Ieri mi-am permis să vă vorbesc despre dascăl, așa cum stă el în fața copiilor. Azi voi încerca să caracterizez, în primul rând, copilul, așa cum stă el în fața dascălului. La o observație mai atentă a tuturor forțelor care intră în considerare în ceea ce privește dezvoltarea omului, constatăm la începutul vieții pământești trei perioade de viață clar separate una de alta. Și numai dacă practicăm cunoașterea ființei umane, ținând seama de caracteristicile fiecăreia dintre aceste epoci, numai atunci putem desfășura o muncă de predare și educare într-adevăr adecvată, sau, mai bine zis, într-un mod adecvat omului.
Prima perioadă din viața copilului se încheie prin procesul de schimbare a dinților. Ei bine, eu nu ignor faptul că în cadrul concepțiilor obișnuite din epoca noastră se acordă atenție și la această vârstă transformărilor prin care trece corpul copilului, sufletul copilului, totuși, nu într-un mod atât de cuprinzător încât să se vadă toate transformările care au loc în om la această vârstă delicată și care trebuie sesizate și înțelese, dacă vrei să educi oameni. Apariția dinților, care nu mai sunt dinții moșteniți, din primii ani de viață, este doar simptomul cel mai exterior al transformării generale care cuprinde întreaga entitatea umană. Multe, multe lucruri au loc în organism, chiar dacă ele nu sunt la fel de vizibile în mod exterior ca apariția dinților definitivi, care este doar expresia cea mai radicală a acestei transformări.
Când studiem aceste lucruri, trebuie să ne fie clar că fiziologia și, de asemenea, psihologia epocii actuale nu sunt deloc în stare să privească foarte adânc în om, din cauză că ele și-au format metodele, excelente în felul lor, prin observarea fenomenelor care au loc în exterior, în corporalitate, și a ceea ce se revelează din viața sufletească în această corporalitate. Știința spirituală antroposofică are sarcina, înainte de toate, după cum v-am spus deja ieri, de a privi evoluția omului în totalitate, ținând seama de trup, suflet și spirit. Dar de la bun început trebuie înlăturată o idee preconcepută, de care se împiedică fără excepție ‒ nici acest lucru nu-l ignor ‒ cei care se apropie de pedagogia și didactica Waldorf fără a se fi ocupat înainte în mod temeinic de antroposofie. Să nu credeți că îmi vine în minte măcar pentru o clipă să afirm că ceea ce poate fi obiectat împotriva acestei pedagogii Waldorf e alungat de noi, pur și simplu, cum ai alunga o muscă. Nici vorbă de așa ceva. Dimpotrivă, cine se situează pe un sol spiritual cum este cel al antroposofiei nu poate fi în nici o privință un fanatic unilateral; el va cumpăni în modul cel mai temeinic toate obiecțiile care pot fi ridicate împotriva părerilor sale. Și de aceea îi pare absolut de înțeles dacă împotriva a ceea ce se spune în domeniul pedagogiei din direcția antroposofiei se ripostează mereu: Da, dar asta trebuie s-o dovediți mai întâi.
Vedeți dvs., această poveste cu doveditul este adusă adeseori în discuție, fără a se lega o noțiune limpede, clară de ceea ce s-ar putea înțelege prin aceasta. Aici nu pot să țin o conferință amănunțită despre metodica dovedirii pe tărâmurile cele mai diverse ale vieții și cunoașterii, dar aș vrea să explic despre ce este vorba folosind comparația următoare. Ce se înțelege astăzi, când se cere ca un lucru să fie dovedit? Ei bine, întreaga cultură a omenirii, din secolul al paisprezecelea și până astăzi, caută să justifice orice părere pornind de la aparențe, adică de la percepția senzorială. Înainte de secolul al paisprezecelea era cu totul altfel. Numai că astăzi omul nu se mai interesează de faptul că strămoșii lui adoptau cu totul alte puncte de vedere în ceea ce privește întreaga alcătuire a lumii. Fiindcă astăzi, într-un anumit sens, omul a devenit mândru în conștiența lui de cultura cucerită în ultimele secole, și cu ușurință privește de sus în jos la ceea ce făceau oamenii, într-un mod copilăros ‒ așa crede el ‒, în întunecatul Ev Mediu, de exemplu, pe care, de fapt, nu-l cunoaște deloc, dar îl numește întunecat. Ar trebui ca el să se gândească ce vor spune urmașii noștri despre noi, dacă vor gândi la fel de trufaș! De pe o asemenea poziție, ei ne vor găsi la fel de copilăroși cum vrem noi, cei de astăzi, să-i găsim pe oamenii medievali.
În perioada care a precedat secolul al paisprezecelea, oamenii vedeau lumea simțurilor, o și cuprindeau cu intelectul. Și acel intelect, atât de subapreciat astăzi de mulți, intelectul care a dominat în școlile mănăstirești din Evul Mediu, era mult mai dezvoltat din punct de vedere interior, ca intelect, ca facultate de a forma noțiuni, decât i se înfățișează astăzi, de multe ori, celui ce reflectează la aceste lucruri în mod obiectiv și imparțial, haotica facultate de a forma noțiuni ce merge dusă de lesa fenomenelor din natură. Pe atunci, tot ceea ce vedeau intelectul și simțurile în lume trebuia să fie justificat din ordinea divin-spirituală a lumii. Revelația simțurilor trebuie să fie justificată din revelația divin-spirituală: cândva, acesta nu era un simplu principiu abstract, ci un sentiment general-uman. În lumea senzorială, ceva poate fi considerat adevărat numai după ce el a fost cunoscut în așa fel încât poate fi dovedit din sânul ordinii divin-spirituale a lumii.
