Dacă aș vrea să organizez niște studii medicale, pentru niște persoane care să le abordeze în mod direct, având deja dobândite cunoștințele științifice indispensabile, ar trebui să încep prin a expune diferitele funcții umane. Ar trebui să încep printr-un fel de expunere anatomo-fiziologică a digestiei, de la impregnarea salivară de către pepsină, până la absorbția substanțelor nutritive în sânge. Apoi, după ce voi fi explicat ansamblul tractusului digestiv propriu-zis, ar trebui să explic sistemul cardio-respirator, cu tot ceea ce se leagă de acesta. Aș aborda apoi tot ceea ce face parte din aparatul renal. Acesta ar trebui să fie studiat în raporturile sale cu ansamblul sistemului neuro-senzorial, raporturi care nu sunt recunoscute astăzi. Ar trebui să vorbim apoi despre sistemul hepato-bilio-splenic. Astfel, prin intermediul circulației, am obține treptat o vedere de ansamblu asupra organizării umane, o bază indispensabilă pentru elaborarea unei concepții antroposofice. În lumina acesteia, rezultatele cercetării empirice ordonate în felul arătat ar permite abordarea terapeuticii
Un domeniu atât de vast, veți fi de acord, nu poate fi schițat în câteva zile. În cursul acestei săptămâni medicale, prietenii noștri medici nu vor putea oferi decât niște indicații succinte și eu, de asemenea, va trebui să spun multe lucruri bazate pe un asemenea mod, puțin obișnuit, de a privi datele empirice, incontestabile, totuși, pentru acela care dispune de niște cunoștințe fiziologice și terapeutice adecvate, așa cum există ele astăzi. Desigur, multe lucruri vor fi exprimate în mod diferit față de modul obișnuit de exprimare, dar, dacă vom considera datele experimentale actuale în ansamblul lor, nu există nimic inconciliabil aici. Astfel, tot ceea ce voi spune va avea un caracter aforistic și, de fapt, nu va fi decât o concluzie. Descoperirile empirice vor fi un punct de plecare, iar drumul intermediar va trebui să fie făcut de către prietenii noștri medici, căci acest drum intermediar este extrem de lung. Este necesar să procedăm în acest fel din cauza împrejurărilor actuale, care nu permit o recunoaștere completă a ceea ce expunem noi, dacă acest drum nu este prezentat cel puțin în principiile sale esențiale. Acest lucru ar putea fi, totuși, mai puțin dificil decât pare la prima vedere, dacă vrem să ne străduim să privim lucrările preliminare în ansamblul lor și în direcția indicată de mine. Veți găsi pretutindeni aceste date preliminare, ele sunt adesea excelente, cu excepția cercetărilor de vârf actuale.
Am încercat ieri să vă arăt cum poate fi abordat omul printr-o extindere a cunoașterii obișnuite. Dacă țineți seama de ceea ce v-am spus, permiteți-mi să mai adaug ceva. Ați putea fi la început foarte șocați atunci când, pe plan antroposofic, se vorbește despre om, așa cum ne apare el în lumea fizică, drept o ființă compusă într-un corp fizic organizat, dintr-un corp eteric organizat, dintr-un corp astral organizat – acești termeni să nu vă deranjeze, trebuie oricum să avem o terminologie – și dintr-o organizare a Eului propriu-zis, care conferă sufletului această unitate interioară pe care nu o întâlnim la animal. Această unitate apare, pe de o parte, în posibilitatea de a ne concentra experiențele interioare, dacă pot spune astfel, într-un „punct Eu”, de unde apoi radiază, într-un fel, întreaga noastră activitate organică, cel puțin în stare conștientă. De altfel, aceasta se manifestă prin faptul că omul, în cursul dezvoltării sale, se situează în mod diferit, față de organizarea animală, în raport cu dezvoltarea sexuală sau dezvoltarea sexelor. Organizarea animală culminează în perioada maturizării sexuale – există, bineînțeles, și excepții –, urmată de un anumit declin, chiar dacă acesta nu apare în mod radical după maturizarea sexuală; un anumit declin organic există, totuși, în timp ce la om dezvoltarea fizică primește un anumit impuls prin maturizarea sexuală. Astfel, dacă ținem seama de toți factorii, se conturează o anumită deosebire între om și animal.
