Dragi prieteni,
Din niște motive pe care nu le voi exprima acum, voi rezerva pentru sfârșitul acestui curs expunerea mai esoterică pe care mi-am propus să o fac.
Astăzi vom vorbi despre alte subiecte. Dacă ne raportăm la cele spuse ieri, putem fi surprinși găsind – dacă vrem să ne apropiem de realități – în dosul aparențelor solidului, ale elementului pământesc, ceea ce este propriu gândirii, iar în dosul aparențelor aerului: curajul. Ei bine, a-ți îndrepta atenția asupra acestei corespondențe dintre solid, pământesc, perceput prin contururile sale, și gândire, acest fapt are o anumită semnificație medical-istorică. Întreaga circulație din organismul uman – cea umorală, printre altele – nu poate fi legată de gândire, nu putem găsi în dosul ei gândirea. Nu o putem găsi nici în dosul elementului aerian, nici în dosul celui caloric. Am văzut cum trebuie considerate în Cosmos elementul aerian și cel caloric. Dar în om, totul există sub o formă diferită. Astfel, în om, doar ceea ce apare limitat printr-un contur, chiar și ceea ce, deși moale, pare, de asemenea, să aibă caracterul solidului, doar acesta poate fi sesizat prin gândire. La fel, în dosul aparenței fizice a elementului lichid, spiritualul pe care încercăm să-l sesizăm are caracterul sentimentului. Acest element afectiv din organismul uman trebuie examinat îndeaproape. Căci, atunci când se vorbește de obicei despre afectivitate, este avut în vedere sentimentul subiectiv pe care îl încearcă omul prin intermediul constituției sale corporal-sufletești. Dar, în om, sentimentul nu este doar ceea ce simțim în mod nemijlocit; în om, sentimentul are un rol edificator. Organismul-apă, ca formă particulară a elementului fluid universal al Cosmosului, conține deja, în esența sa, elementul afectiv. Trebuie neapărat să ne dăm seama că ceea ce acționează în organismul-apă, acest impuls eteric, trebuie să fie, de asemenea, obiect al cunoașterii, dar el nu poate fi sesizat ca un obiect exterior omului, căci tot ceea ce se prezintă ca substanță sau proces în interiorul organismului uman se modifică față de ceea ce este acesta în exterior. Trebuie să fim conștienți că toate forțele de cunoaștere aplicate lumii fizice exterioare sunt improprii înțelegerii de îndată de abordăm organismul-apă, de îndată ce studiem tot ceea ce circulă în organism, fie prin canalul vaselor, fie asociat unui anumit organ.
De aceea a ajuns medicina să piardă organismul-apă, acest element al organizării umane. Se poate afirma că până spre mijlocul anilor '40 ai secolului al 19-lea se mai păstra o vagă idee a organismului-apă. Se ținea seama de umori, de circulația lor, de amestecarea și disocierea lor, iar patologia nu era exclusiv celulară. Dar în secolul al 19-lea, aceasta nu mai era decât o tradiție, dar o tradiție mergând până într-o epocă anterioară secolelor al 16-lea, al 15-lea, când ea se mai baza încă pe o cunoaștere asemănătoare celei pe care antroposofia se străduiește să o recucerească prin imaginație. Această epocă avea un caracter iluzoriu, dar imaginațiunile erau instinctive. Se știa atunci că este imposibil să cunoști organismul uman doar prin percepție senzorială și gândire. Gândirea și percepția senzorială nu ne informează decât despre părțile cu contururi precise ale organismului; tot ceea ce este circulație, tot ceea ce este fluid în om, nu poate fi sesizat decât prin imaginație. Așadar, nu ar trebui să fim surprinși de faptul că o dată cu vechea imaginație instinctivă s-a pierdut și concepția despre omul lichid. Acest mod de a sesiza lucrurile nu va fi regăsit decât prin recucerirea, în deplină conștiență, a imaginației. Să încercăm să circumscriem despre ce este vorba și ce anume cere o asemenea cunoaștere.
