Ieri mi-am îngăduit să dau de înțeles în ce punct al muncii educative se ajunge când băieții și fetele au împlinit 14-15 ani, când ei au ajuns la pubertate. În fața educatorului care își simte responsabilitatea se ridică niște dificultăți foarte mari. Mai ales într-o școală sau instituție educativă în care se educă pornindu-se de la ființa omului, asemenea dificultăți apar într-o măsură cu totul deosebită. Dar nu poate fi vorba aici de a se reprima aceste dificultăți prin luarea unor măsuri educative nenaturale. Căci dacă le reprimăm la această vârstă, ele vor reapărea mai târziu în viață, în cele mai diferite feluri, sub o formă mascată. Este mult mai bine să privim cu ochi limpezi, drept în față, dificultățile ce apar și să le tratăm în mod just, ca pe ceva ce trebuie să existe în viața omului. Tocmai într-o școală cum e Școala Waldorf, unde băieții și fetele învață unii lângă alții, între ei domnind relațiile cele mai libere, tocmai într-o asemenea școală dificultățile acestea apar într-un mod cu totul deosebit.
Am arătat deja ce diferență apare între băieți și fete când se apropie de 10 ani. Fetele încep să crească mai repede, și anume în înălțime. Până la vârsta pubertății, băieții rămân puțin în urmă în ceea ce privește creșterea. Apoi băieții le întrec din nou pe fete.
Pentru cel ce observă pe baza unei cunoașteri reale a ființei umane, care cuprinde spiritul, sufletul și trupul într-o interacțiune foarte strânsă, acest lucru înseamnă foarte mult; fiindcă în procesul creșterii, adică în biruirea forței gravitaționale a Pământului prin creșterea în înălțime, avem de-a face cu un fenomen fundamental al naturii umane. Și, pe de altă parte, avem de-a face cu un fenomen fundamental în faptul că ceva se întâmplă cu omul într-o perioadă sau alta a vieții lui. Între 10-14 ani, asupra organismului feminin acționează anumite influențe cosmice, extraumane, într-un mod mai intens decât asupra organismului masculin. S-ar putea spune că între 10-14 ani organizarea feminină se transpune și din punct de vedere trupesc într-o lume suprasensibilă.
Vă rog să priviți acest lucru ca pe un aspect deosebit de important. Între 10 și 12, 13, 14 ani, organizarea feminină se transpune, ca organism, într-un mediu spiritual. În această perioadă, el este spiritualizat. Așa că în această perioadă, prin dezvoltarea pe care o ia viața sângelui, lui i se dă ceva cu totul deosebit. În acești ani, circulația sângelui este situată față în față cu întreaga lume. Ea trebuie să se reglementeze în funcție de întreaga lume, de întregul univers. Iar niște observații făcute chiar și cu instrumente exterioare, care ar constata în ce fel se schimbă raportul dintre bătăile pulsului și respirație la copiii aflați între 10-14 ani, ne-ar spune cu totul altceva despre natura fetei și altceva despre natura băiatului.
Pe la 13-14 ani, băiatul începe să arate o altă ființă decât cea pe care o arăta înainte; în acest moment el începe s-o depășească pe fată în ceea ce privește înălțimea. El crește înspre exterior și recuperează astfel ceea ce n-a făcut înainte, dar recuperează fiind într-o stare în care omul stă cu totul altfel în fața lumii decât a stat înainte. De aceea acum, la băiat, sistemul nervos este angajat mai mult decât sistemul sanguin. Și așa se face că tocmai în acești ani se poate ușor întâmpla ca sistemul nervos al băiatului să fie hiperexcitat dacă impresiile activității școlare nu sunt conduse spre băiat în mod just. Fiindcă în acești ani, asupra băiatului are o influență imensă ceea ce zace în limba sau în limbile pe care le-a învățat. Reprezentările umane care s-au sedimentat în limbă sau în limbile respective pătrund în băiat, în timp ce corpul crește mai puțin. Și astfel, la această vârstă, lumea începe să se agite în băiat, să facă zarvă lăuntric, dar lumea care constituie mediul ambiant de pe Pământ.
Am putea spune: în ființa fetei este sădit ceva din întregul Cosmos, din univers, puțin mai devreme; în ființa băiatului este sădit mediul ambiant de pe Pământ, prin intermediul vorbirii. Puteți percepe foarte bine acest lucru, din punct de vedere exterior, prin faptul simptomatic că acum băiatul își schimbă vocea. Prin intermediul formării vocii, în organismul băiatului se petrec lucruri nespus de importante. În cazul organismului feminin, schimbarea vocii are loc numai într-un mod aproape imperceptibil. În schimb, în interiorul organismului s-a pregătit ceva care se află în legătură cu creșterea rapidă în înălțime, ceva care, aș spune, revarsă în ființa fetei mai mult o lume suprapământească. Tocmai progresele înregistrate de cercetarea materialistă ajung să-și arate adevărata lor valoare când sunt privite în lumina unei concepții spirituale.
