Dragi prieteni,
Până mâine veți reflecta la întrebările pe care doriți să mi le puneți, pentru ca în cursul conferințelor următoare să pot răspunde la ele ținând seama de dorințele dvs.
Aș dori astăzi să mai adaug câteva cuvinte la expunerea de ieri, referitor la om și la relațiile sale cu lumea. Când privim omul din punct de vedere antroposofic, nu trebuie să ne simțim stânjeniți în fața acelora care, vorbind de pe poziția științei actuale, au tot felul de idei despre om, care sunt mai degrabă niște „non-idei”. Totuși, ne vom strădui să ne îndepărtăm cât mai puțin posibil de concepțiile obișnuite. Dar este evident că ideile curente despre problemele importante se îndepărtează în mod considerabil de adevăr. De aceea, cel care, în zilele noastre, se străduiește să ajungă la adevăr, trebuie să aibă curajul să recunoască ceea ce, în concepția științei, pare total absurd. Totuși, e necesar, dragi prieteni care aveți voința de a vindeca, să fiți în mijlocul acelora care vindecă în lumea exterioară, să vă ocupați de această știință exterioară într-un fel pe care îl voi indica aici. Altfel, veți merge împreună cu adevărul cu un pas nesigur în mijlocul erorilor actuale.
Lucrurile de care ne ocupăm sunt considerate astăzi ca și cum am avea de-a face cu vreo șaptezeci sau optzeci de elemente existente pe Pământ [Nota 10], cu niște forțe care se leagă de acestea, forțe de atracție și de respingere etc...., cu forțele care se exprimă prin valențe, prin numere atomice etc… Se ajunge astfel la anumite legi fizice pe baza cărora se încearcă a se desprinde o concepție de ansamblu [Nota 11]. Apoi, pornind de la aceste forțe diverse, a căror origine este căutată în substanțe, se construiește o fantasmă despre care se crede că acesta este omul. Dar nu este deloc așa. Atât în structura sa generală, cât și în privința forțelor care îi asigură hrănirea și creșterea, omul nu este supus doar influențelor care izvorăsc din substanțele pământești. Pornind din corpul eteric, am văzut că acesta suferă neapărat influența unor forțe care izvorăsc de la periferia Cosmosului. Dacă luăm acum în considerare aceste două categorii de forțe, cele care iau naștere din substanțe și cele care iau naștere din Cosmos, e necesar ca între ele să se stabilească un echilibru, o compensare, o armonizare, în privința fiecărui organ. Diferitele sisteme organice ale omului se deosebesc în mod efectiv după modul în care se stabilește acest echilibru.
Tabla 3Examinați din acest punct de vedere capul omului. Aici trebuie să vă atrag atenția – am făcut-o deja de nenumărate ori – asupra modului în care greutatea creierului – supus, ca orice corp pământesc, greutății – este în mare parte anihilată prin faptul că acest organ plutește în lichidul cefalo-rahidian. Creierul constituie masa principală a capului uman și cântărește între 1.300-1.500 de grame. În virtutea prezenței lichidului cefalo-rahidian care se scurge în canalul rahidian, el nu mai cântărește decât, cel mult, 20 de grame. De ce este așa? Pentru că, în virtutea principiului lui Arhimede, creierul suferă un impuls de propulsare în sus egal cu masa lichidului dislocuit. Astfel, din greutatea sa nu mai rămân decât 20-25 de grame. Dacă creierul ar apăsa cu toată greutatea în jos, sistemul arterial situat la baza lui nu ar mai putea rezista, ar fi zdrobit. Noi nu trăim cu creierul nostru prin greutatea pământească, ci prin ceea ce ne îndepărtează de Pământ, prin forța de ascensiune care se opune greutății. Creierul este supus greutății cel mult în măsura a 20 de grame. Cu capul nostru, noi nu suntem decât foarte puțin supuși greutății.
