Mi s-a spus că în expunerea prezentată ieri unele lucruri au fost mai greu de înțeles, din cauză că s-au ivit unele dificultăți în legătură cu folosirea cuvintelor „spiritual” și „cunoaștere spirituală”. Aceasta mă face să schimb astăzi, într-o anumită măsură, tema pe care mi-o propusesem și să fac mai întâi câteva considerații care ne vor îndepărta destul de mult de tema noastră propriu-zisă, munca de predare și educare. Dar din comunicările care mi s-au făcut ieri mi-am dat seama că pe urmă, în zilele următoare, ne vom putea înțelege mai bine dacă voi face astăzi considerațiile despre spirit, suflet și trup. Se va ivi, fără îndoială, ocazia de a recupera în zilele următoare ceea ce intenționam să vă spun astăzi.
Dar o expunere de felul celei pe care trebuie s-o facem astăzi ne obligă să vorbim în idei și noțiuni, devenind ceva mai teoretici. Vă rog să acceptați pentru ziua de azi această situație; vă asigur că în zilele următoare ea se va remedia. Atunci nu voi mai fi atât de crud încât să vă chinui cu idei și noțiuni, ci poate voi fi în măsură să vă fac plăcere prezentându-vă fapte reale.
De obicei, în cadrul concepției despre lume și viață de pe pozițiile căreia vorbim noi aici, cuvântul „spirit” ca și cuvântul „spiritual” nu sunt luate într-un sens suficient de profund. Când este rostit cuvântul „spirit”, se caută ceva care seamănă cu „intelectualitate” sau ceva asemănător cu ceea ce în limba engleză este desemnat prin cuvântul „mind”. Numai că ceea ce înțeleg eu aici prin „spiritual” și „spirit” este cu totul altceva. Nu trebuie confundat nicidecum cu toate acele lucruri care sunt luate drept „spirit” și considerate „spirituale” de către mișcările sectare mistice, exaltate sau dominate de superstiție; este ceva cu totul diferit față de „intelect” și de ceea ce este desemnat prin cuvântul „mind”.
Dacă ne putem cuceri o înțelegere reală, o cunoaștere nemijlocită, concretă, despre ceea ce lucrează în copilul foarte mic, până la schimbarea dinților, în așa fel încât nu poate fi perceput în mod direct, ci poate fi văzut numai în manifestările copilului, oricât de primitive ni s-ar părea ele ‒ acesta este „spirit”, și acesta este „suflet”.
În rest, când privim natura și viața umană, nu avem niciodată spirit și suflet în fața noastră, ci numai atunci când privim manifestările de viață ale copilului foarte mic. La această vârstă, așa cum am spus ieri, în activitatea de modelare plastică a creierului, de formare a întregului organism, sunt prezente și lucrează forțele spirituale, esențele sufletești. Ceea ce vedem noi sunt manifestările de viață ale copilului; pe acestea le percepem cu ajutorul simțurilor. Dar ceea ce lucrează prin vălul realității accesibile simțurilor este spirit, este suflet, așa cum nu le putem percepe niciodată în viață, fără a fi trecut printr-o dezvoltare sufletească interioară. Așa că trebuie să spunem: spirit este, în primă instanță, ceva cu totul necunoscut percepției obișnuite. În percepțiile obișnuite se revelează cel mult ceva sufletesc. Dar noi trebuie să simțim acest ceva sufletesc transpărând prin percepții.
Dacă-mi dați voie să folosesc o imagine, numai pentru a fi mai clar, nu pentru a da o explicație, aș spune așa: când vorbim, noi avem cuvintele formate din consoane și vocale. Observați marea deosebire dintre consoane și vocale în vorbire. Consoanele rotunjesc sunetul, îl fac să devină ascuțit, fac din el un sunet siflant, un sunet vălurit, după cum formăm sunetul cu ajutorul unui organ sau altul, cu buzele, cu dinții etc.
Vocalele iau naștere într-un cu totul alt mod. Vocalele iau naștere datorită faptului că noi conducem într-un anumit mod curentul de aer prin organele vorbirii. Nu rotunjim; formăm substanța sunetului cu ajutorul vocalelor. Dacă vrem să avem o comparație, putem spune: Vocalele ne dau substanța, materialul. Consoanele modelează plastic substanța pe care o dau vocalele.