Când undeva sunt prezentate niște puncte de vedere sau niște valori spirituale, se spune cu ușurință: ei da, ăștia sunt niște cucuvele bizare, care planează undeva, departe de Pământ, care disprețuiesc lumea materială. Și apoi vine cercetătorul naturalist și scoate în evidență marile progrese ale cunoștințelor pur materiale înregistrate în cursul ultimelor secole. Și se crede pe urmă că cei care vorbesc despre ceva atât de străin de lume ‒ nu vreau să spun că antroposofia e străină de lume, ci că lumea e străină de antroposofie ‒, se crede, deci, dacă apare ceva de felul antroposofiei, că ea nu se sinchisește de materie, de lumea vieții practice. Tocmai ea este aceea care primește marile progrese ale științelor naturii, care le primește cu o iubire nespusă și le îmbibă apoi cu ceea ce poate fi cucerit din lumea spirituală. Așa că vom întâlni, într-adevăr, o apreciere justă a materialismului tocmai la adepții unei filosofii spirituale, o apreciere justă a materialismului. Spiritualistul are voie să fie materialist. Dar simplul materialist pierde, o dată cu spiritul, și cunoașterea materiei, fiindcă el nu mai are în fața lui decât aparența exterioară a materiei. Tocmai materialistul pierde orice posibilitate de a înțelege procesele materiale. Este un lucru extraordinar de important, pe care aș vrea să-l scot în evidență.
Cel care stă în fața copiilor așa cum stă dascălul de la Școala Waldorf, va gândi cu totul altfel despre omul ajuns matur din punct de vedere sexual, deci despre omul care a depășit în dezvoltarea sa ceea ce trebuie să aibă loc la vârsta caracterizată adineauri; un asemenea dascăl gândește cu totul altfel despre omul din fața lui, decât unul care nu știe nimic din toate acestea, care nu le cunoaște din punct de vedere spiritual.
În băiatul de 14-15 ani ne întâmpină un om în care lumea exterioară din jur vuiește, se agită. Aș spune: cuvintele, nu conținutul lor plin de sens, au pătruns în mod inconștient în sistemul său nervos, ele se agită în nervii lui. Băiatul nu știe ce-i cu el. Doar a primit în ființa lui ceva care tocmai pe la 14-15 ani începe să-i pară străin. El ajunge să aibă o atitudine de uimire, de critică, de scepticism, în raport cu el însuși; ajunge la o lipsă de autocontrol, nu se mai poate struni el însuși. Cine înțelege natura umană, știe că această ființă ciudată cu două picioare, care umblă pe suprafața Pământului și se numește anthropos, n-a fost niciodată, pentru nici un filosof, o enigmă atât de mare cum este ea adeseori pentru băiatul de 15 ani; fiindcă acel ceva enigmatic ia în stăpânire toate forțele sufletului uman. Fiindcă acea parte a sufletului care este cel mai departe de conștiența obișnuită, voința, ea este aceea care dă, literalmente, atacul, pe la 14-15 ani, împotriva sistemului nervos al băiatului.
Altfel se petrec lucrurile în cazul fetei. Și tocmai dacă vrem să tindem spre un țel spre care oamenii tind pe bună dreptate în epoca noastră ‒ și care trebuie să fie realizat în viitor ‒ egalitatea deplină dintre sexe, egalitatea în drepturi a celor două sexe în lume, atunci trebuie să avem o privire clară, lipsită de prejudecăți, pentru deosebirile care există între ele. Egalitatea poate fi realizată numai dacă avem un mod clar de a vedea, neîntunecat de prejudecăți, în ceea ce privește deosebirile dintre sexe. În același sens în care băiatul devine o enigmă pentru el însuși, ceva la care el se uită cu uimire, tot astfel pentru fată în acești ani lumea exterioară devine o enigmă. Fata a primit în ființa ei ceva suprapământesc. În fată, întreaga entitate umană prinde formă în mod inconștient. Avem acum în fața noastră o entitate umană de 14-15 ani, care stă uimită în fața lumii, care vede în lume enigmele, care, înainte de orice, ar vrea să găsească în lume realizarea unor valori.
Așa că, pentru fată, tocmai în această perioadă a vieții unele lucruri încep să devină de neînțeles. Pentru băiat, multe devin de neînțeles în lumea interioară. Pentru fată, devin de neînțeles multe lucruri din lumea exterioară.
Trebuie să avem un simț, un sentiment, pentru a ne da seama că pe la 14-15 ani avem în fața noastră niște copii-oameni cu totul noi, nu pe cei dinainte. Și transformarea se petrece relativ foarte repede la unul sau la altul dintre indivizi, așa că se poate întâmpla ca dascălul care doarme și nu are nici un simț pentru a sesiza transformarea prin care trec în imediata lui apropiere oamenii încredințați lui, trăiește ca în somn, nu vede că adeseori se află dintr-o dată în fața unei cu totul alte ființe umane.
