E necesar, dacă vrem să desfășurăm o muncă de educare și predare prosperă, să ne deprindem, ca oameni care educă și predau la clasă, cu modul just de a privi, care ne face să vedem cu adevărat transpărând mișcările, modelarea treptată a organismului unui copil. Ca să înțelegeți despre ce e vorba aici, aș vrea să pornesc de la o comparație.
Luați cititul, așa cum îl practicăm noi, ca adulți, cititul obișnuit. Ceea ce ni se comunică prin citit, când citim o carte, în mod absolut obișnuit, nu este, cu siguranță, ceva ce noi am exprima spunând: Un B are forma aceasta, un C are forma aceasta. Fiindcă, la urma urmelor, dacă cineva citește romanul „Wilhelm Meister” de Goethe, el nu va descrie, ca rezultat al lecturii sale, literele; ceea ce își însușește el nu e prezent câtuși de puțin pe hârtie, nu e conținut deloc între aceste coperți. Totuși, un om care vrea să primească în sine conținutul lui „Wilhelm Meister” [Nota 4] trebuie să fi învățat să citească literele și modul de legare a lor. El trebuie, așadar, să cunoască formele literelor. În mod asemănător, raportul față de copil al celui ce predă, al celui ce educă, trebuie să devină un citit în entitatea umană. De aceea, pentru cel care desfășoară o muncă instructiv-educativă nu va reieși mai mult, din cunoașterea a ceea ce poate să-i spună fiziologia referitor la aspectele materiale ale organelor, precum și la funcțiile lor etc., decât reiese din învățarea literelor înseși. Ca dascăl și educator, nu trebuie să înveți doar că plămânul arată așa, că el are în lumea fizică funcția cutare și cutare, că inima etc. arată așa și așa; în acest caz, am înțelege din entitatea umană tot atâta cât înțelege cineva din sensul unei cărți dacă nu poate face altceva decât să descrie literele, dar nu și să citească.
În cadrul evoluției moderne a culturii, oamenii s-au dezvățat, într-adevăr, treptat, să mai citească natura și mai ales natura umană. Științele moderne ale naturii nu sunt un citit, ci un silabisit. Și, atâta timp cât nu ne vom fi însușit cu toată claritatea acest gând, nu vom putea dezvolta o artă pedagogică reală, o didactică reală, pe baza unei cunoașteri adevărate a omului. Aceasta trebuie să fie o cunoaștere a omului care citește, nu una care silabisește. Rămânem, bineînțeles, nesatisfăcuți, când, în primă instanță, doar auzim acest lucru, deoarece trebuie să ridicăm obiecția: Da, dar cum s-a întâmplat, de vreme ce neamul omenesc, după câte se spune, se află într-un permanent progres, că în privința pătrunderii lumii s-a făcut, de fapt, un pas înapoi, tocmai în epoca celui mai mare avânt al științelor naturii, pe care, ca antroposof filosof, îl recunoaștem pe deplin?
Aici, trebuie să spunem următoarele. Până în secolele paisprezece, cincisprezece, oamenii, în general, n-au putut „silabisi” în natură. Ei priveau fenomenele naturii și aveau o impresie instinctiv-intuitivă, mai ales cu privire la om. Ei nu coborau până la descrierea organelor luate separat, ci aveau o anumită conformație spiritual-senzorială, ei aveau în mod instinctiv o impresie despre omenescul luat în ansamblu. O asemenea impresie poate să aibă numai cineva care nu devine cu totul liber în interiorul lui. Fiindcă aceasta este o impresie involuntară, nu o impresie pe care el o domină din interior. De aceea a fost necesar ca în dezvoltarea istorică a omenirii să vină o epocă, și ea a început în secolele paisprezece, cincisprezece, și trebuie să se încheie acum, în care în istoria lumii a fost dată uitării întreaga cunoaștere instinctivă a omului din vechime, o epocă în care oamenii s-au ocupat cu silabisitul în natura umană, așa că în ultima treime a secolului al nouăsprezecelea și, ca ecou, în actualul secol douăzeci, omenirea a avut în fața ei în cultura generală o concepție despre lume vidată de spirit, așa cum cineva ar avea în fața sa un vid spiritual dacă n-ar ști să citească, ci doar ar privi formele literelor. În această perioadă, natura umană, în general, s-a învârtoșat, pentru că viața și ființarea involuntară a spiritului în natura umană nu a mai fost prezentă tocmai în cei cultivați.