Dacă vorbim despre spirit și suflet în sensul care trebuie să le fie atribuit aici, trebuie să spunem: spirit există în consoanele vorbirii, suflet există în vocalele vorbirii. Când copilul începe să spună A, în el trăiește un fel de uimire, un conținut sufletesc. El trăiește în mod nemijlocit în fața noastră acest conținut sufletesc. El înoată în sunetul A.
Când copilul scoate sunetul E, în el trăiește un fel de ușoară antipatie a sufletului. El se dă înapoi, zvâcnește înapoi din fața a ceea ce îi face o impresie. Ceea ce se exprimă în E este ceva din antipatia sufletului: uimire ‒ A, antipatie ‒ E. Vocalismul e ceva sufletesc.
Când formez o consoană oarecare, eu rotunjesc, modelez plastic elementul vocalic. Când copilul rostește ma-ma, cu A de două ori, în el trăiește ceea ce se exprimă prin acest gest de a căuta un ajutor din partea mamei. A ar fi ceea ce copilul simte față de mama lui, M este ceea ce el ar dori să facă mama. Și astfel în ma-ma zace întreaga raportare a copilului la mamă, conform cu sufletul și cu spiritul. Așa că noi auzim vorbirea, auzim ceea ce este senzorial în ea, dar nu observăm cum în vorbire zac ascunse sufletul și spiritul. În ceea ce privește vorbirea, unii mai observă acest lucru. Dar la omul întreg nimeni nu-l mai ia în seamă. E percepută forma exterioară a omului. În aceasta se află sufletescul și spiritualul, ca și în vorbire. Dar nimeni nu ia seama la acest lucru.
Odinioară, în vremea de la începuturile omenirii, el era luat în seamă, căci nu se spunea: la început, la începutul originar a fost spiritul ‒ asta ar fi părut prea abstract ‒, ci se spunea: la începutul originar a fost cuvântul ‒, fiindcă oamenii mai aveau un sentiment viu al faptului că spiritul se mișcă pe valurile vorbirii. Acest spirit este desemnat aici, conform cu însușirea sa, drept spiritual, drept ceea ce nu iese la lumina zilei în intelectul nostru, nici în ceea ce e numit „mind”. „Mind” și „spirit” sunt două lucruri diferite, tot atât de diferite unul de celălalt cum este personalitatea mea, dacă eu stau aici, am în fața mea o oglindă și mă văd în oglindă; în ea se află imaginea mea reflectată. Această imagine face aceleași mișcări pe care le fac eu, arată ca și mine, dar nu este eu; se deosebește de mine prin faptul că ea este imaginea, eu sunt realitatea. Spiritul există și lucrează în ascuns. Intelectul are spiritul numai ca imagine de oglindă. „Mind” este imaginea de oglindă a spiritului. „Mind” poate arăta ce face spiritul, „mind” poate executa mișcările spiritului, dar „mind” este pasiv. „Mind” poate să copieze ceea ce se întâmplă când cineva mă lovește, „mind” nu poate lovi el însuși. Spiritul este activitate. Spiritul este întotdeauna activitatea. Spiritul este creator. Spiritul este elementul absolut creator. „Mind”, intelectul, este copia, elementul absolut pasiv, ceea ce purtăm în noi mai târziu în viață, pentru a înțelege lumea. Dacă intelectul, dacă „mind” ar fi activ, noi n-am putea să înțelegem lumea, căci „mind” trebuie să fie pasiv pentru ca lumea să poată fi înțeleasă cu ajutorul lui. El ar transforma în permanență lumea, ar pipăi-o, dacă ar fi activ. El este imaginea pasivă a spiritului.
Așa că trebuie să ne spunem: după cum de la imaginea oglindită trebuie să ne întoarcem privirile spre om, dacă vrem să ajungem la realitate, tot astfel, dacă vrem să căutăm spiritul și sufletul în realitatea lor, trebuie să încercăm să ajungem de la elementul pasiv, necreator, la cel activ, creator.