Astfel, caracterul pământesc al creierului este în mod considerabil eliminat prin organizarea umană. Aceasta din urmă este reglată în așa fel încât forțele pământești, pur și simplu, să dispară. Forța ascensională datorată principiului lui Arhimede este cunoscută, deși tehnica nu ține întotdeauna seama de ea. Altfel nu s-ar produce rupturi de baraje, cum a fost cea din Italia [Nota 12]. Există aici o eroare tehnică, prin nerespectarea principiului lui Arhimede în totalitatea sa. Nu știu dacă s-a recunoscut acest lucru, dar reiese foarte exact din descrierile făcute. Sunt considerate juste legile care convin, iar legile care nu convin nu sunt luate în considerare.
Dar această pierdere de greutate ca urmare a organizării interioare a capului nu e totul; se mai petrece și altceva, în virtutea anumitor condiții statice dintre inspirație și expirație. Este o realitate faptul că șocul inspirator rezultând din inspirație și din amortizarea sa, și șocul invers, rezultând din expirație, se comportă unul în raport cu celălalt la fel ca greutatea și forța ascensională. Astfel, e curios să constatăm că, atunci când mergem, noi, în realitate, ne lăsăm creierul în repaos, în privința condițiilor lui statice. Noi nu îl lăsăm să devină greu, și aceasta datorită propulsării în sus a lichidului, și se întâmplă la fel, în privința relațiilor sale interne, atunci când mergem. Aceasta nu se referă doar la mers, ci și, fapt curios, la deplasarea pe care o facem împreună cu Pământul. Noi efectuăm această deplasare doar cu restul corpului, nu cu creierul. Pentru creier, această deplasare este în permanență anulată. Astfel, în privința creierului, dintr-o greutate de 1.500 de grame rămân mereu doar 20 de grame; mai mult, când ne mișcăm capul tot atât de repede ca și restul corpului, el rămâne, de fapt, în repaos. Este mai dificil să ne reprezentăm ceea ce apare animat de mișcare ca fiind în repaos, decât să ne reprezentăm ceea ce este greu ca fiind lipsit de greutate. Pentru organizarea internă a omului, capul se comportă ca și cum el ar fi în permanență în repaos, toate forțele se anulează, nu rămâne decât o infimă greutate care trage în jos, într-un raport de 20 la 1.500, și o ușoară accelerare spre înainte. Cea mai mare parte a mișcării este compensată. Și putem spune că, în cadrul organismului, în ceea ce privește impresia interioară, capul este asemeni unei persoane care stă așezată cuminte într-o trăsură, o persoană care nu se mișcă și care totuși înaintează în trăsura care, aceasta, se mișcă. Acest lucru îl resimte capul, această impresie de a nu avea greutate. El își anulează mobilitatea atunci când omul se deplasează și când, împreună cu omul, Pământul însuși se deplasează.
Astfel, organul uman care este capul are ceva foarte deosebit, prin izolarea lui față de tot ceea ce se îndeplinește pe Pământ. În schimb, capul întreg este conform imaginii Cosmosului, este cu adevărat o oglindă a Cosmosului, el nu are nimic de-a face, în esența sa, cu forțele Pământului. Structura internă a creierului este copiată după forțele cosmice și nu poate fi explicată prin ceva pământesc, ci doar pornind din Cosmos. Pământul acționează – vorbind la modul grosier – doar forțând în jos formațiunea cosmică și încorporând omului tot ceea ce tinde spre Pământ. Puteți să vă convingeți de aceasta privind un schelet: Dați la o parte craniul, și veți fi îndepărtat tot ceea ce este conform imaginii Cosmosului. Ceea ce rămâne nu este decât pe jumătate cosmic. Deja dispunerea coastelor suferă influența pământească. În oasele lungi ale gambelor și ale brațelor aveți niște formațiuni pur pământești. Observați vertebrele, cu asperitățile lor, aceste vertebre de care se articulează coastele, va trebui să fiți de acord că ele rezultă dintr-un echilibru dintre cosmic și pământesc. Iar în calota craniană sunteți în prezența unei forme în care Cosmosul smulge elementului pământesc posibilitățile sale de expresie, sunteți în prezența unei forme copiate după elementul cosmic. În acest fel trebuie să studiați formele umane.
Studiați în acest fel forma umană; nu uitați că, în vederea funcțiilor sale interne, capul – în special părțile sale moi și partea lichidă – este în repaos, reproducând în toată liniștea Cosmosul, și veți fi de acord că anatomia și fiziologia din zilele noastre nu pot fi considerate drept expresia adevărului, pentru că cei care le profesează nu sunt conștienți de influențele cosmice.
