În aceste cinci conferințe a fost necesar să-mi propun sarcina de a caracteriza în câteva linii punctele de vedere călăuzitoare pentru pedagogia și metodica Școlii Waldorf. De data aceasta mi s-a părut mai puțin important să mă adâncesc în aspectele de detaliu și am încercat mai mult să caracterizez întregul spirit al pedagogiei care urmează să izvorască din antroposofie. Fiindcă, de fapt, astăzi oamenii au, poate, mai multă nevoie decât de amănunte ‒ a căror necesitate nu trebuie subapreciată ‒ de o reînnoire cuprinzătoare, de o fortificare amplă a întregii vieți spirituale. Și se poate spune: În toate profesiile de natură spirituală este necesară, înainte de toate, o înnoire a entuziasmului, care se poate dezvolta dintr-o cunoaștere a lumii găsită în spirit și dintr-o concepție spirituală despre lume. Faptul că artistul formator, artistul modelator de suflete ‒ fiindcă asta trebuie să devină pedagogul ‒, are nevoie mai mult decât de orice de acest entuziasm, este un lucru pe care încep să-l simtă astăzi oamenii din cercurile cele mai largi. Numai că se caută încă, poate, mai întâi, pe niște căi ce nu pot conduce la scop, din cauză că mai domnește o lipsă de curaj generală în privința unei căutări de anvergură tocmai pe tărâm spiritual. Ceea ce stă la baza pedagogiei noastre este încercarea de a găsi o metodică a predării, de a găsi condițiile de viață ale muncii educative prin acel citit în natura umană care dezvăluie treptat entitatea omului, astfel încât să putem da curs acestei dezvăluiri prin ceea ce introducem în predare și educare, de la planul didactic și până la orar.
Să ne transpunem o dată în spiritul unui asemenea citit în ființa umană. Am văzut că un copil e dăruit într-un mod natural, religios parcă, ambianței umane din imediata sa apropiere, că el este o ființă imitativă, că el dezvoltă în sine, percepând, conform elementului volitiv, ceea ce trăiește el, în mod inconștient sau subconștient, din ceea ce se află în preajma sa. Nu prin conținut, căci sufletul este spirit care se revelează mai întâi în mod natural spre exterior, dar prin întreaga configurație, în corporalitatea copilului se manifestă, aș putea spune, un caracter religios, din momentul în care intră în lume și până la schimbarea dinților. Și pentru că omul nu intră în lume fără a avea niște premise, pentru că el nu vine doar cu forțele fizice ereditare, transmise pe linia strămoșilor săi, ci vine cu forțele pe care le aduce cu sine din viața pământească precedentă, se poate ca această dăruire a lui să fie îndreptată spre ceea ce este frumos și urât, bun și rău, înțelept și prostesc, îndemânatic și neîndemânatic. Aici, sarcina noastră este aceea de a acționa în preajma copilului în așa fel încât, până la nivelul gândurilor și sentimentelor, copilul să fie o ființă care imită ceea ce este bun, adevărat, frumos, înțelept.
Dacă gândim în felul acesta, atunci relația cu copilul prinde viață, și în această viață a relației cu copilul educația vine în mod absolut firesc. Și atunci nu se tinde spre educație doar prin fapte izolate, ci educația devine ceva trăit. Și numai dacă noi trăim educația în jurul copilului în așa fel încât nu i-o impunem niciodată acestuia, atunci copilul se dezvoltă în mod just în viață, până devine om.
Dar acea dăruire cultivată într-un mod natural, pe care l-aș numi religios, a unei munci de educare cu caracter preoțesc, așa cum am înțeles-o eu aici, noi trebuie să știm s-o trezim din nou, în munca de predare și educare pe care o desfășurăm între schimbarea dinților și pubertate, să știm s-o trezim pe o treaptă superioară din punct de vedere sufletesc, în a doua perioadă de vârstă a copilului, cea dintre schimbarea dinților și pubertate. Noi îl educăm pe copil dacă transpunem în imagini tot ceea ce îi prezentăm, transformând educația într-o activitate artistică și totuși într-un mod autentic uman subiectiv-obiectivă. Noi îl educăm pe copil în așa fel încât stă față în față cu cel ce îl educă și îi predă, fiind dăruit frumosului în mod estetic, primind în el ceea ce i se oferă sub formă de imagini. Aici, esențialul este ca în locul elementului religios să intervină modul artistic de a primi în sine lumea. Dar în acest element artistic natural ‒ care nu trebuie confundat cu elementul artistic luxuriant care e atât de prezent în cultura noastră ‒, în acest element artistic pur uman din copil este conținut ceea ce apare acum drept atitudine morală față de lume.