Vă puteți spune: O asemenea împărțire în organizare fizică, eterică, astrală și organizare a Eului, este ceva abstract. Acest lucru a fost adus ca obiecție de unii, mai ales din tabăra filosofilor. Suntem în prezența unor funcții ale organismului uman, le distingem, dar distincțiile nu se fac neapărat pe niște baze obiective – și oamenii cred că avem de-a face cu ceva abstract. Dar nu aceasta este realitatea. Ceea ce se distinge, de fapt, prin această împărțire se va revela în zilele următoare și nu reflectă doar o dorință de clasificare schematică, dimpotrivă, atunci când vorbim despre organizarea fizică a omului, aceasta include tot ceea ce putem trata în cadrul organizării umane așa cum o facem prin cercetările noastre de laborator. Toate acestea se înglobează în ceea ce desemnăm prin organizarea fizică umană.
Dar când vorbim despre organizarea eterică umană nu este posibil să aplicăm acestei organizări, care este integrată organizării fizice, modul de a gândi adecvat experiențelor și observațiilor de laborator. Orice s-ar crede despre ceea ce ne revelează cunoștințele suprasensibile despre organizarea eterică a omului, ceea ce se oferă observării directe – fără a intra pentru aceasta în concepțiile vitaliste sau mecaniciste – arată că ansamblul organizării eterice, pe care ne-o putem reprezenta ca pe o structură funcțională, își exercită stăpânirea asupra a tot ceea ce este lichid în organizarea umană. Aceasta ar putea face obiectul de studiu al unor lungi demersuri, în sensul despre care am vorbit. Am ajuns, așadar, să limităm modul fizic de a gândi la tot ceea ce este solid în cadrul organizării umane, dar nu o vom înțelege decât dacă studiem tot ceea ce este lichid în ea, nu în felul fluidelor din natură exterioară anorganică, ci în calitate de fluide pătrunse în întregime de viață, în calitate de fluide vii. Despre aceasta este vorba atunci când se spune că omul are un corp eteric. Dar, pentru a recunoaște acest lucru, nu este nevoie deloc să aderăm la niște ipoteze asupra vieții, este suficient să ajungem la ideea că celula trăiește. Nu este nevoie deloc să insistăm asupra acestui fapt, indiferent că am fi niște mecaniciști, idealiști sau spiritualiști. Când spunem că celula este înzestrată cu viață – așa cum o spune adeptul cel mai radical al empirismului –, pentru observația directă ce decurge din metoda despre care vorbesc se relevă faptul că ceea ce există în om de natură fluidă este ceva viu; aceasta înseamnă a spune că omul are un corp eteric. Astfel, tot ceea ce este solid trebuie luat ca ceva inclus în lichid, constituind o polaritate. Astfel, toate noțiunile și legile extrase din lumea anorganică se aplică la ceea ce este solid în om, și nu doar aceste organisme infime care sunt celulele din om trebuie considerate ca fiind înzestrate cu viață, ci tot ceea ce este în el lichid.
Dacă abordăm apoi tot ceea ce este în om de natură gazoasă, realizăm că aceste elemente gazoase efectuează între ele un proces continuu de schimb. Va trebui să atragem atenția, în cursul următoarelor zile, asupra faptului că schimburile nu sunt un proces exclusiv anorganic și nu sunt efectuate doar de organele solide, ci sunt supuse în om unor legi proprii, care reflectă schimbul intern, agitația internă a gazelor. Tot așa cum o lege internă prezidează raporturile dintre rinichi și inimă, la fel, noi trebuie să admitem existența unor legi interne în cadrul organismului aerian-gazos. Antroposofia le numește legi astrale, organizare astrală. Aceste legi nu ar exista dacă organizarea solidă și cea lichidă a omului n-ar fi străbătute de organizarea gazoasă. Organizarea astrală nu cuprinde în mod direct elementul solid și pe cel lichid, ci exercită o stăpânire directă asupra organizării gazoase și le pătrunde doar indirect pe celelalte două. Astfel, în „omul-aer”, se află o organizare astrală care îi conferă o anumită structură internă, în mod evident, de natură fluctuantă. Înălțându-ne de-a lungul stărilor materiei, ajungem să ne spunem: Dacă avem în vedere omul solid, noțiunea de organizare fizică ne este suficientă. Dacă luăm în considerare tot ceea ce impregnează, drept fluid viu, organizarea fizică solidă, trebuie să admitem ceva care nu se reduce doar la legile fizice, noțiunea de corp eteric constituind un sistem în sine. La fel, eu numesc organizare astrală ceea ce nu pătrunde în mod direct solidul și lichidul, ci în primul rând organismul gazos. Eu nu spun lege astrală, ci organism astral, căci el este un sistem în sine.