Așa trebuie să știm privi în istoria lumii, căci altfel nu am putea să ne apreciem în mod just locul, ca oameni, în evoluția timpului. Ceea ce spunem prin aceasta este, în orice caz, apăsător, în multe privințe, tocmai pentru omul modern. Fiindcă el are, după cum am mai dat de înțeles, o anumită trufie a culturii sale, mai ales când crede că a învățat ceva și consideră că silabisitul lui în natură e cu mult superior lucrurilor care au existat în epocile mai vechi din evoluția omenirii pământești. Anatomistul actual crede, cu siguranță, că știe mai mult despre inimă și ficat decât știau anatomiștii vremurilor mai vechi. Anatomiștii vremurilor mai vechi aveau o imagine a inimii și a ficatului care purta în ea, când o priveai, ceva spiritual. Trebuie să ne putem transpune în felul cum privește inima anatomistul actual: aceasta este pentru el un fel de mașină mai bună, o pompă mai bună, care face ca sângele să circule prin corp. Dacă i se spune că el vede aici ceva mort, va nega acest lucru. El îl neagă pe bună dreptate, din punctul lui de vedere, firește, fiindcă el nu poate să-și dea seama deloc care este aici esențialul, pe când anatomistul din vremurile mai vechi vedea în inimă un fel de ființă spirituală, care desfășoară o activitate spiritual-sufletească. Iar conținutul percepției senzoriale era impregnat de ceva spiritual, pe care el îl vedea în același timp. Această percepere a spiritualului nu putea să aibă loc în condițiile unei conștiențe clare, deplin lucide, ci era ceva care venea în mod involuntar. Dacă omenirea ar fi fost obligată să continue a vedea, în acest fel, în percepția senzorială, și ceva spiritual, atunci ar fi fost imposibil ca omenirea să ia în stăpânire, în evoluția ei, libertatea morală deplină, care trebuia să vină și ea odată în cadrul acestei evoluții istorice.
Dacă urmăriți întreaga devenire a istoriei din secolele paisprezece, cincisprezece și până astăzi, tocmai în regiunile civilizate, tot ceea ce a fermentat în etapele ulterioare ale evoluției, pe suprafețele cele mai întinse ale lumii, de la frații boemieni-moravi [Nota 5] din Europa Centrală, al căror țel avea un impuls pedagogic foarte clar, până la Wiclif, Hus [Nota 6] și până la ceea ce numim Reformă, veți găsi pretutindeni năzuința spre libertate, care își găsește apoi expresia în mișcările revoluționare din secolul al optsprezecelea. Și omenirea luptă încă și astăzi pentru a putea să-și cucerească trăirea interioară a libertății. Acest lucru nu ar fi putut să se întâmple dacă s-ar fi păstrat vechiul mod de a percepe. Omenirea trebuia să se elibereze pentru un timp, ca să spunem așa, de spiritul care acționează în om în mod involuntar, pentru ca omul să poată prelua în el în mod liber activitatea spirituală. Cel care privește astfel într-un mod lipsit de prejudecăți felul cum acționează cultura spirituală, va fi nevoit să-și spună: De fapt, pedagogul trebuie să dezvolte mai întâi în el o conștiență clară a ceea ce are loc în devenirea omului pe Pământ. El trebuie să dezvolte mai întâi din acea împreună-trăire instinctivă a celui ce predă și a celui ce urmează să fie educat, care exista în vremurile vechi, o împreună-trăire conștientă. Dar ea nu poate fi dezvoltată dacă ne luăm cultura dintr-o simplă silabisire, care s-a încetățenit în întreaga știință, în întreaga cunoaștere umană. Ci ea poate fi cucerită numai dacă învățăm să ne ridicăm în mod conștient de la silabisire la citit. Cu alte cuvinte: După cum în relația pe care o avem față de o carte suntem vârâți cu totul în ceea ce spun literele, dar scoatem de acolo cu totul altceva decât spun literele ‒ literele sunt nevinovate, dintr-un anumit punct de vedere, de conținutul romanului „Wilhelm Meister” ‒, tot astfel noi trebuie să știm lua din natura umană ceea ce nu pot să spună științele actuale ale naturii, ci ceea ce ia naștere dacă privim datele furnizate de științele naturii ca pe niște litere și învățăm apoi să citim în entitatea umană.
