Azi dimineață am încercat să arăt în ce fel cunoașterea omului însuși trebuie să se transforme și ea, trecând de la simpla cunoaștere naturală la niște forme de cunoaștere mai înalte, aș zice, dacă e ca întreg omul, așadar, și întreg omul în devenire, copilul, să fie înțeles în așa fel încât această înțelegere să poată deveni o mânuire artistică a muncii de predare și educare. Mi-aș putea imagina că o să se ivească întrebarea: Da, dar este oare adevărat că asemenea lucruri, cum sunt înțelegerea corpului fizic prin simpla observație și reflecție intelectuală, înțelegerea corpului eteric al omului prin activitatea de modelaj, înțelegerea corpului astral prin înțelegerea muzicii, înțelegerea organizării eului prin pătrunderea ființei vorbirii, e adevărat că o asemenea pătrundere a ființei umane, dacă există în dascăl și educator, poate deveni, într-un anumit fel, practică? ‒ Desigur, dacă vrem să caracterizăm întreaga esență a educării și predării, așa cum s-a făcut în conferințele prezentate aici în legătură cu pedagogia Waldorf, atunci trebuie să spunem: Lucrul cel mai important care trebuie să existe la dascăl, la educator, este tocmai modul de a înțelege viața, concepția de viață, nu ceea ce se înțelege astăzi, de obicei, prin concepție de viață, fiindcă asta este ceva cu totul și cu totul teoretic, ci ceva care pătrunde ca o forță sufletească întreaga ființă activă a omului, așadar, și a omului care educă. Aș spune: Dacă dascălul sau educatorul vor să-și însușească niște principii educative pe baza a ceea ce ne poate da cel mai nou mod, oficial recunoscut, de a-l înțelege pe om, atunci el va trebui să-și ia din altă parte entuziasmul de care are neapărat nevoie, ca dascăl, ca educator. De aici permanentele atenționări asupra idealurilor muncii educative, care, totuși, rămân ineficiente, ele provin din tot felul de abstracțiuni, oricât de perfect îndreptățite ar părea ele. Dar o înțelegere reală, care pătrunde în esența lumii și a omului, va face prin propria ei existență ca în inima omului să se reverse entuziasmul și îl va situa pe educator și dascăl în meseria lui în așa fel încât va putea sorbi entuziasm el însuși din ceea ce simte în raportul său cu lumea și cu sine însuși, la fel ca artistul, dacă opera de artă trăiește în membrele sale. Atunci, el nu are nevoie să-și ia entuziasmul din altceva: și-l ia din lucrul însuși. Și acel entuziasm care la dascăl și educator izvorăște dintr-o concepție despre lume trăită interior și care poate fi trăită mereu în mod nou, acel entuziasm interior se va transfera asupra dispoziției sufletești a copiilor ce au fost încredințați dascălului. Astfel, unui om care privește în interiorul ființei umane în așa fel încât vede cum se armonizează în interiorul entității umane, tocmai la vârsta școlii primare, la vârsta dintre schimbarea dinților și pubertate, elementul muzical și cel plastic-modelator, nici nu ar putea alege niște căi nejuste pentru a-l familiariza pe copil, pe omul în devenire, cu scris-cititul. El va avea un sentiment viu al acestui fapt: Scrisul, mai ales dacă e practicat în felul descris aici, solicită întreaga ființă a omului, trece în modul de a mișca brațele și mâinile, spiritualizează brațele și mâinile și este un exercițiu pentru omul întreg.
Tocmai asemenea lucruri din ființa umană sunt simțite în mod viu, dacă pornim de la o concepție despre lume de felul celei pe care am descris-o azi dimineață. Și tot așa vom simți atunci că scris-cititul este o ocupație unilaterală a capului și că această ocupație îl face pe om unilateral și vom simți: Copilul e apt pentru o asemenea activitate unilaterală abia după ce a fost solicitat mai întâi în totalitatea sa, în întreaga sa ființă umană. De aceea, un dascăl care își va însuși o asemenea înțelegere a omului va avea grijă să dezvolte scrisul din pictat-desenat și din desenat-pictat, în felul descris, până când copilul a ajuns să poată așterne pe hârtie ceea ce simte interior drept cuvânt, drept propoziție.
Acum, copilul a ajuns într-un anumit punct al dezvoltării sale. El vorbește, și poate fixa în scris ceea ce vorbește. Abia pe urmă vine timpul când se trece la exercițiile de citire, când se începe învățarea cititului. Și acest citit va putea fi predat foarte ușor, dacă am dezvoltat mai întâi scrisul până la o treaptă cu adevărat desăvârșită, într-un anumit sens. Apoi, după ce copilul a transpus mai întâi prin exercițiu conținutul textului scris și citit în el însuși, în ființa sa umană, în sistemul motor, în sistemul mișcării, după ce a participat interior la crearea a ceea ce urmează să fie apoi citit, abia atunci el e matur pentru a fi condus spre unilateralizare; acum poate fi solicitat capul ‒ fără să apară un pericol pentru dezvoltarea omului respectiv ‒, ca să transpună în citit ceea ce a fixat el însuși, scriind.