Aceasta este ceea ce au căutat oamenii, de când există o evoluție a omenirii. Iar eu aș vrea să vă vorbesc astăzi despre câteva căi de a întreprinde această căutare, ca să ne înțelegem în privința a ceea ce înseamnă de fapt spiritul și sufletul, când voi mai vorbi aici despre ele. Spiritul din noi îl percepem, în primă instanță, ca oameni maturi, sub forma lui oglindită, ca intelect, ca „mind”, ca minte, ca rațiune. Sufletul îl percepem în manifestările sale, în revelările sale. Suntem situați mai aproape de suflet decât de spirit, dar nici pe acesta nu-l percepem în deplina sa activitate interioară. Îl percepem în revelările sale; spiritul numai în imagine ‒ imaginea nu mai conține nimic din realitatea respectivă ‒, sufletul în revelările sale. Ceea ce viețuim drept sentiment, drept antipatie ori simpatie, ceea ce viețuim drept dorință, drept pasiune, își are sediul în suflet; dar nu percepem ceea ce este sufletul din noi.
Ce este sufletul din noi? Ei bine, pot indica ceea ce este sufletul din noi, eventual, dacă fac deosebirea între ceea ce viețuim noi înșine și ceea ce se petrece în interiorul nostru pentru ca noi să viețuim un lucru sau altul.
Dacă mergem pe un sol moale, urmele picioarelor noastre rămân în el. Vine cineva, vede urmele lăsate de picioarele noastre ‒ oare va spune el: „Acolo jos, sub pământ, există anumite ființe și ele au dat solului aceste forme încât el prezintă asemenea adâncituri”? Nimeni nu va spune așa ceva. Oricine va spune: „Pe aici a trecut un om.”.
Concepția materialistă despre sufletul uman spune: eu găsesc niște urme în creier, creierul are imprimat ceva în el. Și solul are ceva imprimat în el dacă am trecut eu pe acolo! Acum, concepția materialistă vine și zice: acolo, în creier, există niște forțe, ele lasă acele urme. Nu e adevărat! Sufletul lasă urmele, așa cum le las eu pe sol, și eu percep sufletul numai prin faptul că acolo sunt urmele sale. Eu percep în suflet un sentiment. În primă instanță, sufletul se află ascuns. El a lăsat urmele în trupul meu. Dacă las o urmă foarte grosolană, simt durere, mă doare. Eu nu percep, în primă instanță, ceea ce am făcut aici; acest lucru îl pot face și mai târziu. Dar chiar dacă nu văd ce fac, durerea o simt. Tot așa sufletul incizează o impresie în trupul meu, în ascuns. Efectul îl percep în pasiuni, în simpatie etc., în revelarea a ceea ce face sufletul. În cazul spiritului ‒ imaginea; în cazul sufletului ‒ revelarea.
Noi suntem situați mai aproape de suflet. Dar nu avem voie să uităm că spiritul și sufletul trebuie căutate mai în adânc decât „mind”, ori intelectul, ori mintea, ori rațiunea.
Poate că cele spuse vor contribui într-o oarecare măsură la înțelegerea a ceea ce sunt spiritul și sufletul.
Pentru a vă face să înțelegeți și mai clar noțiunile de spirit și suflet, îngăduiți-mi să aduc acum în discuție câteva aspecte istorice ‒ adeseori sunt foarte greșit înțeles în această privință și vă rog astăzi să nu mă înțelegeți greșit ‒, pentru a explica lucrurile, nu pentru a afirma, cum s-ar putea crede, că pentru a ajunge la spirit, la suflet, mai trebuie să procedăm și astăzi exact la fel cum se proceda în vremurile vechi. Atâta doar că metoda actuală de a ajunge la spirit și la suflet va fi înțeleasă mai ușor dacă ne vom întoarce la aspectele istorice.
Noi, cei din secolul XX, nu mai putem proceda absolut deloc așa cum se proceda în urmă cu multe secole sau chiar milenii, în vechea Indie, pentru a se ajunge la spirit. Și nu putem face nici ceea ce se făcea înainte de faptul real al Misteriului de pe Golgota. Noi trăim epoca de dezvoltare a creștinismului. Dar ne putem înțelege mai bine în legătură cu spiritul și sufletul dacă ne întoarcem privirile spre această metodă mai veche, dacă percepem cât de total diferit este drumul ce duce spre spirit și suflet pentru omul spiritual, în comparație cu simplul om intelectual.
