La cele ce trebuiau spuse ieri în legătură cu niște căi mai vechi ale cunoașterii spirituale, mai e necesar să adaog, drept alt exemplu, calea ascezei, în sensul cel mai larg al cuvântului. Ajung astfel să descriu o cale care în epoca actuală poate fi parcursă și mai puțin decât cea descrisă ieri. În epoca noastră, în civilizația noastră, printre oameni domnesc alte mentalități, alte obișnuințe, decât în vremurile în care, cândva, a fost căutată o cunoaștere spirituală superioară pe calea ascezei. Și, de aceea, la fel cum astăzi trebuie să înlocuim calea yoga prin ceva mai spiritual, mai sufletesc, noi, ca oameni moderni, trebuie să înlocuim și calea ascezei cu o altă cale. Dar ne putem lămuri mai ușor asupra a ceea ce înțelegem prin calea modernă de a ajunge la viața spirituală dacă ne formăm noțiunile în contact cu ceea ce se urmărea, de fapt, printr-o metodă cum a fost asceza.
În esență, asceza constă din anumite exerciții. Aceste exerciții se pot extinde, în orice caz, asupra sufletului și spiritului. Dar acum eu vreau, înainte de toate, să arăt cum se făceau asemenea exerciții, pentru a exclude trupul, o anumită perioadă de timp, de la toate trăirile omului respectiv. Și tocmai prin faptul că trupul este exclus devine posibilă o trăire în lumea spirituală. Asemenea exerciții constau într-o anumită mistificare a sufletului cu durerea, prin mortificări, prin asumarea unor dureri și suferințe, astfel încât el învăța să suporte toate acestea fără să fi fost prea mult afectat în sufletul lui; el învăța să suporte suferința fizică, fără a se cufunda cu întreg sufletul în ea. Prin asemenea mortificări, printr-un asemenea efort de a face trupul capabil să suporte durerea până la un anumit grad, omul se aștepta, dacă trupul era paralizat ‒ aș spune ‒ din ce în ce mai mult, ca spiritualul să se ridice din el, să devină liber și astfel să se ajungă la o anumită percepție directă, la o trăire directă a acestuia. Chiar dacă asemenea metode nu mai sunt recomandabile pentru omul actual, experiența ne arată că, în măsura în care organismul fizic uman este paralizat, el îi permite omului să perceapă ființa spiritual-sufletească din interiorul său. Spiritualul devine perceptibil ‒ acesta este pur și simplu un fapt constatabil prin experiență ‒ când fizicul este reprimat în activitatea lui.
Aș vrea să apelez la ajutorul unei comparații, ca să înțelegeți ce vreau de fapt să spun. Să studiem puțin ochiul uman. Acest ochi uman există pentru a fi pentru om mijlocitorul percepției luminoase. Datorită cărui fapt ‒ și numai datorită lui ‒ ochiul poate să facă perceptibilă pentru om percepția luminoasă? Datorită faptului că ‒ mă voi exprima acum într-un sens oarecum figurat ‒ nu vrea nimic pentru el însuși. În momentul în care ochiul vrea lăuntric ceva pentru el însuși, de exemplu, în momentul în care activitatea organică, activitatea de viață din ochiul însuși devine prea intensă, când apare, să zicem, o densificare a cristalinului sau a corpului vitros, care devin astfel netransparente, prin urmare, când ochiul iese din starea lui de neegoism și devine egoist, el nu mai este un slujitor al entității umane. Ochiul nu trebuie să ridice nici o pretenție de a fi ceva în sine și pentru sine însuși. Bineînțeles, afirmația este relativă, dar tot ceea ce urmează să fie exprimat trebuie să fie exprimat într-un mod absolut. Viața relativizează apoi, fără îndoială. Așa că se poate spune: ochiul își datorează transparența față de lumină faptului că el însuși se izolează din entitatea umană, că este lipsit de egoism.
Dacă vrem să vedem în lumea spirituală ‒ bineînțeles, este vorba de o vedere sufletesc-spirituală ‒, trebuie să ne transformăm în ochi întreg organismul. Trebuie să ne facem transparent întreg organismul, acum nu din punct de vedere fizic, ca în cazul ochiului, ci din punct de vedere sufletesc-spiritual. El nu mai are voie să constituie o piedică pentru relațiile noastre cu lumea.