V-am deja spus acest lucru, există niște forțe provenite de la periferie. Este ca și cum, venite din toate părțile, ele ar acționa asupra capului uman. Dar există o mare deosebire, în funcție de faptul că aceste forțe sunt reținute de Lună, de Soare sau de Saturn. Prezența anumitor astre modifică aceste forțe periferice. Nu este indiferent din ce regiune au apărut ele. Efectul lor e considerabil modificat, în funcție de locul în care se află o anumită constelație. Aceste noțiuni, care se aflau odinioară la baza unei astronomii pline de înțelepciune, nu-i mai interesează decât pe diletanți.
(Tabla 3)Aproape nimeni nu-și mai face astăzi o reprezentare reală despre aceste lucruri. Ceea ce am spus este de o mare importanță pentru înțelegerea felului în care este format omul. În această subordonare totală a capului față de Cosmos, a oaselor gambelor față de Pământ, se exprimă, până în substanță, esența forțelor modelante. Într-un os uman găsim, după cum știți, carbonat de calciu; găsim aici, de asemenea, fosfat de calciu, două substanțe de o mare importanță pentru edificarea osului. Carbonatul de calciu conferă osului particularitatea de a fi supus Pământului; fără el, Pământul nu ar putea ajunge la os. Carbonatul de calciu constituie pentru forțele pământești un punct de sprijin substanțial pe baza căruia ele formează osul. Fosfatul de calciu joacă același rol pentru forțele cosmice. Astfel, un os lung, cum este femurul, nu s-ar putea întinde de sus în jos fără intervenția carbonatului de calciu, și ar fi lipsit de col, fără intervenția fosfatului de calciu. Faptul că proporția dintre carbonat și fosfat nu variază deloc între diafiză și col nu schimbă cu nimic problema. În realitate, o analiză precisă revelează, totuși, niște deosebiri. Dar, mai mult: constituția organismului uman implică existența unor procese de construcție și de deconstrucție, a unor procese care conduc la elaborare și a unor procese care elimină ceea ce nu poate fi utilizat. Există între aceste forțe de construcție și cele de deconstrucție o mare deosebire, pe care o putem observa chiar în substanțele înseși, în fluor, de exemplu. Anatomistul obișnuit spune: fluorul joacă un rol în odontogeneză, el se află și în urină; există, deci, fluor, aici, ca și acolo. Dar nu aceasta este problema. În odontogeneză, fluorul joacă un rol pozitiv, dinții nu se pot forma fără el. În urină se află fluorul care trebuie eliminat, deconstruit. Important este să distingem dacă, într-un anumit loc, o substanță se formează în vederea eliminării sale sau dacă ea este absolut indispensabilă elaborării. Aceasta este situația. Într-o parte a osului, formată în principal de Cosmos, fosfatul de calciu joacă un rol constructiv, într-o altă parte, el constituie o excreție. Și invers, într-un os lung, carbonatul de calciu este constructiv, pe când, într-o zonă osoasă formată de Cosmos, el constituie, dimpotrivă, o eliminare.
Nicăieri nu este importantă prezența unei substanțe sau a alteia, ci drumul pe care ea îl parcurge îi dă semnificația pentru un anumit loc din organism.
Am încercat deja să ilustrez aceste fapte când am spus: Presupuneți că, plimbându-mă, întâlnesc la ora 9 dimineața două persoane care discută liniștit pe o bancă. După amiază, în jurul orei 3, trec din nou prin același loc; aceleași persoane sunt din nou pe punctul de a sta la taifas pe bancă. Constatarea acestor două fapte nu duce la nimic, căci una din persoane ar fi putut, înarmată cu un sandviș, să rămână pe bancă de la 9 la 3, în timp ce cealaltă, tot în același timp, ar fi putut parcurge un drum lung și să fi revenit să se așeze pe bancă la ora 3. Prima ar fi foarte odihnită, a doua, foarte obosită. Starea interioară a celor două persoane ar fi foarte diferită. Nu este important că o persoană sau alta este prezentă aici, ci este important ce a făcut ea, drumul pe care l-a parcurs în existența sa pentru a se afla acolo. La fel, este absolut indiferent pentru înțelegerea ființei umane să știm că o substanță sau alta se află într-un anumit organ. Trebuie să știm cum se află ea acolo, dacă joacă acolo un rol anabolic sau un rol catabolic. Niciodată nu vom putea face legătura dintre calitatea unei substanțe indispensabile organismului și remediu, dacă nu ținem seama în mod exact de acest proces. Doar când știm să facem acest lucru descoperim că repartizarea substanțelor în Cosmos este diferită de ceea ce credeam.