Acesta e lucrul pe care trebuie să-l dezvolte în ei dascălii și educatorii Școlii Waldorf și cu care ei s-au deprins relativ repede, din motive pe care le voi expune mai târziu: lipsa de prejudecăți în raport cu transformările ce survin în natura umană. Dascălul de la Școala Waldorf este gata mereu ‒ ca să mă exprim acum cam paradoxal ‒ să constate că ziua de mâine este cu totul altfel decât cea de ieri. Acesta este de fapt misterul muncii sale educative. Aș spune că, de obicei, omul se gândește seara: mâine soarele va răsări din nou, va fi la fel ca și astăzi ș.a.m.d. Ei bine, afirmația e cam paradoxală, bineînțeles, totuși, eu aș vrea să spun, pentru a exprima în mod simptomatic ceea ce vreau să spun: dascălul de la Școala Waldorf trebuie să fie pregătit sufletește că s-ar putea să vină odată o zi în care Soarele nu va răsări. Fiindcă numai dacă privim natura umană în acest fel, fără a ne lăsa influențați de trecut și a ne forma sub impresia lui diverse prejudecăți, numai atunci vom putea înțelege cu adevărat această natură umană, în devenirea ei. Fiindcă afară în Cosmos ‒ în această privință ne putem liniști, într-un anumit sens, lucrurile vor rămâne destul de conservatoare. Dar dacă natura umană trece de primii ani ai copilăriei și ajunge la vârsta de 15-16 ani, atunci uneori soarele nu răsare, așa cum răsărea înainte; cu acest microcosmos enigmatic care e „omul” s-a produs o schimbare atât de uriașă, încât e necesar să fim la fel de fără prejudecăți cum am fi în fața unei naturi care, începând cu o anumită zi, face să fie întuneric în lume, astfel încât nu ne-am mai putea folosi ochii. Această lipsă de prejudecăți, această capacitate de a ne transpune în lume pentru a primi în fiecare zi înțelepciune nouă și a voi mereu să ne ducem în întâmpinarea noului cu simțirea golită de orice altceva ‒ ea este aceea care-l menține și pe om, în general, sănătos și viguros și plin de prospețime. Dar această natură lipsită de prejudecăți față de transformările vieții și această prospețime, de care avem parte datorită simțului pentru transformare, ea trebuie să fie atitudinea sufletească cea mai lăuntrică a dascălului Waldorf.
Ce importanță are intrarea în perioada de vârstă amintită, pentru băieți și pentru fete, în raporturile lor față de cadrele didactice, s-a văzut într-un mod foarte concret cu ocazia unui fapt care a avut loc chiar în cursul ultimului an școlar în Școala Waldorf. Într-o zi, când mă aflam din nou în Școala Waldorf, pentru a prelua în mod sporadic, așa cum se întâmplă ori de câte ori găsesc un răgaz cât de mic, conducerea muncii instructiv-educative, într-o pauză a venit la mine o fată din ultima clasă de liceu, într-o stare sufletească agresiv-estompată, dacă pot spune așa, foarte agitată, dar care mi-a spus, pe baza unei convingeri interioare extrem de puternice: am putea vorbi chiar astăzi ‒ e ceva foarte important ‒, am putea vorbi chiar astăzi, întreaga clasă, cu dvs.? Dar noi vrem numai dacă vreți dvs. Așadar, o asemenea reprezentantă se situase în fruntea clasei și voia să stea de vorbă cu mine în prezența întregii clase. Care era motivul? Băieții și fetele au ajuns să simtă, în ceea ce-i privește, că n-o mai scot la capăt cu profesorii lor; le vine greu să se înțeleagă cu ei, să găsească atitudinea justă.
Această situația nu provenea din cine știe ce ranchiună împotriva cadrelor didactice, fiindcă în Școala Waldorf nu există ranchiună, dat fiind faptul că, deja în scurtul răstimp de când există Școala Waldorf, copiii au ajuns să aibă o dragoste caldă față de dascălii lor. Dar elevii acestei ultime clase, băieții și fetele de 15-16 ani, trăiau sub apăsarea unei frici infernale că, în condițiile raportului absolut nou care se ivise între elevi și dascăli, ar putea să piardă această iubire și că ea ar putea slăbi în intensitate. Erau stăpâniți de o frică extraordinar de mare. Și, într-un asemenea caz, eu n-am făcut ceea ce s-ar fi făcut probabil în vremurile vechi, când copiii ar fi fost puși la punct dacă ar fi venit cu o asemenea problemă, ci am luat clasa la mine și am vorbit cu elevii. Și am vorbit cu ei în așa fel încât i-am făcut pe copii să simtă ‒ ei da, la această vârstă trebuie să vorbești deja de tinere domnișoare și tineri domni, nu-i așa, cum am spus adeseori ‒, încât i-am făcut să simtă că eu vreau să-mi formez acum, împreună cu ei, o părere despre ceea ce-i frământă. Că vrem să vorbim acum unii cu alții, într-un mod absolut lipsit de prejudecăți, și să ajungem de-abia împreună la o părere și să vedem ce iese la iveală.
