Reîntorcându-mă dintr-o călătorie foarte obositoare, vă solicit indulgență, pentru că nu voi putea, în principiu, decât mâine, să fac o expunere în adevăratul înțeles al cuvântului.
Astăzi voi face un fel de introducere la conferințele pe care îmi revine misiunea să le prezint aici. Nu aveam, de fapt, intenția să vorbesc în cursul acestei manifestări medicale, căci cred că impulsurile care izvorăsc din medicina antroposofică în domeniul medical sau științific trebuie să fie purtate de specialiștii acestor discipline. Tot ceea ce se referă la medicină sau și la fiziologie, provenind din cercetarea spirituală antroposofică, nu poate fi decât sugerat și necesită apoi o muncă de adaptare empirică. Doar pe baza acestei munci empirice poate fi întemeiată o apreciere valabilă, convingătoare și care să satisfacă cerințele terapeuticii.
Așadar, eu voi prezenta aceste câteva conferințe pentru a răspunde dorinței medicilor prezenți aici, și mă voi strădui în cursul acestor zile să abordez aspectele antroposofiei care sunt în măsură să lumineze ceea ce se referă la medicină. Pentru început, voi încerca să arăt că viziunea pe care ne-o putem forma despre om, atât despre cel sănătos, cât și despre cel bolnav, poate fi îmbogățită cu ajutorul concepțiilor antroposofice. Permiteți-mi să vă atrag atenția asupra modului în care trebuie să fie abordat în cadrul istoric al epocii actuale acest mod antroposofic de a vedea lucrurile. Foarte adesea, ceea ce numim aici antroposofie este confundat cu concepțiile vechi tradiționale, despre valoarea cărora nu vreau să spun nimic ca să le critic. Să știți, totuși, că propriile mele concepții se întemeiază pe niște baze absolut diferite față de cele ale concepțiilor tradiționale născute de-a lungul evoluției umane, fie ele mistice, teosofice, gnostice sau altele de acest fel. Îmi este suficient să pun în evidență elementul principal care face să reiasă deosebirea dintre concepțiile noastre și cele vechi. Acestea din urmă au luat naștere din gândirea umană într-o epocă în care era necunoscută știința actuală în sensul în care o înțelegem noi astăzi, în timp ce propriile mele concepții au văzut lumina zilei într-o epocă în care gândirea științifică a atins, poate în mod provizoriu, un anumit grad de perfecțiune. Este un fapt de care trebuie să ținem seama întotdeauna, dacă vrem să înțelegem întreaga semnificație a luminilor pe care le aduce antroposofia în domeniile cele mai variate ale cunoașterii și activității umane pe care ea le studiază.
Știți cu toții – nu este deloc nevoie să explicăm acest lucru – că în trecut concepțiile medicale erau întrepătrunse cu noțiuni metafizice despre om, ele erau lipsite de baze științifice, și nu se întemeiau, ca astăzi pe cercetarea empirică. Este suficient să ne întoarcem în timp la Galenus [Nota 17] și la ceea ce l-a precedat, pentru a descoperi, dacă suntem liberi de prejudecăți, niște concepții metafizice despre om, despre forma sa, despre cea a organelor sale, despre funcțiile sale. Aceste concepții metafizice se integrau ideilor pe care și le făceau oamenii pe atunci despre ființa umană tot atât de firesc cum considerăm noi fenomenele naturii exterioare: culori, forme și forțe organice. Dacă nu avem prejudecăți, nu vom putea califica drept puerilă această medicină a trecutului, comparând-o cu a noastră. În acest sens, descrierile istorice sunt atinse de insuficiență, și cel care aprofundează istoria evoluției omenirii și nu crede că noi am atins în prezent perfecțiunea, că tot ceea ce provine din trecut sunt numai prostii, acela va realiza că perfecțiunea actuală nu este decât relativă și că vechile concepții – și succesele pe care le au la activ – nu trebuie să fie desconsiderate. Totuși, orice s-ar crede despre diferitele ramuri ale științei actuale, nu trebuie să ignorăm ceea ce a realizat ea în mod recent pentru omenire. Astfel, o concepție conformă cu spiritul – așa cum o înțelegea Goethe – referitoare la om, la sănătatea și boala sa, nu poate fi opusă descoperirilor științei, ci ar trebui să fie conformă cu acestea.