Dacă înțelegem bine acest lucru, vom ajunge să știm că nu îl tratăm cum trebuie pe copilul aflat între schimbarea dinților și pubertate dacă îi dăm porunci. Nu îl tratăm cum trebuie pe copil, din punct de vedere moral, înainte de schimbarea dinților, dacă propovăduim morala, într-un fel sau altul. În prima perioadă de vârstă, așa ceva nu are acces la sufletul copilului. Acum au acces la sufletul lui numai lucrurile morale pe care noi le facem și pe care copilul le poate vedea în ceea ce se manifestă drept viață morală în faptele, gesturile, gândurile, sentimentele ambianței sale umane. Iar în a doua perioadă de vârstă, între schimbarea dinților și pubertate, tot nu îl tratăm cum trebuie pe copil dacă îi dăm comandamente morale. El încă nu are o legătură interioară cu ceea ce există în comandamentele morale. Comandamentele morale sunt pentru el un sunet gol. Îl tratăm cum trebuie pe copilul de această vârstă numai dacă stăm în fața lui ca o autoritate de la sine înțeleasă, dacă, fără a ști în mod abstract ce este frumosul, adevărul, bunătatea ș.a.m.d., copilul poate dezvolta în sentimentul lui impulsul: În dascăl și educator stă în fața mea bunătatea întrupată, adevărul întrupat, frumosul întrupat. Dacă îl înțelegem pe copil în mod just, atunci știm: Copilul nu posedă încă o înțelegere intelectuală, bazată pe cunoașterea abstractă, a revelării înțelepciunii, frumosului, bunătății, dar există revelarea pe care copilul o vede în felul de a privi, în mișcările făcute cu mâinile de dascăl și educator, în felul cum sunt rostite cuvintele de către acesta. Cel ce predă, cel ce educă, este el însuși ceea ce copilul, fără a rosti multe cuvinte, numește adevăr, frumos, bunătate, le numește astfel cu revelările inimii. Și așa trebuie să fie. Și dacă dascălul și educatorul, ca om, îi oferă copilului ceea ce îi este necesar la această vârstă, atunci în acesta cresc, treptat, două lucruri. În primul rând, simțul interior estetic al mulțumirii sufletești și al inconfortului sufletesc și în fața aspectelor morale. Binele îi dă copilului un sentiment de mulțumire, dacă îl aducem în preajma lui în mod just, ca exemplu, prin întreaga noastră personalitate. Și noi trebuie să organizăm munca educativă în așa fel încât să se poată dezvoltă nevoia naturală de a simți mulțumire în fața a ceea ce e bine și, tot așa, de a simți inconfort sufletesc în fața a ceea ce e rău. Cum se întreabă copilul? Nu în cuvinte intelectuale rostite cu gura, ci în inima lui, în interior, el se întreabă: Să fac un lucru? Am voie să-l fac, fiindcă dascălul meu îl face. Să nu fac un lucru? O, nu trebuie să-l fac, fiindcă dascălul meu îmi dă de înțeles că așa ceva nu trebuie să se întâmple. ‒ În acest fel trăiește copilul, în persoana educatorului său, lumea, lumea în ceea ce are ea bun, lumea în ceea ce are ea rău, lumea în frumusețea ei, lumea în urâțenia ei, în adevărul, în minciuna ei. Și acest fapt, de a sta față în față cu dascălul și educatorul, această activitate care se desfășoară în forțele ascunse, între inima copilului și inima educatorului, este partea cea mai importantă din metodica predării și în aceasta constau condițiile de viață ale educării.