Ajungem astfel la organizarea Eului. Ea nu-și exercită în mod direct stăpânirea decât asupra diferențelor termice care există în om. Putem vorbi, astfel, despre un organism de căldură, despre un „om-căldură”, asupra căruia organizarea Eului își exercită în mod direct stăpânirea, organizare care, prin prezența sa ca element suprasensibil, produce diferențierile termice, dar, mai ales, le percepe și trăiește în ele. Astfel, organizarea Eului trăiește în mod direct în diferențele termice și indirect în restul organismului, prin activitatea căldurii asupra a tot ceea ce este gazos, lichid și solid. Organismul uman devine, astfel, încetul cu încetul, transparent. Dar tot ceea ce tocmai v-am explicat se manifestă, prin natura sa, în fizicul omului pământesc. Dacă observăm ceea ce am putea numi organizarea cea mai subtilă: organizarea Eului, noi o vedem acționând în mod indirect asupra elementelor inferioare, asupra organizării gazoase, asupra organizării lichide și până asupra organizării solide. Este la fel și cu celelalte. Astfel, oricare dintre sistemele organice, decelabile în mod anatomic, reflectă modul în care ansamblul acestor elemente cuprinde organizarea umană așa cum este ea cunoscută de empirismul bazat pe simțuri. Putem menționa oricând niște sisteme organice în care doar fizicul, fizicul solid, este în relație directă cu legile care îl guvernează, dar care sunt în mod indirect în relație cu elementul fluid, și mai puțin direct cu elementul gazos, apoi, cu atât mai puțin direct cu elementul caloric. Toate aceste indicații pe care vi le-am dat ca pe un fel de țel de atins, vor fi verificate pe baza manifestărilor de către un empirism extins. Din cauza timpului limitat de care dispun, nu vă pot indica decât țelul spre care tind relatările noastre.
Dacă studiem acum organizarea umană sub unghiul anatomo-fiziologic, vom putea studia drumul parcurs de alimente până la pereții intestinali și organele lor complexe, până în momentul absorbției lor pe căile limfatice și sanguine. Dacă ne limităm la acest domeniu, ajungem s-o scoatem la capăt cu ceea ce ne învață știința actuală dintr-un punct de vedere absolut mecanicist. O viziune absolut mecanicistă nu ar conduce, totuși, nici în acest domeniu, chiar până la capăt, căci procesele observate în exterior, în laborator, considerate de știință ca anorganice, se desfășoară, de fapt, în tractusul digestiv, în organismul viu. Viața pune stăpânire pe ele de la început. Ele sunt absorbite de viață încă de la impregnarea hranei cu salivă. Dar, ținând seama de faptul că procesul exterior este introdus în viața tractusului digestiv, noi putem s-o scoatem la capăt în ceea ce privește acest domeniu limitat dacă ne dăruim celor ce se pot observa în organizarea fizică a omului. Dar trebuie să avem clar în minte că rămâne un rest de activitate digestivă, că procesul alimentar nu este complet încheiat atunci când peretele intestinal este trecut, și că pentru a înțelege ceea ce urmează sunt necesare alte moduri de a considera lucrurile. Dar, pentru acest domeniu limitat, este suficient să studiem aceste transformări analoage cu cele ce pot fi observate în exterior. Descoperim atunci ceea ce știința nu vrea să admită, ceea ce este, totuși, adevărat și rezultă în mod neîndoielnic din datele științifice actuale. Trebuie ca prietenii noștri medici să studieze lucrurile din punct de vedere științific și să dovedească în mod empiric că, prin absorbția lor, prin acțiunea ptialinei, a pepsinei și a altor fermenți, alimentele sunt în întregime despuiate de caracterul care le era propriu în exterior. Absorbim alimente minerale – le putem contesta numele de alimente, dar trebuie, oricum, să