Să nu vă așteptați din partea mea la vreo polemică împotriva concepțiilor științifice. Dimpotrivă, voi insista din capul locului asupra faptului că nu poate fi vorba de așa ceva, din niște motive foarte precise, din chestiuni de principiu. Vedeți dvs., când ne aplecăm asupra gândirii medicale a trecutului, constatăm – deși ea nu este atât de absurdă cum o cred unii – că ei îi lipsea, totuși, ceea ce i-a adus știința. Acest aport le lipsea concepțiilor trecutului, prin simplul fapt că odinioară capacitățile de cunoaștere nu erau dispuse în așa fel încât să studieze lucrurile așa cum le percepem noi astăzi, în mod empiric, cu ajutorul simțurilor noastre, fortificate prin instrumentele noastre. Medicul – am putea spune, de asemenea, fiziologul sau biologul – de odinioară vedea cu totul altceva decât observă în mod empiric omul actual. Am putea chiar vorbi despre o orientare diferită a conștienței medicale a timpurilor trecute, despre o orientare care s-a sfârșit în mod radical o dată cu Galenus. Dar ceea ce vedea el în cele patru elemente ale organismului uman, în bila neagră, bila galbenă, flegmă și sânge, nu era ceea ce vede omul actual, ci era ceva diferit, și descrierea sa, care, în general, nu este înțeleasă așa cum a fost ea transmisă, ne apare ca ceva nebulos. Pentru el, ceea ce pentru noi este nebulos era ceva real. Ceea ce numea el flegmă, nu era pentru el mucusul, ci un fluid impregnat de viață și chiar de suflet. Iată ce vedea el, tot atât de clar cum vedem noi un obiect roșu sau albastru. Dar, dacă el vedea ceea ce conștiența științifică nu mai este organizată să perceapă, în schimb, el nu vedea ceea ce este conținutul conștienței noastre științifice actuale, care ne face sa vedem lucrurile ca și cum le-am privi printr-o lunetă, care face contururile mai precise. Acesta este efectul empirismului modern: ceea ce odinioară era curgător, dar perceput în mod sufletesc-spiritual, a dispărut și a fost înlocuit de empirismul cu contururi precise de care oamenii nu dispuneau odinioară. De aceea se trata pe baza unui anumit instinct, legat, de altfel, de o dezvoltare trecută a empatiei umane. Medicul de odinioară simțea întotdeauna boala pacienților săi, uneori în mod epuizant. Dar contururile precise ce rezultă din empirismul nostru senzorial, pe atunci nu erau percepute. Acest empirism era înscris în evoluția omenirii, noi nu îl putem înlătura, nu ne putem întoarce în trecut. Dacă am dobândi niște facultăți atavice oarecare, nu le-am avea, în esență, decât pe acelea de care dispuneau cei vechi în toate domeniile, inclusiv cel medical. Când, în prezent, în virtutea formei învățământului primar – fără a vorbi de un nivel mai înalt –, noi ne integrăm în civilizația noastră, devine imposibil să vedem ce vedeau cei vechi. Dacă am vedea ca ei, am fi considerați psihopați, un pic deplasați, și asta pe bună dreptate. Căci există ceva de natură psihopată la toți cei care au în prezent o anumită „clarvedere” elementară, naturală. Trebuie să fim perfect conștienți de aceasta. În schimb, este posibil, dezvoltând anumite facultăți latente ale sufletului, să ne înălțăm, prin exercițiu, la o percepție a spiritualului în suflet, tot așa cum ochiul nostru s-a ridicat, de-a lungul generațiilor, de la perceptia fluidă, confuză, la percepția contururilor precise. Este posibil să dezvoltăm, în acest fel, o facultate de perceptie spirituală. Dezvoltând asemenea facultăți de percepție – așa cum am expus în cartea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare? [Nota 18] și în alte scrieri –, începem să percepem o lume pe care nu o vedeam înainte, o lume care include un fel de cosmos spiritual, pe lângă cosmosul perceput prin simțurile noastre și pe care îl descoperă și calculează astronomia. Acestui cosmos guvernat de legile naturii i se alătură un al doilea cosmos, spiritual. Dacă examinăm ceea ce revelează acest cosmos spiritual, noi găsim aici și omul. Noi înțelegem acest univers spiritual pătruns de suflet, și îl înțelegem și pe om, ca membru al acestui univers pătruns de spirit și suflet. Când studiem științele, începem cu ființele și formele cele mai simple de viață, cu celula, și ne înălțăm apoi de la formele mai simple la formele complexe; trecem de la ceea ce este mai asemănător materiei fizice organizate la organismul uman atât de complicat. Când studiem serios știința spirituală, noi începem, de fapt, de la celălalt capăt. Totuși, de la acest univers spiritual pe care îl considerăm cel mai complex, coborâm spre ceea ce este mai puțin complex, spre celulă, elementul cel mai simplu al organismului. Din punct de vedere spiritual, universul constituie ceea ce este mai complicat. Trecând de la celulă la om, noi complicăm; în schimb, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de om, noi simplificăm ceea ce ne oferă Cosmosul. Parcurgem un drum invers, altfel spus, punctul nostru de plecare este la polul opus, este polar, atunci când ne dedicăm științei spirituale și, astfel, nu ne limităm la domeniile circumscrise de empirismul senzorial. Consider că este foarte important să nu existe vreo neînțelegere în legătură cu aceste principii. Astfel, îmi veți ierta câteva concepte întru câtva pedante. Unii vor fi tentați sa gândească: la ce bun să introducem empirismul senzorial în fiziologie sau biologie, la ce bun această specializare? Să ne dezvoltăm facultățile spirituale, să ajungem la lumea spirituală, și atunci vom avea o viziune despre omul sănătos și omul bolnav și vom putea întemeia o medicină spirituală. Unii fac, într-adevăr, așa, dar de aici nu rezultă nimic, decât, eventual, faptul că ei tună și fulgeră violent împotriva medicinei empirice, împotriva a ceva ce ei nu cunosc. Astfel, nu poate fi vorba de a elimina dintr-o mișcare știința empirică obișnuită și de a întemeia o știință spirituală pe visătorie. Nu este vorba de așa ceva. Cercetarea spirituală nu vă poate oferi ceea ce studiați cu ajutorul microscopului. Cel care ar spune contrariul nu este altceva decât un șarlatan. Cercetarea empirică în sensul actual este un fapt, și dacă vrem să completăm, într-un anumit domeniu, știința – chiar din punctul de vedere al antroposofiei – nu putem să o dăm la o parte, trebuie, dimpotrivă, să ținem seama de ea. Un „specialist” – dacă putem spune astfel – în știința actuală antroposofică va vedea că, dacă se consacră acestei științe antroposofice, acest lucru îl obligă să se ocupe cu atât mai mult de manifestările lumii accesibile simțurilor, de empirism.