Astfel, tocmai vârsta dintre schimbarea dinților și pubertate este aceea în care se dezvoltă sentimentul de mulțumire și de inconfort sufletesc față de ceea ce este moral și imoral. Dar atunci, în fundalul a tot ceea ce se dezvoltă, drept conținut moral al simțirii, se află ceva: Ceea ce a existat mai întâi în mod natural în copil, în prima perioadă a vieții, acea dăruire care poate fi numită religioasă, către lumea din jur, apare acum drept ceva ce renaște sub o altă formă, în această întreagă trăire morală. Și acum, dacă posedăm, ca dascăli și educatori, forța sufletească adecvată, putem conduce fără mare greutate ceea ce ia naștere drept sentiment de mulțumire în fața acțiunilor bune și de inconfort sufletesc în fața celor rele spre ceea ce străbate sub formă sufletească manifestările naturii. La început, copilul e dăruit într-un mod firesc naturii înseși, fiindcă ceea ce impresionează în lumea ambiantă drept aspecte morale, este privit de copil în natură, copilul simte mișcarea morală a mâinii, o imită, și-o integrează. Dar ceea ce este aici natural, această dăruire religioasă, se transformă, se metamorfozează, luând o formă sufletească, prin faptul că noi dezvoltăm sentimentul de mulțumire în fața binelui.
Ia gândiți-vă ce înseamnă că noi lăsăm să se dezvolte în copilul aflat înainte de perioada schimbării dinților elementul religios, în farmecul vieții deplin inconștiente, pe o cale naturală, pur imitativă. Prin aceasta, noi situăm elementul religios, în primă instanță, la acea vârstă a omului când încă nu putem atinge forța individualității libere. Noi educăm în contact cu natura și nu atingem sufletesc-spiritualul. Și dacă trebuie ne apropiem de sufletesc, între schimbarea dinților și pubertate, atunci noi nu mai îndesăm în copil simțirea religioasă, atunci o trezim, atunci apelăm la sinea existentă în om. Atunci, noi suntem, ca educatori și dascăli, niște filosofi practicanți ai libertății, fiindcă nu spunem: Tu trebuie să crezi, în spirit, în legătură cu cutare sau cutare lucru, ‒ ci noi trezim ceea ce îi este înnăscut omului să creadă. Noi devenim în mod permanent trezitorii sufletului copilului, nu niște oameni care îndoapă acest suflet. Aceasta e venerația justă pe care trebuie s-o avem în fața fiecărei creaturi așezate de Divin în lume, în special față de om. Și așa vedeți încolțind sinea în om, vedeți cum sentimentul de mulțumire și cel de insatisfacție morală iau un caracter religios.
Dacă învățăm să observăm cum elementul religios, care mai întâi a avut un caracter natural, vrea să se metamorfozeze în ceva sufletesc, dascălul și educatorul vor pune în cuvânt ceea ce devine imaginea care poate să-i dea copilului un sentiment de mulțumire, imaginea binelui, frumosului, adevărului. Atunci, în cuvântul său trăiește ceva de care copilul e atașat. Dar aici mai acționează încă dascălul și educatorul. Modul lui de a acționa acum nu mai e imitat de copil, acest mod de a acționa trimite la ceea ce stă în dosul lui. El nu mai se adresează corporalității exterioare, ci sufletescului. O atmosferă religioasă străbate sentimentul de mulțumire și sentimentul de insatisfacție morală.
Abia după ce copilul a trecut de pubertate, viața sa intelectuală începe, în felul ei, să se pună în mișcare. De aceea, eu am atras deja atenția asupra faptului că esențialul este să îl aducem cu adevărat pe om până acolo unde ceea ce trebuie să înțeleagă poate fi găsit de el în sine însuși, astfel încât el să poată scoate la suprafață din interiorul lui ceea ce i-a fost dat mai întâi pentru imitarea naturală, apoi pentru transpunerea în imagini artistice; astfel, nici mai târziu noi nu apropiem de om lucruri la care să-l constrângem, astfel încât el să simtă, indiferent că vrea sau că nu vrea, o constrângere logică.