De aceea este atât de neîndreptățit să se spună că modul de cunoaștere antroposofic disprețuiește științele naturii. Nu este deloc așa; el le respectă foarte mult, dar așa cum respectă o carte cel ce vrea să o citească, nu ca acela care vrea numai să fotografieze formele literelor. Trebuie să spunem lucruri ciudate în această privință, dacă vrem să caracterizăm cultura epocii în mod just. Eu îi dau cuiva un volum din romanul „Wilhelm Meister”. Dar există o deosebire între acela care îmi spune: Îmi voi lua imediat aparatul fotografic, pentru a fotografia fiecare pagină a volumului „Wilhelm Meister” ‒ și nu îl interesează deloc ce conținut are cartea, și un altul, care o deschide imediat, fiindcă e curios ce stă scris în ea. În situația celui dintâi se află cel ce vrea să se oprească la simplele științe actuale ale naturii, în ceea ce privește cunoașterea ființei umane. De fapt, el nici nu vrea altceva decât să fotografieze formele exterioare, fiindcă în noțiunile sale despre formele exterioare el nu are decât această fotografiere. Astăzi trebuie să ajungi să faci niște afirmații radicale, dacă vrei să caracterizezi acel raport al omului față de om și față de lume care există astăzi, fiindcă acest raport e înțeles în mod cu totul greșit. Se crede că astăzi avem ceva superior față de ceea ce aveau oamenii înainte de secolele paisprezece, cincisprezece, dar nu e așa. Totuși, trebuie să ajungem iarăși să învățăm să aplicăm într-un mod conștient, voit, gândit, ceea ce avem, așa cum în trecut se ajungea în mod inconștient, prin intuiții instinctive, la niște concepții despre natura umană. În cadrul culturii epocii, această orientare ar trebui să străbată ca o suflare vrăjită, aș zice, întreaga pregătire a dascălilor în seminar, ea ar trebui să conducă la o formare a modului de a gândi și simți al cadrelor didactice, ea constituie ceea ce, de fapt, abia dascălul ar aduce în centrul acelui orizont al concepției despre lume pe care el ar trebui să-l îmbrățișeze cu privirea. De aceea, astăzi nu e atât de necesar să ne așezăm și să facem cercetări experimentale asupra memoriei și voinței, cercetări asupra intelectului, ci important este ca pregătirea didactică, metodică, pedagogică din seminarii să fie orientată în așa fel încât în sufletele dascălilor să prindă rădăcini un mod de a gândi și simți care merge în direcția caracterizată adineaori. Tocmai în pregătirea profesională a dascălilor ar trebui să se meargă spre punctul central al ființei umane.
Și, dacă așa stau lucrurile, atunci ceea ce dascălul poate afla, poate trăi prin proprie experiență, prin propria sa formație, nu va fi o aplicare moartă a unor reguli educative, nici o cugetare abstractă la întrebarea: Cum se aplică regula cutare sau cutare? ‒ atunci când are în fața sa un copil. ‒ Așa ceva, de fapt, nu are voie să se întâmple, ci în întreaga ființă umană a dascălului trebuie să ia naștere o impresie puternică a copilului, tot ca întreg, iar ceea ce vede el în copil trebuie să trezească bucurie și viață. Iar acea ființă care este activă în dascăl trezind bucurie și viață trebuie să poată crește și să răspundă în mod nemijlocit la întrebarea: Ce faci tu cu copilul?
De la cititul în natura umană generală trebuie să trecem la cititul în entitatea umană individuală. Pretutindeni, pedagogia trebuie să fie transpusă ‒ dați-mi voie să folosesc această expresie de nuanță materialistă ‒ în realizarea practică a ceea ce este necesar. Și în cazul cititului se întâmplă la fel, ceea ce am învățat despre legătura dintre litere trece în realizarea practică a acestui lucru. În relația dintre dascăl și elev trebuie să ia naștere cu adevărat un raport asemănător cu cititul. Atunci, el nu va subaprecia și nici nu va supraaprecia dezvoltarea materială a corporalității, își va stabili raportul just față de aceasta. Abia atunci el va învăța să aplice lucrurile pe care fiziologia și psihologia experimentală sunt în măsură să i le furnizeze în legătură cu dezvoltarea copilului. Atunci, înainte de toate, el se va putea ridica de la înțelegerea bazată pe amănunte la perceperea globală a entității umane în devenire.