Ceea ce ne aduce, în primul rând, știința spirituală sunt niște idei călăuzitoare pentru cercetarea empirică, sunt niște idei ordonatoare, care ne arată că noi trebuie să studiem ceea ce se află într-un loc al corpului în funcție de acel loc. O celulă, vor spune unii, este o celulă, și ceea ce deosebește o celulă de alta, fie că este una a ficatului sau una a creierului, trebuie să fie studiat în mod empiric. Dar lucrurile nu stau chiar așa. De exemplu: dimineața, spre orele nouă, în timpul plimbării, văd două persoane stând pe o bancă. Le observ și trag de aici diverse concluzii. După-amiază, spre orele trei, trec din nou prin același loc; cele două persoane sunt din nou pe bancă. În afară de unele mici detalii, constatarea empirică este aceeași. Totuși, s-ar putea ca una dintre cele două persoane să fi rămas acolo în timpul celor șase ore, pe când cealaltă să fi părăsit banca la puțină vreme după ce am trecut eu pe acolo și să nu fi revenit decât acum, după ce a făcut un drum lung. Acest fapt ar modifica lucrurile în mod considerabil și nu are nimic de-a face cu ceea ce am observat eu. Simțurilor mele, la ora nouă dimineața, ca și la ora trei după-amiază, li s-a revelat același lucru, dar acest fapt perceput de simțurile mele trebuie să fie interpretat în funcție de relațiile existente, de elementele sale componente. Atunci, trebuie să ne fie absolut clar: Cât de diferit trebuie să fie considerată o celulă hepatică față de o celulă cerebrală sau o celulă sanguină. Dacă ar fi adevărat că întregul organism poate fi explicat ca rezultând din divizare unei celule-ou inițiale fecundate, atunci am putea pune pe același plan o celulă hepatică și o celulă cerebrală și ne-am putea orienta în mod pur empiric. Dar dacă situația nu este aceasta, dacă, de exemplu, o celulă hepatică, prin simplul fapt al situării ei, are cu forțele exterioare omului niște relații diferite față de cele ale unei celule a creierului, atunci noi nu putem considera ceea ce are loc drept o simplă continuare a procesului de divizare și a situației ce rezultă de aici. Ba chiar dimpotrivă, trebuie să stabilim atunci un raport absolut diferit între o celulă și univers, în funcție de faptul că este vorba de o celulă cerebrală sau de o celulă hepatică.
Dacă cel care observă un ac magnetic, constatând că acesta se orientează spre nord-sud, ar afirma că forțele care îl orientează în această direcție se află în acul magnetic, nu ar fi considerat, cu siguranță, un fizician. Fizicianul pune acul magnetic în relație cu ceea ce el numește magnetism terestru. Putem elabora tot soiul de teorii, totuși, nu este posibil să atribuim direcția în care se orientează acul magnetic forțelor care îi sunt inerente, ci relației acestuia cu universul.
Când este studiat astăzi organismul, raporturile sale cu universul sunt considerate, în general, cu totul secundare. Dacă, prin situarea lor diferită, celulele hepatice și celulele cerebrale au, într-adevăr, niște relații diferite cu forțele universale, ar fi imposibil să găsim vreo explicație a omului pe calea empirismului faptic. În acest caz, nu ne-am putea explica ce este omul decât dacă am fi în măsură să determinăm rolul universului în structurarea creierului, sau a ficatului, la fel cum pământul joacă un rol în orientarea acului magnetic.
Studiem astăzi fenomenele ereditare. Mergem până la strămoși, observăm urmașii; procedăm astfel cu privire la liniile ereditare animale și umane și ținem seama de rezultatele pe care este important să le cunoaștem. Dar noi nu ținem seama decât de procesele nemijlocite, de ceea ce observăm, dacă pot spune astfel, în interiorul omului. Dar nu ne întrebăm dacă nu cumva forțelor universale li s-a oferit ocazia de a acționa în mod diferit asupra celulei-ou fecundate, dacă structurarea ei este explicabilă prin forțele inerente omului și dacă nu ar trebui să atribuim această structurare întregului univers? Pentru știința actuală, aceste forțe care acționează pornind din univers sunt secundare. Dar, ați putea spune, știința ne conduce până într-un punct în care asemenea întrebări nu se mai pun absolut deloc. A pune organele în legătură cu universul ține de trecut!
