Dragi prieteni,
Mai întâi aș dori să discutăm despre studiile medicale. În prezent, acestea se bazează pe o concepție despre lume care derivă din științele naturii, sau, mai exact, pe o interpretare științifică ce nu se ridică la nivel uman, improprie pentru înfățișarea naturii omului. Astfel, tinerii medici abordează bolnavii fără a avea o reprezentare adevărată despre omul sănătos. Căci, vedeți dvs., când studiem anatomia, fiziologia, considerând organele trupului ca pe niște sisteme precis delimitate, așa cum sunt ele desenate de obicei, când concepem, așa cum se obișnuiește, organele și aparatele, sistemul osos, sistemul muscular, în contururile lor rigide, ne facem o reprezentare falsă despre om. Căci ceea ce desenăm și ne reprezentăm astfel, ceea ce pătrunde astfel în cunoașterea noastră, se află, în realitate, în perpetuă devenire, se elaborează și se degradează, se naște și dispare. Iar dacă luăm în considerare aceste procese de formare și descompunere, ajungem să trecem de structurile organice precis delimitate spre un aspect fluid, fără contururi rigide. Devine atunci necesar să concepem omul întru câtva drept rezultatul unui curent care întârzie în anumite puncte și să adăugăm la ceea ce este, la urma urmei, doar partea cea mai redusă, să adăugăm omul-apă, omul-fluid – dacă-mi este permis să mă exprim astfel –, acest om care nu este supus acelor legi cărora li se supun corpurile clar delimitate. Vedeți dvs., noi credem de obicei, în virtutea concepțiilor noastre anatomo-fiziologice, că atunci când bem unul, două, trei, patru și cinci pahare din același lichid, ca să ne potolim setea, credem că al patrulea și al cincilea pahar suferă în organism același proces ca și primul. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Primul pahar e supus în organism unui proces complicat, care tinde să potolească setea. Al doilea pahar, setea fiind mai puțin intensă, scapă acestui proces și traversează organismul mai rapid decât primul; el nu parcurge procesul complicat pe care l-a urmat primul. Al doilea pahar, am putea spune într-un mod cam simplist, se scurge, pur și simplu, în „omul-apă”.
Astfel, o adevărată știință despre om trebuie să țină seama, în primul rând, de niște organe precis delimitate, dar și de tot ceea ce este fluid în organism. Desigur, știința actuală se interesează și de ceea ce circulă, de ceea ce curge în organism, dar nu încercând să sesizeze altceva decât legile dinamice, mecanice, ale scurgerii umorilor sau, în general, a tot ceea ce este lichid în om. Dar, de îndată ce luăm în considerare „omul-apă”, intră în joc funcțiile a ceea ce noi numim de obicei corp eteric.
Corpul fizic al omului, dragi prieteni, este, pur și simplu, ceea ce apare reprezentat în atlasele, în cărțile de anatomie. Acolo, trebuie să faceți abstracție de toți curenții lichizi din organism, căci aceștia nu ascultă de forțele pământești. Forțele pământești intervin și ele, dar, în esența lor, curenții lichizi nu depind de acestea; ei depind de forțele planetare despre care am vorbit în conferința mea [Nota 1]. Trebuie să spunem: Când e vorba de tot ceea ce se referă la organele precis delimitate, atunci intră în joc, pur și simplu, doar forțele terestre. (tabla 1 stânga) Începând din momentul în care studiem ceea ce circulă – fie curentul alimentar, fie ceea ce devine acesta când trece în sânge –, noi nu mai avem de-a face cu niște forțe terestre, ci cu niște forțe planetare. Aceasta, în principiu – mai târziu vom examina problema mai în detaliu.