Vedeți care este esențialul: să-l transpunem în activitate pe omul în devenire într-un mod cu adevărat obiectiv, săptămână de săptămână, lună de lună, în felul cerut de forțele organizării umane care se dezvoltă în el. Esențialul este, așadar, să citim din felul cum vrea să se dezvolte entitatea umană ce avem de făcut cu copilul la fiecare vârstă. Și atunci nu se poate, bineînțeles, să se lucreze cu acele orare care prevăd o anumită activitate timp de o oră sau trei sferturi de oră, sărind imediat la altă activitate, apoi la o a treia ș.a.m.d. De aceea, în Școala Waldorf a fost introdus acel mod de a preda care prevede ca, timp de câteva săptămâni, în primele două ore de dimineață, să fie predată mereu aceeași materie de studiu, astfel încât elevul să se transpună cu totul în acea materie, să nu fie smuls imediat din sânul ei, când abia a început să se cufunde în ea. În Școala Waldorf se practică, așadar, un anumit învățământ pe epoci.
Acum se pune problema de a găsi, pentru tot ceea ce trebuie să-l învățăm pe copil între schimbarea dinților și pubertate, metoda de a citi din cerințele naturii umane înseși ceea ce trebuie să-l învățăm. Aici e necesar, înainte de toate, dacă vrem să-l introducem pe copil treptat într-o relație cu el însuși și cu lumea, să avem noi înșine, ca dascăli și ca educatori, o asemenea relație cu lumea. În orice caz, în cadrul civilizației actuale, nu este posibil, oricât de erudiți vom fi devenit, să ne cucerim în cadrul acestei civilizații o relație interioară vie, plină de conținut, cu lumea și cu noi înșine. Iarăși, o afirmație radicală. Dar astăzi nu ne este îngăduit să dăm înapoi, speriați, în fața înțelegerii reale a ceea ce trebuie integrat cu încetul civilizației. E necesar, mai ales, ca dascălul și educatorul să nu urmărească el însuși, în felul cum se formează, doar o așa-numită politică cosmică a turnului de fildeș, ci să privească dincolo de simpla realitate pământească și să știe că el, ca om, e dependent nu numai de substanțele alimentare din mediul său cel mai apropiat, ci de întreg universul. Desigur, în această privință, astăzi chiar există o mare dificultate, dacă vrei să vorbești într-un mod lipsit de prejudecăți. Fiindcă, dacă astăzi oamenii caută să privească dincolo de dependența lor de realitatea pur pământească, în cultura epocii se găsesc prea puține lucruri care să ofere puncte de sprijin pentru așa ceva. Din acest motiv, sunt preluate în multe cazuri niște învățături vechi, provenite din vechi revelații instinctive, și adoptate în epoca prezentă, fără a fi înțelese. Și în felul acesta ia naștere superstiția. Și, de fapt, în cadrul civilizației recunoscute în epoca prezentă, noi nu avem, la omul de astăzi, decât o politică a turnului de fildeș, deoarece această civilizație nu oferă încă niște adevăruri care să se răspândească, pornind de pe Pământ, în spațiul cosmic. În acest caz, nu avem decât calcul sau, cel mult, analiză spectrală, care ne informează despre mersul și poziția stelelor, ne informează ‒ cel puțin, așa pretind ‒ despre substanța din care sunt făcute astrele ș.a.m.d. Dar în civilizația general recunoscută astăzi nu putem găsi deloc, în ceea ce privește realitatea extrapământesc-cosmică, o cunoaștere tot atât de intimă cum este aceea pe care noi ne-o cucerim prin faptul că intrăm în niște relații foarte apropiate cu ființele Pământului. Nu-i așa, în privința verzei și a spanacului și a vânatului, omul mai posedă cu totul alte cunoștințe decât cele pe care și le însușește el printr-o știință abstractă, intelectualistă, fiindcă el mănâncă aceste lucruri și în cazul mâncării nu joacă nici un rol simplul gând abstract. Doar nu mâncăm numai pentru a experimenta în noi înșine ce are de spus știința actuală despre iepure, ci noi trăim, din ființa iepurelui, prin gust, prin felul cum digerăm, lucruri mult mai concrete, mai intime, aș zice. Dar cunoașterea pe care o avem noi despre Cosmosul extrapământesc este de așa natură, încât ne lipsesc cu desăvârșire aceste raporturi mai intime. Fiindcă, dacă noi am ști despre iepure numai ceea ce știu despre universul extrapământesc astronomia și analiza spectrală, și am avea numai acele rezultate obținute prin calcul în legătură cu pozițiile reciproce ale oaselor la iepure, cu raportul cantitativ al substanțelor care se găsesc în iepure, dacă noi ne-am fi creat numai o asemenea relație cu iepurele, atunci nu ne-am putea lămuri deloc în privința relației umane pe care o avem cu iepurele. Nu s-ar crea nimic care să fie o relație umană trăită, cu iepurele. Numai că omul de astăzi nu știe că într-o veche înțelepciune instinctivă existau asemenea relații intime și cu universul extrapământesc. Dacă privim în mod just acea veche înțelepciune, în noi se naște iarăși impulsul de a căuta, pe treapta noastră mai avansată în ceea ce privește structura sufletească, o nouă înțelepciune în aceste domenii, care ne poate fi transmisă într-un mod la fel de uman ca și știința despre obiectele din natură, care există de jur împrejurul nostru, în lumea pământească.