Fără îndoială, eu nu voi spune acum că organismul nostru fizic, așa cum îl avem în viață, este bolnav, așa cum este bolnav ochiul când are pretenția de a duce o viață în sine și pentru sine. Întreg organismul nostru, așa cum ne situăm noi în viața obișnuită, este așa cum trebuie, așa este absolut normal. El trebuie să fie opac. Vom mai vedea, în cursul acestor conferințe, că în viața obișnuită organismul nostru nu poate fi un ochi, că e necesar ca el să fie opac. Noi odihnim cu viața noastră sufletească obișnuită în organism datorită faptului că el este opac, datorită faptului că, uitându-ne de jur împrejur, nu avem mereu în față întreaga lume spirituală a Cosmosului. Prin urmare, pentru viața obișnuită este bine, este normal ca organismul nostru să fie opac. Dar lumea spirituală nu poate fi cunoscută cu ajutorul lui, după cum nici cu un ochi bolnav de cataractă nu putem cunoaște lumina. Dacă organismul este mortificat prin dureri, prin suferințe, prin depășirea unor senzații neplăcute, el devine transparent. Și astfel, după cum și ochiului, când se luminează în întregime, i se deschide posibilitatea de a percepe lumea de lumină existentă de jur împrejurul lui, organismului întreg i se deschide posibilitatea de a percepe lumea spirituală existentă de jur împrejur, dacă facem, pe această cale, în așa fel încât el să devină transparent.
Ceea ce v-am descris acum este ceva care, în vremurile vechi, din care provin cele mai importante concepții religioase ajunse până la noi pe bază de tradiție, nu găsite de omenirea actuală, a dus la acea asceză corporală pe care am căutat s-o ilustrez.
Noi, cei de azi, nu mai putem imita această asceză. În vremurile vechi, când se căuta cunoașterea, când cineva voia să afle cum se petrec lucrurile în lumile spirituale suprasensibile, concepția generală a oamenilor era că trebuie să te adresezi unor oameni singuratici, care se retrăseseră din viață. Aceasta era convingerea tuturor, că nu poți afla nimic de la oamenii situați în mijlocul vieții, că ceea ce trebuie știut despre lumile spirituale nu poate fi dobândit decât în singurătate, că omul trebuie să devină altfel decât omul obișnuit, dacă vrea să aibă cunoașterea.
Conform cu concepția noastră despre lume, noi, cei de astăzi, n-am mai putea gândi așa. Noi avem tendința de a crede doar pe cel ce stă în viață cu amândouă picioarele pe pământ, pe cel ce este în stare să-și miște cele două brațe ale sale pentru ceilalți oameni, care are o valoare în viață, care știe să muncească, să acționeze, care știe cum merg lucrurile în viață. Acea singurătate care în vremurile vechi era considerată premisa cunoașterii superioare nu mai face parte din concepția noastră. Dacă vrem să credem spusele unui om, noi, cei de astăzi, avem nevoie să vedem în fața noastră un om activ, un om care nu se retrage din viață, dimpotrivă, tocmai că se avântă în mijlocul vieții. De aceea noi nu mai putem dezvolta nicidecum acel mod de a gândi, de a ne raporta la cunoaștere, care-i făcea pe oameni odinioară să meargă la un ascet, pentru a afla de la el cum stau lucrurile în lumea divin-spirituală.
Ei bine, din motivele amintite, noi, cei de astăzi, fără a ne face corpul, prin asceză, incapabil de a acționa în lumea exterioară, trebuie să căutăm transparența pornind de la spiritualul-sufletesc însuși. Și putem s-o facem. Putem s-o facem pentru că am primit noțiuni clare, idei clare de la evoluția seculară a științelor naturii. Noi ne putem educa gândirea cu ajutorul acestei evoluții a științelor naturii. Ceea ce spun eu aici nu se îndreaptă împotriva intelectului. Gândirea intelectuală trebuie să fie pretutindeni baza, gândirea clară trebuie să fie temelia. Dar pe această activitate intelectuală, pe această gândire clară trebuie clădit ceea ce ne conduce apoi spre lumea spirituală.
Astăzi este extraordinar de ușor să ceri ca omul să aibă o gândire clară. Eu nu am nimic de obiectat împotriva gândirii clare. În epoca ce are în urmă câteva secole de la realizările lui Copernic, Galilei, gândirea clară este ceva de la sine înțeles. Păcat numai că ea n-a devenit deja ceva de la sine înțeles pentru cercurile cele mai largi de oameni. Dar, în fond, e ușor să ai o gândire clară dacă gândirea ajunge la claritate pierzându-și plenitudinea, conținutul viu. Gândurile goale de conținut pot fi cu ușurință clare. Numai că la baza întregii noastre evoluții trebuie puse niște gânduri clare și pline de conținut, niște gânduri clare și pline de sevă.
Ei bine, noi putem realiza ceea ce vechiul ascet realiza prin mortificare, prin paralizarea organismului fizic, dacă luăm în propriile noastre mâini, ca să zic așa, evoluția noastră sufletească; dacă, de exemplu, într-un anumit moment din viață ne întrebăm: ce obiceiuri ai tu? Care sunt particularitățile tale? Ce obiceiuri rele ai? Ce simpatii și antipatii trăiesc în tine? ‒ Și după ce ne-am scris totul cu absolută claritate în fața sufletului, ne străduim să ne reprezentăm, pentru început într-un punct simplu, poate chiar foarte simplu, cum am fi dacă am dezvolta un alt gen de antipatie, un alt gen de simpatie, un alt ingredient al vieții sufletești.