Vedeți dvs., când s-a edificat scheletul pe baza întregului organism, când omul „s-a cristalizat” în schelet – expresia nu este bună, dar veți înțelege –, niște gânduri cosmice au „țesut” în el. Și organele strict delimitate nu sunt țesute din gânduri decât în măsura în care ele au fost supuse acelorași forțe ca sistemul osos, forțe pe care vom învăța în curând să le cunoaștem. Și putem spune: În sens fizic, doar elaborarea osoasă se realizează în maniera gândurilor; celelalte organe net delimitate sunt edificate din eteric. Dar, prin faptul că au contururi precise, ele sunt structurate în maniera gândurilor. Iar ceea ce ne învață fiziologia și patologia din zilele noastre despre structura umană este de resortul gândirii. Dar gândirea nu este decât unul din elementele organizării umane, care rămâne izolat dacă nu ne ridicăm la imaginație. Imaginația ne conduce atunci spre organismul-apă și spre modul în care se formează mușchiul pe baza lichidului, spre modul în care omul se avântă în mușchi [Nota 21]. Această curioasă unire a mușchiului, aparent solid – aceasta nu este decât o aparență –, cu sângele ne conduce de la sistemul osos spre sistemul sanguin; devine atunci necesar să recurgem la imaginație pentru a înțelege omul. Astfel, am putea spune: Gândirea, care se sprijină, bineînțeles, pe percepția senzorială, nu poate sesiza decât sistemul osos, iar tot ceea ce, altminteri, poate fi spus despre om datorită gândirii, nu este decât fantezie. Când ne înălțăm acum la imaginație, abordăm organismul-apă în maniera în care acesta se avântă în sistemul muscular. Nu e posibil să înțelegem esența mușchiului decât prin imaginație. De ce?
Vedeți dvs., când folosiți gândirea, sunteți constrânși să-i aplicați legile și aceste legi sunt cele ale mecanicii. Trebuie să puneți în lucrare statica și dinamica. Acest lucru nu e posibil decât pentru sistemul osos. Încercați numai să aplicați statica și dinamica sistemului muscular! Pornind de la o anumită statică, încercați să calculați cum e posibil să spargeți un sâmbure de cireașă sau chiar de piersică între dinți. Cu ajutorul greutăților, determinați în mod experimental forța necesară pentru a zdrobi un sâmbure de cireașă. Puteți să-l sfărâmați în dinți, unii sunt chiar capabili să sfărâme astfel sâmburi de piersică. Vedeți numai cum puteți determina cu ajutorul legilor mecanicii dacă un mușchi este capabil să sfărâme un sâmbure de cireașă. Niciodată nu veți putea aborda mușchiul cu ajutorul gândirii, nu e posibil așa ceva. De îndată ce abordăm mușchiul, mecanica ajunge un nonsens, și devine necesar să trecem la un mod de cunoaștere care să lase în urmă legile mecanicii, noi trebuie să sesizăm ansamblul configurației musculare prin imaginație, din care forța de greutate obișnuită este absentă; căci, de îndată ce pătrundem în domeniul fluidelor, suntem în prezența unor forțe ascendente, și ceea ce realizăm cu forțele eterice nu se îndeplinește în virtutea forței de greutate, ci în virtutea a ceea ce, în mare parte, o învinge. Înțelegeți acum că de îndată ce abordăm sistemul muscular trebuie să aplicăm un mod de cunoaștere diferit, imaginația. Astfel, sistemul muscular poate fi sesizat datorită imaginației. Sistemul muscular rămâne de neînțeles pentru cel care nu vede că formele sale sunt realizate pe alte căi decât acelea ale sistemului osos, că el rezultă, într-un fel, din „coagularea” sângelui. Acest termen de „coagulare” este la fel de impropriu ca și acela de cristalizare pe care l-am folosit mai înainte, dar sub formă de comparație este exact. Acum, aplicați legile pârghiilor la un os oarecare, la cubitus, la radius sau la humerus. Acest lucru este perfect posibil, vedeți apoi dacă același mod de a vedea poate explica ceea ce se petrece într-un mușchi. Aici, configurațiile trebuie să fie moi, trebuie să fie capabile de transformare. Esența imaginației este tocmai aceea de a trebui să cedeze pretutindeni și de a-și împresura substanța pe parcursul metamorfozei ei. Este ceea ce posedă mușchiul, care trăiește în metamorfoză. Mușchiul are plasticitatea imaginilor – a imaginilor, nu a gândurilor –, a imaginației noastre, ale cărei metamorfoze le urmează interiorul nostru mobil. Astfel, scheletul ne introduce în domeniul solidului, al omului pământesc. Mușchiul ne conduce în domeniul omului lichid, al omului fluid.