le dăm un nume –, alimente de origine minerală, vegetală și animală. Aceste alimente au traversat o organizare minerală, vegetală sau animală. Laptele matern este, evident, alimentul cel mai apropiat de organizarea umană. Sugarul îl absoarbe direct provenind din organizarea umană. Rezultatul absorbirii alimentelor de către organismul uman este o eliminare a oricărei urme a provenienței lor. Am putea chiar spune că organizarea umană face posibil acest mod de a vedea lucrurile, anorganic, pur științific. În mod efectiv, chimul, în momentul trecerii din intestin în circulația sanguină și limfatică, este cât se poate de apropiat de procesele fizice exterioare. Omul elimină tot ceea ce s-ar mai putea păstra din exterior și încearcă să facă chimul cât se poate de asemănător cu ceea ce este anorganic. Omul trebuie să facă acest lucru, și el se distinge și prin aceasta de lumea animală. Dacă studiați regnul animal din punct de vedere anatomo-fiziologic, veți vedea că el nu elimină atât de complet ceea ce pătrunde în corpul său. În ceea ce privește eliminările, se întâmplă ceva diferit. Ceea ce trece în corpul animalului rămâne mai înrudit cu organizarea exterioară, vegetală sau animală, decât la om, și pătrunde în circulație păstrându-și caracteristicile interne. Organizarea umană a progresat până la a face chimul cât mai anorganic în momentul în care el trece peretele intestinal. Efectiv, omul pur fizic este prezent în domeniul în care chimul trece din intestin în, dacă putem spune astfel, organizarea cardio-respiratorie.
Iată-ne în punctul în care modul nostru de a vedea lucrurile devine erezie pentru știința oficială, căci acest sistem cardio-respirator, acest aparat circulator este, de fapt, cel care transformă în substanță vie hrana devenită, aș zice, complet anorganică. Organizarea umană nu poate exista fără a-și da ea însăși elementul său viu. Aici se produce pe o scară mai largă un proces similar aceluia al revitalizării părților anorganice din albumine, acestea spuse fără a ne referi la esența procesului, ci doar la ceea ce spune despre el fiziologia. Nu avem timp să studiem în lumina teoriilor științifice actuale modul în care produce planta albumina vie, dar regăsim, în mod efectiv, la om, același proces de vitalizare a albuminei de către sistemul cardio-respirator și anexele sale, după ce chimul a fost făcut cât mai anorganic posibil. Astfel, putem spune că sistemul cardio-respirator are rolul de a integra ceea ce este fizic în organizarea eterică. Ca oameni, noi dispunem de un sistem cardio-respirator capabil să revitalizeze anorganicul, să-l integreze procesului organic viu. La animal, acest lucru nu se produce decât într-un grad mai mic, mai estompat. Acest proces nu s-ar putea efectua în fizicul nostru dacă organizarea umană nu ar îndeplini anumite condiții pământești. Îngerii l-ar putea realiza, dar ar trebui, pentru aceasta, să zboare prin împrejurimi, să aibă o gură, un esofag și în fine, un intestin; atunci totul ar înceta și ar dispărea în eteric. Niște tractusuri digestive ar pluti astfel, purtate de îngeri, ființe eterice invizibile. Așa ceva ar fi imposibil, nu s-ar putea realiza în lumea fizică. Acest lucru nu ar deveni posibil decât dacă sistemul eteric ar fi preluat și incorporat fizicului. Este ceea ce se petrece în cursul absorbirii oxigenului prin respirație. Astfel, omul nu este un înger, ci o ființă fizică umblând pe Pământ, pentru că ceea ce are el angelic este făcut fizic prin preluarea oxigenului. Într-adevăr, acest oxigen proiectează totul în lumea fizică, și totul se realizează ca sistem fizic, și anume ca sistem cardio-respirator, care, altfel, ar fi de natură pur suprasensibilă.