Nu avem voie să luăm ușor asemenea lucruri, fiindcă uneori e nevoie de mulți ani pentru a face din lăuntru în afară ceea ce, de obicei, face viața. Să ne privim o dată în mod absolut cinstit. Ne vom spune: așa cum suntem astăzi, încă nu eram în urmă cu zece ani. Conținutul interior al sufletului, ca și structura internă a sufletului, au devenit cu totul altele. Dar cine a făcut aceste schimbări? Viața. Noi ne-am dăruit vieții, în mod cu totul inconștient. Ne-am aruncat în fluviul vieții. Oare putem face o dată noi înșine ceea ce, de obicei, face viața, putem să privim, aș spune, la ceea ce ar trebui să devenim peste zece ani și să ne propunem acest țel, și să lucrăm apoi cu o voință de fier pentru a-l atinge cu adevărat? Dacă noi cuprindem viața întreagă care, de obicei, e mare, care lucrează asupra noastră, în spațiul mic al propriului eu, dacă facem să crească în voința propriului eu forța care de obicei e răspândită ca într-o mare a vieții, dacă progresăm prin propriul nostru efort, dacă facem ceva din noi înșine, atunci realizăm din interior ceea ce vechiul ascet realiza din exterior. El slăbea trupul, pentru ca voința și cunoașterea să se înalțe puternic din corpul slăbit și pentru ca acest corp slăbit să devină transparent pentru lumea spirituală. Noi trebuie să fortificăm voința, să fortificăm forța gândirii, pentru ca ele să devină mai puternice decât corpul, care-și vede mai departe de treburile lui; atunci obligăm trupul să devină transparent pentru lumea spiritului. Facem exact contrariul a ceea ce făcea vechiul ascet.
Aceste lucruri le-am descris în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?; mulți le-au luat drept asceză, drept o asceză veche prezentată sub o formă nouă, cu toate că era vorba de cu totul altceva. Cine citește exact, va constata: totul aici este absolut diferit de ceea ce era vechea asceză. Dar noua asceză, prin care nu ne mai retragem din viață și nu ne mai ducem în singurătate, ci rămânem situați plenar în mijlocul vieții, nu poate fi practicată fără să privim dincolo de clipa prezentă, în curentul timpului.
Gândiți-vă că trebuie să vă imaginați cum vreți să fiți peste zece ani. Trebuie deci să luăm în considerare omul întreg dintre naștere și moarte. Omul ajunge ușor să trăiască numai în clipa prezentă. Dar aici esențialul este următorul lucru: a învăța să trăim în curentul timpului, în întregul curs al vieții. Și atunci lumea spiritului devine transparentă pentru noi și, într-adevăr, dacă trupul nostru devine transparent în acest fel, noi vedem o lume spirituală de jur împrejurul nostru.
Tot ceea ce este cuprins, de exemplu, în cartea Știința ocultă a fost descris exclusiv pe baza unei asemenea cunoașteri, în cadrul căreia trupul uman devine la fel de transparent cum este ochiul, de obicei, față de lumină.
Acuma dvs. iarăși veți spune: da, dar nu-i putem cere fiecărui dascăl să ajungă dintr-o dată la o asemenea cunoaștere spirituală, înainte să devină educator, înainte să predea la clasă. Și eu iarăși trebuie să vă spun, ca și ieri, când am vorbit despre yoga: așa ceva nu este deloc necesar. Asta este tocmai ceea ce copilul ne aduce ca solie din lumea spirituală, e ceea ce noi de-abia de acum înainte trebuie să căutăm pentru cunoașterea superioară. Așa că dascălul, dacă are instinctele potrivite, se va transpune treptat cu sufletul său într-o modalitate spirituală de a lucra cu copilul. Dar epoca noastră intelectualistă s-a îndepărtat în multe privințe de o asemenea modalitate spirituală de a lucra cu copilul și tratează orice în mod intelectualist. Și astfel, în domeniul educației, noi am ajuns astăzi să ne spunem: tu trebuie să educi copilul în așa fel încât, pe treapta sa de dezvoltare, să înțeleagă imediat totul. ‒ Da, în acest fel ajungem foarte ușor la banalitate, care în momentul educării poate fi extraordinar de comodă. Pe moment, realizăm extrem de mult dacă-i transmitem copilului totul într-un mod cât se poate de banal, în așa fel încât lucrurile să fie croite pe măsura puterii sale de a înțelege. Dar cine gândește astfel, din direcția intelectualismului, nu ține seama de întregul curs al vieții umane, el nu ține seama de ceea ce va deveni un sentiment pe care-l stimulez acum în copil, când acesta va fi un bărbat mai în vârstă, o femeie mai în vârstă sau un moșneag. Un asemenea om nu ține seama de viață, de pildă el nu ține seama de următorul lucru.