Și, vedeți dvs., a ieșit la iveală faptul caracterizat adineaori; în ei exista teama că nu-i vor mai putea iubi pe profesorii lor ca înainte. Fiindcă în copii exista o uimire uriașă în legătură cu anumite lucruri ale lumii. Și pentru că pedagogia Waldorf este ceva care se dezvoltă de la o zi la alta, fenomenele trebuie studiate mai întâi cu grijă, iar apoi măsurile necesare se dezvoltă din sânul vieții înseși.
Ei bine, copiii au spus tot felul de lucruri, care de fapt nu erau foarte importante, dar care în simțirea lor, în afectivitatea lor, jucau un rol nespus de mare. Eu am vorbit cu ei despre tot felul de lucruri pe care le aduce viața cu sine, și copiii au fost extraordinar de interesați să discutăm aceste lucruri, iar pe urmă eu n-am mai avut nimic de făcut, decât să cer o mică schimbare în sânul colegiului de cadre didactice, pentru anul școlar următor. Când, la începutul anului următor, s-a făcut deschiderea festivă, eu am repartizat altui profesor orele de limbă maternă; am făcut niște mici schimbări în ceea ce privește repartizarea profesorilor. Pe lângă aceasta, în cadrul colegiului de cadre didactice a devenit clar faptul că și în restul muncii școlare trebuie să se lucreze după această metodă, de a lăsa ca o părere să se formeze prin colaborarea tuturor. Dar, pentru a avea inima împăcată, cum se spune, că la această vârstă tinerele domnișoare și tinerii domni se vor situa față de dascălul lor, care înainte fusese pentru ei autoritate liber acceptată, în așa fel încât să se afle cu el într-o relație justă, e necesar ca dascălul să poată avea ‒ așa cum e cazul, în general, la cadrele didactice de la o școală Waldorf ‒, o judecată deschisă către lume, să se poată situa în sânul lumii ca om al lumii; în limba germană se spune „a avea o concepție despre lume”, nu a avea, prin faptul că ne-au fost infiltrate pe bază de rutină doar anumite metode de predare, ci a-ți da singur răspuns la întrebări, conform cu țelurile omenirii, cu conținutul diferitelor epoci istorice, cu sensul vieții în epoca prezentă ș.a.m.d. Și nu trebuie doar să sucim aceste idei pe toate părțile în cap, ci trebuie să le purtăm în inimă, și atunci le vom viețui în mod real în inimă, o dată cu tineretul. Fiindcă, de vreo trei-patru sau chiar cinci secole, noi, cei ce ținem de civilizația occidentală, ne-am transpus deja în intelectualism. Dar intelectualismul înseamnă pentru oameni ceva corespunzător naturii lor doar mult mai târziu în viață. În natura sa, copilul este absolut străin de intelectualism, el îl respinge cu totul. Dar tot ceea ce noi, cei de azi, gândim, are un colorit intelectualist. De fapt, doar oamenii din Asia și din Rusia, până la Moscova, n-au devenit încă intelectualiști. Dar întreaga omenire situată dincoace de Moscova și până în vest, până în America, gândește intelectualist. Oamenii nu sunt conștienți de acest lucru, dar tocmai cei ce fac parte din așa-numitele clase culte gândesc într-o limbă bazată pe idei, pe care copiii n-o mai înțeleg. De aceea, între oamenii maturi și copii există azi în mod real un abis. Un colegiu de cadre didactice de felul celui care predă la Școala Waldorf trebuie să găsească posibilitatea de a umple acest abis.