Înălțându-ne de la imaginație la inspirație, abordăm omul-aer, abordăm ceea ce este legat în om de starea gazoasă. Prin inspirație, modul de a sesiza se înrudește puternic cu auzirea muzicală a sunetelor, a armoniilor, a melodiilor. Inspirația nu are nimic conceptual, însăși sesizarea ei are ceva muzical. Elementul muzical nu se adresează neapărat auzului, el poate, dacă e spiritual, să fie doar simțit în suflet. Dar, în principiu, orice inspirație are un caracter muzical. Ei bine, forma organelor interne, a organelor care asigură în timpul vieții devenirea organizării, prin hrănire, respirație etc., aceste forme au particularitatea de a fi inexplicabile prin vreo lege mecanică oarecare. Ele nu pot fi explicate nici măcar cu ajutorul imaginației. Este o absurditate, un nonsens, să vrei să explici forma unui plămân sau a unui ficat doar în funcție de poziția sa, de aranjarea celulelor sau a factorilor de greutate. Nimeni nu a reușit – puteți verifica acest lucru – să explice forma plămânului sau a ficatului. Căci aceste organe care se îngrijesc de funcțiile vitale în cursul existenței pământești se află foarte de timpuriu în stare de schiță, deși puternic metamorfozate. Ele rezultă toate din forțele de structurare ale elementului gazos. Omul de știință din zilele noastre spune: Aerul este oxigen, azot și alte câteva elemente, constituind o substanță mai mult sau mai puțin omogenă, diferențiată doar prin mișcarea mecanică internă care este vântul. Dar acest aer, așa cum îl descrie fizicianul, nu există. Există doar aerul concret care înconjoară Pământul. Iar acest aer, dragi prieteni, este peste tot străbătut de niște forțe de structurare. Noi inspirăm aceste forțe de structurare o dată cu substanța fizică a aerului. Când organele noastre sunt terminate, când dispunem de un plămân terminat, forțele de structurare pe care le inspirăm o dată cu substanța fizică a aerului coincid cu forma plămânului și nu mai au, din acest motiv, după naștere, o mare importanță, decât doar pentru creștere. În schimb, în cursul perioadei embrionare, cu ocazia eliminării fizice a aerului exterior, aceste forțe de structurare ale aerului acționează intens prin intermediul organismului matern. Ele edifică plămânul și toate organele umane, cu excepția mușchilor și a oaselor. Toate organele care întrețin viața în devenire sunt edificate pe baza forțelor structurante ale aerului. Putem compara ceea ce se produce astfel cu figurile lui Chladni, dar comparația este grosieră. Astfel, presărând o pulbere pe o placă fixată într-un punct și apropiind de ea un arcuș, iau naștere diferite figuri, în funcție de locul unde e aplicat arcușul. Forțele structurante stârnite în aer sunt acelea care fac să apară în pulbere figurile. La fel, organele interne ale omului se formează pe baza forțelor structurante generale ale aerului. Plămânul se formează, efectiv, pe baza forțelor respiratorii; celelalte organe, la fel. Dar acestea din urmă sunt formate, mai mult sau mai puțin, pe niște căi ocolite, pe când plămânul este format în mod direct. Dar această formare a organelor pe baza vibrațiilor aerului nu poate fi înțeleasă decât prin inspirație. Ceea ce se formează astfel pe baza elementului-aer este, pe planul înțelegerii, identic cu elementul muzical, tot așa cum figurile lui Chladni au o bază muzicală.
Fiziologia actuală conține atâtea erori fundamentale, încât uneori te simți stânjenit să spui adevărul, atunci când acesta se îndepărtează într-un mod atât de grotesc de ceea ce se afirmă. Când omul aude, toate organele sale intră în rezonanță cu vibrațiile aerului, nu doar organele sale auditive. Omul întreg intră în rezonanță, deși slab, iar urechea nu este organul auzului pentru că ea intră în rezonanță, ci pentru că ea transmite conștienței ceea ce se află în restul organismului, datorită organizării sale interne. Există o mare și subtilă deosebire între a spune că omul aude cu urechea și a spune că prin ureche el transmite conștienței ceea ce a auzit. Căci omul este edificat de către sunet, deși neperceput, și trebuie să spunem: Inspirația sesizează organele interne ale omului. Organizarea organelor interne ale omului-aer trebuie recunoscută cu ajutorul inspirației. Astfel, nu trebuie să ne surprindă faptul că înțelegerea reală a organelor umane s-a pierdut într-o perioadă foarte îndepărtată, căci inspirația s-a pierdut, și ea este singura cale care poate permite înțelegerea organelor interne. Fără ea, nu putem să facem altceva decât să desenăm aceste organe așa cum le vedem la un cadavru, nu să le înțelegem.