Vreau să explic cele de mai sus prin câteva exemple, ca să arăt cât de important este ca dascălul să-și creeze o relație într-adevăr vie cu lumea, pentru a bea din ea entuziasmul de care are nevoie pentru a transpune în imaginile concrete pe care le creează pentru copil ceea ce în sufletul său trebuie să trăiască în alt altfel. Dar dacă este inițiat el însuși în relația sa cu lumea, atunci aceasta se transformă, când îl vede pe copil și activitatea acestuia, în acea lume de imagini care e necesară pentru a-l face pe copil să înainteze atâta cât pretinde evoluția omenirii. Vedeți dvs., noi avem în jurul nostru lumea plantelor. Ea conține, într-adevăr, pentru o privire adecvată, foarte multe enigme. Asemenea enigme l-au frapat pe Goethe. El a urmărit formele vegetale în curs de dezvoltare în diferitele lor metamorfoze [Nota 7] și a ajuns, privind felul cum se dezvoltă planta, la o formulă ciudată, care, aș zice, revarsă viață asupra cunoașterii plantelor. El a ajuns la formula pe care o exprimă prin cuvintele: Să privim mai întâi germenele pe care îl cufundăm în pământ, din care crește planta. Aici, din punct de vedere exterior, fizic, viața plantei e comprimată ca într-un punct. Pe urmă, vedem cum germenele se dezvoltă, cum viața se dilată tot mai mult și mai mult, iar în primele cotiledoane este, în sfârșit, dilatată cu totul. Apoi iar se contractă, rămâne la îngustimea tulpinii, merge până la începutul frunzei următoare, iar se dilată, pentru a se contracta iar, așteptând în tulpină, și pentru a se dilata din nou, la baza frunzei următoare ș.a.m.d., până la ultima contractare, când, în procesul de formare a noului germene, a seminței, întreaga viață a plantei se contractă din nou într-un singur punct fizic. Așa vorbea Goethe despre faptul că această creștere a plantei prezintă în devenirea ei alternanța dintre dilatare, contractare, dilatare, contrac-tare.
Ei bine, cu aceasta, Goethe a privit adânc în procesul interior de plăsmuire care izvorăște din viața proprie a plantei. Dar, pentru că pe atunci încă nu venise momentul, el n-a putut să raporteze această viață a plantelor, a cărei formulă o găsise, la întreaga lume. Fiindcă întreaga lume, cu forțele ei, participă întotdeauna la felul cum o ființă urzește și trăiește. Cu ajutorul științei spirituale actuale, al științei spirituale antroposofice, așa cum o puteți urmări în literatura antroposofică ‒ aș vrea să mă refer doar în treacăt la aceste lucruri -, se poate merge mult dincolo de această formulă. Și se va constata atunci că în dilatarea plantei trăiește ceea ce vine de la Soare. Fiindcă în Soare nu trăiește doar ceea ce e consemnat de astronomie și analiza spectrală, ci o dată cu razele solare se unduiesc și urzesc spre Pământ niște forțe spirituale, iar în această viață sufletească interioară a luminii solare trăiește ceea ce condiționează, de exemplu, în cadrul creșterii plantei, dilatarea. Aici, esențialul nu este că această dilatare se petrece numai când Soarele își trimite lumina asupra plantelor, căci forța de creștere a plantei se păstrează, în ceea ce are ea solar, și după ce lumina exterioară nu se mai revarsă asupra ei. Iar tot ceea ce se contractă, când întreaga creștere a plantei se concentrează din nou într-un punct, la trecerea de la baza unei frunze la alta, la procesul de formare a seminței, toate acestea se află sub influența forțelor lunare. Și, după cum în Cosmos vedem într-o alternanță ritmică lumina Soarelui și lumina Lunii, tot așa noi vedem oglindirea a ceea ce ni se revelează în alternanța ritmică dintre lumina Soarelui și lumina Lunii ce se revarsă din cer spre Pământ, o vedem în planta ce răsare, care aduce în întâmpinarea acțiunii Soarelui dilatarea pe care o vedem în frunze, și noi vedem forțele Lunii în contractarea plantei. Procesul dilatării și contractării este, în plantă, imaginea de oglindă a ceea ce acționează în jos, spre Pământ, din întinderile cosmice, din depărtările eterice, prin forțele Soarelui și ale Lunii, în alternanța lor.