A fost un moment important în dezvoltarea vieții spirituale germane acela în care, tocmai cu privire la trăirea morală, Schiller s-a opus modului kantian de a concepe morala. Fiindcă, atunci când Kant rostise cuvintele: Datorie! tu, nume mare și sublim [Nota 10], care nu cuprinzi în tine nimic îndrăgit, care să aducă a lingușire, ci ceri supunere -, aceasta i-a repugnat lui Schiller. El s-a opus unei noțiuni despre datorie care nu consideră că morala vine din izvorul originar al bunei voințe, ci din supunere față de comandamentul moral. Schiller a opus noțiunii kantiene despre datorie remarcabilele sale cuvinte, care conțin un motiv moral real: „Bucuros prietenii-mi slujesc [Nota 11]/”, așa spune Schiller, „dar o fac, din păcate, din simpatie, / așa că adesea gândul mă roade / că nu sunt deloc virtuos.” Abia când datoria începe să fie simpatia umană cea mai interioară, abia când ea devine ceea ce Goethe a exprimat astfel: „Datoria e când iubești ceea ce singur îți poruncești” [Nota 12], abia atunci întreaga morală devine ceva ce izvorăște din omenescul pur. A fost un moment important acela când „kantificarea” moralei a fost rotunjită din nou, din punctul de vedere al omenescului, prin Schiller și Goethe.
Dar ceea ce s-a revărsat odinioară din viața spirituală germană e cufundat în mentalitatea materialistă a secolului al nouăsprezecelea. Noi găsim și astăzi aceeași situație. Noi trebuie să-l ridicăm iar pe om din sânul a ceea ce a apărut în cadrul civilizației prin faptul că a fost dată uitării această faptă atât de mare din domeniul moralei. Pentru început, sarcina reînălțării omului, acum în haina omenescului adevărat, dar și a moralei, le revine celor care educă și predau. Și în conștiența acestui fapt va putea lua naștere impulsul unei munci vii de educare și predare. Aș zice: Tocmai acel soare al vieții spirituale germane care strălucește prin Schiller și Goethe și pe tărâmul moral ar trebui să-și reverse lumina în special asupra a tot ceea ce poate deveni faptă prin omul care educă și predă în epoca noastră, prin omul care înțelege sarcina epocii sale, vrând să dezvolte prin munca de educare și predare un raport uman al omului față de sine însuși și față de adevăratele necesități ale culturii epocii. Sarcina simpozionului nostru a fost tocmai aceea de a vorbi despre locul educației în viața personală a omului și în cultura epocii. Noi ne vom apropia de această sarcină numai dacă acordăm atenție, cu recunoștință, și impulsurilor pe care marile spirite luminate, ca cele amintite mai înainte, le-au făcut să intre în evoluția Europei Centrale. Noi nu vrem să dezvoltăm doar spiritul critic, când vrem să ne ocupăm locul în lume, ci vrem să dezvoltăm mai ales recunoștința față de ceea ce au realizat deja niște oameni înaintea noastră.
Și, astfel, am putea spune: Se vorbește, propriu-zis, numai despre educația de sine și se are în vedere felul cum omul se educă singur; dar orice educație este ‒ nu numai în acest sens subiectiv, ci și în sens obiectiv ‒ educație a sinei, și anume educare a sinei celuilalt. În limba germană cuvântul „erziehen” (= a educa) e în strânsă legătură cu „ziehen” = a trage. Dar ceea ce tragem spre noi, lăsăm neatins în entitatea sa. Dacă vrem să tragem o piatră afară din apă, n-o lovim până când se sfărâmă. Educația nu cere să sfărâmăm sau să siluim într-un fel sau altul ființa umană care intră în lume, ci o conduce spre trăirea treptei de cultură și civilizație pe care se află omenirea în momentul în care această ființă umană a coborât din lumile divin-spirituale în lumea senzorială. Toate aceste idei simțite și trăite țin de metodica predării. Cel care nu le are în metodica sa, poate să înțeleagă cel mai puțin locul educației în epoca prezentă.
Și în timp ce facem în așa fel încât să crească sentimentul de mulțumire cauzat de bine, insatisfacția cauzată de rău, în timp ce facem în așa fel încât să se trezească din punct de vedere sufletesc elementul religios, care mai întâi a existat în copil sub formă naturală, atunci se formează în substrat, în stare de germene, în perioada dintre schimbarea dinților și pubertate, la omul care a trecut de pubertate, se formează premisa pentru înțelegerea în libertate a ceea ce există în el însuși. Noi pregătim înțelegerea liberă a lumii și în ceea ce privește viața religioasă și cea morală. E un moment important acela în care omul poate avea trăirea faptului că în cea de-a doua epocă a vieții sale el a făcut experiența mulțumirii și insatisfacției, a impregnării întregii sale vieți de sentiment cu elementul binelui și cu elementul răului moral. Atunci, în el începe să țâșnească impulsul: Ceea ce ție ți-a plăcut drept ceva bun, trebuie să faci și tu, iar ceea ce nu ți-a plăcut, nu trebuie să faci. ‒ Atunci, principiul moral curge din ceea ce există acum deja în sinea omului; atunci, dăruirea religioasă în spirit față de lume, după ce ea a existat în prima epocă într-o formă naturală, reînvie în a doua epocă sub o formă sufletească. Acum, sentimentul religios și impulsul de voință religios devin ceva care îl face pe om să acționeze ca și cum în el ar acționa Dumnezeu. Aceasta devine expresie a sinei umane, nu ceva adăugat din exterior. După pubertate, totul apare din natura umană reînviat și renăscut, dacă l-am format pe copil în mod corespunzător, adică așa cum corespunde înțelegerii ființei umane.