Așa cum este practicată adesea, această stabilire a unei legături ține și de trecut. Faptul că noi nu ajungem, în general, să punem o asemenea întrebare, aceasta se întâmplă din cauza formației noastre științifice, care ne încătușează în această cercetare pur empirică, legată de percepția senzorială. Astfel, nimic nu ne face să ne punem întrebări cu privire la aceste probleme pe care le-am pus în mod ipotetic în chip de introducere. Dar ceea ce ne permite să ajungem la cunoaștere în toate domeniile activității umane depinde de modul în care este pusă întrebarea. Acolo unde nu sunt puse întrebările care trebuie să fie puse, rătăcim într-un fel de ceață științifică, ne ascundem realitatea. Când faptele și gândurile nu mai concordă, se întâmplă să realizăm cât de înguste sunt concepțiile.
Cred că mai ales medicina actuală stârnește un asemenea sentiment, această impresie, că în om lucrurile se desfășoară în mod diferit față de ceea ce prevăd teoriile, teorii pe baza cărora ne întemeiem și terapeutica. De unde impresia că trebuie să fie posibil să abordăm lucrurile din altă direcție. Cred că ceea ce trebuie spus aici nu poate avea sens decât pentru specialist, care, confruntat, în practica sa, cu omul sănătos sau bolnav, poate să-și dea seama de incapacitatea concepțiilor simpliste care vor să cuprindă niște fapte complexe.
Să fim cinstiți! Să constatăm modul în care gândirea practică proprie secolului al 19-lea a pus totul în axiomă, în toate domeniile științifice. Este exasperant să vedem cum aceste axiome ne sunt mereu azvârlite în obraz! Ni se spune mereu: explicațiile trebuie să fie cât mai simple; și atunci se simplifică. Da, dar când lucrurile și procesele sunt complicate, a face lucrurile cât mai simple poate ține de o prejudecată, astfel, noi trebuie atunci să consimțim să abordăm complexitatea. Câte prejudicii nu au fost aduse din cauză că s-a repetat neobosit că explicațiile referitoare la natura umană, știința și artele, trebuie să fie simple! Natura este, atât în mic, cât și în mare, ceva infinit de complicat și ea nu poate fi abordată decât dacă admitem din capul locului că cele mai perfecte concepții sunt, față de realitate, ca fotografia unui copac luată dintr-un anumit unghi. Eu pot fotografia un copac din diferite unghiuri, cu cât voi avea mai multe fotografii, cu atât mai apropiată de realitate va fi reprezentarea mea.
Despre teorii, iată ce se crede astăzi: una este considerată valabilă și atunci toate celelalte sunt considerate false. Se acționează într-un mod asemănător celui care, având fotografia unui copac, îi spune celui care îi arată o alta: „Ea este falsă, complet falsă.” Este justă doar aceea care corespunde punctului său de vedere. Cam tot așa se ceartă oamenii în legătură cu materialismul, idealismul, realismul și multe alte subiecte. Disputele născute pe această temă nu sunt prea departe de exemplul banal pe care vi l-am dat. Așadar, vă rog din capul locului să nu tratați ceea ce v-am spus drept materialism, idealism sau spiritualism, ci drept ceva care vrea să abordeze realitatea, în măsura în care este ea accesibilă gândirii umane. Reprezentările materialiste sunt uneori foarte folositoare când vrem să sesizăm realul, cu condiția să ținem seama de punctul de vedere opus. Iar dacă suntem incapabili să distingem diferitele aspecte, atunci ne găsim în situația cuiva care ar face diferitele fotografii pe aceeași peliculă. Astfel, multe lucruri ne sunt prezentate astăzi ca și cum ele ar fi fost fotografiate din diferite unghiuri pe aceeași peliculă.
Ei bine, când dezvoltăm, prin mijloacele expuse în cartea mea: Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, aceste forțe ale sufletului care se află în el în stare latentă, depășim modul obișnuit de a vedea aplicat în mod scrupulos în biologia actuală și ajungem la ceea ce am numit cunoaștere imaginativă. Cu o treaptă mai sus, ajungem la cunoașterea inspirată și, în cele din urmă, la nivelul cel mai înalt, acela, aș spune, al cunoașterii intuitive. Cunoașterea imaginativă îmi oferă niște imagini ale realității, despre care știu în mod absolut clar că ele sunt niște imagini, dar eu mai știu că ele nu sunt niște fantasme, ci niște imagini ale realității. Cunoașterea imaginativă nu-mi aduce încă realitatea, ci imaginea ei. Prin cunoașterea inspirată, aceste imagini capătă o anumită consistență, ele se impregnează cu viață; eu știu mai mult decât ceea ce îmi poate da numai imaginea. Imaginile îmi spun că ele se raportează la o realitate spirituală. Prin cunoașterea intuitivă, eu mă găsesc în sânul acestei realități înseși. Acesta este pasul mai departe. Tot ceea ce se referă la aceste forme de cunoaștere poate fi găsit în cartea pe care am menționat-o în repetate rânduri.
Aceste trei forme de cunoaștere care se situează dincolo de cunoașterea obiectivă transmisă prin simțuri ne oferă în primul rând cunoștințe despre lumile spirituale: Despre universul spiritual și despre omul spiritual, despre omul spiritual-sufletesc, dar ele nu ne oferă, în primă instanță, niște cunoștințe cum sunt cele rezultate din cercetările empirice, din biologie, de exemplu. Este ceva diferit să aplici la cunoașterea omului dispoziția de spirit ce rezultă din conștiența imaginativă, inspirată și intuitivă.