Acum, privirea se extinde deja dinspre Pământ spre întinderile cosmice, spre depărtările eterice. Și ne facem o impresie despre felul cum se hrănește, aș zice, Pământul, în fertilitatea și forțele sale de creștere, din ceea ce se revarsă spre el din Cosmos. Și în noi ia naștere un sentiment al felului cum, ocolind prin plantă, noi ne unim cu spiritul Soarelui și al Lunii. Acum, ceea ce, de obicei, este doar calculat sau observat prin analiză spectrală, este adus aproape de om. Dacă avem nevoie de entuziasm, pentru a le spune oamenilor în devenire ceva în legătură cu raportul dintre om și lume, atunci acesta nu poate izvorî numai din observarea abstractă a faptului că o frunză are marginile zimțate sau nezimțate sau că frunzele au o formă sau alta. De aici nu ia naștere entuziasmul. Dar entuziasmul apare atunci când oglindirea Soarelui și a Lunii ni se arată în creșterea unei plante sau a alteia. Ce minunată devine observarea naturii înconjurătoare dacă observăm, să zicem, o anumită plantă care crește în mod regulat, cum e piciorul cocoșului: Găsim în ea ceva ce Pământul trimite spre Cosmos, prin faptul că se dăruiește într-un mod plin de iubire, aș zice, elementului solar și lunar al Cosmosului, venerându-le, în egală măsură, pe amândouă. Ne îndreptăm privirea spre o plantă cum ar fi cactusul, care își dilată ceea ce este tulpina: ce vedem aici? În contractarea pe care o prezintă de obicei tulpina, noi vedem forțele lunare; când tulpina vrea să se dilate ea însăși, noi vedem lupta dintre influențele solare și cele lunare. Vedem, după forma fiecărei plante, în ce fel colaborează în ea Soarele și Luna. Vedem în fiecare plantă o mică lume, o copie a lumii mari. Aș zice: după cum de obicei în oglindă vedem propria imagine, în oglinda creșterilor de pe Pământ vedem ce se petrece afară, în Cosmos.
În vechea înțelepciune instinctivă, asemenea lucruri existau, ele erau cunoscute. O dovadă este următoarea: Oamenii au văzut că în viața vegetală ce răsare primăvara din pământ se oglindește din Cosmos felul cum se raportează unele la celelalte forțele solare și forțele lunare. De aceea, primăvara era celebrată prin sărbătoarea Paștilor, a cărei determinare temporală se făcea aici, jos, în funcție de raportul dintre Soare și Lună. Paștile sunt sărbătoarea situată în prima duminică după Luna plină a echinocțiului de primăvară. Așadar, determinarea temporală a Paștilor era luată din spațiul cosmic, tocmai din raportul reciproc dintre Soare și Lună. Ce se urmărea să se spună prin aceasta? Se urmărea să se spună așa: Să privim cum răsar plantele primăvara. Avem aici o enigmă în faptul că uneori ele răsar mai devreme, alteori, mai târziu. Dar noi privim în intimitatea acestei enigme dacă în anul respectiv căutăm să vedem cum determinarea temporală a Lunii de primăvară există pretutindeni unde ceva germinează și răsare. Ei bine, există, cu siguranță, alți factori, care stânjenesc acest lucru, dar, în general, se poate observa că, într-adevăr, în ceea ce are loc primăvara, prin faptul că într-un an plantele răsar mai devreme, în alt an, mai târziu, se exprimă ceea ce are loc între Soare și Lună. Dar ce vom spune, dacă vom urma numai politica științifică a turnului de fildeș, a dependenței față de Pământ? Vom spune: Ei da, într-unul din ani, când plantele răsar mai repede, aceasta se întâmplă din cauză că a nins mai puțin timp, iar într-un an în care plantele răsar mai târziu, a nins mai mult timp. ‒ O explicație foarte la îndemână, desigur, dar care, de fapt, nu explică absolut nimic. Ajungem la o înțelegere adevărată a acestui lucru numai dacă știm să ne spunem, pe baza adevărului, că procesele de creștere a plantelor depind de influența forțelor solare și lunare, și dacă spunem: Dacă zăpada se menține un timp mai lung sau mai scurt într-un an, aceasta depinde tot de configurația Soarelui în raport cu Luna. Același lucru care determină plantele să iasă afară determină și durata perioadei cu zăpadă. Așadar, raporturile climatice, condițiile meteorologice ale unui an, sunt puse în acest fel tot sub influența cosmică.