Suntem astfel conduși să recunoaștem că la baza organizărilor animale, vegetale și umane se află carbonul – la om, mai puțin pregnant decât la plantă –, prin faptul că el fixează organizarea fizică propriu-zisă. Și, prin faptul că fixează oxigenul, el este în relație și cu organizarea eterică, în măsura în care aceasta se exprimă în fizic. Avem astfel cele două elemente principale care constituie albumina structurată, albumina vie. Aceste considerații ar fi putut avea la fel de bine ca punct de plecare celula de albumină, celula însăși. Ceea ce ar putea fi construit pornind de la celulă, am extins la raporturile dintre traiectul digestiv și sistemul cardio-respirator, substituind unei viziuni microscopice o viziune macroscopică despre om, examinând intervenția organizării eterice, arătând cum se fixează ea de fizic, prin preluarea oxigenului.
Vedeti dvs., noi nu obținem astfel altceva decât o ființă a cărei existență în lumea fizică ar conține doar un aparat digestiv și un aparat circulator. Nu am ajuns încă la o ființă înzestrată cu suflet. Aceasta s-ar putea manifesta, la rândul ei, pe plan suprasensibil și noi va trebui să arătăm modul în care acestui ansamblu – omul solid și omul lichid – i se incorporează ceea ce face din om o ființă înzestrată cu sensibilitate, să arătăm ce anume îl pătrunde pentru a face din el o ființă simțitoare, impregnată de suflet. Doar mergând pe urmele acestei impregnări ne vom putea face o imagine coerentă despre omul înzestrat cu suflet. Legând organizarea eterică a corpului de oxigen, dispunem de întreaga organizare în care oxigenul joacă un anumit rol la om.
Organizarea sufletească nu se poate realiza fără prezența unui punct de ancorare pentru „omul-aer”, punct de ancorare care se extinde la întreaga organizare fizică. Abordăm astfel niște noțiuni și mai greu de înțeles pentru gândirea contemporană. Reprezentați-vă modul în care oxigenul ia în stăpânire etericul prin intermediul organizării cardio-respiratorii. În mod analog, organizarea astrală ia în stăpânire organizarea umană prin intermediul altui sistem organic. Dacă desenez în mod schematic acest sistem organic, ceea ce ne interesează nu pornește din aceste organe fizice solide și lichide, ci de la ceea ce este gazos în ele. Aceste forțe astrale organice radiază și se desfășoară în organismul uman pornind de la această organizare gazoasă. Și organul fizic însuși se formează prin efectul propriei sale activități radiante. El începe prin a emite organizarea gazoasă, impregnează omul cu suflet, impregnează sufletul în toate organele. Această activitate radiantă poate face să ia naștere un organ fizic doar răsfrângându-se asupra ei înseși, și în acest fel participă la organizarea fizică umană. Acest organ este rinichiul, considerat de obicei ca aparat, în principal, excretor, dar el nu este – așa cum vă voi arăta – decât în mod secundar excretor. Voi vorbi despre relația dintre această funcție excretoare și funcțiile superioare ale rinichiului. În afară de funcția sa excretoare, ca organ fizic asociat vitalității, rinichiul este, prin elementele sale gazoase, organul pornind de la care emană organizarea astrală, aceasta impregnând elementul aer și, prin intermediul lui, lichidele și solidele organismului uman. Sistemul renal este, astfel, baza organică a sensibilității, a elementului sufletesc și a ceea ce se leagă de el, și ceea ce impregnează organismul cu astralitate. Fiți atenți la faptul că, dacă studiați datele științei empirice despre funcțiile renale – deși este greu să-ți faci o reprezentare clară pe baza a ceea ce se găsește în cărți –, dacă studiați aceste date cu un anumit simț instinctiv, veți putea descoperi niște raporturi între funcțiile renale și sensibilitatea interioară, excrețiile fiind doar martorul secundar al lucrului de care vă separați. Acesta emană din funcțiile renale în măsura în care aceste funcții se află la baza sistemului sensibilității, acesta se exprimă, de asemenea, în diversitatea excrețiilor.