Dar, așa cum am dat de înțeles mai înainte, aici trebuie să avem în fața noastră întreaga ființă umană, așa cum trăiește ea în peregrinarea ei pe Pământ, între naștere și moarte. Cât de ușuratic se ia în pedagogie ideea că pornim de la observarea copilului. Astăzi, el e observat în mod exterior-experimental, și se urmărește apoi să se citească metodica predării din ceea ce se percepe la copil. Dar nu se poate proceda așa. Fiindcă acela care, de exemplu, având un temperament coleric căruia îi lasă frâu liber, săvârșește, ca dascăl și educator, fapte pline de mânie, pregătește germenele pentru gută, pentru reumatism, pentru un organism în întregime nesănătos la o vârstă mai înaintată. Și se întâmplă așa și în multe alte privințe. Noi trebuie să îl avem mereu în fața noastră pe omul întreg, în perioada petrecută de el pe Pământ, când avem de-a face cu un proces care are loc la fiecare vârstă a vieții. Trebuie să avem mereu în vedere acest lucru. Cel care ține la acele banalități care se practică în mod frecvent drept predare ilustrativă, în cazul căruia cuvântului, pe de-o parte de la sine înțeles, pe de altă parte prostesc: Copilului trebuie să i se prezinte numai materiale ilustrative pentru care are capacitatea de înțelegere noțională ‒, ei bine, un asemenea dascăl ajunge la toate acele banalități din cauza cărora îți vine să te cațeri pe pereți. Lui trebuie să-i opunem acea lege mai profundă a ființei umane care ne face să devenim conștienți de ceea ce înseamnă pentru vitalitatea omului când, la patruzeci de ani, își dă seama dintr-o dată: Abia acum înțelegi ceea ce autoritatea venerată a gândit și a trăit în fața ta. Odinioară, tu ai primit în tine acest lucru, fiindcă autoritatea era pentru tine întruchiparea adevărului, a bunătății, a frumosului. Acum ai ocazia să ridici în lumina deplină a conștienței ceea ce ai auzit atunci.
Deja un asemenea lucru scos la suprafață are în viață un efect de extraordinară întinerire, de revitalizare, la o vârstă ulterioară. Și de toate acestea vom duce lipsă dacă în munca de educare și predare nu s-a avut grijă ca în străfundurile sufletului să existe, într-adevăr, lucruri care pot fi înțelese abia mai târziu. Lumea devine goală și pustie dacă din interiorul naturii umane nu poate țâșni mereu din nou ceea ce impregnează percepția exterioară cu spirit și suflet. În acest fel, noi îi dăm omului în deplină libertate vitalitate pentru întreaga sa viață, dacă educăm în acest fel. Și îmi îngădui să amintesc adesea: Un adevărat dascăl și educator trebuie să aibă mereu în fața ochilor întreaga viață umană, el trebuie, de exemplu, să-și îndrepte privirile spre acea minunată înfățișare exterioară a unor oameni ajunși la o vârstă foarte înaintată. Nu e nevoie decât să vină și să nu spună aproape nimic, dar ceea ce emană din el poartă o amprentă ce binecuvântează. În fiecare mișcare pe care o face cu mâna, există ceva ce binecuvântează. Această însușire îi este proprie câte unui om aflat pe pragul morții. De unde o are el? O are datorită faptului că în copilărie a învățat să-și înalțe privirile spre ceva, într-un mod natural, că el a învățat să se dăruiască. Înălțarea plină de venerație a privirilor și dăruirea de sine, de la vârsta copilăriei, devin mai târziu în viață putere de a binecuvânta. Putem spune: Nici un om nu poate, la sfârșitulul vieții sale pământești, să-și întindă mâna spre a binecuvânta, dacă în copilărie n-a învățat să-și împreuneze mâinile pentru rugăciune în mod natural. Din împreunarea mâinilor pentru rugăciune, din acea dăruire plină de evlavie din copilărie se naște forța de a dărui har la vârsta cea mai înaintată, pe pragul morții. Fiindcă tot ceea ce e prefigurat în copil sub formă de germene, toate acestea se dezvoltă drept rod bun sau rău pentru propria viață a omului, în continuarea vieții pământești. Și acest lucru trebuie să-l avem mereu în fața ochilor, dacă vrem să dezvoltăm o metodică a predării pe baza condițiilor de viață ale educării.