Dacă vrem să ne lămurim asupra noastră înșine, pornind de la conștiența generală a epocii noastre, ce vom face atunci? Reflectăm, ne punem în activitate intelectul. Iar dacă vrem să ne lămurim asupra naturii, ce facem? Facem experimente și făcând experimente ne punem în activitate intelectul. Peste tot, activitate intelectuală. În vremurile vechi, oamenii căutau să ajungă la spirit și suflet în cu totul alte moduri. În vremurile străvechi, în Orient, ei încercau ‒ voi scoate în evidență două exemple din multele pe care le-aș putea da ‒ să ajungă la spirit și la suflet prin așa-numita metodă yoga. Yoga: astăzi, dacă este pronunțată această denumire, ea provoacă la foarte mulți oameni o ușoară spaimă, fiindcă, din punct de vedere istoric, nu se mai cunosc decât metodele yoga târzii, bazate în mare parte pe egoismul oamenilor ce vor să aibă în lumea exterioară putere sau ceva de acest fel. Metodele yoga mai vechi, care astăzi nu mai pot fi găsite decât prin știință spirituală, nu prin știință exterioară, erau niște căi pe care omul o pornea pentru a ajunge la spirit. Pe ce se bazau ele? Se bazau pe faptul că, dintr-un anumit instinct, omul își spunea: prin simplă reflecție nu putem ajunge la spirit. Trebuie să facem ceva, ceva care ne arată mult mai mult, decât simplul fapt de a reflecta, o activitate din noi înșine. Putem să stăm undeva, departe de lume, putem să facem pe spectatorul, gândirea se derulează în noi. Nu facem absolut nici o schimbare în noi înșine, care să ne fie perceptibilă.
Yoghinul căuta în el însuși un proces mult mai real decât cel pe care-l căutăm noi astăzi când vrem să cunoaștem spiritul. Dacă noi, cu cunoștințele noastre actuale de fiziologie, ne întrebăm: dar ce se petrece atunci când desfășurăm o activitate intelectuală? ‒ ei bine, are loc ceva în sistemul nostru nervos, în creierul nostru și în ceea ce, în restul organismului, prin nervi, ține de creier. Dar ceea ce are loc în nervi n-ar putea să aibă loc niciodată dacă în procesele creierului nostru nu s-ar amesteca o activitate mult mai perceptibilă. Neîncetat, de la naștere și până la moarte, noi inspirăm, ne ținem respirația, expirăm. Când inspirăm, aerul respirat intră în întreg organismul nostru. Impulsul respirator este făcut să urce în creier, străbătând canalul în care este adăpostită măduva spinării. Noi nu respirăm doar cu plămânii, respirăm și cu creierul. Creierul nostru este mereu în mișcare. Respirația ‒ inspirație, ținere a respirației, expirație ‒ străbate cu valurile ei creierul și trăiește în el. Acest lucru se petrece ‒ în mod inconștient pentru noi, cei de astăzi. Yoghinul spunea: în om are loc ceva, vreau să devin conștient de acest ceva. Așa că el nu respira în mod obișnuit, inconștient, ci respira în mod anormal; el inspira altfel, își ținea altfel respirația, expira altfel. Și, prin aceasta, devenea conștient de procesul respirator. Și ceea ce pentru noi rămâne absolut inconștient, se desfășura în întregime în conștiența sa, prin faptul că el simțea, cunoștea ce se întâmplă. Și astfel, el simțea treptat cum în creier respirația se unește cu ceea ce stă, ca activitate materială, la baza gândirii, a gândirii intelectuale. El căuta această legătură dintre gândire și respirație și simțea în cele din urmă că gândul, care pentru noi este ceva abstract, se mișcă, prin trup, pe valurile respirației. Gândul nu se mai afla doar în creier, numai în plămâni, numai în inimă, gândul se afla în vârful fiecărui deget. Yoghinul, simțind cum respirația pulsează în mod real prin ființa lui, viețuia faptul că spiritul este creator prin respirația omului: „Și Dumnezeu i-a insuflat omului suflarea cea vie și el a devenit un suflet”. El nu i-a insuflat respirația doar la începutul începuturilor, ci i-o insuflă în permanență, prin procesul respirator. Și în procesul respirației, nu în gândire, nu în procesul intelectual, noi devenim suflet. Noi ne simțim ființa prin faptul că simțim cum gândul pulsează pe valurile respirației prin tot trupul nostru. Vedeți dvs., yoghinul nu mai avea gândul, spiritul, ca pe ceva intelectualist, abstract, separat; el îl percepea, îl simțea în tot trupul; simțea că ființa lui este o creație a spiritului. Vedeți deci, el avea spiritul activ.