Situația s-a schimbat, la început mai încet, o concepție luând locul celeilalte. Dar în epoca noastră s-a ajuns atât de departe, încât totul, chiar și în ordinea divin-spirituală a lumii, nu este considerat valabil decât dacă poate fi dovedit din sânul lumii senzoriale, dacă experimentul și observația senzorială pot fi făcute în așa fel încât prin ele să fie dovedite lucrurile afirmate în legătură cu spiritualul. Ce întreabă, de fapt, un om care spune: Dovedește-mi un lucru referitor la spiritual? ‒ El întreabă următorul lucru: Ai făcut un experiment, ai făcut vreo observație senzorială care dovedește aceasta? ‒ De ce întreabă el așa? Din cauză că și-a pierdut încrederea în activitatea interioară proprie a omului, în posibilitatea ivirii unor adevăruri care vin din omul însuși, spre deosebire de ceea ce obținem dacă ne îndreptăm privirile spre viața exterioară, spre aparența senzorială și spre cunoașterea bazată pe intelect. Aș zice: Omul a devenit slab în interior: el nu mai simte reazemul puternic al unei vieți productive din punct de vedere interior. Și ceea ce am spus acum a influențat adânc toate activitățile practice, în special activitatea educatorului. A dovedi în acest sens, apelându-se la aparențele senzoriale, la observație sau experiment, acest lucru poate fi comparat cu situația în care cuiva i se atrage atenția asupra unui obiect, care cade, dacă nu e sprijinit; gravitația Pământului îl atrage, el trebuie să fie sprijinit, până când se va afla pe un teren solid. Dacă cineva vine acum și spune: Da, tu ne spui că Pământul și celelalte corpuri cerești plutesc liber în spațiul cosmic; eu nu înțeleg acest lucru; orice obiect trebuie să fie sprijinit, ca să nu cadă ‒ atunci noi trebuie să spunem: Dar Pământul, totuși, nu cade, nici Soarele și la fel de puțin celelalte corpuri cerești. Trebuie să ne schimbăm complet felul de a gândi, când părăsim condițiile vieții de pe Pământ și ieșim în spațiul cosmic. Trebuie să spunem: Aici, corpurile cerești se susțin reciproc, aici încetează să acționeze legile care sunt valabile pentru ambianța nemijlocită a Pământului.
Așa este cu entitățile spirituale. Dacă afirmăm un lucru în legătură cu partea senzorială a plantei, animalului, mineralului sau a omului fizic, el trebuie dovedit prin experiment și observație senzorială. Adică, în acest caz, trebuie să sprijinim obiectul. Când pășim în împărăția liberă a spiritului, adevărurile trebuie să se susțină reciproc. Aici putem găsi o dovadă pentru aceste lucruri numai prin faptul că adevărurile se susțin reciproc. De aceea, când prezentăm realitățile spiritualului este necesară o situare clară a unui adevăr în întregul context, așa cum Pământul sau un alt corp ceresc e situat liber în spațiul cosmic. Aici adevărurile trebuie să se susțină reciproc. Astfel, acela care caută să înțeleagă niște lucruri referitoare la lumea spirituală trebuie să caute să afle mai întâi cum din alte direcții vin niște adevăruri care, aș zice, țin un adevăr în mod liber în spațiul cosmic, fără sprijin, prin forțele gravitaționale libere ale dovezii, la fel de liber cum un corp ceresc e menținut liber în spațiul cosmic prin forțele gravitaționale care acționează liber. Acesta trebuie să devină un mod de a gândi interior temeinic, noi trebuie să putem gândi asupra spiritualului în acest fel, fiindcă altfel vom percepe în om, ce-i drept, sufletul, dar nu și spiritul, care trăiește și ființează în el la fel ca sufletul, și numai atunci vom putea să predăm și să-l educăm pe copil în mod just.
Când omul stă în lumea fizic-senzorială, prin părinții și strămoșii săi, lui îi este încredințat corpul fizic. În legătură cu aceasta există astăzi, chiar dacă nu în întregime, niște cunoștințe despre natură care, dintr-un anumit punct de vedere, pot fi înțelese ‒ ele vor fi întregite mult-mult mai târziu. Aceasta este pentru știința spirituală o parte a entității umane. Fiindcă cealaltă entitate umană, care se unește cu ceea ce provine de la tată și de la mamă, coboară ca ființă spiritual-sufletească din lumea spiritual-sufletească. Ea a petrecut o perioadă de timp mai lungă între moarte și o nouă naștere. A avut trăiri în spiritual, în această viață dintre moarte și o nouă naștere, exact la fel cum, între naștere și moarte, prin simțurile noastre, prin intelectul nostru, prin sentimentele noastre, prin voința noastră, ne sunt mijlocite, prin intermediul trupului, trăirile noastre pe Pământ. Această entitate, cu trăirile prin care a trecut pe cale spirituală, coboară, se unește mai întâi într-un mod mai lejer cu fizicul omului în perioada embrionară și, de fapt, această legătură mai este încă foarte lejeră, planând în exterior, ca aură, în jurul omului, în prima perioadă a copilăriei, între naștere și schimbarea dinților. Și putem spune: Pentru că ceea ce coboară din lumea spirituală ca ființă spiritual-sufletească și este la fel de real ca și ceea ce vedem cu ochii ieșind din trupul mamei, pentru că entitatea ce coboară este unită deocamdată cu corporalitatea fizică mai lejer decât e cazul mai târziu, în viață, copilul trăiește mult mai mult decât adultul de mai târziu în afara trupului său.