Ei bine, continuând să urmărim asemenea lucruri mai departe și tot mai departe, începem să înțelegem viața Pământului, viața pe care acest Pământ o duce în peregrinarea lui prin Cosmos. Noi spunem: Un om poate prospera dacă vacile din grajdul lui sunt multe la număr și el primește mult lapte ‒ pentru că aici putem face trimitere la o dependență, cunoscută nouă, a omului de mediul său pământesc nemijlocit. Noi urmărim o dată felul cum se alimentează omul, prin faptul că privim în intimitatea acestui raport. Ceva ne apare ca fiind viu abia când vedem raportul său cu mediul înconjurător, felul cum prelucrează el ceea ce primește din mediul înconjurător. Dacă vedem cum peregrinează Pământul prin spațiul cosmic, preluând ceea ce îi vine de la Soare și Lună și de la celelalte astre, îl vedem trăind în univers. Nu elaborăm o geologie și o geografie fără viață, ci înălțăm ceea ce ne pot oferi geologia și geografia pe treapta unei descrieri a vieții Pământului în Cosmosul extrapământesc. În fața privirii noastre spirituale, Pământul devine o ființă. Când vedem acum plantele răsărind din sol, noi vedem cum Pământul dă mai departe celor ce există în el viața pe care o primește din Cosmos, și Pământul și creșterea plantelor devin pentru noi o unitate. Și ne dăm seama: Este un nonsens să smulgem o plantă din sol și să o privim apoi, smulsă din locul ei, de la rădăcină până la floare, și să credem că aceasta este o realitate. Aceasta este o realitatea la fel de puțin ca un fir de păr uman, smuls din cap; el face parte din întregul organismului și nu poate fi înțeles decât ca făcând parte din întregul organismului. A smulge un fir de păr și a-l studia izolat este un nonsens la fel de mare ca acela de a smulge o plantă și a o studia izolat. Firul de păr există în contextul organismului uman și planta în contextul întregului Pământ viu.
În felul acesta întrețesem propria noastră ființă cu Pământul cel viu, astfel încât nu simțim doar că umblăm pe suprafața lui, ci vedem și în mediul înconjurător ceea ce acționează din depărtările eterice. Ne formăm o percepție vie și un sentiment viu al faptului că de peste tot, din Cosmos, asupra Pământului acționează forțele care, după cum am spus, au tendința de a atrage corpul eteric, exact la fel cum corpul fizic e atras spre Pământ. Și ne formăm astfel un sentiment viu al curentului eteric ce tinde spre depărtări, după cum în ceea ce privește corpul fizic ne formăm un sentiment al greutății care ne atrage spre Pământ. Cu aceasta, privirea omului se extinde tot mai mult și mai mult, astfel încât cunoașterea sa devine viață interioară, încât, prin cunoașterea sa, el își cucerește, într-adevăr, ceva. Înainte, el credea că Pământul este ceva mort în univers. Prin cunoaștere, îl însuflețește, îi dă viață. Trebuie să ne întoarcem la o asemenea cunoaștere vie, ale cărei ecouri le mai vedem în determinări temporale de felul aceleia a Paștilor. Dar noi trebuie să ajungem la o înțelegere a realităților cosmice pe baza unei cunoașteri avansate, lucide, nu pe baza instinctului, cum era cazul în vremurile vechi. Această înțelegere a realităților cosmice va trăi în noi în așa fel încât le vom putea da forma imaginilor artistice de care avem nevoie. Un om care vede cum în orice creștere vegetală stăpânesc Soarele și Luna simte cât entuziasm pentru univers poate izvorî dintr-o asemenea înțelegere vie și, într-adevăr, el va explica ce sunt plantele în alt mod decât unul care își însușește și prelucrează concepțiile abstracte din cărțile de botanică actuale. În acest caz, totul se schimbă, noțiunea devine bogată în sentimente și ea poate fi transmisă într-un mod artistic omului în devenire, copilului. Și copilul se maturizează pentru a primi ceea ce poate face educatorul dintr-o asemenea înțelegere, care vizează orizonturi largi, cam spre vârsta de zece ani. Și dacă i se comunică acum sub formă de imagini concrete, vii, faptul că întreg Pământul este o ființă, că el poartă plantele așa cum omul își poartă părul, numai că într-un mod mai complicat, dacă facem ca în fața privirii să apară o unitate, dar o unitate vie între ființa Pământului și un mediu de viață sau altul al plantelor, atunci în sufletul copilului se deschide ceva, ca un fel de dilatare. Atunci, când îi prezentăm copilului ceva despre ființa plantei, în sufletul lui se petrece ceva ca și cum noi i-am veni în întâmpinare asemeni unui om aflat în aer stătut și facem ca spre el să ajungă un curent de aer proaspăt, astfel încât respirația i se dilată în aerul proaspăt. Această dilatare a sufletului este ceea ce se întâmplă printr-o asemenea cunoaștere cu adevărat pe măsura tainelor Cosmosului.