Să presupunem așa: în mine există clar conturată ideea că în perioada dintre schimbarea dinților și pubertate totul trebuie clădit pe autoritate, că acum copilul are nevoie de modele pentru ca, mai târziu, el să creadă în modelul unic; atunci eu îi transmit copilului ceva și el mă va crede, fiindcă eu sunt pentru el mijlocitorul între el și ordinea divin-spirituală a lumii. El crede ceea ce-i spun. El primește spusele mele, încă nu le înțelege. Ne rămân neînțelese atâtea lucruri pe care le asimilăm, în mod inconștient, în copilărie. Dacă am asimila în copilărie doar ceea ce înțelegem, am avea extrem de puțin în viață. Și Jean Paul [Nota 5], poetul și gânditorul german, n-ar fi putut spune că în primii trei ani ai copilăriei ne însușim, în ceea ce privește viața umană, mai mult decât în cei trei ani de studii universitare.
Dar ia încercați să vedeți ce înseamnă dacă la 35 de ani, să zicem, datorită unei situații oarecare a vieții, apare sentimentul: acum în tine urcă ceva ce ai auzit în copilărie, de la educatorul tău. Poate că nu aveai pe atunci mai mult de 8-9 ani; n-ai înțeles nimic din ce ți-a spus. Dar el era pentru tine o persoană demnă de venerație. Ai crezut cuvintele sale. Ele s-au integrat sufletului tău, memoriei tale. Acum se ridică la suprafață. Și acum, față în față cu viața, ele dobândesc un sens. Le înțelegi.
Pentru cel ce poate să scoată astfel mai târziu în viață, din întreaga poală adâncă a vieții sale sufletești, un lucru pe care de-abia atunci îl înțelege, acesta este un izvor de forță în viață. Această trăire din copilărie va face ca în el să curgă mereu forța de a trăi. Dacă simțim cum în suflet se ridică așa ceva, un lucru pe care ni l-am însușit în copilărie pe bază de venerație, de autoritate, și îl înțelegem de-abia acum, acesta este unul dintre lucrurile care ne atrag atenția asupra faptului că, dacă vrem să educăm în mod just, nu trebuie să ținem seama de clipa prezentă, ci de viața întreagă. Și acolo trebuie să țintim, cu tot ceea ce avem de transmis copilului.
Mi s-a spus adineaori că ieri unii au fost impresionați neplăcut din cauza imaginii recomandate pentru a-i da copilului o noțiune despre felul cum omul poate avea parte de nemurire. Eu n-am spus „veșnicie”, ci „nemurire”. Am spus: percepției nemijlocite i se impune imaginea fluturelui care iese din pupă. Această imagine nu vrea să ilustreze mai mult decât ceea ce am adăugat ulterior, drept ieșire a sufletului din corpul fizic.
O obiecție împotriva celor spuse e ceea ce a fost deja scos din lume prin această imagine; fiindcă această imagine a fost dată aici tocmai pentru a veni în întâmpinarea obiecției că ieșirea fluturelui din pupă nu este noțiunea justă a nemuririi. Bineînțeles, în sens logic, nu este o noțiune justă. Dar întrebarea esențială este: ce noțiune este bine să-i transmitem copilului, ce imagine vrem să sădim în sufletul lui, ca să nu-l conducem prea devreme spre logică. Din ceea ce-i prezentăm copilului sub formă de imagine, între 8-9 ani, să zicem ‒ fiindcă la această vârstă ne-am referit, nu la ceea ce vrem să-i spunem filosofului, în acest fel ‒, va crește, în primă instanță, noțiunea justă a nemuririi.
Prin urmare, aici esențialul este ce-ul, sesizarea plină de viață a existenței. Tocmai acest lucru îl înțelege extraordinar de greu epoca noastră intelectualistă. E cu totul de la sine înțeles că noi trebuie să-i transmitem copilului altceva decât ceea ce se va dezvolta mai târziu de aici, căci altfel ar fi nejust să-l caracterizăm pe copil drept neîndemânatic, drept neastâmpărat, ceea ce se potrivește numai când am vrea să-l caracterizăm pe adult. Pentru cel ce privește viața, nu există doar copii mici și copii adulți, ci și reprezentări și noțiuni mici și altele adulte. Și spre această viață trebuie să ne îndreptăm privirile, nu spre starea deja adultă, dacă vrem să devenim educatori și dascăli adevărați.