Și cu aceasta am exprimat, dar sub o altă formă, ceea ce am spus deja: În această perioadă, copilul este în cel mai înalt grad, conform cu întreaga sa entitate, o ființă a simțurilor. El este ca un organ de simț. Prin întreg organismul curg impresiile care vin din lumea înconjurătoare, ele au ecou, deoarece copilul încă nu e atât de strâns unit cu trupul său, cum va fi mai târziu, ci trăiește în lumea înconjurătoare, cu spiritual-sufletescul mai liber în raport cu trupul.
Cum se raportează însă ceea ce primește omul în fizic pe linie pur ereditară, de la tatăl său și de la mama sa, față de entitatea sa totală? Dacă privim dezvoltarea omului cu acea privire care trebuie doar să descrie și nu să dovedească, în sensul caracterizat adineaori, dacă observăm dezvoltarea omului cu privirea care vrea să perceapă spiritualul, vom constata că în organism totul are la bază forțele eredității, exact la fel ca și prima serie de dinți, așa-numiții dinți de lapte. Încercați să vedeți o dată, dar cu o privire într-adevăr exactă, cât de altfel se plăsmuiește cea de-a doua serie de dinți, în comparație cu prima, și cum aici se poate pipăi cu mâinile, aș spune, ceea ce are loc, de fapt, cu omul între naștere și schimbarea dinților. Căci de la naștere și până la schimbarea dinților, prin faptul că în fizic acționează forțele eredității, întregul om este un fel de model la care lucrează spiritual-sufletescul, conform cu impresiile venite din lumea înconjurătoare, ca ființă pur imitativă. Și, dacă ne transpunem în simțirea copilului, în ceea ce privește relațiile sale cu lumea din jur, dacă simțim cum copilul adulmecă în fiecare mișcare a mâinii adultului, în fiecare expresie a feței, în fiecare clipire a ochilor, spiritualul aflat în dosul acestor manifestări, cum copilul lasă toate acestea să picure mereu în ființa lui, dacă observăm toate acestea, vom constata că, după modelul transmis omului prin ereditate, se formează altceva, în cursul primilor șapte ani de viață. Noi primim, într-adevăr, ca oameni, de la lumea pământească, prin forțele ereditare, un model după care dezvoltăm un al doilea om, care se naște, propriu-zis, abia o dată cu schimbarea dinților. Exact la fel cum dințișorul, dințișorul de lapte, e împins afară de ceea ce vrea să se așeze în acel loc, exact la fel cum vedem că aici caută să iasă la suprafață ceva care ține de individualitatea omului și respinge ceea ce a fost moștenit prin ereditate, așa este cu întregul organism uman. În primii șapte ani el a fost rezultatul-model al forțelor pământești. El e dat afară, dat afară exact la fel cum dăm afară părțile extreme ale corpului nostru, cum ne tăiem unghiile, părul ș.a.m.d. La fel cum părțile extreme sunt mereu date afară, omul este reînnoit o dată cu schimbarea dinților. Numai că acest al doilea om, care îl înlocuiește în întregime pe primul, pe care l-am primit pe calea eredității fizice, este format acum sub influența acelor forțe pe care omul le aduce cu sine din viața sa prenatală. Și astfel, în acea perioadă din viață care se întinde la naștere și până la schimbarea dinților, luptă între ele, de fapt, forțele eredității, care țin de curentul evoluției fizice a omenirii, și forțele pe care individualitatea fiecărui om și-o aduce jos din viața prenatală, drept rezultatele vieților sale pământești individuale anterioare.
Acum se pune problema să nu înțelegem un asemenea fapt numai cu intelectul teoretic, așa cum fac cei mai mulți, după obișnuințele de gândire actuale, ci să cuprindem un asemenea fapt cu întreaga noastră entitate umană interioară, să-l cuprindem din perspectiva copilului, din perspectiva celui ce urmează să fie educat. Dacă îl cuprindem din perspectiva copilului, dacă sesizăm din perspectiva copilului ce avem în fața noastră, vom constata: cu entitatea lui sufletească interioară, cu ceea ce și-a adus din viața prenatală, din lumea spiritual-sufletească, aici jos, copilul e dăruit în întregime aspectului fizic al influențelor exercitate de ceilalți oameni, din jurul lui. Și acest raport, transpus în exterior, în natură, este un raport pe care nu-l putem desemna altfel decât drept unul religios. Trebuie doar să ne înțelegem asupra modului cum sunt folosite asemenea expresii. Bineînțeles, când se vorbește astăzi despre un raport religios, se are în vedere simțirea religioasă dezvoltată în mod conștient a omului matur. Esențialul este aici că spiritual-sufletescul omului matur se contopește prin viața religioasă cu spiritualul lumii, că el se dăruiește acestui spiritual al lumii. Raportul religios este o dăruire de sine, o dăruire de sine către lume implorând grația divină, dar la omul matur el este cufundat în întregime în ceva spiritual. Sufletul, spiritul, sunt dăruite mediului înconjurător. De aceea pare că întoarcem un lucru în reversul lui, când, vorbind despre felul cum trupul copilului trăiește dăruit lumii din jur, numim aceasta trăire religioasă. Copilul e dăruit lumii din jur, el trăiește în lumea exterioară, așa cum trăiește ochiul, care se separă din restul organizării și e dăruit lumii din jur cu venerație, implorând grația divină; este un raport religios, transpus în sfera naturală. Și dacă vrem să avem o imagine senzorială a ceea ce se petrece în omul adult pe cale spiritual-sufletească, atunci când el are trăiri religioase, nu trebuie decât să privim în mod just, cu ochiul sufletesc, trupul copilului în perioada dinainte de schimbarea dinților. Copilul trăiește în mod religios, dar într-un mod religios legat de natură. Nu e dăruit sufletul, ci sunt dăruite circulația sângelui său, procesul său respirator, felul cum se hrănește prin hrana primită. Toate acestea sunt dăruite lumii din jur. Circulația sângelui, activitatea respiratorie, activitatea de hrănire venerează lumea înconjurătoare.