Să nu spuneți: copilul nu e destul de matur pentru asemenea idei. Acela care are în substrat această concepție despre lume, acela știe să transpună asemenea idei în niște forme pentru care copilul este matur, astfel încât el să fie captivat cu întreaga lui ființă. Posibilitatea de a simplifica în mod concret-sugestiv apare de la sine, dacă mai întâi avem în noi substratul necesar. Și din asemenea substraturi trebuie să izvorască tot ceea ce dascălul și educatorul îi transmite copilului. Atunci se formează cu adevărat o legătură între omul în devenire și lume. Și atunci ia naștere ca de la sine tendința de a transpune totul în imagini vii, fiindcă ceea ce v-am spus adineaori despre lumea plantelor nu poate fi explicat în mod abstract, asemenea lucruri pot fi transmise copilului numai dacă le dezvoltăm sub formă de imagini concrete, numai dacă nu apelăm doar la facultatea de cunoaștere a intelectului, ci la omul întreg. Și vom vedea, fără îndoială, cum, înțelegând un asemenea lucru, pe care l-am transpus într-o imagine, copilul se dezgheață în mod surprinzător. Atunci nu mai e cazul deloc ca el să ne răspundă numai cu gura, printr-o noțiune pe care încă n-o poate formula, ci el vrea să povestească și să-și ia în ajutor brațele, mâinile, el va face tot felul de lucruri care vin din omul întreg și, înainte de toate, în aceste gesturi și semne el va dezvălui faptul că are o trăire interioară a lor, că e greu să te apropii de un lucru. Și cel mai frumos și mai nobil lucru pe care ni-l putem cuceri în cazul învățării este faptul că avem sentimentul, senzația: E greu, e nevoie să te ostenești, ca să te apropii de un lucru. ‒ Cine crede că poate atinge întotdeauna esența unui lucru, atâta cât este necesar, numai cu ajutorul cuvintelor inteligente, acela nu are nici o venerație față de lucrurile lumii, iar venerația față de lucrurile lumii este ceea ce ține de omul întreg, desăvârșit, în măsura în care omul poate deveni desăvârșit și întreg în cadrul existenței pământești. Dacă simțim cât de cât ce neajutorați suntem când vrem să ne apropiem de esența lucrurilor, dacă simțim că trebuie să considerăm împreună tot ceea ce avem în omul întreg, abia atunci avem atitudinea justă a omului față de lume. Această atitudine i-o putem transmite copilului numai dacă o avem noi înșine. Metodica predării trebuie să trăiască, ea nu poate fi doar exercitată. Metodica predării trebuie să înflorească din condițiile de viață ale educării. Și ea poate înflori din condițiile de viață ale educării dacă va crește dintr-un sentiment viu al celui ce predă, al celui ce educă, de a fi integrat în întregul univers.
Și dacă am perceput în noi lucrul celălalt despre care am vorbit azi-dimineață, și am luat în stăpânire corpul astral al omului în realitatea lui prin înțelegerea muzicii, dacă l-am privit pe omul însuși ca pe un instrument muzical interior minunat organizat, dacă am sesizat aceasta în ceea ce privește corpul astral al omului, atunci de aici rezultă iarăși o nouă înțelegere pentru întregul raport al omului față de lume. Acest lucru nu-i poate fi comunicat copilului, firește, sub forma în care îl voi exprima eu acum, în mod direct, dar el poate fi transpus în imagini. Dar dascălul trebuie să privească el însuși cu acea înțelegere a corpului astral pe care și-a cucerit-o, o înțelegere în forme muzicale ce sună în interior, spre diferitele forme animale răspândite în lume. Și va constata că în vechea înțelepciune instinctivă avea un sens profund faptul că omul era prezentat drept sinteză în care confluează cele patru entități, trei inferioare și una superioară: leu, taur, vultur, înger ‒ omul. Fiindcă ceea ce este ființa taurului constituie dezvoltarea unilaterală a celor mai de jos forțe ale naturii umane. Dacă ne gândim că tot ceea ce are omul, drept forțe, în sistemul său digestiv și al membrelor, nu ar avea o contrapondere, niște contraforțe, în sistemul capului, în sistemul ritmic, dacă ne imaginăm greutatea unilaterală apăsând asupra sistemului metabolismului și al membrelor, am obține o formațiune unilaterală, așa cum ne întâmpină ea la vite. Astfel, ne putem reprezenta că, dacă, la acest animal, natura sa ar fi atenuată printr-un sistem al capului uman, atunci tot ceea ce există în ea s-ar dezvolta la fel ca la omul însuși. Dar dacă, prin scurtarea sistemului intestinal și prin rămânerea în urmă a sistemului capului, ar fi dezvoltat în mod unilateral sistemul ritmic, sistemul omului median, atunci am obține, într-adevăr, o imagine unilaterală a sa în natura de leu. Iar dacă ar fi dezvoltat în mod unilateral sistemul capului, în așa fel încât forțele care există de obicei în interior, în capul nostru, să țâșnească în afară, sub formă de pene, am obține natura de pasăre sau de vultur. Iar dacă ne imaginăm forțele care fac ca acestea trei naturi să se armonizeze formând o unitate, dacă ni le imaginăm în așa fel încât ele să se poată manifesta ca unitate și pe plan exterior, dacă ne imaginăm, pe lângă celelalte trei, cea de-a patra entitate, cea îngerească, atunci vom obține unitatea sub formă de sinteză a celor trei, îl vom obține pe om. Aceasta e o reprezentare schematică, dar e o posibilitate de a înțelege felul în care se raportează omul la ambianța sa animală și el nu se raportează așa doar la taur, vultur, leu, ci se raportează așa la toate formele animale care sunt răspândite pe suprafața Pământului. Și în fiecare formă animală noi putem găsi dezvoltarea unilaterală a unui anumit sistem de organe al omului. Asemenea lucruri trăiau în vechea înțelepciune instinctivă.