În munca intelectuală noi avem spiritul pasiv, nu spiritul activ. Din cauză că suntem altfel organizați, astăzi noi nu putem trece prin acest proces yoga și nici nu trebuie s-o facem. Fiindcă, ce scop urmărea yoghinul? El voia să simtă în ce fel se leagă procesul său de gândire cu procesul respirator și să-și perceapă astfel, în procesul respirației, întreaga ființă umană, lucru pe care-l poseda apoi drept cunoaștere. El lega gândul cu omul într-un mod mai strâns decât o facem noi astăzi. Dar progresul nostru uman constă în faptul că noi am eliberat gândul însuși într-o măsură mult mai largă, l-am făcut mult mai intelectualist decât era cazul odinioară, în perioada de înflorire a metodei yoga. Cu un sistem de gândire de felul celui pe care-l dezvoltaseră vechii indieni, în vremea când erau yoghini, n-ar fi putut să fie făcute niciodată descoperirile lui Copernic, Galilei, Faraday, Darwin ș.a.m.d. Pentru aceasta e nevoie de gândul ca simplă imagine, ca noțiune intelectuală. Întreaga noastră civilizație are la bază faptul că noi nu mai suntem la fel ca cei ce au elaborat filosofia yoga. De obicei, acest lucru este greșit înțeles, când eu vorbesc despre yoga sau despre altceva similar. Se crede că eu vreau să-i conduc pe oameni înapoi, la filosofia yoga. Nici vorbă de așa ceva! Eu vreau să iau lucrurile exact așa cum trebuie ele luate în epoca lui Copernic, Galilei, Faraday. Noi trebuie să ținem seama de faptul că civilizația noastră occidentală își datorează măreția sa gândirii intelectuale. Dar, totodată, noi trebuie să simțim altfel decât aceia care au simțit în vechea Indie, trebuie să simțim altfel și decât cei ce vor astăzi să facă yoga. Noi trebuie să procedăm astăzi cu totul altfel, chiar mai spiritual decât se proceda în vechea Indie. Și pentru că trebuie să procedăm mai spiritual, și pentru că azi spiritul nu este iubit prea mult, tocmai metoda mai nouă nu este iubită. E comod în zilele noastre, sau, cel puțin, pare comod să faci respirații yoga, pentru a găsi calea ce duce în lumea spirituală. Dar nu aceasta este calea pe care trebuie să ajungă în spiritual omul modern. Nu, omul modern trebuie să fi simțit mai întâi o dată ce este ireal în simplul intelectualism, în ceea ce poate fi perceput ca imagine, omul trebuie să fi trecut o dată prin întreaga suferință care constă în faptul că el își spune: când gândesc, când desfășor o activitate pur intelectuală, făcând un experiment sau observații de alt fel, eu trăiesc în gol, în simpla imagine. M-am îndepărtat de realitate.
Ceea ce spun eu aici pare neînsemnat, dar este important în ceea ce privește trăirea interioară. Dacă ai viețuit o dată faptul că întreaga gândire care se desfășoară în plan intelectual este ireală, simplă imagine, atunci viețuiești în suflet aceeași stare care în fizic se manifestă sub formă de leșin. Stare de leșin, de neputință în fața realității. Cunoașterea nu pornește de la faptul că ne spunem: eu știu să gândesc și de aceea pot să reflectez asupra tuturor lucrurilor; cunoașterea pornește din punctul în care ne spunem: chiar dacă aș gândi asupra tuturor lucrurilor cu gândurile-imagine pe care le am, n-aș fi altceva decât o ființă neputincioasă. Yoghinul își căuta ființa sa umană în respirație. Noi, oamenii moderni, trebuie să ne pierdem ființa umană printr-un leșin pe care-l simțim față de gândul-imagine, față de gândirea intelectuală. Atunci trebuie să ne putem spune: acum nu mergem spre interior, așa cum mergea yoghinul, spre procesul respirației, acum mergem spre exterior, privim fiecare plantă, privim fiecare animal, îl privim pe fiecare om și trăim cu ceea ce există în exterior.
În cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? am arătat cum se face acest lucru, cum privim fiecare plantă nu doar din exterior, ci urmărind cu sufletul nostru fiecare proces din viața ei, în așa fel încât gândirea iese din sfera a ceea ce are doar caracter de imagine și trăiește viața reală a lumii exterioare. Ne adâncim în plantă, în așa fel încât simțim cum forța gravitațională coboară, prin rădăcină, spre interiorul Pământului, și cum forța înfloririi se manifestă în direcția opusă, în sus. Trăim în procesul înfloririi, în procesul rodirii. Ne cufundăm cu totul în lumea exterioară. Atunci, atunci suntem îmbrățișați de lumea exterioară. Ne trezim ca dintr-un leșin. Dar acum nu ne mai vin gânduri abstracte, ne vin imaginațiuni. Ne vin imagini. Și în aceste imagini care ne vin, materialismul nu mai vede ceva care ține de cunoaștere. Se spune: cunoașterea trebuie să se desfășoare sub formă de noțiuni abstracte, logice. Ei da, dar dacă lumea nu este făcută în așa fel încât să se dezvăluie noțiunilor abstracte ale logicii! Dacă lumea ar fi o operă de artă, de exemplu, noi ar trebui s-o înțelegem în mod artistic, nu logic, atunci logica ar exista numai pentru ca noi să ne disciplinăm în interior. Dar cu logica n-am înțelege nimic în legătură cu lumea.
Așa trebuie să ne cufundăm în lucruri. Dacă yoghinul se retrăgea în interiorul lui, noi ieșim afară, căutăm să ne unim cu toate lucrurile în acest fel și obținem cu adevărat același rezultat, numai că pe o cale mai sufletească, mai spirituală. Prin faptul că am impregnat cu realitate noțiunile, ideile noastre, ceea ce reprezintă o simplă activitate intelectuală, simțim, la rândul nostru, că spiritul desfășoară în noi o activitate creatoare.
Și atunci putem simți ce anume lucrează în mod real în copil. În el nu lucrează ceea ce am descris drept „mind”. Acesta n-ar desfășura o activitate creatoare în copilul foarte mic. Acesta ne-ar face doar să ne pierdem pe noi înșine. Dar în felul creator descris înainte, noi ajungem la ceea ce lucrează în copil, la ceea ce formează a doua serie de dinți după modelul celei dintâi, și care, pe la șapte ani, își încetează activitatea de modelare plastică.
Vedeți dvs., acum veți riposta: da, dar dascălul nu poate deveni pe loc un clarvăzător. El nu poate dezvolta toate aceste metode în felul descris! Cum o scoatem la capăt cu școala și cu învățământul dacă presupunem parcurgerea unei căi atât de complicate spre spirit?
Nu e nevoie de așa ceva. Se poate ca în lume să existe doar câțiva oameni care dezvoltă în acest fel cunoașterea superioară. Ceilalți au nevoie numai de o minte sănătoasă și de o facultate a percepției sănătoasă. Ei vor găsi ceea ce descoperă unul singur, cu mintea lor sănătoasă și cu facultatea lor de percepție sănătoasă. La fel cum nu fiecare poate să observe canalele de pe Venus, căci ele sunt prea rareori vizibile, astronomii o pot face tocmai în perioadele de vizibilitate a acestora, dar ar fi oare absurd să vorbim despre canalele de pe Venus numai fiindcă nu le-a observat fiecare? Ceea ce este observat așa cum se observă astăzi, poate fi înțeles de oricine. Tot așa e și cu lumea spirituală. Dar aici se amestecă puțin egoismul omului actual, care vrea mereu să facă și să fie el însuși totul.
Există însă o altă cale pentru a face folositor ceea ce este spiritual. Aș vrea să ilustrez și acest lucru dând un exemplu. Să presupunem că îi predau unui copil de vreo 9-10 ani. Vreau să-i arăt copilului ce este nemurirea sufletului uman. Oricât de frumoase ar fi considerațiile filosofice pe care le-aș face, copilul n-ar înțelege nimic, pentru început. El rămâne cu totul indiferent la ceea ce-i prezint. Dacă-i spun însă: copile dragă, ia te uită cum iese fluturele din pupă, cum zboară afară, și atunci ai o imagine pe care o poți aplica la om. Privește trupul uman, el este ca și pupa fluturelui. Și la fel cum fluturele zboară afară din pupă, tot astfel sufletul zboară afară din trup, când vine moartea. Numai că fluturele este vizibil, pe când sufletul e invizibil.