O asemenea afirmație sună, bineînțeles, paradoxal, dar în paradoxul ei ea reprezintă adevărul. Dacă sesizăm așa ceva nu cu intelectul care teoretizează, ci cu întreg omenescul nostru, dacă privim lupta pe care o desfășoară în fața noastră copilul, în această dispoziție fundamentală de religiozitate naturală, lupta dintre forțele eredității și ceea ce plăsmuiesc forțele individuale pentru un al doilea om, prin puterea care le-a făcut să coboare din viața prepământească, atunci, ca educator, cădem într-o dispoziție religioasă. Dar eu aș spune: În timp ce copilul cade cu corpul său fizic în dispoziția religioasă a credinciosului, omul care urmează să educe, privind ceea ce se petrece într-un mod atât de minunat între naștere și schimbarea dinților, cade în dispoziția religioasă a preotului. Și munca educatorului devine un serviciu preoțesc, un fel de cult, ca și cum la altarul sfânt al vieții generale umane acest cult ar avea loc nu cu victima ce trebuie dusă la moarte, ci cu jertfa omenescului însuși, care trebuie trezit la viață. Fiindcă noi trebuie să predăm vieții pământești ceea ce, prin copil, a venit la noi din lumea divin-spirituală, prin copilul care își plăsmuiește prin forțele sale un al doilea organism uman, printr-o entitate care a venit la noi ca dar al vieții divin-spirituale.
Dacă reflectăm la aceste lucruri, în noi se trezește ceva de felul unui sentiment preoțesc al calității de educator. Și cât timp acest sentiment preoțesc al calității de educator nu pătrunde, în cadrul muncii desfășurate cu copiii aflați în primii ani de viață, în tot ceea ce se numește educație, educația nu și-a găsit condițiile de viață. A voi să stăpânești cu intelectul ceea ce e necesar pentru munca educativă, a crea pedagogii cu intelectul, pe baza studierii exterioare a naturii copilului - de aici rezultă, cel mult, niște sferturi de pedagogii. Pedagogiile întregi nu au voie să fie scrise din intelect, pedagogiile întregi trebuie să se reverse din natura umană întreagă; nu numai din natura umană care face observații exterioare, intelectuale, ci din natura umană întreagă, care trăiește în interiorul ei misterele universului într-un mod profund. Există puține lucruri care pot să acționeze atât de minunat asupra inimii umane ca ceea ce vedem de la o zi la alta, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta, de la un an la altul, la prima vârstă a copilăriei, cum țâșnește la suprafață spiritual-sufletescul interior, cum din mișcările haotice ale membrelor, din privirea atașată de aspectul exterior al lucrurilor, din jocul mimicii, despre care simțim că nu aparține încă individualității copilului, când vedem cum toate acestea se dezvoltă din interior în afară și la suprafața formei umane ajunge să se contureze ceea ce vine din centrul omului, acolo unde înflorește în activitatea sa ceea ce coboară din viața prepământească drept entitate divin-spirituală. Dacă putem înțelege acest lucru în așa fel încât să ne spunem venerând, plini de dăruire: Aici, divinitatea care l-a condus pe om până la naștere se revelează în continuare, în felul cum prinde formă organismul uman, aici vedem divinitatea în acțiune, aici simțim că Dumnezeu privește spre noi, în noi ‒ dacă putem face din acest serviciu divin al muncii educative o problemă a inimii noastre, atunci acest lucru este ceea ce, din propria noastră individualitate de dascăli, poate conduce întreaga muncă de predare și educare, nu printr-o metodică învățată, ci printr-o metodică vie, care își are izvorul în interior.
De această dispoziție față de omul în devenire avem nevoie drept ceva care face parte din orice metodică. Fără această dispoziție a inimii, fără acest element ‒ în sens cosmic ‒ preoțesc pe care trebuie să-l aibă educatorul, munca educativă nu poate fi desfășurată. De aceea, tot ceea ce se face pentru o schimbare a metodicii va trebui să constea în încercarea de a reconduce spre căldura inimii, spre ceea ce izvorăște nu numai din cap, ci din întreaga natură umană, ceea ce din secolul al paisprezecelea și până astăzi a devenit prea intelectual. Fiindcă atunci vom citi din ceea ce ne învață însăși natura copilului să citim, dacă știm să o privim fără idei preconcepute.