Dar el nu poate fi umplut decât dacă privim într-un mod profund lăuntric natura umană. De aceea, trebuie să-mi permiteți să vă comunic un aspect legat de fiziologie, un aspect care de obicei nu este luat în seamă, dar pe care îl apreciem în mod just dacă-l vedem în fața noastră ca fapt real, perceput cu ajutorul științei spirituale, al cunoașterii spirituale. Vedeți dvs., oamenii cred că au făcut ceva deosebit dacă au cuprins un lucru oarecare sub forma unei noțiuni, dacă au o idee, reprezentarea unui lucru. Dar așa ceva cred numai oamenii care-l judecă pe om după cap. Uneori, adevărurile sunt teribil de paradoxale ‒ dar dacă ne adâncim puțin în inconștient, în natura afectivă a omului, în inima lui, constatăm că toate noțiunile, toate ideile sunt legate, la orice om, de un ușor sentiment de antipatie, chiar și la filosof, de un ușor sentiment de antipatie. Întotdeauna există puțină scârbă când formulăm idei, indiferent că devenim sau nu conștienți de acest lucru, întotdeauna există atunci puțină scârbă. De aceea este atât de nespus de important să știm că trebuie neapărat să ne ferim de a stimula în copii această scârbă ascunsă, subconștientă, prin faptul că-i supraalimentăm cu noțiuni. Asta se întâmplă din cauză că, vedeți dvs., când un om a gândit o dată zdravăn, când el a gândit ceva foarte greu ‒ din păcate, aici nu vă pot prezenta decât rezultatele, ar fi necesar să țin multe conferințe, dacă aș vrea să vă relatez totul sub aspect fiziologic, dar eu vă pot prezenta doar rezultatele ‒, când un om a gândit mult, creierul său a devenit în interior o formațiune foarte ciudată. Atunci el este împânzit peste tot de sedimente, de combinațiile fosforului, ele zac peste tot în creier. Ele au fost secretate în timp ce omul gândea. Tocmai în cazul în care gândim din noi înșine și formăm noi înșine ideile, atunci creierul este plin ‒ scuzați cuvântul necuviincios, de rahat, este plin de produse reziduale, și anume de combinațiile acidului fosforic; acestea mânjesc tot creierul. Aceste produse reziduale, care mânjesc creierul, trebuie eliminate din organism prin somn, prin odihna de care omul are parte.
Căci gândirea nu are drept proces paralel în creier un proces de creștere, un proces de digerare, ci un proces de excreție, de eliminare. Iar când eu formez o judecată bazată pe gândire împreună cu un om care a atins maturitatea vârstei de 14-15-16 ani, atunci eu formez împreună cu el acest proces de excreție. Se ajunge până la excreție. Atunci el își simte ființa umană în acest proces de excreție.
Dar dacă eu îi dictez pur și simplu niște noțiuni, dacă-i dau în mod dogmatic niște noțiuni gata făcute, atunci eu îl pun în fața unei greutăți ciudate. Căci aceste noțiuni gata făcute nu intervin în viața naturii umane, ele se izbesc, se înghesuie, nu pot intra în creier, dar izbesc creierul și astfel îl obligă să folosească încă o dată, în activitatea lui nervoasă, vechile produse reziduale, care zac deja peste tot.
Aceasta este impresia pe care o trezește orice noțiune intelectualistă gata făcută, că omul este constrâns să mai folosească o dată tot ceea ce a eliminat deja, tot ceea ce zace prin creier; și omul are atunci o ușoară senzație de scârbă, care nu urcă în conștiență, dar influențează cu atât mai mult întreaga dispoziție a omului. Înainte de a ști aceste lucruri, nu le dăm deloc importanța cuvenită, fiindcă oamenii nu se gândesc că gândirea este un proces de excreție și că gândirea care se desfășoară exclusiv în idei îi cere omului să mai folosească încă o dată, de voie-de nevoie, ceea ce a eliminat deja, să mai frământe o dată bine toate sărurile acidului fosforic existente în el.
Iată un lucru extraordinar de important pentru educația morală; dacă le dăm copiilor niște comandamente morale gata făcute, care sunt deja niște noțiuni, noi îi cerem să-și însușească morala sub formă de idei și atunci apare antipatia; organismul interior al omului se împotrivește comandamentelor morale formulate în mod abstract, face opoziție. Dacă îi dau copilului ocazia de a formula el însuși, pe baza a ceea ce întâlnește în viață, din inima lui, din simțirea lui, din exemplele pe care le vede la cei din jur, sentimentele morale, și dacă îl las să ajungă de-abia pe urmă la excreție, în așa fel încât copilul să-și formeze el însuși poruncile, el însuși, în mod autonom, să-și formeze comandamentele morale în libertate, atunci îl fac să intre într-o activitate care-i stimulează întreaga ființă umană. Din acest motiv, prin comandamentele mele morale îl scârbesc pe copil de ele și acest lucru joacă un rol extraordinar de mare în viața socială din epoca noastră. Aproape nimeni nu bănuiește câte impulsuri morale nespus de frumoase, maiestuoase, au ajuns să-i facă scârbă omenirii din cauză că i-au fost date sub o formă intelectualistă, sub formă de comandamente morale, de idei intelectuale. Acestea sunt lucrurile în care dascălul se transpune tocmai printr-o știință spirituală. Tocmai prin aceasta ajunge să cunoască activitatea materială. Trebuie s-o mai spun încă o dată: de-abia prin punctul de vedere spiritual își găsește materialismul locul în viață. De-abia așa putem vedea ce se petrece de fapt în interiorul omului. Putem deveni un educator foarte bun, în sensul fizic practic, de-abia dacă adoptăm punctul de vedere spiritual.
Dar așa ceva este posibil numai dacă dascălul, educatorul, are o concepție despre lume serioasă, dacă stă în fața lumii în așa fel încât problema omului și a lumii are pentru el însuși un sens mai profund.
