, o autoritate de la sine înțeleasă.
Acestea sunt lucrurile care nu trebuie să trăiască acum doar sub formă de principii, care trebuie să pătrundă în întregime ființa dascălului, întreaga sa ființă, trecând în permanență din cap în brațe, astfel încât el să acționeze din spirit, nu doar să gândească din spirit; acestea sunt lucrurile care trebuie să prindă viață în dascăl.
Felul concret în care poate să se facă aceasta, de la 7 la 14 ani, va fi prezentat în zilele următoare. Dar astăzi am vrut să spun mai ales că baza spirituală a educației nu trebuie să fie doar o anumită concepție despre lume, ci o anumită viață interioară. De-abia după ce omul a trecut de faza autorității, după ce a atins maturitatea sexuală și, pe această bază fiziologică, intră într-un cu totul alt raport față de lumea exterioară decât înainte, de-abia acum el dobândește și în viața lui corporală, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, un cu totul alt raport față de lumea exterioară decât cel pe care-l avea înainte. De-abia acum se trezește spiritul din om. De-abia acum omul caută în toate manifestările limbii judecata, logica. De-abia acum putem spera să-l putem educa pe om și să-i putem preda apelând la intelectul său. Este extraordinar de important să nu acționăm prea devreme, așa cum multora le place în epoca noastră, în mod conștient sau inconștient, asupra intelectului.
Și iarăși, dacă ne întrebăm acum: ce lucrează în interiorul copilului atunci când vedem cum el primește în sine pe bază de autoritate ceea ce trebuie să-i conducă și să-i îndrume sufletul? Ei bine, copilul nu ascultă spusele noastre ca să le examineze din punctul de vedere al logicii. Copilul primește în sine în mod inconștient ceea ce acționează asupra sufletului său, ceea ce, din direcția sufletului, lucrează și asupra trupului și-i dă putere, el primește toate acestea în sine ca pe o inspirație. Și numai dacă înțelegem inspirația inconștientă, minunată, care domnește în întreaga viață a copilului, de la 7 la 14 ani, dacă suntem în măsură să acționăm asupra acestei stări permanente de inspirație, numai atunci putem educa. Dar, pe lângă aceasta, trebuie să ne cucerim și o cunoaștere spirituală și să adăugăm intuiției inspirația.
Iar dacă am condus copilul până spre vârsta de 14 ani, vom face o descoperire deosebită. Dacă-i transmitem copilului într-un mod nemijlocit logic ceea ce el trebuie să învețe acum, el o să se plictisească; la început, când dăm predării această ținută logică, el ascultă; dar când e ca tânărul sau tânăra noastră să gândească și ei gândirea noastră logică, ei vor începe să dea semne de oboseală. Chiar și pentru această perioadă de vârstă, noi, ca dascăli, mai avem încă nevoie de altceva decât de simpla logică.
Să luăm un cercetător care trăiește cu totul cufundat în natura exterioară, cum este Ernst Haeckel. El însuși este extraordinar de interesat de tot ceea ce studiază la microscop, de tot ceea ce dezvoltă. Dacă toate acestea sunt transmise elevilor, ei le învață, dar nu mai pot dezvolta același interes față de ele. Noi, ca dascăli, trebuie să mai avem în interiorul nostru și altceva pe lângă ceea ce are copilul. Când, la pubertate, acesta înaintează până la gândirea logică, noi trebuie să avem în interior elementul imagine, imaginațiunea. Dacă suntem în măsură noi înșine să transpunem într-o imagine ceea ce avem de transmis tânărului om, în așa fel încât acesta să primească imagini, pe care noi le așternem în fața lui ca printr-o artă superioară, imagini despre lume, despre valoarea și sensul ei, dacă așternem aceste imagini în fața lui și îl punem pe cel ce trebuie educat și instruit să dezvolte logica, atunci el va fi captivat de ceea ce avem să-i spunem.
Așa că în această a treia perioadă din viața omului suntem trimiși la imaginație, așa cum mai întâi am fost trimiși la intuiție și apoi la inspirație. Și acum trebuie să căutăm acea bază spirituală care ne dă posibilitatea, dacă vrem să fim dascăli, de a lucra prin imaginație, inspirație și intuiție, de a făptui spirit, nu doar de a gândi spirit.
Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să vi le prezint în chip de introducere.