Fiindcă, pe ce drum a apucat-o din secolul al paisprezecelea civilizația noastră? La marea trecere, la marele avânt al civilizației care a avut loc în secolul al paisprezecelea, oamenii n-au mai putut privi, în primă instanță, decât spre ceea ce ne îndepărtează de interioritate, de căldura inimii, și ne conduce spre cele exterioare. Pentru omenirea actuală, faptul de a rămâne la aspectele exterioare a devenit atât de mult ceva de la sine înțeles, încât nimeni nu-și mai dă seama că, în această privință, lucrurile s-ar putea schimba. Ei privesc starea la care s-a ajuns în cadrul evoluției istorice drept una perfect justă, nu drept o stare care ține de condițiile culturii și civilizației din epoca noastră. Fiindcă oamenii n-au mai putut simți așa cum simțeau cei care au trăit înainte de secolele paisprezece-cincisprezece. Pe atunci, spiritualul era privit într-un mod la fel de unilateral cum e privit astăzi în mod unilateral ceea ce ține de natură. Dar trebuia să vină odată în neamul omenesc această orientare spre cele pur naturale, care se alătură orientării unei omeniri mai vechi, dăruită spiritual-sufletescului lipsit de natură. Acest avânt, această întoarcere spre materialism a fost necesară. Dar trebuie să recunoaștem că în momentul actual, dacă omenirea din lumea civilizată nu vrea să se scufunde în barbarie, e necesar un nou avânt, o întoarcere spre spiritual-sufletesc. În conștiența acestui fapt rezidă, propriu-zis, esențialul tuturor eforturilor de felul pedagogiei Waldorf. Un asemenea efort vrea să-și aibă rădăcinile în ceea ce, la o observare mai profundă a evoluției omenirii, se revelează drept necesitate a epocii noastre. Noi trebuie să ne întoarcem la spiritual-sufletesc. Pentru aceasta, trebuie să avem o conștiență clară a felului cum am ieșit din cadrul acestuia. Dar mulți nu au încă, în zilele noastre, această conștiență. De aceea, ei privesc încercările de a se face cotitura spre spiritual ca pe ceva nu prea sănătos la minte, aș zice.
În acest sens, ajungi să auzi exemple curioase. Aș vrea să vorbesc, doar în paranteză despre un asemenea exemplu interesant. În noua carte a lui Maurice Maeterlinck [Nota 3], „Marea enigmă” („La grande énigme”), există și un capitol, foarte interesant, de altfel, referitor la metoda antroposofică de a privi lumea. El discută acolo și antroposofia și ‒ iertați-mă, dacă devin aici personal ‒ mă discută pe mine. A citit câteva cărți de-ale mele și spune ‒ foarte interesant ‒ următorul lucru: Când cineva începe să citească din cărțile mele, eu mă prezint drept spirit logic, prudent, care cumpănește bine; dar, dacă citește în continuare cărțile mele, în capitolele următoare are impresia că am înnebunit. ‒ Vedeți dvs., se prea poate ca lucrurile să i se înfățișeze așa lui Maurice Maeterlinck, bineînțeles, el are dreptul să i se pară așa, din punct de vedere subiectiv el are acest drept, fiindcă: de ce să nu-i apar în primele capitole drept un spirit logic, științific, care cumpănește bine, iar în capitolele următoare drept nebun? E dreptul lui, bineînțeles, nimeni nu va vrea să i-l conteste. Dar întrebarea este dacă așa ceva nu e, totodată, absurd. Și se va vedea că e absurd, dacă reflectăm la următoarele. Din păcate ‒ o puteți constata privind înfățișarea ciudată a standului de cărți ‒, eu am scris în viața mea foarte mult și se poate spune că de îndată ce am terminat de scris o carte, încep să scriu alta. Când Maurice Maeterlinck o citește și pe aceasta, el va găsi din nou că în primele capitole sunt un spirit prudent, științific, care cumpănește bine, și că în capitolele următoare iarăși înnebunesc; apoi trec la o a treia carte, și în primele capitole trebuie că sunt din nou rezonabil ș.a.m.d. Ei bine, vedeți dvs., trebuie că mă pricep bine la arta de a deveni în primele capitole ale cărții, în mod voit, un om cu totul rezonabil, și, tot în mod voit, de a înnebuni, și de a mă retranspune imediat în starea de om rezonabil, când mă apuc să scriu cartea următoare! Așadar, trebuie că sunt în mod alternativ un om rezonabil, apoi unul nebun. Maeterlinck are dreptul lui, bineînțeles, să fie de această părere, numai că uită să observe absurditatea unei asemenea păreri. Și iată cum un om de seamă al epocii prezente devine el însuși absurd. Aceasta nu a fost, după cum am spus, decât o mică observație în paranteză.
Mulți oameni nu devin deloc conștienți de faptul că ei nu judecă din izvorul originar al naturii umane, ci din ceea ce a fost imprimat culturii și civilizației exterioare, din secolul al paisprezecelea și până astăzi, prin modelarea exterioară materialistă a vieții și prin cultura materialistă. A privi mai adânc în ființa umană ‒ aceasta este, în primul rând, sarcina pedagogului, a educatorului și, cu aceasta, de fapt, a tuturor oamenilor care au de-a face, într-un fel sau altul, cu copiii. De aceea, se cere să fim absolut conștienți de faptul că toate mișcările care trăiesc în ambianța copilului vibrează mai departe în ființa acestuia. Trebuie să ne fie clar că, în această privință, domnesc, într-adevăr, niște imponderabile, după cum am spus și ieri. Copilul adulmecă din ceea ce facem în preajma lui, ce gânduri stau la baza unei mișcări a mâinii, a unui gest. El le adulmecă, nu prin faptul că interpretează gestul, firește, ci printr-o legătură interioară mult mai vie care există între copil și adult, mult mai dinamică decât e cazul mai târziu, la un adult, în raport cu un alt adult. Și așa se face că nu ne putem permite să simțim și să gândim în preajma copilului alte lucruri în afară de acelea care pot să vibreze mai departe în copil. În atitudinea educatorului față de copilul foarte mic trebuie să domnească în toate privințele principiul: Tu trebuie să trăiești în preajma copilului, în simțirea ta, în sentimentul tău, în gândul tău, în așa fel încât trăirile tale să poată vibra mai departe în copil. Și atunci, pentru primii ani ai copilăriei, psihologul, observatorul sufletului, omul cu experiență de viață și medicul devin o unitate. Fiindcă tot ceea ce face impresie asupra copilului, în așa fel încât copilul reacționează sufletește, se propagă în circulația sângelui său, în felul cum digeră, se plăsmuiește ca predispoziție pentru ceea ce va fi starea sa de sănătate în viață. Dacă noi facem o educație spiritual-sufletească, ținând seama de facultatea de imitare a copilului, noi educăm în același timp și din punct de vedere corporal-fizic. Fiindcă aceasta este metamorfoza minunată a ceea ce se apropie de copil din punct de vedere spiritual și sufletesc, pentru a deveni constituția fizică, structura organică, predispoziția spre sănătate sau boală a viitorului om.