Vedeți dvs., prezența fierului sanguin, care se crede că poate fi pusă în evidență prin anumite analize, constituie un fapt la care nu s-a mai reflectat de cinci sau șase secole. Dacă e just să spunem că există fier în sânge, în schimb, vom căuta zadarnic în el plumb, dacă organismul este normal. Plumbul nu este cunoscut, de fapt, decât prin minereurile sale, acolo unde el se află în masă. Dar toate metalele pe care le găsim în masă în Pământul nostru existau odinioară, în forma lor originară, în starea foarte subtilă de eter al căldurii, pe Saturn, pe Soare etc. Ei bine, omul exista deja pe vechiul Saturn, desigur, sub o formă diferită de cea actuală. El a participat la toate aceste procese prin care fierul, de exemplu, a devenit ceea ce este el astăzi, pornind de la această stare, absolut volatilă, de fină dispersie, care este eterul căldurii. Omul a participat la devenirea Pământului. Față de fier și de magneziu, omul s-a comportat în mod ciudat. El a inclus aceste metale în formarea sa. El a triumfat asupra plumbului, dar în privința magneziului, el l-a asociat propriului său proces. El a fugit de plumb, el a eliminat procesul-plumb, dar regăsim în om forțele care se manifestă în exterior în magneziu, forțe asupra cărora el trebuie să triumfe din punct de vedere interior. În schimb, omul a triumfat asupra plumbului pe vremea când el nu era încă închis între limitele pielii sale, pe când era încă o formă pe cale de metamorfoză, constituind un tot împreună cu Cosmosul. El mai posedă încă și astăzi această putere de dominare asupra procesului-plumb și capacitatea de a-l elimina. El dispune de forțele de edificare ale magneziului și de forțele de excreție ale procesului-plumb. Ce înseamnă toate acestea? Pentru a le înțelege, e suficient să vedem ce devine un organism uman intoxicat cu plumb. El devine fragil, se sclerozează, de unde putem deduce că organismul uman nu tolerează plumbul. El începe să combată procesul care se află în substanța-plumb – căci substanțele sunt întotdeauna niște procese. În organism se răspândește plumb, organismul se revoltă împotriva acestuia și încearcă să-l alunge. Dacă e capabil de acest lucru, se vindecă, dar dacă plumbul este mai puternic, el nu se mai face sănătos și asistăm la procesul de ruinare a organismului, caracteristică saturnismului. Într-adevăr, organismul poate suporta doar procesul de dominare a plumbului și nu tolerează forțele care conduc la formarea plumbului.
Să cercetăm ce rezultă pentru om din faptul că el nu tolerează plumbul. Omul este, în primă instanță, o ființă senzorială. El își percepe mediul înconjurător, apoi el reflectează asupra percepțiilor sale; ambele procese sunt necesare: percepția, pentru a intra în contact cu lumea, și reflecția, pentru a refula percepția și, refulând-o, pentru a dezvolta autonomia. Dacă nu am face altceva decât să percepem, ne-am epuiza în contemplarea exterioară. Dimpotrivă, doar distanțându-ne de obiecte și reflectând asupra lor, noi nu ne mai epuizăm în obiect. Ei bine, corpul eteric al omului dispune de un centru pentru forțele de biruire a plumbului, care se află aproximativ acolo unde părul formează vârtejul (tabla 4). De acolo, forțele de biruire a plumbului radiază în întreg organismul, împiedicând pătrunderea forțelor de formare a plumbului. Aceste forțe de biruire a plumbului au o mare importanță. Ele sunt acelea care fac ca atunci când eu observ această cretă să nu rămân prizonierul contemplării mele. Altfel, eu m-aș identifica total cu obiectul perceput. Devin autonom, paralizez observația, chiar cu ajutorul acestor forțe de biruire a plumbului. Așadar, acestor forțe le datorează omul faptul de a fi o personalitate distinctă, capabilă să se izoleze de lumea exterioară.