Aici sunt nevoit să spun iarăși un lucru abstract, dar care, în realitate, este foarte concret. Este abstract numai în aparență. Vedeți dvs., omul stă față în față cu enigmele lumii și el caută o dezlegare a enigmelor lumii. Dar astăzi oamenii cred așa: dezlegarea enigmei lumii trebuie să poată fi scrisă într-o carte, ea trebuie să poată sta acolo, cu niște idei pe care cineva le exprimă. Reflectați însă la faptul că există oameni ‒ am cunoscut și eu câțiva ‒ care simt o frică nemaipomenită la gândul unei asemenea dezlegări a enigmei lumii. Fiindcă ei spun: pentru numele lui Dumnezeu, dacă i-ar reuși cuiva cu adevărat să dezlege enigma lumii și s-o scrie într-o carte, ce-o să mai facă restul oamenilor care vor veni după el? Ar fi nespus de plictisitor. Tot ceea ce am năzuit să găsim drept dezlegare a enigmei lumilor a fost găsit, nu mai trebuie decât să învățăm. Oamenii își imaginează că apoi viața va fi extraordinar de plictisitoare. Și eu nu pot să nu le dau puțină dreptate unor asemenea oameni: în lume ar fi destul de plictisitor dacă cineva ar scrie o carte în care enigma lumii să fi fost dezlegată, căci citești cartea, și apoi ‒ ei da, ce să mai căutăm apoi în lume, nu-i așa?!
Ei bine, trebuie să existe ceva care face ca dezlegarea, așa-numita dezlegare a enigmei lumii, să ne îndemne de-abia ea cu adevărat să mergem mai departe, să lucrăm mai departe. Nu e voie ca enigma lumilor să sune în așa fel încât să fim cândva gata, ci, după ce avem dezlegarea enigmei lumilor, trebuie să putem începe din nou, aș spune. Dar este așa numai dacă ne raportăm în mod just la această enigmă a lumii. Lumea ne pune multe întrebări. În primă instanță, nici nu putem avea o privire de ansamblu, ca să vedem câte întrebări ne pune. Când spun „întrebări”, nu mă refer doar la ceea ce poate primi un răspuns teoretic, ci și la ceea ce noi avem de făcut, la activitatea voinței, la activitatea sentimentelor, toate detaliile vieții, toate întreabă o dată cu mine, când eu spun: lumea ne pune în față multe enigme. Care este răspunsul propriu-zis la multele întrebări? Răspunsul propriu-zis nu este altul decât: omul. Lumea ne pune în față enigmele, și pe urmă aici este omul. El este o sinteză; iar din om țâșnește spre noi dezlegarea enigmei lumilor.
Dar pe om chiar că nu-l cunoaștem deloc. Și aici trebuie să începem din nou. Acesta este un răspuns care ne situează iarăși la început. Trebuie să ajungem să-l cunoaștem drept răspuns pe omul care am devenit deja, să-l cunoaștem pe Oedip. Astfel, trebuie să ne simțim iarăși pe noi înșine drept nouă enigmă. Fiecare om nou este iarăși o enigmă asupra căreia trebuie lucrat.
Acest raport misterios dintre om și lume trebuie să ne fi pătruns cu totul în inimă, dacă vrem să fim dascăli Waldorf, deci dacă vrem să lucrăm de pe poziția unei concepții adevărate despre lume. Bineînțeles, mai provocăm și astăzi un fel de repulsie când spunem: dascălii de la Școala Waldorf pornesc de la antroposofie. Ei da, dar poate că această antroposofie este încă foarte imperfectă. Poate. Dar creați atunci celelalte concepții despre lume, pe care vreți să le oferiți. În orice caz, cel ce vrea să se ocupe de oameni ca artist, are nevoie de o concepție despre lume. Acesta este esențialul.
În ce măsură există în modul antroposofic de a simți și a gândi ceva care-i poate fi de folos și muncii la clasă și educației, despre aceasta vreau să vorbesc în partea a treia a expunerii de astăzi.
Dacă privesc în urmă, spre cele nouă conferințe pe care le-am prezentat aici, am destule lucruri de criticat la ele, am destule pe care să le declar imperfecte, dar lucrul cel mai de criticat din toate este forma în care le-am prezentat. Aș putea spune ‒ oricât de paradoxal v-ar părea ‒ că aș prefera să nu le fi ținut deloc. Vă vorbesc exprimând ceea ce trăiește în conștiența epocii noastre atunci când spun că simt eu însumi că astăzi se vorbește incredibil de mult despre educație și învățământ, că astăzi se vorbește mult prea mult, că oamenii se simt obligați să vorbească mult prea mult despre felul cum trebuie să predăm, despre felul cum trebuie să educăm. Iar dacă ești nevoit apoi tu însuți să mai spui câte ceva referitor la aceste probleme, în orice caz, de pe o altă poziție, atunci ți se pare că e deja exagerat de mult.