Astfel, putem spune: În pedagogia Waldorf, noi nu facem educație spiritual-sufletească fiindcă vrem să acționăm în mod unilateral asupra spiritual-sufletescului, ci noi facem educație spiritual-sufletească pentru că știm că prin aceasta educăm, în sensul cel mai eminent al cuvântului, interiorul ființei umane, cuprins între limitele date de pielea sa, din punct de vedere fizic. Puteți vedea aceasta din exemplele pe care vi le-am dat ieri. Copilul își construiește, după modelul pe care i l-au furnizat forțele eredității, un al doilea om, care există apoi pentru trăirile din cea de-a doua perioadă a vieții, cuprinsă între schimbarea dinților și pubertate. Exact la fel cum în prima perioadă din viață omul își cucerește, prin luptă, aș zice, un al doilea trup, prin ceea ce există în el, netransmis pe cale ereditară, din viețile pământești anterioare, din viața pur spirituală petrecută între moarte și noua naștere, în individualitatea lui, tot așa, în a doua perioadă, cuprinsă între schimbarea dinților și pubertate, influențele lumii exterioare luptă împotriva a ceea ce omul vrea să integreze individualității sale. Acum, influențele din lumea exterioară devin puternice. Și omul se consolidează interior, fiindcă nu mai lasă, asemeni unui organ de simț, să vibreze în organizarea sa tot ceea ce există în lumea exterioară. Percepția senzorială se concentrează mai mult la suprafața omului, la periferie. Abia acum simțurile devin independente, și primul lucru care ne întâmpină atunci la om este ceva care nu e o relație intelectualistă cu lumea, ci ceva ce poate fi comparat numai cu perceperea artistică a vieții. În timp ce primul nostru mod de a percepe lumea este unul religios, când noi suntem dăruiți ambianței, acum se trezește în noi nevoia interioară de a nu mai lua, pur și simplu, ceea ce ne întâmpină în lumea din jur și de a lăsa ecourile ei să vibreze mai departe, în mod pasiv, în corporalitate, ci de a remodela totul sub o formă plastică. În perioada dintre schimbarea dinților și pubertate, copilul e un artist, chiar dacă în mod copilăresc, după cum în prima perioadă din viață, înainte de schimbarea dinților, el era, în mod natural, un homo religiosus, o creatură religioasă. Dat fiind faptul că acum copilul cere să i se ofere totul sub formă de imagini artistice, cel care îi predă, cel care îl educă, trebuie să vină spre copil, aducându-i tot ceea ce trebuie să-i aducă, drept om care modelează forme artistice. Acesta este un imperativ care trebuie pus în fața celor care educă și predau la clasă în cadrul civilizației noastre actuale, e ceea ce trebuie să se reverse în arta educației. În perioada dintre schimbarea dinților și pubertate, între cel care predă și educă, pe de-o parte, și omul în creștere, pe de altă parte, trebuie să aibă loc ceva de natură artistică. În această privință, noi, ca educatori, trebuie să învingem tot felul de lucruri. Căci cultura și civilizația noastră, care ne înconjoară, în primă instanță, din punct de vedere exterior, au devenit în așa fel încât nu mai sunt croite decât pe măsura intelectului, dar deocamdată nu și pe măsura artei.