Tabla 4În mod efectiv, aceste forțe nu au doar o semnificație fizic-eterică, ci și una psihică și morală, iar existența lor se poate manifesta, în anumite circumstanțe, în mod frapant: omul încorporează anumite substanțe metalice organismului său și pe altele le respinge, biruindu-le. De unde vine atunci faptul că omul, în decursul lungii sale evoluții, trecând prin vechiul Saturn, vechiul Soare etc., dintre aceste substanțe care s-au format în afara lui, le-a respins pe unele și le-a încorporat pe altele? Această respingere are drept corolar posibilitatea, pentru om, de a dobândi în sine niște forțe morale autonome. Deși organismul uman actual nu are nevoie de plumb, ne putem imagina că el ar putea comporta niște forțe care formează plumb, că el ar putea conține plumb, tot așa cum conține fier. În acest caz, omul ar avea niște calități semi-morale, el ar avea o afinitate maladivă pentru gunoaie, el ar căuta substanțele urât mirositoare și ar simți plăcere să le miroasă. La un copil atins de o asemenea perversiune, simțind plăcere pentru tot ceea ce miroase urât, plăcându-i, de exemplu, să miroasă petrol, există întotdeauna o carență în privința acestei proprietăți a sângelui de a respinge plumbul. Trebuie atunci să încercăm să solicităm aceste forțe de respingere a plumbului prin niște măsuri clinice sau prin medicamente. Vom vedea, acest lucru este posibil.
Să revenim la magneziu, la această substanță care joacă un rol atât de important în organism. Putem face asupra lui o observație foarte interesantă. Pe plan pedagogic, am atras adesea atenția asupra necesității de a delimita net de celelalte prima perioadă a existenței, care se întinde până la apariția celei de-a doua serii de dinți. Perioada următoare merge până la pubertate. Ei bine, dacă fluorul este necesar odontogenezei, magneziul nu este mai puțin necesar. Dar odontogeneza nu se îndeplinește doar în gură, în maxilarul superior și cel inferior; întregul organism participă la aceasta și procesul-magneziu se desfășoară în totalitatea organismului uman. Acest lucru este de o importanță capitală pentru om, până la formarea celei de-a doua serii de dinți. Mai târziu, magneziul nu mai are aceeași importanță, căci forțele sale durifică organismul. Aceste forțe închid organismul în sine însuși și punctul final al acestei consolidări, al acestei integrări de forțe și substanțe, se situează în momentul formării celei de-a doua serii de dinți. Dar, până atunci, utilizarea magneziului are o importanță majoră pentru organismul uman.
Ei bine, organismul uman este un întreg, din punctul de vedere al evoluției sale în timp. El trebuie să conțină magneziu, el trebuie să aibă magneziu la dispoziția sa. Fără aceste forțe ale magneziului, el ar fi lipsit de adevăratele forțe de consolidare. Dar el nu poate înceta să producă aceste forțe ale magneziului. Acest proces se realizează atât înainte, cât și după formarea celei de-a doua serii de dinți. Aceste forțe trebuie să fie utilizate; astfel, după ce apare a doua serie de dinți, organismul biruie magneziul eliminându-l, în special făcându-l să treacă în secreția lactată, în lapte. Acesta este un proces singular de tip periodic, căci secreția lactată se află în legătură cu pubertatea: până la schimbarea dinților, organismul consumă magneziu; apoi, de la schimbarea dinților până la pubertate, îl elimină, și în forțele lactogenezei se găsește, într-adevăr, magneziu. Apoi se produce un reviriment până spre 20 de ani, și forțele magneziului sunt atunci utilizate în scopul unei consolidări musculare foarte utile.