Tabla 1Astfel, noi atribuim corpul fizic omului solid, iar corpul eteric „omului-apă”. Dar organismul uman mai participă și la procesele gazoase, la elementul AER, și aceasta într-o măsură mult mai mare decât se crede. În calitate de element constitutiv al organismului nostru, pe care îl însuflețește, elementul gazos este absolut dependent de corpul astral. Astfel, respirația, în manifestarea ei fizică, trebuie să fie înțeleasă ca o funcție a corpului astral.
Omului fizic i-am atribuit corpul fizic, omului-apă, corpul eteric, omului-aer – adică omului care este constituit din procesele gazoase, aeriene –, corpul astral; vom concepe, deci, cu ușurință că există un al patrulea organism: omul-căldură, căci nu ne îndoim nici o clipă că în spațiul ocupat de omul fizic, și chiar dincolo de el, există o diferențiere termică. Dacă măsurați temperatura în dosul urechii și la subțioară, veți găsi un organism de căldură diferențiat; temperaturile sunt peste tot diferite; tot așa cum găsim ficatul într-un anumit loc al corpului, intestinul în altul, aceste două organe au temperaturi diferite. (tabla 1 dreapta) Aceea a ficatului este cu totul alta, căci acest organ are o organizare termică foarte specială. Organismul de căldură este atribuit în mod primar organizării Eului. Acum sunteți în măsură să vă reprezentați omul drept purtător al elementelor pe care le întâlnim pe Pământ: solid, lichid, gazos și caloric. Elementul căldură este condus pornind din organizarea Eului. Ei bine, dacă un corp se află într-o anumită stare de căldură, această căldură acționează asupra corpului pe care ea îl pătrunde. Sesizăm în acest fel adevărata situație a organizării Eului: ceea ce îndeplinește ea în organism se efectuează prin intermediul organismului de căldură. Presupuneți acum că eu merg; în timp ce merg, eu intervin asupra organismului meu de căldură pornind din organizarea Eului. Ceea ce exercită căldura asupra elementelor lichid și solid ale picioarelor mele este, de fapt, o consecință indirectă a organizării Eului, căci aceasta nu acționează în mod direct decât asupra organismului de căldură. Astfel, organizarea Eului își exercită influența asupra întregului organism, asupra elementelor solid, lichid și gazos și asupra organismului de căldură, dar întotdeauna prin intermediul acestuia din urmă. La fel, corpul astral acționează asupra întregului organism, dar își exercită influența în mod direct doar asupra organismului-aer ș.a.m.d. Puteți să vă imaginați restul.
Acest fapt deschide multe perspective. Dacă studiați ceea ce vă oferă astăzi anatomia și fiziologia, ceea ce se poate desena atât de clar și este considerat a fi omul întreg, nu veți putea trece niciodată de la acest om – care, în realitate, nici nu poate exista – la ceea ce are legătură cu sufletul și, cu atât mai puțin, la spirit. Adică, ce legătură ar putea oare să aibă sufletul sau spiritul cu ceea ce desenează astăzi anatomia sau fiziologia? De unde, teoriile, în mod savant elaborate, despre relațiile dintre sufletesc-spiritual și trup. Cea mai ingenioasă și totodată cea mai subtilă dintre teoriile respective – aceste două calificative merg astăzi aproape întotdeauna împreună – este aceea a paralelismului psiho-fizic. Se spune că cele două aspecte se desfășoară simultan și paralel, dar nu se încearcă deloc să se realizeze o punte de legătură între ele. Dar, de îndată ce mergeți până la originea unei diferențieri termice organizate, în care organizarea Eului își poate exercita influența, ajungeți să vă spuneți: într-adevăr, este perfect admisibil ca organizarea Eului să-și exercite influența asupra eterului căldurii și, prin intermediul acestuia, asupra întregului om, inclusiv asupra organizării fizice cu contururi precise. Puntea de legătură dintre fizicul și sufletescul omului n-a putut fi găsită pentru că nu s-a ținut seama de această serie de organizări asupra cărora sufletesc-spiritualul își exercită, la rândul său, influența. Efectiv, atunci când vă este frică, starea sufletească poate avea influență asupra naturii dvs. calorice. Deoarece era ceva imposibil de gândit cum starea sufletească a fricii pe care o simte cineva poate face să-i tremure mâinile și picioarele, a trebuit să fie creată imaginea acestui paralelism psiho-fizic. Dar puteți admite că organizarea dvs. spirituală, care este ancorată în eterul căldurii, este cuprinsă de frică, și acest lucru se manifestă atunci printr-o modificare a stării calorice. Starea organismului de căldură are influență asupra respirației, asupra lichidelor și chiar asupra omului solid. Numai astfel poate fi creată o punte de legătură între fizic și sufletesc.