Când citim în manualele noastre de astăzi descrierea celor mai minunate procese din natură, de exemplu, dezvoltarea vieții embrionare, sau când primim învățăturile referitoare la acestea în școlile noastre ‒ nu critic, doar caracterizez, fiindcă știu foarte bine că așa trebuia să se întâmple și că, într-un anumit moment din evoluția omenirii, aceasta a fost o necesitate ‒, când primim, cu forța care astăzi vrea să se trezească din nou, ceea ce ni se oferă astfel, în simțirea omului se întâmplă ceva, un lucru pe care nici nu vrem să ni-l mărturisim, crezând că păcătuim împotriva maturității pe care neamul omenesc și-a cucerit-o în cursul evoluției istorice a lumii. Și ar fi bine să ne facem o asemenea mărturisire. Citiți astăzi cărți de embriologie, botanică, zoologie: poți ajunge la disperare, văzând că trebuie să te cufunzi imediat în răceala intelectualistă și că tot ceea ce este de natură artistică ‒ fiindcă în devenirea naturii nu există nimic intelectualist ‒ este exclus în mod absolut conștient și metodic. Dacă noi, ca dascăli, luăm în mână o carte de botanică din zilele noastre, alcătuită în mod absolut exact, după regulile științei, noi, ca dascăli, avem sarcina de a exclude mai întâi din sufletul nostru tot ceea ce găsim în acea carte. Trebuie să ne însușim conținutul ei, bineînțeles, căci altfel nu putem ajunge pe nici o cale la cunoașterea a ceea ce are loc în lumea plantelor. Trebuie să aducem sacrificiul de a afla aceste lucruri din cărțile actuale. Dar trebuie să le excludem apoi, de îndată ce, în calitate de dascăli sau educatori, ne apropiem de copilul aflat între perioada schimbării dinților și pubertate. Totul trebuie să se transforme, prin noi înșine, prin viața artistică pe care o dezvoltăm în noi, prin simțul nostru artistic, totul trebuie să devină imagine artistică. Ceea ce trăiește în gândurile mele referitor la natură trebuie să se transforme în ceea ce, pe aripile capacității umane de a dezvolta entuziasm artistic, devine imagine și, ca imagine, pășește în fața sufletului de copil. A da orelor de clasă, între perioada schimbării dinților și pubertate, o formă artistică - numai acesta poate fi esențialul, când e vorba de o metamorfozaare a concepțiilor noastre pedagogice fundamentale, din epoca prezentă spre viitorul cel mai apropiat. După cum pentru prima perioadă din viața copilului avem nevoie de un element preoțesc, pentru cea de a doua epocă din viața omului, pentru epoca dintre schimbarea dinților și pubertate, avem nevoie de un element artistic. Fiindcă, oare ce facem noi, propriu-zis, când desfășurăm o activitate plăsmuitoare asupra omului, în această perioadă din viață? Acum, individualitatea care vine din viețile pământești trecute și din lumea spirituală vrea să-și plăsmuiască treptat un al doilea om, și vrea să îl pătrundă, iar noi asistăm ca nași la acest proces prin care individualitatea pătrunde acest al doilea om, noi integrăm ceea ce facem în preajma copilului, predând, educând, forțelor care urmează să se întrețeasă în spiritual-sufletesc pentru a-l plăsmui pe cel de-al doilea om, adică tocmai pe omul respectiv, în unicitatea lui. Și iarăși, conștiența acestei situări în ordinea cosmică trebuie să fie aceea care pătrunde ca un impuls interior dătător de viață ceea ce trebuie să fie metodica predării și condițiile de viață ale educării. Aici nu putem reflecta deloc la ceea ce trebuie să facem; putem doar lăsa ca ceea ce trebuie să facem să ia naștere de la sine, sub impresia vie pe care copilul o face asupra celui care îi predă și îl educă.
Fiindcă în această perioadă din viața copilului putem cădea în două extreme cu munca de predare și educare. Prima extremă ar consta în faptul că, din cauza predispozițiilor noastre intelectualiste, îl abordăm pe copil într-un mod prea intelectualist, îi cerem, de exemplu, să își însușească niște noțiuni prea precis conturate, definiții, cum se spune. E atât de comod să educi și să predai folosind definiții. Copiii cei mai dotați învață să spună pe de rost definițiile și atunci ne putem asigura comoditatea de a vedea că în orele următoare copiii știu ceea ce le-am vârât în cap în orele anterioare. Iar pe cei care, după un timp, încă nu le știu, îi lăsăm repetenți. E o metodă foarte comodă. Dar ea poate fi comparată cu metoda pe care ar dezvolta-o un cizmar care ar trebui să facă ghete pentru un copil de trei ani și cere să le mai poarte și cel de zece ani; ele, ghetele, sunt precis conturate, dar nu i se mai potrivesc copilului. Așa e și cu ceea ce își însușește copilul. Ceea ce un copil își însușește la șapte, opt ani nu se mai potrivește cu sufletul lui la doisprezece ani, nu-i mai e de nici un folos, la fel ca și ghetele rămase prea mici. Numai că în cazul vieții sufletești așa ceva nu e observat. Dascălul care mai cere de la copilul de doisprezece ani definițiile date mai demult, seamănă cu cizmarul care mai vrea să-i pună copilului de zece ani ghetele celui de trei ani. Nu vor mai intra în ghete decât vârfurile degetelor, călcâiele nu mai au loc. O mare parte a ființei spiritual-sufletești rămâne în afara activității de predare și educare. Ceea ce se cere aici este ca, printr-un element artistic maleabil, care poate crește, să-i dăm copilului sub formă de imagini niște sentimente și reprezentări și niște sentimente-reprezentări care pot să treacă prin multe metamorfoze, care, pur și simplu, prin faptul că sufletul crește, pot să crească o dată cu el. Dar pentru aceasta e necesară o atitudine plină de viață a dascălului, a educatorului, față de copil, nu una moartă, pe care ne-o formăm din noțiunile pedagogice moarte. Și, de aceea, întreaga muncă la clasă, pentru copiii aflați aproximativ între șapte, opt ani și paisprezece, cincisprezece ani, trebuie să fie pătrunsă în acest fel de elementul imagine.