Dacă studiem, de exemplu, structura creierului uman, acesta apare – mai puțin pentru fiziolog și medic decât pentru psiholog – ca un element ciudat. Psihologii formează într-adevăr, un mic grup foarte special în cadrul civilizatiei noastre. Oare nu au reușit ei să întemeieze o știință fără obiect: o știință a sufletului fără suflet? Pentru psiholog, această structură a creierului este un element foarte ciudat. Considerați un psiholog, chiar format la școala științelor absolut empirice. În vremea din urmă, nu se mai știa cum să se iasă la socoteală cu ajutorul filosofiei, căci oamenii erau incapabili să mai distingă dacă un filosof știe sau nu ceva. Cum lumea își dădea seama că oamenii de știință știau întotdeauna ceva, s-a făcut apel la ei să ocupe catedrele de filosofie și să se ocupe de aceasta. În cazul oamenilor de știință, a ști ceva este evidența însăși. În ceea ce-i privește pe filosofi, ei pot bate câmpii despre orice, dar un om de știință nu ar putea povesti gogoși despre ceea ce observă cu ajutorul microscopul său, al telescopului sau al aparatului său radioscopic; un control ar descoperi înșelătoria. În filosofie, a descoperi înșelătoria este astăzi mult mai puțin la îndemână. Vedeți ce spune Theodor Ziehen [Nota 19] despre structura cerebrală. În legătură cu aceasta mi s-a întâmplat ceva interesant, un lucru care este în măsură să vă facă să înțelegeți despre ce este vorba. Eram, în urmă cu mai mulți ani, la o întrunire. La început, un medic a expus structura creierului, pe care a pus-o în legătură cu viața sufletească dintr-un punct de vedere ce putea fi calificat, pe drept cuvânt, drept materialist. Era un materialist get-beget, care a expus structura cerebrală atât de bine cum o permiteau cunoștințele epocii și, pornind de aici, a explicat viața sufletească. Președintele întrunirii, un discipol al lui Herbart, n-a făcut apel la o structură cerebrală, ci a edificat un sistem pornind de la viața de reprezentare, așa cum a făcut odinioară Herbart. El a spus atunci: „Este, totuși, curios, fiziologul, medicul, desenează creierul, oferă niște imagini, pe când eu însumi, ca discipol al lui Herbart, desenez o schemă a asocierilor complexe de reprezentări și a relațiilor lor – nu a legăturilor dintre fibre și celule nervoase –, fără să-mi pese de creier, ceea ce desenez eu astfel, în mod simbolic, seamănă în mod ciudat cu desenele fiziologului care desenează structura fizică a creierului.”
Această asemănare nu este fără temei. Încetul cu încetul, o dată cu înaintarea descoperirilor științifice referitoare la constituția creierului, a ieșit la iveală, în mod treptat, faptul că structura lui fizică revelează o minunată analogie cu aceea a vieții noastre de reprezentare. Tot ceea ce se află în aceasta se regăsește în structura creierului. Totul se petrece ca și cum natura ar vrea – spun aceasta cu un dram de umor – să facă din creierul nostru o imagine a activității noastre de reprezentare. Este deosebit de frapant acest fapt în niște scrieri cum sunt acelea ale lui Meynert [Nota 20]. Ele sunt astăzi cam demodate. Meynert era un materialist, dar un excelent neuro-fiziolog și psihiatru, și suntem tentați să spunem: Da, el este un materialist, dar ceea ce a adus el ca materialist este un remarcabil complement la ceea ce se obține când se încearcă a se pune într-o schemă modul în care se înlănțuie și se disociază reprezentările, fără a ține seama deloc de creierul uman. Pe scurt, dacă există un lucru care să facă din noi niște materialiști, aceasta este structura creierului uman. Să spunem, totuși, că dacă sufletesc-spiritualul există, aceasta și-a găsit în creierul uman o expresie atât de adecvată, încât suntem pe punctul de a afirma: De ce am avea oare nevoie de spiritual-sufletesc pentru activitatea noastră de reprezentare? De ce am vrea să avem un suflet capabil să și gândească? Dacă acest creier al nostru este o imagine atât de perfectă a spiritual-sufletescului, de ce creierul nu ar putea gândi?
Bineînțeles, toate acestea trebuie luate cu un dram de umor. Nu vreau decât să atrag atenția asupra acestor considerații. Creierul uman, mai ales când îl studiem în detaliu, ne poate atrage, desigur, spre materialism și misterul său, dar secretul lui nu se revelează decât aceluia care ajunge la conștiența imaginativă, aceasta se manifestă în imagini, cópii ale unei realități spirituale, imagini pe care nu le percepeam înainte. Dar suntem tentați să spunem că aceste imagini ne fac să ne gândim la imaginile pe care le formează fibrele și celulele nervoase. Iată ce aș spune: Dacă ar trebui să răspund la întrebarea: Ce este, de fapt, această cunoaștere imaginativă care se exercită, în mod evident, în întregime pe planul suprasensibil? Dacă ar trebui să fac o schemă a cunoașterii imaginative, procedând ca matematicianul când își rezolvă problemele sale cu ajutorul figurilor, aș spune: Să ne reprezentăm că, în lume, ajungem să cunoaștem mai multe lucruri decât ne dezvăluie simțurile despre ea, prin faptul că ajungem la niște imagini care revelează o realitate în modul în care un creier uman exprimă realitatea sufletului. Natura însăși ne propune, prin existența creierului, o imaginațiune senzorială reală, aceea la care ne permite să ajungem, pe un plan superior, cunoașterea imaginativă.