Dar de ce se vorbește atunci atât de mult despre educație și învățământ? Nu te poți duce nici măcar în cel mai mic orășel fără să auzi discutându-se peste tot: cum să educăm, cum să predăm? ‒ fără ca pretutindeni să se vorbească despre aceasta, să se discute, să se țină congrese etc. De ce? Dacă ne întoarcem privirile spre alte epoci mai vechi din evoluția omenirii, constatăm că pe atunci nu se vorbea atâta despre învățământ și educație. Învățământul, educația, erau lucruri pe care oamenii le făceau din naivitatea lor, din instinct, și ei știau ce au de făcut.
Dacă eu am arătat că o muncă educativă cu adevărat binefăcătoare, un învățământ cu adevărat sănătos, trebuie să se întemeieze pe cunoașterea omului, că e necesar ca tocmai cadrele didactice de la Școala Waldorf să-și însușească această cunoaștere a omului, atunci trebuie să ne punem întrebarea: oare oamenii epocilor mai vechi, oamenii unor vremuri apuse, posedau o cunoaștere infinit mai cuprinzătoare a ființei umane? Și, oricât de ciudat ar părea, trebuie să răspundem afirmativ. În orice caz, din punctul de vedere al științelor naturii, ei nu erau atât de luminați ca noi; dar în felul cum acești oameni mai vechi știau ceva despre lume, ei știau mai mult decât noi. Am arătat deja în cursul conferințelor de față că, pas cu pas, omul a devenit pentru noi un fel de punct final. Noi privim toate celelalte creaturi ale lumii și spunem: ele au evoluat până la punctul final care este omul; aici ne oprim, și despre om vorbim extraordinar de puțin. Ba fiziologia noastră chiar caută să se lămurească și în privința omului făcând experiențe pe animale. Noi am pierdut posibilitatea de a-l situa pe om în lume ca pe o entitate reală, întemeiată în sine. Am pierdut în cea mai mare parte cunoașterea ființei umane.
Acesta e lucrul pe care antroposofia ar dori să-l readucă omenirii, o cunoaștere a lumii, dar una din care omul să nu fie exclus, ci să fie prezentat, în cel mai bun caz, drept punct final, ea ar vrea ca din tot ceea ce se poate ști despre lume să izvorască acum forța de a-l privi și pe om în mod real ca suflet, trup și spirit, ar vrea ca noi să putem ști în mod concret ce face spiritul în om, să putem ști: spiritul sub formă intelectuală descompune în om tot felul de substanțe, așa cum am arătat. Modul nostru actual de a privi lumea nu ajunge să constate așa ceva. El se oprește în fața ființei umane, merge doar până acolo unde omul este un animal, creează o biologie, pe urmă creează în cadrul ei și compartimentul numit fiziologie; dar omul nu este înțeles. De aceea, în epoca noastră omul mai este încă mult prețuit pe baza unor vechi instincte; dar omul nu mai este iubit pe baza cunoștințelor, a cunoașterii actuale.
Dascălul are nevoie de o știință pe baza căreia să-l mai poată iubi pe om, din cauză că e necesar ca mai întâi el să poată iubi propria sa cunoaștere. Zace un sens adânc în faptul că inițial nu se vorbea despre simpla cunoaștere drept ceea ce omul trebuie să-și cucerească, ci despre filo-sophia, despre iubirea înțelepciunii. Este ceea ce antroposofia vrea să le redea oamenilor, ea vrea să conducă din nou cunoașterea spre om.
Ei bine, când îl cunoaștem pe om, când toate cunoștințele, când întreaga cunoaștere tinde spre om, atunci găsim pretutindeni, în întreaga concepție despre lume, răspunsuri la problemele pedagogic-didactice. În ea zac ascunse pretutindeni cunoștințe și despre copil. Este ceea ce ne lipsește. Din cauză că restul științei noastre nu poate să ne spună absolut nimic despre educație și învățământ, de aceea întemeiem noi ceva special și de aceea trebuie să vorbim atâta despre educație și învățământ. Conferințele de felul celor pe care le-am ținut eu aici își vor fi atins scopul când nu va mai fi necesar ca ele să fie ținute, când nu va mai fi nevoie să fie tratată această temă specială, când vom avea iarăși o concepție despre lume, o cunoaștere, în care educația să fie conținută în așa fel încât, dacă dascălul, dacă educatorul va avea această concepție despre lume, va putea exercita arta instinctivă a educației, și anume, din întreaga naivitate a ființei sale. Faptul că azi vorbim atâta despre educație dovedește că în restul cunoașterii noastre există atât de puțin un impuls educativ real. Aici e necesară o întoarcere din drum, în raport cu situația la care am ajuns treptat în epoca modernă.