Dacă vreți să căutați o extindere a științei, vă recomand să studiați la oamenii sensibili, care acceptă să fie deschiși față de dvs., modificările excreției urinare în funcție de faptul că persoana gândește într-o cameră rece sau într-una caldă. Vedeți ce vor revela asemenea constatări empirice provenind din niște condiții experimentale diferite. O experimentare sistematică, riguroasă, așa cum o practică știința actuală, o să vă arate deosebirea dintre excrețiile renale în funcție de faptul că persoana gândește într-o cameră rece sau una caldă.
Mai puteți proceda astfel: Examinați excreția urinară a unei persoane căreia îi veți cere să gândească în timp ce-i aplicați o compresă caldă pe cap și apoi cerându-i să gândească în timp ce-i aplicați compresa pe picioare. Trebuie să fie respectate riguros condițiile experienței. Aveți atunci o posibilitate de verificare pur empirică.
Dacă astăzi ne lipsesc niște experiențe de acest fel, acest fapt rezultă dintr-o aversiune de a porni pe aceste căi. La fel, nu se ține seama de amnios și de alantoidă, atunci când se studiază divizarea celulară, dezvoltarea embrionară. Desigur, aceste organe sunt examinate atunci când sunt eliminate, dar, pentru a cunoaște dezvoltarea umană în ansamblul ei, ar trebui să studiem cu grijă anexele înseși în cadrul dezvoltării embrionare mai mult decât modul în care se divizează celula-ou. Așadar, este important să creăm bazele de plecare pentru o examinare adecvată. Acest lucru va avea o importanță considerabilă, deschizând calea pe care trebuie să ne angajăm pentru a înțelege cu adevărat omul ca pe o celulă uriașă, deși invizibilă. Și ceea ce vom relata despre om nu va putea fi găsit în prezent în celulă, pentru că microscopia nu ne conduce la aceasta. Metodele respective, aceste metode care pornesc de la microscopie, ne fac să descoperim niște lucruri foarte frumoase, cum sunt, de exemplu, cele din lucrările școlii lui Hertwig. Examinarea microscopică a celulei ne conduce până la un anumit punct pe care nu ajungem să-l depășim, pentru a putea studia procesele vitale atât de complicate. Astfel, studiul empiric convențional ne conduce la un punct mort, deși știința spirituală ne permite să-l depășim. Atunci, puteți examina omul în totalitate, punctul mic, care este celula, se extinde la întregul om. Descoperiți modul în care are loc luarea în stăpânire a organizării pur fizice în relație cu structura carbonului. De aici, treceți la organizarea eterică în relație cu structura oxigenului. Dacă, printr-o serie de experiențe riguroase, abordați apoi sistemul renal, veți găsi relația cu azotul. Astfel, ați inclus în considerațiile dvs. carbonul, oxigenul, azotul, acesta din urmă în astralizarea organismului, în metamorfozele acidului uric și ale ureei, pe care trebuie să le studiem prin niște experiențe riguroase. Aceste experiențe vă vor furniza niște indicații precise despre felul în care omul este impregnat de astralitate pornind de la sistemul renal. Alte elemente ale activității și chiar ale patologiei renale, printre care prezența anumitor celule sanguine în urină, vor veni să confirme aceste indicații. Sistemul renal, pur și simplu, face să radieze organizarea astrală în organismul uman. Nu organizarea fizică trebuie luată în considerare în acest caz, ci ceea ce este legat de ea drept organizare gazoasă și, fără azot, noi am fi niște ființe suprasensibile, tot așa cum, fără oxigen, am fi niște ființe eterice. Azotul acționează asupra ansamblului astfel încât să permită omului să umble pe Pământ, să fie om pământesc. Asociindu-se cu carbonul și oxigenul, azotul vine să formeze o triadă.