Ei bine, cu aceasta am schițat măcar în câteva linii ce stă la baza încercării de a face în așa fel încât antroposofia să devină rodnică în educație și învățământ, prin Școala Waldorf. Acest simpozion pe teme de educație și-a propus să lumineze într-un anumit mod ceea ce s-a încercat aici și acționează deja de mai mulți ani în mod practic. Această încercare a fost luminată din diferite direcții; și s-a arătat, de asemenea, care sunt realizările elevilor, și vor mai fi unele lucruri de arătat și de discutat în această direcție.
La începutul orei de astăzi mi-au fost adresate niște cuvinte pline de dragoste din două părți. Îmi îngădui să spun: Eu primesc aceste cuvinte pline de dragoste mulțumind din inimă, fiindcă, ce ar putea să facă cineva, având impulsurile cele mai frumoase, dacă nu s-ar găsi oameni care să aducă, pentru realizarea acestor impulsuri, toată puterea lor de dăruire și toată voința lor de a se jertfi! ‒ De aceea, le mulțumesc dascălilor Waldorf, care se străduiesc să aducă la îndeplinire ceea ce trebuie să stea la baza unei înnoiri a educației. Și le mulțumesc, de asemenea, tuturor acelora care, drept tineret de mai târziu, adică drept tinerii din ziua de astăzi, tocmai pe baza experiențelor avute în timpul educării lor, dezvoltă un interes al inimii pentru ceea ce se intenționează, de fapt, cu pedagogia Waldorf. Ar trebui să mă simt fericit dacă ceea ce a fost exprimat aici, drept sentiment plin de căldură al tineretului față de pedagogia practicată în Școala Waldorf, ar deveni într-o măsură foarte largă vehicolul care să poarte pedagogia noastră Waldorf prin culturile și civilizațiile epocilor. Și eu cred, de asemenea, că acționez în asentimentul dvs., al tuturor, când răspund cu cea mai mare recunoștință, prin aceste cuvinte, tuturor acelora care au rostit niște cuvinte atât de frumoase și pline de dragoste; fiindcă, mai mult decât de orice altceva, educația și munca de predare au nevoie de oameni care să înfăptuiască intențiile. Pictorul, sculptorul, pot să-și așeze undeva opera, în toată singurătatea, și să-și spună: Dacă n-o văd oamenii, zeii, totuși, o văd. Dar cel ce predă, cel ce educă, efectuează o muncă, și aceasta este o muncă spirituală, pentru existența pământească; el poate trăi ceea ce trebuie să fie realizarea sa, rodul muncii sale, numai în unire cu alții, care îl ajută la realizarea acestei opere în lumea fizic-senzorială.
De acest lucru avem, iarăși, nevoie, noi, dascălii și educatorii, mai ales în epoca prezentă, ca impuls, în conștiența noastră. Și, de aceea, îngăduiți-mi să mai atrag atenția asupra acestui lucru, fiindcă sunt nevoit să-mi închei seria de conferințe, deoarece, fiind solicitat în altă parte, nu mai pot să rămân aici; permiteți-mi să închei prin aceste cuvinte: O educație de felul acesteia, care este întemeiată pe antroposofie ‒ nu una care îi impune omului antroposofia drept concepție de viață, ci o educație întemeiată pe antroposofie pentru că antroposofia furnizează o cunoaștere veritabilă a omului după trup, suflet și spirit ‒, o asemenea educație vrea să se situeze, de altfel, într-un mod absolut obiectiv, real, în mijlocul celor mai adânci nevoi și condiții ale civilizației actuale, fiind necesară din cauză că omenirii din Europa mai poate să-i surâdă un viitor dacă își va scoate faptele și gândirea din asemenea impulsuri.