Ceea ce am spus acum contrazice în multe privințe caracterului exterior al culturii și civilizației noastre actuale. Sigur, noi suntem situați în sânul acestei culturi și civilizații. Citim cărți; în ele sunt comunicate niște conținuturi esențiale, prin acele semne mici pe care le numim a, b, c ș.a.m.d. Și nu ne gândim deloc la felul cum am fost maltratați noi înșine, până când am învățat aceste semne, fiindcă ele nu au absolut nici o legătură cu viața noastră interioară. De ce să arate un A sau un E așa cum arată ele astăzi? Nu există nici o necesitate interioară. Nu putem avea nici o trăire, când ceea ce exprimăm, ca mirare, drept ah! ‒ e scris în acest fel, ba chiar mai adăugăm și un h. Așa ceva nici n-a existat, de fapt, în sânul unei omeniri mai vechi. Pe atunci, procesele exterioare erau redate sub formă de imagini, prin scrierea exterioară imaginativă. Când omul se uita pe hârtie, pe tablă, unde era redat așa ceva, el avea un ecou al procesului sau lucrului exterior. Noi trebuie să-l cruțăm, înainte de orice, pe copilul de șase, șapte ani, de învățarea formelor scrierii așa cum este ea astăzi; noi trebuie să aducem în apropierea copilului ceea ce poate veni din copilul însuși, din mișcările brațelor sale, ale degetelor sale. Copilul privește cu ochii săi un obiect strălucitor. Când privește obiectul strălucitor, el va avea o impresie și noi îl facem să fixeze strălucirea printr-un fel de desen strălucitor. Atunci, copilul știe despre ce e vorba. Dacă își trece mâna, de sus în jos, peste o baghetă de metal și dacă eu îi cer apoi să deseneze o linie care merge de sus în jos, copilul știe, iarăși, despre ce e vorba. Îi arăt un pește. Îi cer să urmărească direcția principală a peștelui. Apoi îl pun să observe înnotătoarea din față și pe cea din spate; acestea taie de-a curmezișul forma observată anterior. Eu îl pun pe copil să deseneze direcția principală și apoi această linie care o intersectează și spun: Ceea ce ai tu aici, pe hârtie, vine de la pește. Doar tu l-ai atins. ‒ Iar acum îl conduc spre trăirea interioară a cuvântului Fisch (pește). În el există F. Și pe acesta îl pun să-l facă în felul următor: o linie și ceva care o intersectează de-a curmezișul. Îmi scot sunetul cu care începe cuvântul Fisch din ceea ce simte copilul. În acest fel pot face ca întregul alfabet să ia naștere nu prin imitarea abstractă a semnelor, așa cum sunt ele astăzi, ci prin perceperea lucrurilor înseși, care iau naștere prin pictat-desenatul, prin desenat-pictatul copiilor. În felul acesta pot scoate scrierea din pictat-desenatul, din desenat-pictatul copiilor. Atunci mă situez în sânul imaginativității vii.
Nu e nevoie decât să atrag atenția asupra fazei de început a unei asemenea activități cu caracter artistic, că deja veți simți cum ea abordează întreaga ființă a copilului, nu numai, în mod unilateral, capacitatea sa de a înțelege, care la una dintre extreme e solicitată prea mult. Dacă trecem astfel de la intelectualism la imaginativitate, elementul intelectual se retrage cu totul, pentru vârsta copilăriei. Dacă exagerăm cu intelectualismul, dacă nu suntem în stare să trecem la predarea imaginativă, atunci sistemul respirator al copilului ajunge, într-un mod subtil, intim, la dezordine. Aș zice că se densifică sub forma unui proces de expirație care devine neputincios. Nu trebuie să vă reprezentați aceasta imediat sub o formă grosieră, lucrurile se petrec într-un mod subtil, diferențiat. Procesul expirației se densifică și copilul are o stare permanentă de coșmar subconștient, dacă între șapte-paisprezece ani intelectualismul e adus prea mult în apropierea lui. Ia naștere o stare interioară, intimă, de coșmar, aș zice, care rămâne în organizare și duce mai târziu la stări astmatice sau la tot felul de boli care au legătură cu un proces respirator insuficient de sprinten.
Iar dacă ducem prea departe cealaltă extremă, dacă ne situăm în școală ca un mic Cezar, crezând, firește, că suntem un mare Cezar, se va constata că copilul se împunge mereu ca într-o frigare în impulsurile de voință ale dascălului. Exact la fel cum expirația se densifică sub influența extremei intelectualiste, rarefiem foițele care ar trebui să asigure metabolismul, dacă poruncim mereu în mod unilateral, dacă dascălul își manifestă în mod exagerat, unilateral, impulsurile de voință. Atunci, în copil se dezvoltă debilitățile orga-nelor digestive care pot să apară mai târziu în viață. Amândouă sunt niște atitudini imposibile în munca educativă: intelectualismul, pe de-o parte, și atitudinea exagerat de voluntară a dascălului, pe de altă parte. În menținerea echilibrului, în ținerea cumpenei drepte între acestea două, în ceea ce se petrece în suflet atunci când voința trece blând în activitatea proprie a copilului, și ceea ce atenuează intelectul, în așa fel încât acesta să nu apese procesul respirator, în munca de formare a sufletului care înclină spre imagine și se manifestă sub forma unei asemenea posibilități de a menține echilibrul pe care am caracterizat-o, în acestea constă sănătatea dezvoltării copilului între schimbarea dinților și pubertate.
Așa putem citi din dezvoltarea omului, pe baza unei cunoașteri adevărate a ființei umane, ceea ce avem de făcut cu copilul în munca de educare și predare, de la o săptămână la alta, de la o lună la alta, de la un an la altul. Planul didactic trebuie să fie o copie a ceea ce poate fi citit din dezvoltarea omului. Despre felul cum se face aceasta, îmi voi permite să vă vorbesc pe larg, în toate detaliile, în conferințele ce urmează.