Astfel, principiile științei spirituale ne conduc în permanență spre o extindere a metodelor anatomiei și fiziologiei. Aceasta nu este deloc de domeniul fanteziei, așa cum o arată rezultatele. Se cere, pur și simplu, să se abordeze, să se examineze sistemul renal cât mai exact posibil, mai riguros decât se face în prezent, ținându-se seama de condițiile astrale, de excreția ureei și a acidului uric, și aceasta în mod sistematic. Vom vedea atunci verificându-se, punct cu punct, tot ceea ce s-a spus. Vom avea, astfel, o primă viziune de ansamblu asupra constituției organismului uman.
Atunci se poate spune: Tot ceea ce absoarbe omul ca hrană este integrat organizării sale astrale datorită sistemului renal. Mai trebuie s-o integrăm organizării Eului. Acest lucru se face, în primă instanță, prin sistemul hepato-biliar. Ceea ce aparține la propriu structurii calorice, îndeosebi celei din sistemul hepato-biliar, radiază în așa fel încât întregul om este pătruns de organizarea Eului, care este legată în toate felurile de diferențierile termice ale organismului în ansamblul său.
Referitor la cele de mai sus, dvs. vă puteți aplica, desigur, cu toată rigoarea care este de dorit, metodele de cercetare. Începeți prin a examina animalele inferioare, la care nu se poate vedea nici o umbră a unei organizări a Eului. Nu veți găsi la ele un ficat structurat și, încă și mai puțin, suc biliar. Aceste procese nu apar decât treptat în decursul filogenezei în linia animală, atunci când ea se apropie de organizarea Eului. Formațiunea hepato-biliară apare paralel cu intensitatea organizării Eului cu care este înzestrată o ființă. Și în acest caz veți putea face o serie de experiențe, pe care va trebui să le extindeți la diferitele perioade ale existenței umane. Veți vedea atunci cum sunt legate funcțiile hepatice de organizarea Eului la om. Va fi suficient să studiați anumite stări patologice, în special anumite boli infantile mortale, și veți găsi relația dintre secreția biliară și anumite stări mintale, orientate nu spre afectiv, ci spre ceea ce se leagă mai mult de organizarea Eului. Se va deschide, astfel, o cale spre niște experiențe fecunde, care se pot apropia în parte de descoperirile științei empirice, spre niște experiențe pe care le vom putea extinde. Astfel, veți descoperi că, tot așa cum organizarea fizică se leagă de carbon, etericul de oxigen, astralul de azot, organizarea Eului se leagă de hidrogen. Veți putea integra orice diferențiere calorică funcției hidrogenului, combinat, evident, cu alte substanțe din organism. Astfel, înălțându-ne de la sensibil la suprasensibil, dar „apucând” suprasensibilul prin intermediul reprezentanților săi fizici, devine posibil să-l privim pe om – într-un fel – ca pe o celulă înzestrată cu suflet și spirit.
Și aici trebuie, înainte de toate, să ne străduim să nu abandonăm, pur și simplu, minunatele rezultate ale cercetării științifice la punctul lor final, ci să le reluăm și să le continuăm. Dacă începeți să cercetați ceea ce se află în știința empirică obișnuită, dacă încercați să uniți ceea ce este cel mai aproape de ceea ce este mai departe, dacă examinați cum se leagă lucrurile între ele, veți găsi, sunt convins, întreaga confirmare a ceea ce vă spun. Sunt sigur că studierea ocultiștilor, sau a celor care sunt considerați astăzi ocultiști, nu v-ar sluji la nimic, dar studierea reală al faptelor empirice ale științei celei mai ortodoxe o să vă fie mai de folos.
Știința însăși vă va conduce să recunoașteti ceea ce nu poate fi perceput decât prin contemplare suprasensibilă. Această contemplare va indica, totuși, în ce direcție trebuie să fie studiate faptele empirice. Veți descoperi metodele adecvate, ele se vor impune pe baza faptelor înseși. Să nu reproșăm acestor principii orientative că ar da naștere unor prejudecăți sau sugestii. Lucrurile se vor rezolva de la sine, dar, aș spune, într-un mod complicat. Pentru a progresa, va trebui să examinăm de acum înainte toate cunoștințele dobândite despre om în raport cu lumea exterioară.