Fără aceste noțiuni, nu veți putea să vă faceți vreodată o idee despre omul sănătos și, pornind de la acesta, despre omul bolnav. Să considerăm un organ oarecare, ficatul sau rinichiul, de exemplu, care, în starea așa-zis normală, primește, într-un anumit fel, impulsurile organizării Eului, impulsuri care se exercită în primul rând asupra organismului de căldură, pentru a ajunge apoi la un organ cu contururi precise, ficatul sau rinichiul etc. Această influență a organizării Eului, prin intermediul organismului de căldură, poate devia de la comportamentul său obișnuit, se poate intensifica, supunând atunci prea puternic ficatul sau rinichiul influenței sale. Atunci când acest dispozitiv, necesar organismului pentru ca organizarea Eului să se poată manifesta în el, funcționează prost, atunci când el este, dacă vreți, dislocat, e posibil să apară îmbolnăvirea. Dacă vă reprezentați organismul așa cum și-l reprezintă anatomiștii și fiziologii, el nu s-ar putea îmbolnăvi, căci de unde ar veni atunci boala? E necesar să existe, undeva în organism, o posibilitate pentru boală, pentru ca ea să se poată instala aici. Ei bine, organizarea Eului trebuie să-și exercite în mod intens influența sa asupra inimii, desigur, prin intermediul organismului de căldură. Dacă, din cauza unei anumite împrejurări, ceea ce ar trebui să acționeze prin intermediul organismului de căldură asupra inimii își transferă activitatea asupra rinichiului sau asupra ficatului, vom constata atunci că ceea ce trebuie să se desfășoare în mod normal este deviat, deplasat, deschizând calea bolii. Să reținem că putem observa asemenea devieri ale căldurii și în natura exterioară.
Boala nu poate fi înțeleasă decât dacă ținem seama de aceste fapte. Vă puteți tot spune că ceea ce se petrece în organism este un proces natural. Și boala este un proces natural; unde încetează atunci procesul sănătos? Unde începe procesul maladiv? Cum se transformă un proces sănătos într-unul maladiv? Pur și simplu, nu există răspuns la aceste întrebări, dacă luăm în considerare doar ceea ce ne învață fiziologia și patologia din zilele noastre. Nu veți înțelege cum e posibilă boala decât dacă știți că ceea ce este boală în ficat, în inimă este sănătate și trebuie să existe acolo. Dacă organismul uman nu ar putea da naștere, datorită organizării Eului, organismului de căldură care trebuie să existe la nivelul inimii, omul ar fi incapabil să gândească, să simtă. Dar dacă această influență se exercită la nivelul ficatului sau al rinichiului, ea va trebui să fie expulzată, să fie recondusă între limitele ei inițiale. În acest sens, există în natura exterioară niște substanțe, niște procese materiale care au proprietatea de a se substitui, organ cu organ, activității corpului eteric, activității corpului astral și activității organizării Eului.