Astfel, întregul organism uman trăiește în dosul lumii fizice. Când ne exprimăm așa cum am făcut-o în cartea mea Inițierea [Nota 20], ne reprezentăm aici lumea fizică, iar în dosul ei, în trepte, lumea spirituală. Ajungem la primul nivel prin imaginație, la al doilea prin inspirație, la următorul prin intuiție. Dar nu ne dăm seama că doar sistemul osos este edificat de către spiritele elementare, în timp ce sistemul muscular este edificat de niște ființe spirituale dintr-o ierarhie mai înaltă: este important să știm acum acest lucru. Trebuie să fim capabili, datorită imaginației, să mergem spre aceste entități spirituale, dacă vrem să înțelegem sistemul muscular. Iar dacă vrem să înțelegem organele interne, trebuie să ajungem, datorită inspirației la niște entități spirituale și mai înalte. Prin faptul că edificați un schelet, dvs. nu oferiți decât aparența că sunteți adaptat formelor, dar, în privința formării sale interne, un schelet trebuie să fie studiat, în mod incontestabil, pe calea inspirației.
Precizez: Un naturalist din zilele noastre examinează o plantă analizând substanțele care îi sunt accesibile, folosind metodele uzuale din epoca noastră. Dar ceea ce examinează el nu este toată planta. Planta este edificată, așa cum am arătat ieri, din Cosmos, și doar rădăcina este edificată pe baza forțelor pământești. Întreaga formă a plantei este o realitate spirituală; numai că elementul suprasensibil este umplut cu materie. Iar cel care examinează doar substanța plantei seamănă cu un om care presară nisip pe un text scris, încă umed, considerând acest nisip ca elementul esențial al textului. Așa se procedează astăzi. Se râcâie nisipul prins de cerneală, se studiază și se pretinde că în el s-a citit textul. Se pretinde că se poate explica astfel o rădăcină, care este, în realitate, o ființă spirituală al cărei spațiu a fost doar impregnat cu substanță fizică. La fel, organele umane nu sunt decât umplute cu substanță. În realitate, doar sistemul osos este fizic; sistemul muscular este eteric, iar sistemul organelor interne este astral.
Dacă ne ridicăm la nivelul adevăratei intuiții, întâlnim omul-căldură, această organizare compusă dintr-un spațiu caloric intern diferențiat. Așa cum spuneam, nu ne situăm față de căldură așa cum o facem față de carbon sau azot, noi ne aflăm în căldură, ne simțim în ea. Căldura se află în noi, iar noi ne aflăm în ea când o trăim. Este ceva ce simțim cu cea mai mare intensitate. De aceea, omul actual nu poate nega că face experiența căldurii, în timp ce el nu-și dă seama că face experiența aerului, a apei și a pământului. Nu observă acest lucru pentru că a ieșit din ele. În schimb, a simți căldură este o aplicare nemijlocită a intuiției la organismul uman, numai că această căldură nu trebuie să fie resimțită în mod global, cum e cazul în viața cotidiană, ci căldura trebuie să fie resimțită în diferențierea ei, în această subtilă diferențiere în funcție de forma organelor înseși. Când, datorită intuiției, devenim capabili să percepem acest organism de căldură în tot trupul, devine posibil, prin acest mod de cunoaștere, să înțelegem nu doar organele interne, ci activitatea lor. Orice activitate a organelor interne trebuie să fie percepută prin înțelegerea organizării eterului căldurii. Orice alt mijloc este impropriu pentru înțelegerea activității eterului căldurii, deci, a omului de căldură, care trebuie sesizată prin intuiție. Cu alte cuvinte, nu e just să gândim: Aici se află lumea fizică, și noi ne cucerim imaginația, inspirația și intuiția pentru a ajunge în alte lumi. Celelalte lumi sunt aici. Lumea eterică este prezentă prin faptul că omul posedă un sistem muscular, lumea astrală este prezentă prin faptul că el are un sistem organic, iar Devahanul, lumea spirituală, este prezentă pentru că omul are un organism de căldură. Spiritualul este în mod permanent printre noi, el este prezent. Da, da – omul este spirit! Acest spirit este doar impregnat de materie. Din această cauză cădem noi pradă iluziei că omul este o ființă fizică. Omul, care prin organismul său de căldură atinge cea mai înaltă dintre lumile accesibile, este chiar spirit în sine. De aceea, este atât de comic să vezi opt sau zece spiritiști așezându-se în jurul unei mese pentru a evoca niște spirite cu mult inferioare celor opt sau zece care stau în jurul mesei – dar care se ignoră ca spirite! De acest fapt trebuie să vă impregnați în mod profund, atunci vă puteți înălța.