Care este boala de care suferim cel mai mult? Vrând să caracterizez pedagogia și didactica noastră chiar din miezul ei, ca să zic așa, eu am fost nevoit să atrag atenția mereu asupra faptului că noi, ca educatori, vrem, într-o atitudine de venerație plină de sfială în fața a ceea ce puterile divine au așezat în lume drept sine a omului, să ajutăm această sine, în evoluția ei. Dar această sine nu este percepută în adevărul ei dacă nu e percepută în spirit; de fapt, ea e negată, atunci când e percepută numai în contact cu materia. În viața materialistă, eul a suferit cel mai mult prin cunoașterea inadecvată, prin perceperea inadecvată a sinei umane, fiindcă, bazându-se pretutindeni pe căutarea în materie, pe activitatea în materie, în fața omului s-a fărâmițat spiritul, dar prin aceasta și sinea lui. Stabilindu-se, prin metodele naturale ale cunoașterii naturii, niște limite, spunându-se că nu putem pătrunde în lumea spiritului, atunci nu se afirmă mai puțin decât că: nu putem pătrunde în lumea omului. A pune limite cunoașterii înseamnă a-l stingem pe om din lume, în ceea ce privește cunoașterea. Cum vrem să educăm un suflet, dacă îl stingem mai întâi, prin mentalitatea materialistă? Dar această stingere a fost absolut proprie materialismului care a apus, dar continuă să mai domine până astăzi, în multe privințe, întreaga activitate umană. Astfel, noi putem, desigur, spune: Ceea ce s-a petrecut în ultimul timp în mentalitatea materialistă, care, după cum am spus, pe de altă parte, își are îndreptățirea ei ‒ pentru că ea trebuia să vină, în cadrul evoluției omenirii, dar acum trebuie din nou abandonată ‒, poate fi exprimat în următoarele cuvinte: Oamenii și-au vândut sinea materiei. Dar cu aceasta au înghețat, totodată, metodica reală, vie, a predării, condițiile de viață reale ale educării, fiindcă, într-o civilizație care s-a vândut pe sine însăși, care își vinde sinea materiei, nu poate trăi decât ceea ce ține de tehnica exterioară. Dar materia îl strâmtorează pe om. Prin faptul că materia îl închide în trup, fiecare om devine, într-o măsură mai mare sau mai mică, un suflet închis. Fiecare devine un suflet închis, dacă nu îl găsește pe omul celălalt în spirit, fiindcă în trup nu-l poate găsi, de fapt! Astfel, mentalitatea civilizației materialiste a făcut să apară o epocă în care oamenii trec unul pe lângă altul, pentru că întreaga simțire a fost vândută corporalității. Ei strigă cu mintea după o viață socială, dar din simțire dezvoltă acea trecere asocială a unuia pe lângă celălalt, care implică și faptul că oamenii nu se înțeleg unul pe celălalt. Sufletele, care sunt închise în diferitele trupuri izolate, trec unul pe lângă celălalt; sufletele care trezesc spiritul însuși se găsesc, ca oameni, cu alți oameni. Din haosul actual va încolți o viață socială numai dacă oamenii vor găsi spiritul și, prin aceasta, prin spirit, un om îl va găsi pe celălalt, trăind alături.
Acesta este și dorul cel mare al tineretului de astăzi: a-l găsi pe om. Mișcarea de tineret s-a născut din strigătul după om. Acum, acest strigăt după om ‒ am văzut acest lucru acum câteva zile, când s-au întâlnit tinerii aflați aici ‒ s-a transformat într-un strigăt după spirit, pentru că ei presimt: Omul poate fi găsit numai prin găsirea spiritului. Îl vom pierde în mod inevitabil pe omul celălalt, dacă pierdem spiritul.