Mi se pare o împrejurare favorabilă aceea că sarcina de a conduce Școala Waldorf, întemeiată de Emil Molt la Stuttgart, mi-a fost încredințată de-abia în anul 1919, după ce școala fusese deja întemeiată. Fiindcă, deși mă ocupasem mult și înainte, din punct de vedere profesional, de educare și predare [Nota 6], aș fi fost nevoit să găsesc că o sarcină instructiv-educativă atât de importantă ca aceea pe care mi-a încredințat-o Școala Waldorf s-ar fi situat pe solul unei vieți care n-ar fi putut să fie stăpânită așa cum, după câte cred ‒ bineînțeles, în mod relativ, până la un anumit punct ‒, trebuie să ne achităm de această sarcină noi, colegiul de dascăli de la Școala Waldorf din Stuttgart. Și anume, din cauză că înainte eu n-aș fi îndrăznit să formez un colegiu de dascăli în așa fel încât el să poată consta din cunoscători ai ființei umane, deci și ai ființei copilului, așa cum s-a întâmplat apoi în acești ani. Fiindcă orice pedagogie adevărată, orice didactică adevărată, trebuie să aibă la bază, după cum am spus, cunoașterea ființei umane. Dar pentru asta trebuie să-ți fi cucerit mai întâi posibilitatea de a pătrunde în mod obiectiv în ființa omului. Iar în privința unei asemenea pătrunderi în ființa omului, primele concepții au încolțit în mine ‒ dacă îmi dați voie să fac aluzie la acest aspect personal ‒ de-abia în urmă cu 35 de ani.
Erau concepții spirituale în legătură cu ființa omului, cu evoluția omului. Concepții spirituale, am spus, nu intelectualiste. Dar cu adevărurile spirituale este altfel în viață decât cu cele intelectualiste. Ceea ce am înțeles din punct de vedere intelectual, ceea ce am „dovedit”, cum se spune, poate fi comunicat și altor oameni, fiindcă treaba e gata când suntem gata cu logica. Adevărurile spirituale nu sunt gata când e gata logica. Adevărurile spirituale, pentru a fi pe deplin dezvoltate, trebuie să treacă mai întâi o dată cu omul prin viață. Așa că eu n-aș fi îndrăznit nicidecum să fac cunoscute anumite adevăruri în legătură cu ființa umană așa cum le aflasem în urmă cu 35 de ani. Am îndrăznit să spun acest lucruri de-abia în cartea Despre enigmele sufletului [Nota 7], acum câțiva ani. Un interval de peste 30 de ani se afla între prima schițare a ideilor din această carte și publicarea lor. De ce? Pentru că cercetătorul spiritual trebuie să fi privit mai întâi aceste adevăruri la diferitele vârste ale vieții sale, pentru că ele trebuie să fi străbătut împreună cu el diferitele vârste. Adevărurile spirituale pe care cineva le concepe la 23 sau 24 de ani, deci în tinerețe, sunt viețuite de el cu totul altfel pe la 35 până la 36 de ani, și iarăși altfel între 45-46 de ani. Și eu amintesc aici un singur fapt ‒ am îndrăznit să exprim în fața lumii, sub formă de carte, liniile orientative ale cunoașterii omului numai după ce împlinisem deja 50 de ani. Dar acum eu le puteam prezenta și în fața unui colegiu didactic, ca să constituie aspectele elementare pe care dascălii le pot avea apoi în interiorul lor, pentru a le aplica în cazul fiecărui copil.
Așa că-mi este îngăduit să spun: în momentul în care a apărut cărticica mea Educarea copilului din punctul de vedere al științei spirituale [Nota 8], credeam că vorbesc despre educație ca unul care nu e de acord cu unele aspecte ale educației actuale, care ar vrea ca un lucru sau altul să fie aprofundat etc. Dar pe atunci, când am scris acea cărticică, încă n-aș fi putut să iau asupra mea o sarcină cum este aceea de a conduce Școala Waldorf, fiindcă pentru a face așa ceva era necesar, înainte de toate, un colegiu didactic înarmat cu o cunoaștere a omului care să fie stimulată din direcția lumii spirituale. În zilele noastre este extraordinar de greu să dobândești această cunoaștere a omului. Astăzi noi ne cucerim relativ ușor cunoașterea naturii; ne procurăm relativ ușor o concepție referitoare la veriga finală a evoluției organice. Începem jos, la viețuitoarele cele mai simple, ne lămurim asupra felului cum ele au evoluat până sus, la om. Iar omul ni se înfățișează drept verigă finală a acestui proces. Dar noi știm numai cum se prezintă omul ca verigă finală a lumii organice. Nu privim în interiorul omului însuși. Știm doar în ce măsură omul este animalul cel mai evoluat, dar nu știm ce este omul de fapt, dacă ne însușim doar știința despre natură, care a ajuns la un grad de desăvârșire atât de înalt și împotriva căreia nu vrem să spunem aici absolut nimic, ci, dimpotrivă, pe care o considerăm demnă de toată admirația. Dar viața noastră este împânzită de această cunoaștere a naturii. Însă, pentru a educa avem nevoie de cunoașterea omului, și anume de o cunoaștere practică a omului, de o cunoaștere care acționează în mod individual în cazul fiecărui copil. De aceea, este necesar să avem înainte de toate o cunoaștere a omului.
Aș vrea să mai atrag atenția doar asupra câtorva linii orientative, care au rezultat pentru mine în urmă cu peste treizeci de ani și care au devenit baza studiului pentru colegiul didactic al Școlii Waldorf. Esențialul este aici ca, tocmai în perioada de vârstă la care copiii intră la școala primară, să avem în fața noastră viața sufletească a acestora. În zilele următoare voi vorbi și despre educarea copiilor foarte mici. Dar, oricât de dureros este pentru mine faptul că încă nu putem avea un fel de școală pentru copiii mici, care să preceadă Școala Waldorf, și că suntem nevoiți să preluăm copiii de-abia pe la 6-7 ani ‒, acest lucru nu este posibil, fiindcă nu avem banii necesari. Dar idealul este, bineînțeles, să-i primim pe copii cât mai devreme spre educare.
Când copiii vin la noi, în școala primară, în școala elementară, îi avem în fața noastră ca suflete, vreau să spun că până în perioada schimbării dinților partea esențială a educării lor fizice a fost sau n-a fost realizată, după cum s-au priceput instinctele educative ale părinților și educatorilor. Așa că putem spune: esențialul educării fizic-corporale, care mai târziu urmează să fie continuată ‒ o să mai vedem acest lucru când voi prezenta diferitele faze ale educației ‒, esențialul, însă, baza, a fost deja creată, până în perioada schimbării dinților. După aceea, avem de-a face cu copilul ca suflet și noi trebuie să-i îndrumăm dezvoltarea sufletească în așa fel încât, sub influența ei, dezvoltarea fizică să devină puternică, viguroasă.
Iar când copilul trece peste pragul pubertății, el intră în acea perioadă de vârstă la care nu mai avem voie să spunem „copil”, în acea perioadă de vârstă la care tinerii domni și tinerele domnișoare ajung să-și folosească spiritul în mod liber. Așa înaintează omul de la trupesc la sufletesc și de aici la spiritual.
Dar, după cum vom vedea, spiritualul nu poate fi educat. Acestuia trebuie să-i dăm drumul, liber, în lume. La copilul aflat în școala elementară avem de-a face cu sufletul copilului. Dar sufletul, conținutul sufletesc se manifestă în gândire, în simțire, în voință. Și dacă înțelegem din temelii felul cum gândirea, simțirea și voința sunt situate în omul întreg, ca viață sufletească, atunci avem baza pentru întreaga educare a omului.
Bineînțeles, tabla înmulțirii nu este încă matematica, totuși, e necesar să învățăm mai întâi tabla înmulțirii, și pe urmă ne putem ridica până la nivelul calculului diferențial și integral. În educație este altfel ‒ nu spun că prin ceea ce voi explica acum voi caracteriza o știință foarte înaltă, vreau să caracterizez numai aspectul de bază. Înalta știință nu poate fi clădită așa cum clădim calculul diferențial și integral pe baza matematicii elementare, ci ea trebuie clădită pe mânuirea practică a ceea ce dascălul sau educatorul face în școală cu aceste linii orientative, simple, elementare.
În epoca noastră materialistă, când se vorbește în mod obișnuit despre viața sufletească umană, oamenii își spun, dacă mai admit că există suflet ‒ fiindcă s-a vorbit deja despre o psihologie, despre o știință a sufletului fără suflet ‒, deci, dacă se mai admite că există suflet, oamenii spun: ei bine, sufletul este ceva ce poate fi perceput pe cale lăuntric-sufletească și el are legătură, într-un anumit fel ‒ aici nu vreau să mă adâncesc în aspectele filosofice ‒, cu întregul trup uman. Da, dacă ne uităm prin psihlogia noastră atât de excelent elaborată, constatăm că astăzi viața sufletească: gândire, simțire, voință, este raportată, în cea mai largă măsură, la sistemul nervos al omului. Viața nervoasă ‒ se spune ‒ este aceea care revelează din punct de vedere trupesc viața sufletească, este acel element corporal care are legătură cu viața sufletească.
Tocmai aceasta este afirmația care, în urmă cu treizeci și cinci de ani, mi s-a dovedit a fi neadevărată, în măsura în care, din viața sufletească a omului matur ‒ subliniez în mod deosebit acest lucru, fiindcă nu voi putea vorbi despre copil fără să-l înțelegem mai întâi pe omul matur ‒, numai gândirea, activitatea de reprezentare, este legată în mod nemijlocit de sistemul nervos. Numai viața nervoasă are de-a face cu reprezentarea.