Pătrundem astfel mai adânc în constituția umană. Învățăm să privim acest miracol care este creierul uman – vom vedea acest lucru în zilele următoare – nu în mod izolat, ci ca pe o parte a acestei lumi suprasensibile percepute prin conștiența imaginativă, care s-a materializat pe plan sensibil. Este ca și cum această lume a percepției imaginative ni s-ar revela în realitatea creierului. Efectiv, nu cred că este posibil să vorbim în mod adecvat despre creierul uman dacă nu percepem în structura lui o reprezentare imaginativă a vieții sufletești. De aceea, a încerca să ajungem la viața sufletească pornind doar de la fiziologia creierului ne conduce într-un impas. De fapt, dacă vrem să luăm în considerare doar creierul, nu este nevoie deloc de viața sufletească. Este îndreptățit să vorbească despre structura creierului uman în relație cu viața sufletească doar cel care o cunoaște altfel decât pe căile obișnuite ale lumii noastre. Cunoașterea spirituală a vieții sufletești arată că aceasta se reflectă în mod fidel în structura creierului uman. Tot ceea ce este capabil să desfășoare organul sufletesc suprasensibil în activitatea de reprezentare, poate s-o facă și creierul. Căci creierul este reflectare până în funcția sa; astfel, nimeni nu poate admite sau respinge materialismul pe baza fiziologiei creierului; acest lucru este imposibil. Dacă omul nu ar fi altceva decât o ființă înzestrată cu creier, nu i-ar veni nimănui ideea că ar avea și un suflet.
Să ne îndreptăm acum atenția spre o altă funcție a omului decât activitatea sa de reprezentare. Ceea ce voi prezenta acum în mod introductiv – e vorba de procesul respirator –, voi dezvolta mai pe urmă. Așadar, să examinăm funcția respiratorie și partea de conștiență ce-i revine. Aceasta nu o să vă conducă la același rezultat ca activitatea de reprezentare. Când vă spuneți: „Eu am o reprezentare, ea îmi amintește de o alta, dobândită acum trei ani”, eu le leg una de alta; acest lucru poate fi chiar desenat. Și dacă vă extindeți la mai multe reprezentări, veți obține o figură care va semăna mult ce cele ale lui Meynert, reprezentând structura creierului. Acest lucru nu este însă posibil dacă raportați la organismul uman ceea ce se află în procesul respirator. Nu puteti găsi aceeași concordanță între structura organică și procesul respirator ca acea dintre reprezentare și creier; acest lucru nu este posibil. Dar dacă ajungem la conștiența inspirată, dacă ne înălțăm de la conștiența imaginativă, în cadrul căreia nu percepem decât imagini, la conștienta inspirată, care, impregnând aceste imagini, le conferă o realitate, dacă învățăm astfel să percepem imaginile lumii suprasensibile ca saturate de realitate spirituală, ne aflăm atunci, dintr-o dată, într-un curent suprasensibil care are o perfectă asemănare cu relația dintre procesul respirator, structura pulmonară, aceea a canalului arahnoidian, a canalului vertebral și pătrunderea refluxului respirator în creier. Pe scurt, dacă ajungem la o conștiență inspirată, suntem conduși la sesizarea întregii semnificații a procesului respirator, tot așa cum conștiența imaginativă ne-a condus spre aceea a structurii cerebrale. Și putem spune: Tot așa cum creierul este, într-un anumit sens, o imaginațiune materializată, tot ceea ce are legătură cu respirația este o inspirație transpusă în lumea simțurilor. Cel care caută cunoașterea inspirată nu face altceva decât să se transpună într-o lume spiritual-sufletească reală, care se revelează în lumea sensibilă atunci când studiem procesul respirator în totalitatea lui și în semnificația lui pentru organismul uman.
Astfel, pentru a înțelege structura creierului este necesară imaginația, iar pentru a înțelege ritmul respirator și tot ceea ce se leagă de el este necesară inspirația. Și tot ceea ce are legătură cu ritmul respirator este, din punctul de vedere al universului, ceva total diferit față de structura creierului. Aceasta, în forma ei exterioară, este, la maximum, copie a spiritualului. Astfel, pentru a înțelege structura creierului nu este necesar să pătrundem adânc în lumea suprasensibilă, să depășim „imaginația”, care se află la granița cu conștiența obișnuită.
Procesul respirator nu poate fi descoperit prin imaginație, atunci trebuie să dispunem de conștiența inspirată, să ne înălțăm cu o treaptă în lumea suprasensibilă.