În vremurile mai noi, ele au mai existat încă sub formă de tradiții. Oamenii le exprimau folosind niște moduri paradoxale de a vorbi, pentru că nu mai aveau ei înșiși percepția lor și doar prelucrau vechile percepții în mod intelectualist. Oken [Nota 8] a formulat fraza grotescă: Dacă am privi limba omului și am presupune că ea este dezvoltată în mod unilateral, dacă, așadar, ar fi dezvoltat unilateral ceea ce în ea este atenuat de forțele capului și de faptul că limba slujește stomacului ș.a.m.d., care e situat departe de ea, dacă o ființă ar fi, în primă instanță, numai limbă și tot restul doar o anexă a ei, ce ar fi atunci limba? O sepie. Limba este o sepie [Nota 9]. ‒ Ei bine, este, fără îndoială, o afirmație grotescă, dar e ceva care ne permite să privim într-un mod modern-intelectualist o veche concepție plină de realitate. Ceea ce s-a spus astfel era, firește o absurditate, dar a izvorât din ceea ce odinioară a avut un sens profund. Poate fi găsit din nou ceea ce stătea, ca dispoziție sufletească, la baza vechii cunoașteri; poate fi găsit felul cum ni-l putem reprezenta pe om dintr-un anumit punct de vedere, divizat în toate diversele forme de animale care se găsesc pe Pământ. Și, dacă le îmbinăm pe toate, în așa fel încât una să se armonizeze cu cealaltă, îl obținem pe om.
Astfel, dacă dezvoltăm în mod concret raportul omului față de lumea animală găsim raportul său cu lumea exterioară, în ceea ce privește corpul astral. Ceea ce se referă la corpul astral trebuie să fie o înțelegere de natură muzicală. Privesc în interiorul omului, privesc afară, la diversele forme animale răspândite peste tot: e ca și cum aș percepe o simfonie, în care toate sunetele se armonizează într-un tot minunat de armonios, și eu, în cadrul unei evoluții mai îndelungate, aș desprinde din această simfonie un sunet de celălalt și le-aș așeza unul lângă altul. Privesc afară, în lumea animală: sunt sunetele izolate. Privesc înăuntru, la corpul astral uman și la ceea ce plăsmuiește corpul astral în corpul fizic și în corpul eteric: văd simfonia. Și dacă nu mă opresc în mod filistin la înțelegerea intelectualistă a lumii, ci dacă am destulă libertate și simț pentru cunoaștere ca să mă înalț la o cunoaștere artistică, atunci ajung la o venerație caldă, străbătută de ardoare religioasă, față de acea ființă invizibilă, față de acel minunat compozitor cosmic, care și-a așezat mai întâi sunetele, drept diferitele forme animale, pentru a-l compune din ele pe om, în mod simfonic, în privința a ceea ce revelează elementul animal din el. Acest lucru trebuie să-l purtăm în suflet, așa trebuie să știm să ne raportăm la lume, și atunci în formele animale pe care le avem de prezentat se va revărsa nu numai ceva de felul unor noțiuni și legi abstracte ale naturii, ci o adevărată ardoare față de activitatea cosmică plăsmui-toare și creatoare. Și atunci, în fiecare cuvânt, prin felul cum vorbim, și în întreaga muncă la clasă, va trăi ceva dintr-o ardoare religioasă.
Acestea sunt lucrurile care ne pot arăta că munca de predare și educare nu trebuie să pornească de la o învățare obișnuită, pe care o aplicăm apoi în practică, ci de la o pătrundere vie a propriei noastre ființe cu niște sentimente care ne transpun în clasă ca și cum am fi ceva care, în această activitate îndreptată spre copii, se manifestă spre partea din față, aș zice, în timp ce din spate pe om îl străbat, pulsând, misterele lumii; ca și cum am fi un simplu instrument, pentru ca lumea să le poată vorbi copiilor. În aceasta constă o metodică a predării adevărată, nu numai exterior-pedantă, ci pătrunsă în interior de forța vieții. Entuziasmul nu trebuie creat în mod artificial, ci etuziasmul trebuie să înflorească din ceea ce dascălul poartă în suflet drept raport al său față de lume, așa cum floarea înflorește din planta întreagă ‒ acesta este esențialul.