Tabla 6Vedeți dvs., când, datorită intuiției, ați sesizat această minunată activitate care se exercită de la organ la organ în cadrul ansamblului organizării umane, când ați sesizat tot ceea ce se desfășoară în eterul căldurii, puteți distinge două categorii de căldură. Eterul căldurii este, într-adevăr, un element foarte deosebit. Când un proces oarecare aduce o modificare în eterul căldurii, se produce întotdeauna un efect opus. De fapt, curenții de căldură sunt întotdeauna de așa natură că ei merg unii în întâmpinarea celorlalți; acțiune și reacție. Eterul căldurii este el însuși diferențiat. Există întotdeauna, pe lângă o substanță eterică grosieră, o substanță eterică mai subtilă. De aceea, apar niște manifestări pe care vom încerca să le ilustrăm printr-un fenomen simplu. Presupuneți că v-ați afla într-o cameră încălzită în mod agreabil, la o temperatură moderată. O încălziți apoi și mai mult, până ce devine insuportabilă. Aici nu este vorba doar de o stare fizică, ci și de o stare sufletească. Un fel de căldură, cea mai subtilă, e simțită de către suflet. De fapt, noi simțim întotdeauna căldura în două feluri: căldura pe care o simțim sufletește și căldura în interiorul căreia trăim, cea exterioară sufletului; căldura care se găsește în organismul nostru și căldura care se află în exterior. Putem vorbi despre căldură fizică și căldură sufletească.
Să trecem acum la organele interne, la omul-aer, pe care îl percepem datorită inspirației. Suntem, înainte de toate, în prezența elementului-aer în forma sa esențială. În acest element-aer acționează lumina, dar nu în modul în care acționează căldura subtilă în căldura propriu-zisă. Pentru intuiție, căldura se lămurește prin căldură; diferențiindu-se în sânul propriului ei element, ea rămâne, totuși, căldură. Dar nu aceasta este situația în cazul aerului. Aerul real nu este aerul iluzoriu al fizicianului, cel care înconjoară globul nostru ca o piele; acesta nu există. Aerul real este de negândit în absența unei forme oarecare de lumină, întunericul fiind, și el, o formă de lumină. Astfel, aerul și lumina sunt niște elemente diferențiate care merg împreună. În întregul organism-aer, lumina participă la organizare. Acuma, faceți încă un pas în elementul sufletesc. Nu există doar lumină exterioară, ci și lumină interioară metamorfozată, care impregnează întregul om, care trăiește în el. Lumina trăiește în el, împreună cu aerul.
Tot astfel, împreună cu apa, cu elementul lichid, în noi trăiește chimismul. Apa, prezentată ca un element fizic, apa fizicianului este o himeră. De îndată ce apa își manifestă undeva puterea ei organizatoare, acest lucru nu se realizează fără chimism. A ne reprezenta ceea ce este fluid în om în absența chimismului, ar fi ca și cum ne-am reprezenta un om fără cap. L-am putea chiar desena, am putea elimina sufletul, dar așa ceva nu mai are realitate. Dacă vă separați capul de restul trupului, nu puteți trăi, nu mai există organism. La fel, elementul lichid din om nu este ceea ce descrie de obicei fizicianul ca apă; tot așa cum organismul uman împreună cu capul formează un tot, chimismul este pretutindeni legat de elementul fluid. Iar elementul solid, elementul-pământ din organismul uman, nu există decât în status nascendi, la fel ca apa, el se metamorfozează imediat. Elementul-pământ nu există în om decât legat de viață.