Simțirea nu este legată direct de sistemul nervos, ci de ceea ce poate fi numit sistemul ritmic al omului, ritmul, ritmul respirator, ritmul circulației sanguine în raporturile minunate dintre ele. Cifrele sunt, bineînțeles, aproximative; ele se individualizează la fiecare om, dar, în general, omul matur are o respirație la 4 bătăi ale pulsului. Acest raport interior dintre ritmul respirator și ritmul pulsului și raportarea lor la viața ritmică mai extinsă a omului constituie viața ritmică a ființei umane, cea de a doua natură, alături de natura capului, de natura nervilor. Sistemul ritmic se extinde și asupra acelui ritm pe care-l avem prin faptul că trecem alternativ prin starea se somn și starea de veghe. Și acesta este un ritm al vieții, din care prea adeseori noi facem, în viața actuală, un non-ritm, dar este și el un ritm. Și mai există multe asemenea ritmuri în viața umană. Viața omului nu este clădită doar pe viața nervilor, ci și pe această viață ritmică. Și la fel de direct cum este legată de viața nervilor facultatea gândirii, de acest sistem ritmic se leagă simțirea.
Nu este adevărat că simțirea se manifestă direct în viața nervilor, ci simțirea se manifestă direct în sistemul ritmic. Și când începem să ne reprezentăm propriul nostru sistem ritmic, când ne reprezentăm sentimentele noastre, atunci ne percepem sentimentele prin intermediul nervilor, sub formă de reprezentări, la fel cum percepem în planul exterior lumina, culorile. Prin urmare, simțirea are indirect legătură cu sistemul nervos. Direct, ea are legătură cu viața ritmică și, pur și simplu, nu înțelegem omul dacă nu știm cum respiră, în ce raport se află respirația sa față de circulația sângelui și cum se exprimă în om acest întreg ritm, când copilul se înroșește și pălește atât de ușor, toate câte sunt legate de viața ritmică și care se sedimentează apoi în pasiunile copilului, în senzațiile și sentimentele de iubire ale copilului. Dacă nu știm ce anume trăiește în mod nemijlocit în viața ritmică și ce este doar proiectat în sus, în viața nervilor și devine astfel reprezentare, atunci nu-l înțelegem pe om. Nu-l înțelegem pe om dacă spunem: Viața sufletească are legătură cu viața nervilor, fiindcă, din viața sufletească, numai viața de gândire este legată cu viața nervilor.
Tot ceea ce spun aici e spus pe bază de percepție nemijlocită, așa cum i se oferă ea facultății de percepție spirituală. Pentru această percepție spirituală nu există dovezi în același sens în care ele există pentru gândirea pur intelectuală. Dar orice om care primește percepția într-un mod lipsit de prejudecăți poate s-o și verifice, cu ajutorul minții lui umane sănătoase și, mai ales, a ceea ce știința exterioară are de spus în legătură cu aceste lucruri.
Pot să adaug foarte bine la cele spuse deja: o mare parte a muncii care mi-a revenit, în cursul celor treizeci și cinci de ani în care am avut sarcina de a verifica schița inițială a concepției despre această structură a naturii umane, așa cum o prezint eu în prezent, a constat în a căuta în toate ramurile științelor naturii în general, în fiziologie, în biologie, dacă lucrurile acestea pot fi verificate și din punctul de vedere al științei naturii exterioare. Eu n-aș prezenta astăzi aceste lucruri, dacă n-aș fi procedat așa. Și se poate arăta foarte bine că unele dintre afirmațiile mele pot fi dovedite și de pe pozițiile științelor actuale ale naturii, cu metodele de astăzi.
Avem apoi, pe lângă viața de gândire și de sentiment, viața de voință. Și această viață de voință, la rândul ei, nu depinde direct de sistemul nervos, ci ea este legată în mod nemijlocit de metabolismul uman și de mișcările umane. Metabolismul este legat foarte strâns și intim de mișcare. Studiați tot ceea ce devine metabolismul unui om care nu se mișcă în mod just cu membrele sale. Eu alătur aici sistemul mișcării și sistemul metabolic drept cea de a treia parte a organizării umane. De aceste sisteme este legată în mod nemijlocit viața voinței.