Să presupunem că organizarea Eului proprie rinichiului exercită o influență prea puternică asupra acestui organ. Administrând o anumită formă de Equisetum arvense, noi dăm rinichiului posibilitatea de a îndeplini ceea ce efectuează, de altfel, organizarea Eului în această stare anormală, patologică. Astfel, în această stare patologică, organizarea Eului își exercită influența așa cum ar trebui s-o facă doar la nivelul inimii, și nu în rinichi. În acest organ se exercită o activitate ilegitimă, o activitate prea intensă, pe care nu o putem expulza decât introducând în mod artificial în rinichi o activitate similară cu aceea a organizării Eului. Rinichiul are o mare afinitate pentru Equisetum arvense, a cărui activitate se agață instantaneu de acest organ și retrage din el organizarea Eului. Atunci când organul își poate desfășura activitatea patologică în alt mod, iar organizarea Eului e restabilită în funcțiile sale, aceasta își poate exercita activitatea în sensul vindecării. Astfel, dvs. determinați părțile constitutive superioare să exercite o activitate sănătoasă prin faptul că le expulzați din organ și le trimiteți să-și îndeplinească iarăși sarcinile lor. Aceste părți constitutive exercită atunci o activitate reactivă asupra organului bolnav, în sensul vindecării.
Dacă vrem să pătrundem secretul unor asemenea forțe și să cunoaștem organizarea umană în raporturile ei cu organizarea Cosmosului, cu cele trei regnuri ale naturii, atunci trebuie să elaborăm o știință a naturii diferită de aceea care există astăzi. Iată un exemplu în acest sens:
Cunoașteți cu toții mușuroaiele de furnici, dvs. știți că furnicile produc acid formic. Astăzi, când oamenii vorbesc despre acidul formic, în calitate de chimiști sau de farmaciști, ei nu cunosc faptul că o pădure în care furnicile nu și-ar desfășura activitatea ar suferi niște stricăciuni îngrozitoare, din cauza descompunerii care s-ar efectua la nivelul rădăcinilor. Pământul este întru câtva ruinat prin descompunerea rămășițelor sale organice. Imaginați-vă – aproximativ – o pădure din care s-a retras vegetația, ajunsă într-o stare cvasiminerală, devenită pulbere, descompusă. Prin activitatea furnicilor, în solul și aerul pădurii există întotdeauna acidul formic, într-o foarte înaltă dinamizare. Acesta impregnează substanțele în descompunere. Rezultatul acestei interacțiuni dintre acidul formic și substanțele în descompunere asigură evoluția ulterioară, împiedicând ca în Univers să se răspândească praful, furnizând materialul necesar evoluției ulterioare a Pământului. Astfel, asemenea substanțe, în aparență niște simple secreții ale unor insecte sau ale altor animale, se dovedesc a fi – pentru cel care e în stare să le sesizeze cu claritate funcțiile – salvatorii evoluției pământești. Dacă ne mulțumim doar să analizăm substanțele în calitate de chimiști, nu vom putea recunoaște vreodată rolul lor în lume. Și dacă nu cunoaștem acest rol, e imposibil să înțelegem rolul pe care îl vor juca aceste substanțe în momentul când vor fi introduse în organismul omului.
Același lucru care se petrece fără știrea noastră cu acidul formic în natură, se petrece în permanență și în organismul uman. Așa cum am arătat într-o conferință precedentă [Nota 2], organismul uman trebuie să conțină o anumită cantitate de acid formic, acesta regenerând substanțele umane, care, altfel, ar cădea în prada procesului de îmbătrânire. Ei bine, noi putem constata, în anumite cazuri, o insuficiență de acid formic în organism. Trebuie să știm că diferitele organe conțin cantități diferite de acid formic, se pune atunci problema să detectăm carența lui într-un organ și să furnizăm organismului acest acid formic. În anumite cazuri, acest aport va rămâne fără efect, în altele el va fi foarte util. Se poate întâmpla ca organismul să se apere împotriva introducerii directe a acidului formic, dar să aibă o puternică tendință de a elabora el însuși acidul formic, pornind de la acidul oxalic, al cărui conținut l-am sporit în acest organism. Când nu ne atingem scopul cu acidul formic, este adesea necesar să instituim o cură de acid oxalic, care se transformă în organism în acid formic.