Când copilul ajuns la vârsta școlară vine la școală, el este, de fapt, pentru o contemplare interioară, o cu totul altă entitate decât era înainte, până în perioada schimbării dinților. Să privim din punct de vedere interior natura umană, așa cum era ea înainte de schimbarea dinților. Sub forma dinților iese la lumină ceva care se plăsmuiește în întreg organismul uman, în felul descris ieri. Este o intrare în formă, entitatea sufletească umană lucrează la plăsmuirea celei de-a doua corporalități a omului, la fel cum sculptorul lucrează la modelarea materialului. Este, într-adevăr, o activitate de modelare plastică interioară inconștientă. Acest proces nu poate fi influențat din afară pe altă cale decât lăsându-l pe copil să imite ceea ce facem noi înșine. Ceea ce fac eu în fața lui, ceea ce acționează drept mișcare a propriei mele mâini și e privit de copil, trece în elementul lui plăsmuitor sufletesc și mișcarea mâinii mele devine impulsul activității plastice inconștiente care determină intrarea în formă. Această intrare în formă este dependentă în întregime de elementul mișcare existent în copil. Ceea ce face copilul ca mișcări, felul cum, la el, aceste manifestări ale voinței trec de la faza haotică, dezorientată, la aceea ordonată interior, felul cum copilul desfășoară înspre exterior o activitate de modelare plastică a propriei sale ființe ‒ această muncă de modelare plastică are loc într-un grad foarte înalt înspre interior. Când copilul vine la noi în școala primară, nouă trebuie să ne fie clar faptul că prin progresul făcut de el în dezvoltarea fizic-sufletesc-spirituală procesul care mai întâi este trăit numai sub formă de mișcări trece într-o cu totul altă regiune. Până în perioada schimbării dinților, copilul este dependent, în procesul de formare a sângelui, de organizarea capului. Priviți un om în perioada dezvoltării sale embrionare, cum formațiunea capului este acum mult mai mare decât tot restul, cum până și celălalt proces organic plăsmuitor, care ține de ceea ce provine din exterior, de la ceea ce se petrece în trupul mamei, precum și tot ceea ce provine de la copilul însuși, toate acestea pornesc de la formațiunea capului copilului. Această situație se păstrează, chiar dacă sub o formă mai estompată, în prima perioadă din viața omului, până la schimbarea dinților. La tot ceea ce se petrece acum în organismul uman participă în mod esențial formațiunea capului. Forțele care pornesc de la cap, de la sistemul neurosenzorial, acționează asupra sistemului motor, asupra activității de modelare plastică. După ce copilul a trecut de perioada schimbării dinților, formațiunea capului se retrage. Ceea ce acționează în membre e dependent într-o măsură mai mică de formațiunea capului și depinde într-o măsură mai largă de substanțele și forțele care intră în organismul uman prin alimentele consumate pe cale exterioară.
Priviți aceasta în mod absolut exact! Să presupunem că un copil mănâncă ceva, de exemplu varză, în perioada anterioară schimbării dinților. De mâncat, o putem mânca, desigur, numai să n-o vorbim (germ. Kohl = varză; Kohl reden = a vorbi prostii ‒ n. t.). Varza are în ea, prin faptul că e varză, anumite forțe. Forțele pe care le are varza și care joacă un rol important prin felul cum varza crește, ca plantă, pe ogoare, aceste forțe sunt extrase din varză imediat după ce a fost mâncată de copil, și prelucrarea verzei e efectuată de acele forțe ce radiază dinspre capul copilului. Imediat în forțele verzei se cufundă ceea ce radiază dinspre formațiunea capului copilului însuși. Când copilul trece de perioada schimbării dinților, varza își păstrează mult mai mult timp forțele proprii, în drumul parcurs de ea prin organismul uman, pentru că natura umană se interiorizează mai mult, și varza nu e transformată deja în sistemul digestiv, ci abia la trecerea din sistemul digestiv în sistemul circulației sanguine. Ea e transformată mai târziu. Prin aceasta, în organism se trezește o cu totul altă viață internă. Dacă în primii ani, până la schimbarea dinților, totul depinde de formațiunea capului și de forțele ei, pentru cea de-a doua perioadă din viață, pentru perioada dintre schimbarea dinților și pubertate, devine deosebit de important felul cum procesul respirator, cu ritmul lui, iese în întâmpinarea circulației sanguine, și această transformare a forțelor care are loc la granița dintre procesul respirator și sistemul circulației sanguine dobândește o importanță deosebită. Astfel, pentru vârsta școlii primare, esențialul este să existe mereu o anumită armonie și aceasta trebuie stimulată prin educație, o armonie între ritmul care se formează în sistemul respirator și ritmul cu care el intră în atingere în interiorul organismului, ritmul care zace în sistemul circulator și care ia naștere din alimentele consumate în mod exterior. Compensarea, armonizarea dintre sistemul circulator și sistemul respirator, aceste e procesul care are loc între schimbarea dinților și pubertate.