Acum, v-aș ruga să urmăriți raționamentul pe care vi-l propun doar ca exemplu, dar care vă va orienta spre demersul care va trebui urmat. Să considerăm o plantă anuală, care răsare din pământ primăvara și își parcurge ciclul anual. Asociați acest fenomen observabil la planta anuală cu altele, cu faptul că țăranii își păstrează cartofii în niște gropi săpate la o anumită adâncime. Ei îi pot folosi astfel în anul următor, în timp ce, dacă i-ar fi păstrat, pur și simplu, afară, la aer, într-o pivniță obișnuită, ei s-ar fi stricat. Știți că toate experiențele arată că ceea ce rezultă din schimburile dintre Soare și Pământ se cufundă mai adânc în pământ în timpul lunilor de iarnă ce urmează. În pământ se exercită niște efecte de căldură, precum și de lumină. În cursul iernii, dinamica se exercită sub suprafața solului. Repercusiunile verii se regăsesc sub suprafața solului. Vara ne înconjoară din exteriorul pământului, ceea ce se manifestă ulterior, în cursul iernii, sub suprafața solului. Iată ce rezultă de aici – trebuie să înaintez cu pași de uriaș, dar faptele sunt ușor de verificat empiric -: atunci când planta, în ciclul său anual, iese din pământ, ea crește, de fapt, cu ajutorul forțelor pe care Soarele le-a dat Pământului, cel puțin în anul precedent, ea își extrage dinamica sa din pământ. Această dinamică poate fi urmărită până în ovar, până în formarea grăuntelui. Așadar, noi ajungem la o botanică într-adevăr conformă cu întreaga fiziologie doar dacă ținem seama nu numai de dinamica luminii și căldurii din anul în care crește planta, ci și de dinamica luminii și căldurii din anul precedent, cel puțin, dinamică pornind de la rădăcină. Acest lucru poate fi urmărit până în ovar. Găsim, astfel, aici ceea ce s-a întâmplat în anul precedent, ceea ce acționează pornind din anul precedent. Dacă, în schimb, examinați frunzele sau petalele, veți descoperi în frunze un compromis între dinamica din anul trecut și aceea din anul în curs. Frunzele posedă ceea ce urcă din pământ și ceea ce provine din ambianță. Florile sunt o manifestare pură a anului în curs. Ceea ce apare în culoarea lor și în alte aspecte nu are nimic vechi și provine din anul prezent. Astfel, nu puteți examina o plantă anuală dacă nu țineți seama decât de condițiile prezente. Examinați structurile corespunzătoare pentru doi ani succesivi – dar efectele Soarelui persistă mai mult timp –, și veți vedea că ceea ce observați la planta din acest an trebuie să fie raportat la condițiile solare din anul precedent. Vedeți cum larvele de cărăbuș mănâncă încă asemenea plante și le plac, deși ele nu apar decât mai târziu, după ce și-au încheiat stadiul larvar.
Aceste fapte trebuie să constituie obiectul unei cercetări riguroase. Vedem atunci că structurile substanțelor pe care le regăsim în frunze și în petale sunt diferite de structurile substanțelor provenite din rădăcini, și chiar din grăunțe. Există o deosebire enormă. Este deosebirea pe care o găsiți între un ceai făcut din petale sau din frunze, sau un decoct de rădăcini sau grăunțe. Dacă puneți astfel în legătură organizarea omului cu mediul său ambiant, veți putea verifica ceea ce aflați în mod pur senzorial. Veți descoperi astfel că dezordinile de integrare a chimului în eteric prin sistemul cardio-respirator pot fi influențate cu ajutorul frunzelor; că ceea ce se referă la tractusul digestiv va fi influențat, în principal, cu ajutorul unei infuzii din petale. Un decoct de rădăcini și semințe acționează asupra activității ulterioare a sistemului vascular, până asupra sistemului renal. Astfel, veți observa o relație logică între ceea ce se petrece în organismul uman și lumea exterioară, care ne oferă remediile sale.
Voi continua în această după-amiază prin a vă expune relațiile care există între diferitele structuri vegetale, pe de o parte, organizarea neuro-senzorială și organizarea digestivă a omului, pe de altă parte.