Tabla 7Trasați acum o linie verticală și veți avea la stânga corpul fizic și la dreapta corpul eteric care îi corespunde. Totuși, acestea formează un singur tot, văzut din două direcții. Pe de-o parte, aveți stările eterice: căldură, lumină, chimism și viață, pe de altă parte, aveți stările fizice: căldură, aer, apă și pământ. Ei bine, dacă descriem stările eterice în mod abstract, pornind de la solid, lichid etc., vom întâlni în primul rând eterul căldurii, cel mai puțin elevat, cel mai elevat fiind eterul vieții. Dar, pentru a descrie omul, trebuie să facem apel la intuiție, pentru ca ea să ni-l reveleze pe omul-căldură, activitatea organelor interne. În timp ce noi coborâm, de la căldură spre pământ, spre elementul cel mai grosier al organismului, prin corpul eteric noi ne înălțăm de la căldură spre viață. Ce înseamnă aceasta? Reflectați: În interiorul organismului său, omul inversează, de fapt, calitățile. El aplică eterul căldurii doar căldurii, eterul luminii – aerului, eterul chimic – organismului-apă și eterul vieții organizării sale solide. Dacă sesizați în mod real acest fapt, nu mai puteți gândi cum se gândește de obicei. Prin modul obișnuit de a gândi, nu veți înțelege decât scheletul, omul-pământ. Trebuie să depășiți acum acest mod de a gândi și să vă înălțați, așa cum am spus-o, spre un mod de a sesiza lumea care să vă atingă cu adevărat din punct de vedere interior.
De aceea, dragi prieteni, cunoașterea medicală are anumite particularități. Astfel, în vechile Misterii, în care exista o anumită cunoaștere referitoare la modul de a trata, știința medicală deținea un loc de frunte. În fine, în aceste Misterii erau formați medicii; ei nu erau doar medici, ci înțelepți care oficiau în cadrul ceremoniilor religioase. De asemenea, medicul păstra secretele cunoștințelor sale, acest lucru era de la sine înțeles. Căci, vedeți dvs., atunci când vrei să știi ceva, este necesar să-ți înveșmântezi cunoștințele în gânduri, altfel plutești în incertitudine. Cunoașterea în imagini a imaginației, ca și ceea ce se înțelege din punct de vedere spiritual prin intuiție, trebuie înveșmântate, de asemenea, în gândire. Ei bine, aceste gânduri sunt ca gândurile antroposofiei actuale, modul de exprimare ar fi fost considerat inadecvat. Desigur, se cunoștea necesitatea de a transforma cunoștințele medicale în gânduri, dar, prin aceasta, când era vorba despre cunoștințe terapeutice, eficacitatea lor ar fi fost diminuată. Abordez aici un mister profund. Nu se poate nega faptul că prin cunoașterea unui remediu i se răpește acestuia, într-un anumit sens, virtutea curativă, astfel că e necesar ca medicul serios să renunțe, mai mult sau mai puțin, pentru sine însuși, la eficacitatea remediilor pe care le folosește pentru bolnavii săi și să caute, în ceea ce-l privește, alte căi de vindecare. Reflectați la conținutul acestei fraze și veți descoperi sensul profund a ceea ce a fost spus adineaori: Medicul trebuie să dezvolte în forul său interior voința de a interveni în ajutorul semenilor săi. De fapt, el trebuie să renunțe, pentru sine însuși, la virtuțile curative ale remediilor pe care le prescrie.
Când medicamentelor le sunt atribuite doar niște efecte chimice grosiere, comparabile cu efectele vaporilor în locomotivă, medicul nu e supus acestor legi spirituale. Dar când vezi omul manifestându-se în spiritual, nu te vei îndoi nici o clipă că, în cazul omului, la baza proprietăților terapeutice ale remediilor stau niște legi spirituale. Dacă înțelegem medicina prin trăsăturile ei specifice, ne vom da seama că ea ne poate educa cel mai bine în sensul uitării de sine. Astfel, este semnul unei teribile lipse de înțelegere a pretinde ca terapeutica să fie predată la fel ca mecanica. Ce-i drept, poți să-i aplici omului mecanica, dar atunci acest lucru este valabil pentru întreaga omenire. Dar în medicină totul este individual, și atunci când există o cunoaștere aprofundată a unui anumit remediu, de aici rezultă pentru medic necesitatea de a renunța la propria sa vindecare prin acest remediu. Aceasta este calea regală spre uitarea de sine. Voi da câteva indicații despre felul în care medicul poate ieși din încurcătură în această situație. Ar trebui ca ceea ce stă la baza acestor fapte să germineze în inimile dvs. Dacă luați în serios ceea ce am spus ieri, la sfârșit, atunci prin legile universale se impune necesitatea de a nu introduce în medicină egoismul, ci altruismul. Altruismul și uitarea de sine sunt baza medicinei, aceasta face parte din ordinea lucrurilor. Morala medicală nu este o invenție, ci urmează legile cerești, legile formate de Cosmos, de unde provin remediile.
Cu cât va fi mai mult luat în seamă acest principiu, cu atât mai bine va putea ajuta el la sesizarea caracterului fundamental al remediului.