O substanță este, de fapt, un agregat de procese. Plumbul nu e decât în aparență această substanță gri și grosolană, este absurd să o spunem. Plumbul este un proces care se desfășoară în interiorul unor granițe ce îi limitează extinderea. Totul este proces, și nu ne putem mulțumi să spunem că, în om, anumite procese materiale sunt folosite, iar altele, cum este acela al plumbului, pe care nu-l folosim, sunt respinse. Mai sunt și alte procese, cum este acela al magneziului, care alternează în mod ritmic. În ritmul vieții, procesul-magneziu este când consumat, când eliminat. Doar analiza care revelează prezența magneziului nu ne spune nimic, căci la 12 ani substanțele au o cu totul altă importanță decât la 4 sau la 5 ani. Nu cunoaștem cu adevărat omul decât dacă știm în ce moment anumite procese materiale, anumite substanțe, au o importanță sau alta pentru organism. Dacă vrem să știm cum își prelungesc substanțele activitatea lor în om, studierea compoziției chimice nu e de nici un folos. Trebuie să facem niște studii care astăzi trezesc prea puțin interes. Dacă facem istoricul substanțelor începând din secolele al 13-lea–al 14-lea, găsim primele elemente ale chimiei actuale, amestecate cu procesele alchimice care ne par adesea atât de lipsite de sens. Exista pe atunci ceea ce am putea numi o știință a signaturii (a formei spectrale – n.t.), căzută în uitare, folosită mai ales pentru plante, dar și pentru minerale.
Vedeți dvs., o substanță cum este antimoniul, mai exact, minereul său, antimonitul, prezintă o structură particulară formând niște ace fine ca firele de păr. Dacă îl supuneți unui anumit tratament metalurgic, obțineți o oglindă de antimoniu, în special când vaporii de antimoniu se condensează pe un perete rece. Antimonitul are întotdeauna tendința de a face să apară niște forme care se revelează în mod clar a fi cele ale corpului eteric. Aceste forme sunt foarte asemănătoare anumitor plante simple care se mulează pe corpul eteric. Antimonitul, când îl observăm, dă o impresie de mare receptivitate pentru formele eterice, el se mulează pe ele. Oricine poate constata că e posibil să declanșăm o serie de explozii când facem electroliza antimoniului, când îl facem să se fixeze pe catod. Aceste explozii fac să se întrevadă relațiile dintre antimoniu și forțele eterice. Este un fapt remarcabil, exista odinioară o mare înțelegere, pierdută apoi, pentru asemenea lucruri; astăzi nu mai sunt respectate considerațiile de acest fel și oamenii rămân perplecși în fața unor lucruri importante. Astfel, ei se întreabă de ce diamantul, grafitul, antracitul și cărbunele, care, toate, sunt carbon, sunt atât de diferite? Dacă s-ar ține cu adevărat seama de ceea ce nu este doar constituția chimică, dacă s-ar ține seama de signatură, cum o înțelegeau cei vechi, s-ar sesiza deosebirea dintre cărbune și grafit. Cărbunele a luat naștere în cursul stadiului pământesc, grafitul în cursul celui precedent, cel lunar, iar diamantul în cursul celui solar. Considerând lucrurile din punct de vedere cosmic, veți începe să înțelegeți că nu contează atât substanța în sine, cât împrejurările și epocile în cursul cărora o substanță a luat o anumită formă [Nota 13]. Ei bine, când ceva material, în mod fizic real, este supus timpului, timpul are o semnificație precisă. Revenind la cele precedente, dvs. puteți spune: Cărbunele este un copil, nu este prea în vârstă, grafitul este puțin mai mare, el este un tânăr, iar diamantul, dacă nu este chiar un moșneag, atunci este, cel puțin, un om în plină putere a vârstei. Dacă trebuie să distribuiți o sarcină care are nevoie de un om matur, nu veți face apel la un copil, este o problemă de vârstă. Astfel, cărbunele, prin vârsta sa cosmică, are o misiune diferită de aceea a grafitului, care este mai în vârstă. E necesar să fim atenți la procesele cosmice, dacă vrem să învățăm să cunoaștem legăturile omului cu Universul. Dacă utilizați antimoniul ca medicament, și dacă vreți să știți ce stimulează el în corpul eteric uman, cu care are o afinitate deosebită, trebuie să știți mai întâi care sunt legăturile sale cu lumea exterioară. Trebuie să ținem seama neapărat de procesele subtile ale naturii, dacă vrem să știm cum se comportă în om un anumit remediu.