Dacă vrem să înțelegem procesul metabolismului, atunci trebuie să ne înălțăm și mai mult în lumea suprasensibilă. El este în fond, lucrul cel mai misterios din om. Vom vedea în cursul zilelor următoare că trebuie să privim acest proces în mod absolut diferit față de fiziologia empirică actuală. Modificările pe care le suferă o substanță depusă pe limbă, până în momentul în care ea acționează asupra celulei cerebrale, sunt absolut imposibil de urmărit printr-o metodă pur empirică. Ele nu pot fi urmărite decât cu ajutorul conștienței intuitive. Datorită ei, noi progresăm de la simpla contemplare a obiectului până la pătrunderea în obiectul însuși. Dacă, prin existența creierului, spiritual-sufletescul își creează o simplă efigie, față de care el rămâne exterior, dacă el influențează ritmul respirator pătrunzându-l în calitate de element spiritual-sufletesc și retrăgându-se din el mereu, dimpotrivă, el se adâncește în întregime în metabolism, el se adâncește în metabolism în așa măsură încât dispare ca element spiritual-sufletesc. Nici măcar în mod empiric nu-l mai regăsim.
Vedeți cu ce subtilitate descrie Theodor Ziehen structura creierului. Putem face, efectiv, niște scheme ale memoriei în așa fel încât să găsim corespondentul acestor scheme în figurile anatomice și fiziologice ale creierului. Dar, de îndată ce abordează procesele afective, aceasta nu mai merge foarte bine, astfel, el nu vorbește despre sentimente ca de niște elemente autonome, ci vorbește doar despre reprezentări nuanțate de sentiment. Dar despre voință, fiziologii actuali rămân muți. Într-adevăr, ei nu spun nimic despre ea. Când eu vreau să-mi ridic brațul, să îndeplinesc un act de voință, am mai întâi reprezentarea acestuia, apoi ceva se scufundă într-un domeniu numit „inconștient”. Vârâm în acest rezervor tot ceea ce nu poate fi observat în suflet și a cărui existență, totuși, o admitem. Totul se scufundă atunci în inconștient. Observ apoi modul în care se mișcă mâna mea. Dar între intenția mea și actul săvârșit există voința, care se desfășoară în întregime în străfundurile organismului fizic, în sânul elementului material. Acest lucru poate fi studiat cu precizie cu ajutorul cunoașterii intuitive, care pătrunde în adâncul cel mai profund al esenței organismului. Actul de voință coboară până în metabolism. Pentru intuiție, nu există act de voință la un om fizic, pământesc, care să nu fie accesibil în procesul metabolic care îi corespunde. Dar, de asemenea, nu există nici un proces de voință fără un proces de descompunere sau de disoluție corelativ – să-l numim cum vrem – în sânul metabolismului. Pentru ca voința să se poată desfășura, ea elimină mai întâi ceea ce se află undeva, nu contează unde, în organism. Este ca și cum atunci când vreau să-mi manifest voința în braț, ar trebui mai întâi, să ard ceva. Trebuie să se elimine ceva, trebuie să fie distrusă substanță pentru că voința mea să se poată instala. Eu știu că pentru știința actuală această idee este o înspăimântătoare erezie, dar ea se va dovedi a fi un adevăr. Acolo unde există materie, spiritual-sufletescul este obligat să se instaleze. Aceasta este natura cunoașterii intuitive. Fără ea, procesele metabolice nu s-ar putea explica.
Tot ceea ce există ca funcțiuni în organismul uman este constituit, în fond, din procese neuro-senzoriale, ritmice – respirație și circulație – și metabolice. Astfel, omul, așa cum apare el privirii noastre, sau atunci când îl disecăm, este, întru câtva, cunoaștere realizată, cunoaștere devenită concretă.
Să considerăm capul: ceea ce se petrece aici se explică atunci când știm că există o cunoaștere imaginativă. Ceea ce se petrece în omul ritmic este conceput în mod clar atunci când știm că există o cunoaștere inspirată, iar natura proceselor metabolice se explică atunci când știm că există o cunoaștere intuitivă. Principiile realității se „îmbucă” în acest fel. Dacă priviți astfel organele corespunzătoare doar voinței, nu le veți putea înțelege decât pornind de la cunoașterea intuitivă.
Atâta vreme cât n-am aplicat omului altceva decât cunoașterea concretă uniformă, nu ne dăm seama că el este altceva decât simțim în mod obișnuit. Astfel, fiziologia actuală știe perfect că omul este, în mare parte, o coloană de apă, nu mai este nevoie deloc s-o spunem. Dar, încercați în mod cinstit să aflați dacă fiziologia ține seama de faptul că omul este o coloană lichidă sau dacă nu cumva, dimpotrivă, ea îl reprezintă ca pe un ansamblu de forme rigide, net delimitate. Vă veți spune : Se ține, într-adevăr, seama prea puțin de faptul că omul este, în principal, o ființă lichidă și că partea solidă nu este decât integrată în aceasta. Dar omul mai este și o ființă gazoasă și el este, în cele din urmă, mai ales o ființă de căldură.
În schimb, eu pot înțelege perfect, cu ajutorul conștienței mele obișnuite, obiective, ceea ce este solid în om. Tot așa cum eu pot face cunoștință, în laborator, cu natura sulfurii de mercur, eu pot face cunoștință, prin niște experiențe fizico-chimice, cu ceea ce este solid în organismul uman.
Acest lucru nu mai este posibil în privința a ceea ce este lichid în om. Ceea ce trăiește în om ca ființă lichidă se află într-o permanentă organizare și dezorganizare, nu se lasă perceput tot atât de ușor ca un stomac sau o inimă pe care le desenez. Când desenez aceste organe, ca și cum ele ar fi solide, este ușor să discutăm despre ele. Dar nu mai este atât de ușor dacă ținem seama în mod riguros de ființa lichidă din om. În acest mediu fluid se nasc și dispar neîncetat niște elemente. Este ca și cum inima s-ar forma și s-ar descompune în mod constant, chiar dacă acest lucru nu se petrece atât de rapid. Omul fluid trebuie să fie abordat cu ajutorul imaginației.