Noi știm că, dacă luăm pulsul unui om, percepem, în medie, la adulți, de patru ori mai multe bătăi de puls decât respirații. Dar acest raport, care apare drept cel normal, dintre ritmul respirator și cel sanguin, trebuie cucerit mai întâi la acea vârstă care se întinde între schimbarea dinților și pubertate. Și educația trebuie organizată în întreaga ei atitudine în așa fel încât între ritmul respirator și cel circulator să se poată forma un raport adecvat, ca mărime, structurii organismului uman. Întotdeauna, la om, acest raport dintre bătăile pulsului și numărul respirațiilor este puțin, foarte puțin diferit. La fiecare om în parte acest raport depinde de înălțimea lui, de faptul că e slab sau gras, el e influențat de toate forțele sale de creștere, de forțele plastice care în primii ani ai copilăriei mai provin încă de la situația ereditară. Totul este ca între ritmul respirator și ritmul circulator să existe raportul adecvat înălțimii, greutății corporale a omului respectiv. Dacă privesc un copil care are tendința de a crește foarte înalt, de a deveni zvelt, eu știu: Aici trebuie că există un ritm respirator care, dintr-un anumit punct de vedere, acționează mai slab asupra circulației sângelui, decât dacă aș avea în fața mea un copil grăsuț. În cazul copilului grăsuț, eu trebuie să influențez ritmul respirator, prin întreaga muncă educativă, prin tot ceea ce provoc în el din punct de vedere spiritual-sufletesc, în așa fel încât el să dobândească o presiune mai puternică, o viteză mai mare, pentru ca grăsuțul să aibă raportul potrivit pentru el. Toate acestea trebuie, bineînțeles, să acționeze în dascăl în mod atât de firesc și totuși inconștient, ca și privitul formei literelor atunci când citim. Trebuie să fim în stare să avem un sentiment care ne spune ce trebuie făcut în cazul copilului grăsuț și ce trebuie făcut în cazul celui slab, și toate lucrurile de acest fel. Faptul că un copil are capul mare în raport cu restul corpului, sau că are un cap mic, este infinit de important. Dar toate acestea rezultă de la sine, dacă stăm în clasă având o bucurie interioară că putem educa niște copii și fiind o individualitate de educator justă și dacă știm citi în individualitățile încredințate nouă.
Acum, esențialul este să captăm, aș zice, să luăm în stăpânire procesul permanent de modelare plastică, proces care este ca o derulare mai departe a ceea ce se petrece până în perioada schimbării dinților și să-i ieșim în întâmpinare, să-i oferim ceva care pornește din ritmul respirator. Iar acest ceva înseamnă tot ceea ce poate veni, în munca educativă, din direcția artei muzicale, a artei recitării. Felul cum îl învățăm noi pe copil să recite, cum îl conducem spre muzică, atât spre ascultarea muzicii, cât și spre cântul vocal, spre activitatea muzicală proprie, toate acestea devin pentru educație un proces de modelare a ritmului respirator, astfel încât el să se poată adapta din ce în ce mai mult, de jos în sus, ritmului pulsului, care îi vine în întâmpinare. Și este ceva foarte frumos, dacă cel ce predă, cel ce educă, reușește să facă în așa fel încât în tot ceea ce iese astfel la iveală când copilul învață să recite, când învață să cânte, datorită faptului că învață să recite, că învață să cânte, trăsăturile feței se schimbă, chiar dacă într-un mod intim, subtil, imperceptibil pentru observația grosieră. Dacă noi, ca dascăli, ca educatori, învățăm să-i privim pe copiii aflați între schimbarea dinților și pubertate, dacă învățăm să observăm ceea ce se dezvoltă în privire, în fizionomie, în felul de a mișca degetele, de a așeza picioarele pe sol, prin faptul că un copil învață să recite și să cânte, dacă suntem în stare să observăm toate acestea cu aceeași venerație interioară cu care am observat la copilul foarte mic cum, din centrul ființei sale, trăsăturile difuze ale feței devin niște trăsături frumos modelate ș.a.m.d., dacă știm să observăm felul cum ceea ce noi facem în preajma copilului trece în fizionomia și gesticulația corporală, atunci noi, ca oameni care predau, ca oameni care educă, ajungem să primim un răspuns afectiv ‒ care se ivește, parcă, neîncetat, din ceva nedefinit ‒ la o întrebare afectivă. Întrebarea afectivă, pe care nici nu e necesar s-o aducem până la nivelul conștienței intelectuale, este aceasta: Ce se întâmplă cu ceea ce eu provoc în ființa copilului, prin faptul că îl învăț să recite, să cânte? ‒ Atunci, copilul răspunde: Eu primesc sau resping! ‒ și vedem din gesturile corpului, din fizionomie, din mimica feței: Oare ceea ce faci tu, pătrunde în ființa copilului, lucrează, sau ceea ce faci se volatilizează în aer, trece, pur și simplu, prin copil și iese afară și e ca și cum copilul nu ar lua nimic din toate acestea? ‒ Mult mai important decât respectarea tuturor regulilor pedagogice: „Asta trebuie să fie făcut așa sau așa!” este să ne însușim acest sentiment, să simțim reacția interioară a copilului, să putem observa, când dezvoltăm activitate proprie, că ea ne vine în întâmpinare sub forma reacției copilului. Așadar, în esență, în raportul dintre cel ce predă și educă și copil trebuie să se dezvolte un element intuitiv. Atunci, dacă știm să apreciem întreaga valoare a acestui lucru, vom vedea ce important este în educare și predare, la școala primară, să intervenim în mod just tocmai cu elementul muzical-poetic și să înțelegem ce este, în ființa omului, elementul muzical.
Vedeți dvs., noi îl descriem pe om, în antroposofie, ca având un corp fizic, care este partea material-grosieră a ființei sale, un corp mai subtil, corpul eteric, care încă mai este făcut din materie, dar o materie care nu are greutate, care are, mai degrabă, tendința de a se opune greutății și de a se volatiliza în spațiul cosmic. Omul posedă corpul său fizic greu, care cade la pământ, dacă el nu îl menține în poziție verticală; dar posedă și un corp mai subtil, eteric, care vrea mereu, împotrivindu-se forței gravitaționale, să se volatilizeze în întinderile spațiului. Și la fel cum corpul fizic, dacă nu e sprijinit, cade jos, la fel cum corpul fizic trebuie sprijinit de sol sau de altceva solid, tot așa corpul eteric trebuie ținut de către forțele interne ale organismului uman ca să nu se volatilizeze. Noi vorbim, așadar, de corpul fizic, de corpul eteric, și mai vorbim apoi de corpul astral, care nu mai este de natură materială, ci este deja ceva spiritual, și vorbim de organizarea eului, care este, de-abia ea cu adevărat, de natură spirituală. Vorbim de aceste patru părți constitutive ale entității umane. Dacă îl observăm pe om în felul acesta și vrem să ne cucerim cunoaștere, cunoaștere umană în legătură cu el, ne spunem următoarele: Organismul fizic îl putem înțelege, despre el ne putem procura cunoștințe, dacă procedăm așa cum procedează anatomia și fiziologia din zilele noastre; pe omul eteric deja nu-l mai putem înțelege așa, și cu atât mai puțin pe omul astral.
Cum să-l înțelegem pe omul eteric? Ei bine, pentru a-l înțelege pe omul eteric e necesară o pregătire mult mai temeinică decât aceea care este căutată astăzi de cel care vrea să înțeleagă omul. Noi înțelegem omul dacă ne transpunem în activitatea de modelare plastică, dacă știm că o curbură se formează în felul acesta, ceva culțuros, în felul acesta, că ele se formează așa prin activitatea forțelor interioare. Prin ceea ce numim legi generale ale naturii, nu putem înțelege corpul eteric. Înțelegem corpul eteric prin ceea ce devine îndemânare a mâinii, a mâinii spiritualizate. De aceea, din nici o pregătire a dascălilor la seminar nu ar trebui să fie absentă o activitate artistică, izvorâtă din interiorul omului, o activitate de modelare plastică, sculptura. Dacă ea lipsește, munca de educare va avea mult mai mult de suferit decât dacă un dascăl nu știe care e capitala României sau a Turciei sau cum se numește un munte sau altul, fiindcă aceste lucruri pot fi găsite în lexicon. Nu e deloc necesar ca dascălul să știe multe dintre lucrurile care se cer astăzi la examene; nu se întâmplă nici o nenorocire dacă ne uităm în lexicon. Dar încă nu există nici un lexicon care să ne învețe acea mobilitate, acea îndemânare care știe și acea știință care e îndemânatică și pe care dascălul trebuie să le aibă în el, ca să înțeleagă corpul eteric, care nu se manifestă conform legilor naturii, ci îl străbate pe om desfășurând o activitate plastică.
Iar cu privire la corpul astral n-o scoatem la capăt deloc dacă știm că legea lui Gay-Lussac sună așa și așa, nici dacă știm toate legile care se învață la acustică sau la optică. Cu privire la corpul astral n-o scoatem la capăt prin aceste legi empirice abstracte. Ceea ce urzește și ființează în corpul astral nu poate fi perceput în felul acesta. Dar dacă am înțeles în interiorul nostru ce este o terță, ce este o cvintă, dacă suntem în măsură să trăim interior acest raport ‒ dar percepând în mod interior-muzical, nu așa cum face acustica ‒, dacă suntem în măsură să trăim în mod interior-muzical gama muzicală, atunci putem percepe ceea ce există în omul astral. Căci corpul astral al omului este muzică, nu istorie naturală, nu știință despre natură, nu fizică. Aceasta merge atât de departe, încât în activitatea formatoare putem urmări în organismulul uman cum muzica din corpul astral desfășoară în om o activitate de modelare plastică. Ea își începe activitatea aici, la mijlocul omoplaților, radiază mai întâi în primă. Înaintând apoi spre secundă, ea plăsmuiește partea superioară a brațului, înaintând spre terță, antebrațul. Când ajungem la terță, avem deosebirea dintre minor și major, căci la antebraț avem două oase, nu unul singur. Unul dintre oase, radius, o reprezintă pe una, celălalt, cubitus, pe cealaltă, adică minorul și majorul. Cine observă organizarea exterioară a omului, în măsura în care ea depinde de corpul astral, trebuie să facă fiziologie nu ca fizician, ci ca muzician. Și el trebuie să cunoască muzica interior-plăsmuitoare din organismul uman.
Urmăriți cum vreți, în mod anatomic, felul cum se întind nervii prin organismul uman, nu veți da niciodată de sensul repartizării lor. Dar dacă urmăriți traseele nervilor în mod muzical, înțelegând raporturile muzicale, dar totul audibil adânc în interior, nu pe baza unei acustici fizice, dacă urmăriți astfel sistemul nervos, dacă priviți printr-o percepție muzicală, printr-o percepție spiritual-muzicală, felul cum acești nervi se întind de la membre spre măduva spinării, cum aici ei sunt încordați și, de aici, merg mai departe spre creier, dacă priviți toate acestea într-un mod spiritual-muzical, atunci prin percepție muzicală veți vedea cel mai minunat instrument muzical al omului, format din corpul astral, și pe care cântă organizarea eului.
Și dacă, înălțându-ne de aici, aflăm cum se plăsmuiește vorbirea în om, dacă facem cunoștință cu structura interioară a vorbirii, pe care nimeni nu mai ajunge să o cunoască în epoca noastră, a civilizației avansate, care a suprimat tot ceea ce ține de percepția plastic-intuitivă, dacă ajungem să aflăm ce se petrece în om atunci când el rostește un A, un I, că în A zace uimirea în fața unui lucru, iar în I consolidarea în sine a entității umane, dacă ajungem să știm în felul acesta cum pătrunde, ca să spunem așa, vorbirea în organizarea omului, dacă învățăm să nu spunem doar în mod abstract, când o bilă se rostogolește: ea se rostogolește ‒, ci dacă învățăm să exprimăm rostogolirea în vorbire, să exprimăm ceea ce se revarsă astfel în mod interior tot atât de plastic cum este rostogolirea bilei în exterior ‒ rollen ‒, dacă ajungem să cunoaștem printr-o asemenea percepție interioară, dar printr-o percepție interioară ce ține de spiritualul vorbirii, ceea ce acționează de fapt în vorbire, atunci ajungem să cunoaștem, prin structura vorbirii, organizarea eului.
Astăzi, dacă vrem să aflăm care este organizarea omului, ne ducem la fiziolog, la anatomist, iar dacă vrem să aflăm ce trăiește în vorbire, ne ducem la filolog. Dar între ce spune unul și ce spune celălalt nu există nici o legătură. Dar tocmai acesta este esențialul, să ia naștere o legătură interioară spirituală, să știm că în actul vorbirii trăiește un geniu al limbii și că acest geniu al limbii poate fi studiat, și că, dacă îl studiem, ajungem să cunoaștem organizarea eului uman.
Noi includem, în Școala Waldorf, în programul de învățământ, și euritmia. Ce facem prin aceasta? Noi împărțim euritmia în euritmie muzicală și euritmie poetică. La orele de euritmie muzicală, noi facem să iasă la lumină în copil acele mișcări ce corespund structurii corpului astral; iar la orele de euritmie poetică, facem să iasă la suprafață acele structuri care corespund organizării eului. Lucrăm astfel în mod conștient la modelarea omului sufletesc, prin faptul că facem mișcările fizice și îi învățăm pe copii euritmie muzicală; și lucrăm în mod conștient la modelarea omului spiritual, prin faptul că facem mișcările fizice corespunzătoare, la orele de euritmie poetică. Dar o asemenea muncă nu poate izvorî decât dintr-o înțelegere cu adevărat totală a organizării umane. Cine crede că se poate apropia de om cu ajutorul fiziologiei exterioare sau al psihologiei experimentale, care nu este decât tot fiziologie exterioară, nu vede că nici în viață, dacă vrem să transpunem pe cineva într-o dispoziție anumită sufletească, nu ciocănim într-o placă de lemn, ci trebuie să facem muzică. Tot astfel, nici cunoașterea nu trebuie să se oprească la regulile logice abstracte, ci trebuie să se ridice până la sesizarea vieții umane, în așa fel încât ea să nu înțeleagă doar natura moartă sau viul după ce a ajuns ceva mort sau dacă ni-l reprezentăm ca și cum ar fi mort. Dacă de la aceste reguli abstracte ne înălțăm până la ceea ce se modelează plastic, așa cum fiecare lege a naturii se modelează în mod sculptural, atunci ajungem să-l cunoaștem pe om în ceea ce privește corpul său eteric. Iar dacă începem să auzim în mod interior-spiritual cum ritmul cosmic se rostește pe sine din cel mai minunat instrument muzical, care e făcut din om datorită corpului său astral, atunci ajungem să cunoaștem natura astrală a omului. Și ar trebui să existe o conștiență a acestui fapt: Prima perioadă a învățării: Învățăm să cunoaștem în mod logic-abstract corpul fizic al omului. Aplicăm apoi activitatea de modelare plastică la cunoașterea intuitivă: Ajungem să cunoaștem corpul eteric. Și a treia perioadă: Din fiziolog, devenim muzician și îl privim pe om așa cum privim un instrument muzical, o orgă sau o vioară, văzând în acestea muzica realizată; așa ajungem să cunoaștem corpul astral al omului. Și dacă învățăm să nu trăim uniți cu cuvintele doar într-un mod exterior, bazat pe memorie, dacă învățăm să recunoaștem geniul care este activ în cuvinte, atunci ajungem să cunoaștem organizarea eului uman.