Orice manifestare de voință din viața omului este însoțită de o formă anume a proceselor metabolice. Voința este legată de metabolism într-un mod mult mai direct decât gândirea, să zicem. Bineînțeles, omul trebuie să aibă un metabolism sănătos, ca să poată avea o gândire sănătoasă. În mod direct, însă, gândirea este legată de o cu totul altă activitate, de activitatea din sistemul nervos, diferită de activitatea metabolică, pe când voința omului este legată în mod nemijlocit de metabolism. Iar noi trebuie să cunoaștem și acest fapt, că voința este legată de metabolism. Dacă ne facem reprezentări despre propria noastră voință, dacă reflectăm asupra voinței, atunci activitatea metabolică se proiectează asupra sistemului nervos. Voința acționează asupra sistemului nervos numai în mod indirect. Pentru perceperea propriei noastre activități de voință, avem ceea ce se dezvoltă în sistemul nervos cu privire la voință.
Și astfel, dacă-l înțelegem pe om în mod real, avem legăturile dintre viața sufletească și fizicul omului. Activitatea de gândire din sfera sufletească se manifestă în fizic drept activitate nervoasă; simțirea din suflet se manifestă în fizic în ritmul sistemului respirator, al sistemului circulator ‒ anume direct, nu indirect, ocolind pe la sistemul nervos, nu prin sistemul nervos. Activitatea de voință se manifestă în natura fizică a omului în planul unui metabolism mai subtil. Are o importanță esențială să cunoaștem procesele metabolice subtile care au loc mereu în om, ca un fel de proces de ardere, când este dezvoltată o activitate de voință.
Dacă avem aceste noțiuni, pe care le-am putut prezenta acum doar în liniile lor principale ‒ prin aplicarea lor, care va rezulta pentru noi în zilele următoare, ele ne vor deveni clare în toate amănuntele ‒, dacă avem aceste linii orientative elementare, ni se deschid ochii pentru tot ceea ce ne întâmpină și în natura de copil. Fiindcă în natura de copil încă nu este așa. De exemplu, copilul este în întregime organ de simț, de fapt el este în întregime cap, așa cum am arătat deja.
Este deosebit de interesant, pentru o percepție care ține de cunoașterea spirituală, să vadă cum copilul simte gustul într-un cu totul alt mod decât omul matur. Omul matur, implicând deja percepția gustativă în reprezentare, simte gustul pe limbă și se lămurește astfel asupra calității gustative a unei substanțe. Copilul ‒ mai ales în primele săptămâni de viață ‒ percepe gustul cu întreg corpul. Organul gustativ străbate întregul organism. Copilul percepe gustul cu stomacul, îl mai simte încă și atunci când lichidul alimentar a fost preluat de vasele limfatice și trece în tot organismul. Când suge la pieptul mamei, copilul este străbătut în întregime de senzația gustativă. Este ceea ce ne arată că, aș spune, copilul e străluminat în întregime de senzația gustativă, de un element sufletesc pe care mai târziu nu-l mai avem în tot trupul, ci numai în cap.
Învățăm astfel să privim copilul mic, dar și copilul mai mărișor, dacă știm că unul dintre copii se înroșește mai ușor într-o împrejurare sau alta, că celălalt se face palid într-o împrejurare sau alta, că un al treilea copil ajunge într-o anumită stare de agitație sufletească să își miște membrele cu ușurință; un alt copil pășește apăsat, altul face doar pași mici și ușori etc. Dacă avem aceste linii fundamentale, astfel încât putem ști unde își are sediul un lucru sau altul, în sistemul metabolic, exprimându-se din punct de vedere sufletesc în voință, sau în sistemul ritmic, exprimându-se din punct de vedere sufletesc în simțire, sau în sistemul nervos, exprimându-se din punct de vedere sufletesc în gândire, atunci învățăm să-l observăm pe copil, de-abia atunci știm încotro să ne îndreptăm ochii.
Veți fi știind cu toții că există unii oameni care studiază anumite lucruri la microscop. Ei văd la microscop lucruri minunate; dar există și alți oameni care încă nu știu să privească la microscop; ei se uită, dar oricât l-ar regla, nu văd nimic. Trebuie mai întâi să înveți să vezi, învățând mai întâi să mânuiești instrumentul prin care vrei să privești. După ce ai învățat să te uiți la microscop, vezi lucrurile respective. Nu vezi nimic dintr-un om, dacă n-ai învățat să-ți orientezi în mod just ochii spirituali, ochii sufletești, în direcția a ceea ce corespunde gândirii sau simțirii sau voinței. Orientarea ochilor ‒ acesta este lucrul care ar trebui provocat, în felul descris, la dascălii de la Școala Waldorf. Fiindcă e necesar ca dascălii să știe mai întâi cum stau lucrurile cu copiii și apoi vor putea să dezvolte modul just de a gândi și simți, iar din modul just de a gândi și a simți se poate dezvolta pe urmă o muncă la clasă justă. A fost necesar să fac mai întâi această prezentare a tripartiției ființei umane, pentru ca să ne putem înțelege mai bine în legătură cu diferitele măsuri și metode educative concrete.