Acest lucru vă arată că nu e suficient să învățăm să cunoaștem organele cu contururi precise, ci și procesele umorale, atât în exterior, în Cosmos, cât și în interiorul omului, și aceasta în cele mai mici detalii. Omul poate observa anumite procese pe care el le provoacă în natură, dar semnificația lor scapă interpretării științifice. Să examinăm un fenomen foarte simplu: În regiunile meridionale cresc smochinii; există unii sălbatici și alții cultivați într-un mod deosebit de rafinat [Nota 3], pentru ca ei să producă niște smochine dulci. Iată cum se procedează: Cultivatorii aduc o anumită specie de viespi să-și depună ouăle într-o smochină obișnuită. Se dezvoltă astfel o larvă care se transformă în crisalidă. Acest proces este atunci accelerat de către cultivator și tânăra generație de viespi este făcută să depună în același an ouă. Smochinele în care au fost depuse ouăle devin în mod evident mai dulci. Pentru a obține acest rezultat, meridionalii iau două smochine aproape coapte, smochine pe care le fac să fie înțepate de viespi, și le leagă în ramurile smochinului pe care vor să-l amelioreze. Prin faptul că sunt tăiate, coacerea este accelerată și prima generație de viespi se dezvoltă foarte rapid. După ieșirea din crisalidă, aceste viespi vor depune ouă în alte smochine, care devin mai dulci. Acesta, dragi prieteni, este un proces foarte important, căci în substanța pe cale de transformare a smochinei se produce, în mic, același lucru ca atunci când albina culege nectarul din floare și adună mierea în stup. Efectiv, activitatea pe care o desfășoară albina în spațiu, începând de la floarea din care suge nectarul, până la elaborarea mierii în stup, este identică aceleia care se desfășoară în mod concentrat în smochină. Făcând ca smochina să fie înțepată de tânăra generație de viespi, meridionalul suscită un proces melifer. Vă aflați astfel în prezența unei metamorfoze a două procese naturale, dintre care unul se desfășoară extins în spațiu, iar altul în pomul în care au fost agățate smochinele care s-au copt mai repede și care dau naștere celei de-a doua generații de viespi, a căror înțepătură face smochinele mai dulci. Asemenea procese trebuie să fie studiate, căci ele intră în considerare. În om se desfășoară niște procese, dar anatomia și fiziologia din zilele noastre nu au nici cea mai mică idee despre ele, pentru că nu își extind considerațiile la aceste procese din natură pe care le-am dat ca exemple. Pentru a ajunge la o reală cunoaștere a omului, este important să observăm asemenea procese subtile din natură.
Acest lucru, dragi prieteni, nu e posibil decât dacă posedăm un veritabil simț interior față de natură, o vedere de ansamblu asupra fenomenelor care sunt căldura, curenții de aer, încălzirea și răcirea aerului, jocul razelor solare în această încălzire și răcire a aerului, vaporii de apă din atmosferă, jocul minunat pe care îl are roua dimineții pe flori și pe toate plantele, admirabilele procese care se desfășoară, de exemplu, în gogoașa de ristic, provenind din introducerea unui ou prin înțepătură. Toate acestea trebuie să fie îmbrățișate într-o privire macroscopică [Nota 4], ceea ce pretinde să avem un simț al naturii. Acesta este, fără putință de tăgadă, absent, atunci când totul depinde, cum e cazul în zilele noastre, de ceea ce este circumscris în preparatul observat la microscop. În acest caz, noi izolăm obiectul din natură, ceea ce creează o teribilă iluzie. Ce se cercetează cu ajutorul microscopului? Omul vrea să vadă ceea ce pentru ochiul liber este invizibil. Mărind enorm un obiect, se crede că el va avea efectul pe care îl are la scară mai mică, dar ceea ce se observă este un obiect factice, un obiect mincinos. Microscopia nu are sens decât dacă simțul pe care îl aveți pentru natură este destul de ager pentru a vă permite să readuceți în mod interior respectivul obiect la dimensiunea sa normală. Atunci lucrurile sunt absolut diferite, dvs. vedeți deja altceva. Când observați un obiect mărit, trebuie să-l puteți micșora printr-o operație pe care să o efectuați în forul dvs. interior, fapt care de obicei e neglijat.