Studiind ceea ce este gazos în noi, vom constata în mod evident modul în care se îndeplinesc funcțiunile, înalta lor semnificație pentru organism, circulația lor. Dar modul în care un domeniu gazos reacționează asupra altuia se conformează exact modelului inspirației. Doar inspirația ne permite să avem o vedere de ansamblu asupra a tot ceea ce este gazos în om.
În ceea ce privește domeniul caloric din om, încercați să vă dați seama de particularitățile acestuia datorate faptului că omul are o structură calorică diferențiată în funcție de loc. Trebuie să pătrundem în această structură tot așa cum omul trăiește cu Eul său în propria sa căldură, trebuie să pătrundem aici cu ajutorul cunoașterii intuitive.
Dacă aveți în vedere omul total – nu ca pe un ansamblu de organe cu contururi solide, ci ca pe un întreg –, trebuie să-l priviți sub diverse aspecte. Am trecut de la creier la celelalte structuri organice cu ajutorul imaginației, inspirației și intuiției; putem studia omul, în același fel, sub diversele sale stări – solidă, lichidă, gazoasă și calorică.
Vedeți dvs., ceea ce este solid în om, ceea ce există în el drept corpuri cu adevărat solide, nu se distinge, practic, de ceea ce există în afara lui. În schimb, ceea ce este lichid, gazos și, mai ales, căldura din el, se disting net de ceea ce se află în mediul exterior. Vom reveni asupra acestui lucru. Semnificația organelor își dobândește întreaga ei valoare pentru cunoașterea naturii umane numai dacă privim lucrurile în acest fel.
Fiziologia empirică bazată pe ceea ce intră în domeniul simțurilor nu ne permite deloc să cunoaștem funcțiile organice ale omului decât până acolo unde chimul trece de vilozitățile intestinale în vasele limfatice. Este tot ce poate atinge cunoașterea empirică. Considerațiile referitoare la ceea ce se produce dincolo de aceasta țin de fantezie. Toate elucubrațiile fiziologiei actuale despre transformarea substanțelor pe care le absorbim – de exemplu, în circulația sanguină – nu sunt decât himere. Astfel, rolul rinichilor în organizarea umană nu poate fi înțeles decât dacă, în paralel, alături de procesele ascendente, singurele de care se ține astăzi seama, sunt studiate și procesele descendente. Spuneam, mai de mult, unui prieten: Pentru studiul vieții embrionare, este tot atât de important să studiem anexele care sunt ulterior părăsite, pe cât este de important să studiem embrionul propriu-zis de la concepție și până la naștere. Tabloul nu este complet, când studiem divizarea celulelor și apariția formelor datorită acestei divizări, decât dacă, în paralel cu procesul ascendent, studiem procesul descendent. Acesta din urmă nu există doar în timpul vieții embrionare, noi îl purtăm cu noi în decursul întregii noastre vieți și trebuie să știm pentru fiecare organ ce conține el drept procese ascendente și procese descendente. Ca regulă generală, procesele descendente sunt legate de o creștere a conștienței. Procesele descendente, dezagregarea, distrugerea, eliminarea a ceea ce este de natură materială, sunt condiția unei conștiențe clare. Este la fel și cu procesele de excreție. Rinichii sunt niște organe de excreție. Se pune atunci întrebarea: Dacă ei nu sunt, pentru fiziologia empirică, decât niște organe de excreție, nu au ei oare și o semnificație pentru constituția umană? Oare nu ar putea fi ei și mai importanți pentru edificarea umană decât pentru funcția lor excretoare? Și dacă, pornind de la rinichi, ne îndreptăm spre o altă funcție, aceea a ficatului, vom întâlni acest fenomen interesant: Rinichiul elimină spre exterior, ficatul spre interior. Care este semnificația acestei deosebiri?
Pe de o parte, omul este „în comuniune” cu exteriorul, pe de alta cu interiorul, aceasta ne conduce la pătrunderea misterului organizării umane. Pentru a ajunge la acest lucru, trebuie să ne sprijinim pe ceea ce ne permite să descoperim căile pe care le-am prezentat astăzi ca introducere. Aceste elemente vor sluji drept bază pentru conferința următoare și arată cum conduc ele spre o adevărată înțelegere a patologei și a terapeuticii. De asemenea, vom vedea că cercetarea empirică oficială nu trebuie în nici un caz respinsă, și vom arăta care este linia de conduită care să ne permită s-o apreciem la justa ei valoare.
Nu am de gând să mă dezlănțui asupra cercetării științifice sau medicale actuale, ci, dimpotrivă, să arăt că ea este o mină inepuizabilă de bogății pentru o mai bună cunoaștere decât aceea care decurge din metodele și mai ales din concepțiile actuale. Aceste concepții științifice nu trebuie să fie denigrate, ci fundamentate în mod just. Ele își vor găsi deplina semnificație prin fundamentarea lor spirituală.
Vom continua mâine.