Ei bine, azi l-am lumina pe un om dacă, în cazul unei reforma universitare, în ceea ce privește studiul medicinei, să zicem, am spune: Cunoașterea trebuie să se înalțe de la învățarea modelajului la învățarea practicii muzicii, și apoi la învățarea artei recitării. Oamenii ar spune: Dar cât timp ar dura o asemenea pregătire profesională! Și fără asta, ea durează destul de mult! Și voi spuneți să se mai meargă de la modelaj la muzică, și de la muzică la recitare! - Dar, în realitate, ea ar dura mai puțin. Fiindcă timpul îndelungat necesar în epoca actuală unei pregătiri profesionale depinde de un lucru cu totul special. Și anume, de faptul că se rămâne cu totul la stadiul abstract-logic și la observația empiric-senzorială. Ce-i drept, se începe cu corpul fizic, dar în acest fel el nu poate fi explicat ‒ și acum nu se mai ajunge la nici un capăt. Poți studia tot felul de lucruri și poți continua până la sfârșitul actualei vieți pământești: nu e nevoie să ajungi la un capăt, pe când totul se rotunjește interior dacă lucrurile sunt construite ele înseși în mod organic, în ceea ce privește organismul corporal-sufletesc-spiritual. Nu se pune problema, așadar, ca prin antroposofie să mai adăugăm noi capitole pe lângă ceea ce avem deja. O, putem fi deja mulțumiți cu ceea ce ne oferă știința exterioară. Noi nu o combatem, suntem doar plini de recunoștință față de ea, dar așa cum suntem plini de recunoștință față de constructorul de viori pentru că ne oferă vioara. Dar ceea ce e necesar, necesitate care izvorăște din sânul culturii și civilizației actuale, este să luăm în propriile noastre mâini această întreagă cultură actuală și să o pătrundem cu suflet, să o spiritualizăm, așa cum omul însuși e pătruns cu suflet și cu spirit. E necesar să nu mai lăsăm ca elementul artistic să existe așa, ca un ingredient de lux, pe lângă viața cea serioasă, ca un amuzament, la care apelăm, chiar dacă de obicei știm să luăm viața în mod spiritual, ci e necesar să luăm viața în așa fel încât elementul artistic să pătrundă pretutindeni lumea și omul, ca o legitate divin-spirituală.
Noi trebuie să învățăm să spunem: Tu stai față în față cu lumea. La început, tu o scoți la capăt cu ea apelând la noțiuni și idei logice. Dar ființialitatea lumii îi dă naturii umane și altceva, care izvorăște din activitatea cosmică plastică, o activitate care lucrează din sfere spre noi, la fel cum greutatea pământească lucrează de jos în sus, dinspre centrul Pământului. Și în toate acestea se integrează muzica sferelor, care acționează în ambianța din jurul Pământului. După cum activitatea plastică acționează de sus, iar cea fizică acționează de jos, prin forța greutății, tot astfel în mișcarea astrelor din ambianța Pământului lucrează muzica sferelor. Iar ceea ce îl face pe om să fie om, ceea ce a fost presimțit din vremurile vechi, când se mai formulau fraze de felul acesta: „La început a fost cuvântul, și cuvântul era la Dumnezeu și un Dumnezeu era cuvântul”, Cuvântul cosmic, vorbirea cosmică, ea este aceea care împânzește și entitatea umană și în entitatea umană devine organizare a eului. Dacă vrem să educăm, trebuie să ne cucerim din cunoașterea lumii cunoașterea omului și să învățăm să modelăm în acest fel, artistic, ceea ce ne-am cucerit drept cunoaștere a omului din cunoașterea lumii.
Vom continua astă seară.