Ei bine, vreau doar să sugerez această imagine. Dar eu voi dezvolta în continuare această imagine în fața copilului. Și pot să am două feluri de experiențe, folosind-o. Pot găsi un învățător sau o învățătoare care-i prezintă copilului această imagine, și copilul nu se alege cu nimic. Poate că el are acum o imagine foarte frumoasă, dar pentru sufletul său, pentru ceea ce trebuie să-i transmitem, nu are absolut nimic. Un alt învățător sau o altă învățătoare îi prezintă, de asemenea, această imagine, poate folosind aceleași cuvinte, să zicem, și copilul se alege cu nespus de mult. Copilul se cufundă total în sufletul lui.
În ce constă deosebirea? Deosebirea constă în faptul că primul învățător sau prima învățătoare sunt teribil de inteligenți, infinit de inteligenți. De aceea, ei își spun: da, un om inteligent nu crede că pupa și fluturele sunt o imagine; eu creez această imagine numai deoarece copilul e prost. Copilul e prost, eu sunt inteligent. Eu alcătuiesc o imagine pentru copil. Învățătorul inteligent, care are alături copilul prost și care a făcut o imagine pentru copilul prost, nu e înțeles de copil. Puteți fi sigur că el nu e înțeles! Dar există un alt învățător sau o altă învățătoare, care cred ei înșiși în imaginea creată de ei. Aceștia își spun: ordinea divină a lumii a pus ea însăși în natură această imagine, pentru ca noi să putem înțelege ce este nemurirea. Nu e ceva ce născocim noi înșine, ci noi descoperim această imagine. Spiritualitatea creatoare din natură creează această imagine pentru ca noi să putem vedea nemurirea sub formă de imagine. Dumnezeu însuși a pictat această imagine în fața noastră. Noi credem în ea, așa cum trebuie să creadă copilul. Și copilul are ceea ce-i este necesar doar prin faptul că noi înșine nu spunem: noi suntem inteligenți și copilul e prost, ci spunem: copilul a adus în lume, prin naștere, spiritul său inteligent. Copilul este inteligent. Numai că spiritul încă nu s-a trezit. Și dacă nu suntem în stare să-l trezim, noi suntem proști, nu copilul.
Dacă putem avea o dată gândul că, în ascuns, copilul este de fapt inteligent și că noi, în planul vizibil, suntem proști și avem acum față de copil sarcina ca, învățând de la copil, să devenim de-abia acum inteligenți, atunci vom face impresie asupra copilului prin predarea noastră.
Și atunci, în primul caz, prin exemplul dat avem în fața noastră, în învățătorul sau învățătoarea care se consideră inteligenți, modul de a lucra al intelectului, iar în al doilea caz ‒ lucrarea spiritului, a spiritualului, a ceea ce este lăuntric viu și care se unește cu lucrurile, și care poate acționa chiar dacă nu avem o percepție clarvăzătoare a spiritului. În acest caz, factorul activ este spiritul. Noi lucrăm în spirit când credem noi înșine în imaginea noastră. Dacă nu credem în ea, ci născocim imaginea numai pe bază de inteligență și de aptitudini intelectuale, ne situăm, cu intelectualismul și cu „mind” al nostru, în afara realității, avem doar o imagine de oglindă. Imaginile de oglindă nu lucrează, imaginile de oglindă sunt inactive. Imaginile de oglindă sunt doar pasive. Spiritul e roditor, spiritul e creator. Iar noi, ca să făptuim în spirit, trebuie, înainte de toate, să ne transpunem în ceea ce este creator.
Și astfel, pe calea muncii sufletești, transpunându-ne prin efort propriu în imaginațiune, ajungem aproape de spirit, intrăm treptat în spirit, în ceea ce este spiritualul. Trebuie să simțim mai întâi neputința activității intelectuale, și atunci ajungem în spiritual.
Ora este atât de înaintată, încât, fără îndoială, astăzi trebuie să încheiem aici. Îmi voi permite să mai caracterizez o altă cale ce duce în spirit, continuând apoi expunerea noastră. Problema pusă ieri m-a îndemnat să explic mai exact aceste noțiuni. Vă rog să o luați ca pe o necesitate, pentru ca să ne putem înțelege apoi mai bine. Foarte curând, după ce voi fi explicat cealaltă cale, calea ascezei, deosebită de calea yoga, voi pune capăt crudului joc și ne vom cufunda cu adevărat în căile vieții educative.