Când vorbim despre metodica predării și condițiile de viață ale educării, trebuie să vorbim despre entuziasmul care poate fi stimulat de o înțelegere reală a lumii, nu de una teoretic-abstractă. Atunci, dacă ne apropiem în acest stil de copilul aflat între schimbarea dinților și pubertate, îl conducem în mod just până la pubertate. Și în acel moment al vieții în care survine pubertatea, corpul astral al omului se dezvoltă în independența sa. Ceea ce a fost primit mai întâi, aș zice, drept muzică a lumii, se dezvoltă mai departe în interior. Survine lucrul demn de luare-aminte că ceea ce la vârsta copilăriei, între perioada schimbării dinților și pubertate, a fost dezvoltat sub formă de imagini, ceea ce a devenit, sub formă de imagini vii, un bun interior muzical-plastic al sufletului, este luat acum în stăpânire de către intelect. Și omul nu preia în sine cu intelectul lui ceva din ceea ce i se transmite impus din afară, pe cale intelectualistă, ci omul preia cu intelectul ceea ce a crescut mai întâi de la sine în ființa sa, pe o altă cale decât aceea a intelectului. Și pe urmă survine ceva important: Am pregătit ceea ce trebuie să existe după pubertate în omul care se dezvoltă în mod sănătos, înțelegerea prin forțele proprii a ceea ce elevul posedă deja. Tot ceea ce elevul a sesizat sub formă de imagini se trezește acum țâșnind din interiorul propriei ființe, și este înțeles de acesta. Omul privește în el însuși, când vrea să treacă la intelect. Este o cuprindere a omului în sine însuși, de către sine însuși. Aici are loc o ciocnire între corpul astral, care desfășoară o activitate muzicală, și corpul eteric, care desfășoară o activitate plastică. În om, se ciocnesc două elemente, și prin această ciocnire omul devine conștient într-un mod sănătos, după pubertate, de propria sa ființă. Și, prin faptul că se ciocnesc astfel două laturi ale naturii sale, omul ajunge, după pubertate, prin această înțelegere care are loc abia acum a ceea ce înainte doar a privit, omul ajunge la trăirea interioară justă a libertății.
Lucrul cel mai important pe care îl putem pregăti în omul în devenire, în copil, este crearea premiselor pentru ca la momentul potrivit din viață el să ajungă, prin faptul că se înțelege pe sine, la trăirea libertății. Adevărata libertate este o trăire interioară și adevărata libertate poate fi dezvoltată în om numai prin faptul că noi, ca educatori și dascăli, îl privim pe om în acest fel. Și atunci ne spunem: libertatea n-o pot da eu omului, trebuie s-o trăiască el însuși, în ființa sa. Dar eu trebuie să sădesc în el ceva spre care propria sa ființă, pe care eu o las neatinsă, va simți mai târziu o atracție, astfel încât el se va cufunda în ceea ce eu am plantat. Și eu am atins țelul frumos că am educat în om ceea ce trebuie educat și că am lăsat neatins, cu o venerație plină de sfială față de entitatea divină existentă în fiecare om individual, ceea ce trebuie să realizeze apoi el însuși, să se înțeleagă pe sine. Eu aștept, educând în om tot ceea ce nu este al lui, până când ceea ce este al lui va lua în stăpânire ceea ce eu am educat. În felul acesta, eu nu intervin în mod brutal în dezvoltarea sinei umane, ci pregătesc terenul pentru această dezvoltare a sinei umane, care va avea loc după pubertate. Dacă îi dau omului o educație intelectualistă înainte de pubertate, dacă îi transmit noțiuni abstracte sau observații gata conturate, nu niște imagini care cresc, debordând de viață, atunci eu îl siluiesc, atunci intervin brutal în sinea lui. Eu voi face educație adevărată numai dacă nu intervin în sinea lui, ci aștept până când această sine va putea interveni ea însăși în ceea ce eu am creat, ca premise, prin munca educativă. Și, astfel, eu trăiesc împreună cu copilul în așteptarea momentului în care voi putea spune: Acum se naște sinea, în libertatea ei; eu doar i-am pregătit terenul, ca să poată deveni conștientă de ea însăși. ‒ Și îl văd venind spre mine, dacă am făcut o asemenea muncă educativă până la pubertate, pe omul care îmi spune: Tu ai făcut cu ființa mea, înainte ca eu să fi devenit un om întreg, ceea ce îmi permite ca acum, când sunt în stare de asta, să fac din mine un om întreg! ‒ Îl văd venind spre mine pe omul care îmi revelează cu fiecare privire, cu fiecare mișcare: Tu ai făcut ceva cu ființa mea, dar cu aceasta nu mi-ai stânjenit libertatea, ci mi-ai creat posibilitatea de a-mi da eu însumi, în momentul potrivit din viață, această libertate. Tu ai făcut ceea ce îmi dă mie acum posibilitatea de a apărea în fața ta, modelându-mă eu însumi ca om, din individualitatea mea, pe care tu, cu o venerație plină de sfială, ai lăsat-o neatinsă.
Poate că aceste lucruri nu vor fi rostite, dar ele trăiesc în om, dacă noi l-am condus prin școala primară educându-l și predându-i în mod just. Cum mai trebuie făcute unele lucruri, pentru ca să putem afla, într-un asemenea fel, dacă munca de educare și predare ține seama de cele spre care se îndreaptă omul după pubertate ‒ aceasta o va mai arăta conferința de mâine.