În general, nu se realizează faptul că raporturile dimensionale ale obiectelor din natură nu au nimic relativ. Teoria relativității este, desigur, un lucru mare și frumos, în multe domenii este, pur și simplu, inatacabilă, dar ea nu are nici o legătură cu organismul uman. Acum trei ani am participat la o discuție cu niște profesori; ei, pur și simplu, nu înțelegeau nimic, de exemplu, atunci când li se spunea că organismul uman nu poate fi de două ori mai mare decât este, că el nu ar putea rezista să fie așa și că statura lui e determinată în mod absolut, și nu relativ, din Cosmos. Cu gigantismul și cu piticismul, ne aflăm deja în domeniul patologiei. Astfel, suntem obligați să spunem: Ceea ce vedem la microscop este o minciună, pe care trebuie să știm să o readucem la adevăr. Acest lucru nu e posibil dacă nu posedăm un simț al naturii, un simț pentru ceea ce se desfășoară în natura exterioară.
Vedeți dvs., este important să învățăm să observăm niște fenomene cum este acela al stupului; trebuie să știm că albina e proastă, deși ea este înzestrată cu instinct, că, în schimb, roiul în ansamblul său este extraordinar de înțelept. Cu lucrătorii cu care țin, acolo sus, când e posibil, două conferințe pe săptămână, am avut niște discuții foarte interesante despre albine [Nota 2]. Cineva a pus o întrebare de mare interes, a cărei semnificație e perfect cunoscută apicultorului: Când un apicultor iubit de albine se îmbolnăvește sau a murit, în stup se instalează, cu adevărat, dezordinea. Un auditor solid ancorat în modul de gândire actual a făcut atunci observația că albina nu are o vedere prea clară și nu ar putea avea reprezentarea apicultorului; atunci cum se poate stabili un sentiment de solidaritate? Dar e vorba de ceva mai mult: Apicultorul îngrijește un roi timp de un an, dar în anul următor toate albinele, inclusiv regina, au părăsit stupul, ocupat acum de o colonie de albine tinere. În acest caz, cum poate exista un sentiment de solidaritate? Iată ce am răspuns: Cel care cunoaște organismul uman știe că, în decursul unei anumite perioade, toate substanțele sale sunt reînnoite. Presupuneți că astăzi faceți cunoștință cu cineva, această persoană pleacă în America și revine după zece ani. Veți regăsi atunci un cu totul alt om decât cel de acum zece ani, întreaga sa substanță fiind reînnoită, și vă veți găsi în fața unei combinații absolut diferite. E la fel și cu roiul: albinele s-au reînnoit, dar solidaritatea dintre roi și apicultor se menține. Roiul nu este o simplă îngrămădire de albine izolate, el posedă în mod real un suflet propriu, foarte concret.
Acest mod de a vedea, care ne revelează faptul că roiul are un suflet, trebuie să-l reintroducem în simțul nostru pentru natură, mod de a vedea care, susținut de un adevărat simț al naturii,
poate fi atunci aplicat multor alte fapte. Doar acest mod de a vedea ne permite să abordăm, să pătrundem în omul sănătos sau bolnav, datorită unei viziuni macroscopice asupra faptelor. E ceea ce
vom face în zilele următoare, dragii mei prieteni, ținând seama de ceea ce aș dori să calific drept morală a studiilor și a științei medicale.