Asta face ca cei ce predau la Școala Waldorf să nu aibă, propriu-zis, o pedagogie și o didactică în mod separat, ci o concepție despre lume, și aceasta face în permanență, ajutându-i, ca până la urmă ei să-l cucerească pe om, să dobândească niște impulsuri instinctive pentru munca educativă, să redevină naivi în ceea ce privește educația. Și aceasta ne arată că, dacă vorbim de dascălul de școală Waldorf, trebuie să vorbim despre întreaga lui ființă.
În felul acesta este eliminat din munca instructiv-educativă desfășurată în Școala Waldorf ceva care-i domină astăzi pe oameni în multe privințe: fanatismul. Cel mai rău lucru în viață și mai ales în educație este fanatismul, când omul se înfundă într-o orientare oarecare și nu mai cunoaște altceva și vrea să răzbată cu acea unică orientare a sa, pe care și-a formulat-o în anumite expresii rigide.
Ei da, cine privește lumea într-un mod lipsit de prejudecăți, acela știe: orientările și punctele de vedere sunt toate puncte de vedere. Dacă am aici un copac și îl fotografiez, vă voi oferi o singură fotografie. De aici, fotografia are o formă precisă; fotografia făcută din direcția cealaltă arată altfel, iar dacă luăm imaginea din direcția aceea, iarăși fotografia arată altfel; iar dvs. puteți spune: nu este același copac ‒ dacă-l judecați doar în funcție de una dintre fotografii. Așa că în lume există concepții despre lume, puncte de vedere. Ele sunt concepute mereu numai dintr-o singură direcție. Nu devine fanatic, ci se transpune într-o universalitate, într-o multilateralitate necesară, acela care știe că lucrurile trebuie privite din cele mai diferite direcții.
Doamnele mele și domnii mei, dacă ascultați ce spun astăzi oamenii, de cele mai multe ori nu sunt deloc lucruri greșite, ci doar unilaterale. Trebuie numai să vezi și latura cealaltă. Dacă vom aborda lucrurile într-o asemenea atitudine, vom găsi pretutindeni binele. De aceea este atât de ciudat, atunci când se vorbește de pedagogia Waldorf, să vezi cum A vine și spune: da, noi avem toate astea, dar B le aplică prost. Apoi vine B și spune: noi avem deja toate astea, dar A le aplică prost. Dascălul Waldorf spune: A are partea lui bună, și B își are partea lui bună, și noi ne străduim să luăm ceea ce trăiește în lume sub o formă universală. De aceea auzim atât de des: pedagogia Waldorf vorbește așa cum vorbim noi înșine. Dar nu este așa, ci: noi vorbim așa cum vorbește și celălalt, pentru că noi știm că prin urmărirea fanatică a unei anumite orientări în lume, este provocat răul cel mai mare. Dascălul de la Școala Waldorf trebuie să aibă tocmai această calitate, să fie departe de orice fanatism, să aibă în fața ochilor doar realitatea omului în devenire, copilul.
Sigur că unii ar putea să spună: există o mișcare antroposofică, în sânul ei eu am cunoscut destui fanatici.
Dacă vă uitați mai atent, veți constata că antroposofia nu vrea altceva decât să spiritualizeze cunoașterea și s-o facă universală. Faptul că se numește antroposofie îi este cu totul indiferent, după cum v-am spus. În fond, ea nu vrea decât să facă din nou universal ceea ce a căzut treptat în unilateralitate. Dacă în mișcarea antroposofică se întâlnește totuși fanatismul sau chiar dogmatismul, o atitudine prin care unii țin în mod rigid la anumite formulări din cadrul mișcării antroposofice, aceste atitudini au fost introduse din exterior, ele nu s-au plăsmuit din lăuntru în afară; fiindcă în mișcarea antroposofică sunt introduse foarte multe lucruri care nu corespund deloc naturii și esenței mișcării. De aceea, când se spune că în dosul principiului Școlii Waldorf se află o sectă, în care oamenii își bagă în cap tot soiul de gărgăuni, este necesar ca cei ce vorbesc astfel să se adâncească în ea, în realitatea în care ea trăiește, și atunci ei vor vedea că antroposofia poate trăi deosebit de bine în învățământ și în educație și că ea nu vrea într-adevăr nimic altceva decât să înfăptuiască în fiecare om viu idealul de om, nu într-un mod abstract, nu cu gărgăuni și false principii idealiste, ci în viața practică.
Cu această observație, că în Școala Waldorf esențialul este atmosfera modului de a gândi și a simți, viața care trebuie să vorbească din dascăli, voi fi nevoit să închei conferința de față.
Îmi va fi îngăduit, pe de altă parte, să spun că, deși este ceva de criticat în faptul că ele au fost ținute, mi-a făcut extraordinar de multă plăcere să vorbesc aici, în fața dvs., despre educație, și că-i mulțumesc foarte, foarte mult stimatului auditoriu pentru atenția și interesul cu care a urmărit aceste conferințe.