Ieri seară am încercat să arăt cum putem găsi cunoașterea lumii și, din cunoașterea lumii, pe omul cu adevărat viu de pe Pământ, după trup, suflet și spirit, am căutat să arăt cum o concepție despre lume poate crește până la dimensiunile trăirii cosmicului, cum Soarele și Luna pot fi văzute în tot ceea ce crește și prosperă pe Pământ. Dacă ne desfășurăm munca educativă pe un asemenea fundal, atunci vom dezvolta în mod just, în copilul în creștere, și trăirea a ceea ce este nemuritor, divin, elementul etern-religios. Atunci, noi vom sădi în oameni, în timpul copilăriei lor, ceea ce, pentru a putea prospera mai departe, ei trebuie să ducă prin poarta morții, în spirit, drept parte nemuritoare a ființei lor. Totuși, sarcina noastră aici nu este aceea de a discuta în amănunt această latură a muncii educative. Ceea ce am vrut să arăt, în primă instanță, este raportul dintre munca educativă, pe de-o parte, și sinea umană și viața culturală, pe de altă parte. Dar putem fi convinși: Dacă, pe Pământ, omul este educat așa cum trebuie, atunci este educat cum trebuie și omul ceresc, fiindcă în omul pământesc trăiește omul ceresc. Dacă îl educăm în mod just pe omul pământesc, atunci prin bucățica de drum cu care el trebuie făcut să înainteze între naștere și moarte îl facem să înainteze în mod just și pe omul ceresc.
Dar, prin aceasta, se ține seama de o concepție care caută în mod just cunoașterea lumii, acea concepție care știe: Omul trebuie să clădească și el la înălțarea marelui edificiu al lumii, care se revelează și pe cale senzorială. În cadrul unei munci educative juste, omul trebuie să fie recunoscut drept entitate care lucrează împreună cu alte entități la construirea omenirii. La aceasta m-am referit ieri, când am caracterizat acea concepție despre lume și viață despre care am spus că trebuie să existe în substratul muncii de predare și educare. Dar de aici reiese că noi nu putem înțelege lumea prin conținutul unilateral al capului. E greșit să se afirme că lumea poate fi înțeleasă prin idei, noțiuni, reprezentări. Și tot greșit este să se spună că lumea trebuie înțeleasă cu ajutorul sentimentului. Ea trebuie să fie înțeleasă cu ideile și cu sentimentele, dar și cu voința! Fiindcă numai când divin-spiritualul coboară în voință lumea este înțeleasă de om; dar atunci este înțeles și omul, privit nu de o parte a ființei omului, ci de omul întreg. Noi avem nevoie de o concepție despre lume nu numai pentru minte și intelect, ci avem nevoie de o concepție despre lume pentru omul întreg, pentru omul care gândește, simte și voiește, o concepție despre lume care redescoperă lumea în om, în omul întreg, după trup, suflet și spirit. Numai cel ce redescoperă astfel lumea în om, cel care vede în om lumea, numai acela poate avea o concepție reală despre lume. Fiindcă, așa cum în ochi se oglindește lumea vizibilă, tot astfel omul întreg este un ochi spiritual-sufletesc-trupesc în care se oglindește întreaga lume. Această imagine de oglindă nu poate fi privită din afară, ci trebuie trăită din interior. Dar atunci ea nici nu va mai rămâne o aparență, ca imaginea de oglindă exterioară, ci devine realitate interioară. Atunci, în munca educativă lumea devine om și omul descoperă în el lumea. Dacă ne desfășurăm munca educativă în acest fel, atunci simțim foarte intens că omenirea se fărâmițează dacă întreaga trăire umană este vândută materiei, pentru că sufletele nu se pot câștiga unul în contact cu celălalt, ci se pierd, pentru că se neagă pe ele înseși. Dacă trecem la spirit, atunci, prin ceea ce poate fi găsit în spirit, îl găsim pe omul celălalt. O viață socială în sensul veritabil al cuvântului trebuie întemeiată din spirit. Entitatea umană trebuie să găsească spiritul în ea însăși, și atunci un om se va putea uni cu un alt om, iar lumea trebuie privită în om, dacă din faptele umane sunt construite lumi. De aceea, îngăduiți-mi să rostesc în încheierea acestei expuneri ceea ce am avut mereu în fundal, în timp ce vorbeam. Ceea ce urma să fie spus aici a fost intitulat drept expunere despre educație în viața personală și în viața culturală a prezentului. Acum, în încheiere, dați-mi voie să metamorfozez titlul, în așa fel încât el să conțină ceea ce am vrut, de fapt, să spun. Așadar, fie ca ceea ce am vrut, de fapt, să spun să conflueze în cuvintele:
