Acum, dragii mei prieteni, avem o serie întreagă de copii care, pe baza unei dezvoltări incomplete, trebuiesc educați, respectiv – pe cât posibil, trebuiesc vindecați. O parte din acești copii îi avem aici, în «Institutul Clinic-Terapeutic» [N.Tr. 1], iar o altă parte îi aveți D-voastră în «Lauenstein» [N.Tr. 2]. Ceea ce avem de expus aici va fi astfel orientat încât să ducă, pe cât posibil în mod nemijlocit, la aplicarea în practică. Vom fi de asemenea în măsură, prin aceea că D-na Dr. Wegman [N.Tr. 3] ne va pune la dispoziție pentru demonstrații copiii de aici (acest lucru ni-l putem permite între noi), să examinăm câteva cazuri în mod nemijlocit – ad oculos.
Pentru început doresc însă să vorbesc astăzi despre ființa unor astfel de copii. Este fără îndoială firesc că fiecare din cei ce vor să educe copii dezvoltați imperfect trebuie să posede cunoștințe profunde prealabile în privința practicii educării copiilor normali. Aceasta ar trebui să-și însușească fiecare din cei ce vor să educe astfel de copii. Căci trebuie să ne fie limpede faptul că tot ce se poate manifesta la copii imperfect dezvoltați, la copii bolnavi, este perceptibil, într-un mod mai intim-subtil și în cazul vieții sufletești așa-zise normale – trebuie doar să fii în stare să observi viața sufletească normală. S-ar putea spune că, pe undeva, într-un ungher, se află în fiecare om o așa-zisă abnormitate. De pildă doar așa ceva ca un fel de ușoară fugă de idei, sau o incapacitate de a plasa cuvintele în vorbire la distanța potrivită, astfel încât cineva fie că aruncă cuvintele unele peste altele, fie că auditorul poate merge la plimbare între două cuvinte rostite – sau neregularități asemănătoare, ce se pot manifesta și în viața volitivă sau afectivă, și care pot fi recunoscute, cel puțin într-o măsură infimă, la majoritatea oamenilor. Și vom mai avea de vorbit și mai târziu câte ceva despre astfel de neregularități, întrucât ele trebuie să aibă valabilitate de simptom pentru cel ce vrea să abordeze din punct de vedere educativ sau terapeutic neregularitățile majore. În aceste cazuri trebuie să-ți poți face studiile de simptomatologie, așa cum medicul vorbește în cazul bolilor despre simptome, pe baza cărora el recunoaște bolile, sau despre complexe de simptome, pe baza cărora el poate diagnostica patologicul; dar el nu va confunda niciodată ceea ce rezidă în complexul de simptome cu ceea ce constituie conținutul substanțial al bolii.
Tot astfel nu trebuie considerat ceea ce se remarcă la viața sufletească a copilului imperfect dezvoltat drept altceva decât simptome. Așa-zisa psihografie nu este nimic altceva decât o simptomatologie. Și dacă psihiatria nu face nimic altceva decât să descrie manifestările psihice anormale raportate la gândire, simțire și voință, aceasta nu înseamnă mai nimic altceva, decât că ea a făcut progrese în descrierea precisă a complexelor de simptome, dar totodată că ea – nefiind în stare să depășească această psihografie –, este absolut incapabilă să pătrundă în substanțialitatea bolilor. Trebuie pătruns în substanțialitatea stării patologice, și pentru aceasta v-ar putea fi de folos o reprezentare pe care vă rog să v-o însușiți.
Să presupunem că am avea aici (v. fig. 1, tabla 1 stânga) corpul fizic al omului, așa cum îl întâlnim în cazul creșterii copilului preșcolar. Apoi avem aici, într-o oarecare măsură luând ființă, ivindu-se din acest corp fizic al omului, viața sufletească. Această viață sufletească, care ne poate întâmpina sub forma manifestărilor sufletului infantil, poate fi normală sau anormală. În ultimă instanță nu avem nici un drept să vorbim despre normalitatea sau abnormitatea vieții sufletești a copilului în afară de aceea că ne îndreptăm privirea asupra a ceea ce este „normal” în sensul unei „medii statistice”. Nu există nici un alt criteriu în afară de ceea ce are valabilitate generală în cadrul unei comunități filistine. Și dacă această comunitate consideră ceva ca fiind „ca lumea” sau „cum trebuie”, atunci viața sufletească „anormală” este tot ceea ce în ochii acestor filistini nu corespunde acestei vieți sufletești „normate”. Un alt criteriu nu există la urma-urmei. De aceea judecățile sunt deosebit de confuze atunci când – după constatarea unei abnormități –, se începe cu tot felul de practici, în credința de a putea ajuta; dar în loc de a ajuta, nu faci nimic altceva decât să elimini o porție de genialitate. Cu o astfel de judecată nu poți face nimic, și primul lucru care ar trebui realizat ar fi ca medicul și educatorul să refuze astfel de judecăți: să depășească afirmația că ceva este „cum trebuie” sau „ca lumea” – conform uzualelor obișnuințe de gândire. Tocmai în acest domeniu este de o necesitate eminentă să nu se facă uz de critică, ci să fie privite lucrurile în sine. Căci despre ce este vorba în cazul omului?
Tabla 1Să facem acum abstracție de această viață sufletească ce se naște, oricum doar treptat, și la care sunt părtași uneori educatori extrem de dubioși; făcând abstracție de această viață sufletească, avem îndărătul corporalității un alt spiritual-sufletesc, un spiritual-sufletesc ce descinde din lumile spirituale între concepție și naștere. Această viață sufletească nu este ceea ce descinde din lumile spiritual-sufletești, ci este o altă viață sufletească, în primă instanță invizibilă exterior pentru conștiența terestră. O desenez aici schematic, îndărătul celeilalte (v. fig. 1, galben). Această viață sufletească ce descinde ia în stăpânire corpul, care este clădit conform eredității, din succesiunea generațiilor. Dacă această viață sufletească este de o asemenea natură, încât fie că, prin pătrunderea substanței ficatului, constituie un ficat bolnav, fie că găsește în corpul fizic și eteric un element ereditar patologic, și prin aceasta ia naștere o senzație patologică, atunci avem de a face cu o îmbolnăvire. Tot astfel poate fi oricare alt organ sau sistem inclus în mod necorespunzător în ceea ce descinde din cosmosul sufletesc-spiritual. Și doar atunci când există aici această legătură dintre ceea ce descinde și ceea ce este moștenit, la constituirea acestui sufletesc-corporal, atunci ia naștere, însă numai ca imagine reflectată, ceea ce constituie viața noastră sufletească, observată în mod obișnuit ca gândire, simțire și voință (violet). Gândirea, simțirea și voința, sunt prezente doar ca imagine reflectată, în realitate doar o imagine oglindită, care dispare atunci când adormim. Adevărata viață sufletească permanentă este aici, îndărăt, descinde, parcurge vieți pământești repetate, și sălășluiește în organizația corporală. În ce fel sălășluiește ea în corp?
Să-l considerăm pentru început pe om în raport cu tripartiția sa: sistem nervos, sistem ritmic, sistem metabolic-motor. Sistemul neuro-senzorial trebuie gândit ca fiind localizat – desigur, schematic, dar ne vom înțelege – în principal în cap: putem vorbi de sistemul capului, atunci când vorbim de sistemul neuro-senzorial; și acest lucru, în ce-l privește pe copil, cu atât mai mult cu cât partea constructivă a sistemului nervos își are sediul principal în cap, de unde își extinde activitatea asupra întregului organism. Acest sistem, acest sistem neuro-senzorial este localizat în cap, și este un sistem sintetic.
Este sintetic: ce vreau să exprim prin aceasta? El întrunește toate activitățile organismului. În cap este conținut într-o oarecare măsură întregul om. Când se vorbește despre activitatea ficatului – și ar trebui să se vorbească de activitatea hepatică, căci ceea ce văd ca ficat nu este decât procesul hepatic fixat –, această activitate are lor în partea de jos a corpului. Dar fiecărui complex funcțional de acest gen îi corespunde o activitate în cap. Dacă schițez acest lucru în mod schematic (v. fig. 2, tabla 1 dreapta), lucrurile stau în felul următor: Aici este activitatea ficatului; acestei activități îi corespunde o activitate oarecare în capul omului, în creier. Aici, în partea de jos a organismului, ficatul este relativ izolat de celelalte organe – rinichi, stomac etc. În creier confluează toate aceste activități – a ficatului, împreună cu toate celelalte activități –, astfel încât capul este instanța supremă care sintetizează tot ceea ce se petrece în organism. Prin această activitate sintetică este indus un proces de deconstrucție; are loc o eliminare a substanțialului.
Așa cum în cap avem un proces de sinteză, în totalitatea restului organismului, în special în sistemul metabolic-motor, avem un proces analitic. Acolo, în contrast cu capul, totul este menținut disparat, totul este într-o stare disociată. Pe când în cap funcția renală și intestinală au loc împreună, în contrast cu aceasta, în restul organismului totul are loc separat, astfel încât putem spune, dacă schițăm aici în continuare schematic: activitatea ficatului, de pildă, sau a stomacului etc., sunt separate una de cealaltă, pe când în cap ele confluează, totul se întrepătrunde, se sintetizează. Această întrepătrundere – cu eliminare concomitentă a substanței, ca și cum ar ploua –, această activitate sintetică stă în principal la baza activității de gândire. Pentru ca omul să poată gândi, pentru ca el să se poată manifesta și acționa, trebuie ca ceea ce vine din spiritual-sufletesc să fie dotat cu funcția de sinteză, și prin aceasta să integreze substanța ereditară. Prin aceasta se poate vedea în substanța ereditară integrată sintetic o oglindă. Astfel aveți următorul fapt: în cap are loc organizarea sintetică la descindere din spiritual sufletesc, și prin aceasta capul devine o oglindă, în care este reflectată lumea exterioară, fapt ce creează gândirea pe care o observăm în mod obișnuit. Trebuie deci să deosebim între două funcții de gândire: cea care se află îndărătul perceptibilului, și care clădește creierul – aceasta este cea permanentă –, și cea care nu este o realitate, ci doar o reflectare, care este estompată tot mereu la adormire, și care dispare atunci când omul nu gândește.
O altă parte a ceea ce descinde din sufletesc-spiritual clădește analitic sistemul metabolic-motor, clădește organele izolate, care posedă diferite contururi individuale bine definite. Dacă observați acum întregul corp cu contururi individuale bine definite, veți găsi în cadrul său: ficat, plămâni, rinichi, inimă etc., cu care stau în relație și sistemul metabolic-motor. Sistemul ritmic nu-l vedem, iar ceea ce este „umplut” cu substanță fizică aparține de sistemul metabolic-motor; cea ce este vizibil la creier aparține tot de sistemul metabolic-motor. Ceea ce constituie aceste organe individuale construite analitic stă la baza vieții volitive a omului, la fel cum activitatea sintetică stă la baza gândirii. Astfel viața volitivă se întemeiază pe ceea ce există în organism ca organe.
Să facem acum observația următoare: să ne gândim la un adult relativ în vârstă; ce s-a petrecut cu acest om adult pe parcursul vieții sale? A împlinit vârsta de șapte ani, și-a schimbat dentiția de lapte cu cea definitivă; a împlinit 14 ani, a atins maturitatea genitală; a împlinit 21 de ani, a ajuns la o consolidare a vieții sale sufletești. Acum trebuie, dacă vrem să înțelegem evoluția copilului, să deosebim între corpul pe care-l „poartă” omul înainte, sau după schimbarea dentiției. Ceea ce în acest proces se exemplifică doar în mod deosebit de evident, are loc în permanență. Corpul este „schimbat” an de an; noi eliminăm permanent ceva din corp, există un flux centrifugal permanent, care elimină acest corp; și aceasta duce la faptul că acest corp este realmente reînnoit la fiecare cca 7-8 ani.
Această reînnoire este deosebit de importantă în perioada schimbării primei dentiții, în jurul celui de-al 7-lea an de viață. De ce? Corpul pe care-l posedă omul de la naștere până la schimbarea dentiției de lapte este, într-o oarecare măsură, doar un model, pe care-l preluăm din exterior, de la părinți, și conține forțele ereditare. La acest corp construiesc și strămoșii noștri. Noi eliminăm acest corp în decursul primilor șapte ani de viață. Ce se petrece aici? Un corp cu totul nou ia naștere; ceea ce omul „poartă” după schimbarea primei dentiții nu mai este clădit de forțele ereditare, ci este clădit exclusiv din spiritual-sufletescul ce descinde (la naștere), astfel încât omul posedă un corp substanțial ereditar numai până la schimbarea dinților; și el elimină, cu timpul, acest corp moștenit. Omul își clădește un nou corp din individualitatea sa. Corpul nostru „propriu” îl moștenim în realitate de-abia o dată cu dentiția definitivă. Numai că lucrurile se petrec în așa fel încât corpul ereditar este folosit ca model și, în funcție de faptul cum viața spiritual-sufletească este mai mult sau mai puțin puternică, spiritual-sufletescul va fi mai apt să abordeze în mod mai individual ceea ce există ca model ereditar, sau se subordonează forțelor ereditare și, în acest caz, trebuie să-și modeleze cel de-al doilea corp așa cum a fost format primul de către părinți.
Ceea ce este propagat în mod obișnuit ca teorie a eredității este un nonsens. Această teorie de uzanță prelungește pur și simplu legitatea creșterii, valabilă până la dentiția definitivă, dincolo de această limită, în viața de mai târziu. Dar lucrurile stau altfel: forțele ereditare nu sunt valabile decât până la schimbarea dentiției de lapte; după aceea, individualitatea își ia în posesie și își clădește cel de-al doilea corp.
Va trebui să deosebim tocmai în cazul copilului între corpul ereditar și ceea ce se manifestă în corpul individual ca urmare a (forțelor) corpului ereditar. Acest corp individual, și numai acesta poate fi numit corpul personalității omului, se clădește treptat. Și acum, la vârsta dintre 7 și 14 ani, are loc munca cea mai asiduă de care este capabilă individualitatea: sau învinge individualitatea forțele eredității – și atunci omul, în perioada de tranziție la dentiția permanentă, evidențiază faptul că s-a eliberat de forțele eredității, sau – și acest fapt poate fi bine remarcat, și trebuie să-l avem în vedere ca educatori –, individualitatea este învinsă în totalitate de forțele eredității, prezente în model. În acest caz, asemănarea ereditară cu părinții se perpetuează după cel de-al șaptelea an de viață. Aceasta depinde de individualitate, și nu de forțele eredității. La fel de puțin cum se poate afirma, – în cazul în care mie, ca pictor, mi se dă un model pe care să-l imit, dar eu modific puternic imaginea modelului, – că pictura mea a fost creată de cel ce mi-a dat modelul, la fel de puțin putem afirma: Ceea ce „purtăm” începând cu cel de-al șaptelea an de viață este ceva moștenit. Acest lucru trebuie menținut ferm în conștiența spirituală, și trebuie să știm cât de puternic acționează individualitatea de la caz la caz.
Omul trece între 7 și 14 ani printr-un proces de creștere și devenire care exprimă, cât de pregnant posibil, individualitatea sa, pe care a adus-o prin descinderea din lumea spiritual sufletească. Din acest motiv omul este în această perioadă relativ izolat în raport cu lumea înconjurătoare. Și tocmai în această perioadă avem posibilitatea de a observa minunata dezvoltare a forțelor individualității.
Dar omul ar deveni, dacă în viața sa ulterioară s-ar perpetua această fază de dezvoltare, o ființă care ar respinge totul, ar deveni insensibil față de lumea exterioară. Însă în această perioadă el își clădește deja cel de-al treilea corp, care iese la iveală o dată cu maturizarea genitală. Acest corp este clădit în strânsă relație cu forțele telurice ambiante. Ceea ce duce la relația dintre bărbat și femeie nu este totul: supraevaluarea în această direcție [N.Tr. 4] este doar o urmare a concepțiilor noastre materialiste. În realitate, toate relațiile cu lumea înconjurătoare, care se stabilesc concomitent cu maturizarea genitală, sunt de aceeași natură: de aceea ar trebui să se vorbească în ultimă instanță despre o maturizare terestră, și nu de o maturitate sexuală, iar în cadrul acestei maturizări terestre să se ia în considerație maturitatea senzorială și maturitatea respiratorie, maturizarea genitală fiind și ea un subdomeniu. Așa stau lucrurile în realitate. În acest moment omul devine matur-terestru, reia în sine tot ceea ce-i este străin, dobândește facultatea de a nu fi insensibil față de lumea înconjurătoare. Omul devine impresionabil în raport cu ambientul. Înainte de aceasta el nu este impresionabil pentru celălalt sex, dar totodată nici pentru restul ambientului. Așadar, în acel moment, omul își clădește cel de-al treilea corp, care acționează până la începutul celui de-al treilea deceniu de viață.
Ceea ce a descins din lumea spirituală, și-a găsit deja o finalizare prin schimbarea dentiției de lapte, a acționat până la maturizarea terestră și până la cca 21 de ani; s-a manifestat deja în organe, care sunt acum prezente, și l-a maturizat pe om – individual-terestru. Dacă acum se manifestă o abnormitate a vieții sufletești, care se reflectă conform construcției organelor – ce este condiționată de întregul proces de dezvoltare –, atunci este realmente prezentă, firește, o abnormitate sufletească. Dacă însă apare o abnormitate în ficat sau într-un alt organ după ce omul a împlinit vârsta de 21 de ani, acest organ este deja atât de emancipat și autonom, încât sufletescul voinței se poate menține independent de el. Aceasta poate fi cazul cu atât mai puțin, cu cât avansăm mai mult retrograd în vârsta copilului. La omul adult, întrucât organele au deja o anumită orientare, viața sufletească este relativ autonomă, iar o afecțiune organică nu acționează atât de puternic asupra vieții sufletești, ci poate fi tratată ca atare: ca afecțiune organică. La copil acționează încă totul în ansamblu: un organ afectat acționează încă până în viața sufletească, chiar foarte puternic.
Bolile actuale, diagnosticate în mod obișnuit în cadrul patologiei actuale, sunt bolile mai grosiere. Bolile mai subtile nu sunt real-accesibile histologiei, ele își au sediul în componenta lichidă care impregnează, de pildă, ficatul, în dinamica lichidului, sau chiar în dinamica elementului gazos, care impregnează ficatul. Chiar și calorizarea [N.Tr. 5] unui astfel de organ este de o deosebită importanță pentru viața sufletească.
În ceea ce privește organismul copilului avem deci, atunci când este vorba de un defect al voinței, să ne punem întrebarea: Cu care organ, cu ce deficiență organică stă un astfel de defect volitiv în relație? Aceasta este întrebarea mai importantă.
Defectul de gândire nu este de o asemenea enormă importanță. Marea majoritate a defectelor sunt, de fapt, defecte volitive, căci chiar și atunci când aveți un defect de gândire, trebuie să cercetați în ce măsură acest defect de gândire este un defect de voință. Căci, atunci când gândiți prea repede sau prea lent, gândurile pot fi în sine corecte, și nu este vorba decât de faptul că voința, care acționează în relaționarea reciprocă a gândurilor, are un defect. Trebuie cercetat în ce măsură este implicată aici voința. Un defect de gândire propriu-zis poate fi constatat doar atunci când, independent de voință, apar deformări ale gândurilor – iluzii senzoriale. În cadrul relaționării cu lumea exterioară, ele se manifestă în adâncurile subconștientului; în acest caz este dereglată însăși imaginea reprezentării – sau atunci când avem ceva de genul ideilor fixe, care, prin aceea că sunt idei fixe, sunt excluse din voință. Asupra unui lucru trebuie îndreptată atenția în primul rând: dacă este vorba de un defect de voință, sau avem a face cu un defect de gândire. Defectele mentale aparțin deja de domeniul tratamentului special. În cadrul tratamentului copiilor insuficient dezvoltați avem de a face în majoritatea cazurilor cu defecte volitive.
Acum veți gândi, desigur, ce rol joacă întreaga ființă a omului în evoluția sa. Veți putea aprecia acest lucru pe baza a ceea ce a fost expus în legătură cu această evoluție. Luați doar primii șapte ani de viață; aici pot exista defecte ereditare; pentru această perioadă se iau în considerație în principal defecte ereditare. Dar un astfel de defect ereditar nu trebuie privit în modul sinistru, practicat în cadrul științei actuale; defectul ereditar nu ne este dat prin hazard, ci ne este dat ca o necesitate karmică. Noi ne alegem corpul care este defect de-a lungul generațiilor, și aceasta din motivul ignoranței noastre, ce-i drept, în lumea spirituală. În cazul forțelor ereditare defectuoase a preexistat o necunoaștere a organizației umane, încă înainte de concepție. Este necesar, înainte de a descinde pe Pământ, să se cunoască în mod foarte precis organismul uman; altfel nu este posibilă includerea corectă în acest organism în primii șapte ani, și transformarea sa. Și cunoștințele pe care le dobândește omul între moarte și o nouă naștere, în ce privește organizarea lăuntrică a organismului, sunt incomparabil mai mari decât picătura de cunoștințe pe care le dobândește de la exterior fiziologia sau histologia. Acestea nu constituie în realitate decât un nimic. Dar această cunoaștere, pe care o avem în lumea spirituală, și care descinde și se scufundă în corp, și prin faptul că se scufundă este uitată, această cunoaștere nu se orientează prin simțuri către lumea exterioară. Această cunoaștere este incomensurabilă, dar este împiedicată atunci când, într-o viață pământească, noi nu dezvoltăm interes pentru lumea ce ne înconjoară, sau dacă suntem împiedicați să dezvoltăm acest interes. Imaginați-vă că o anumită epocă de civilizație îi ține pe oameni în încăperi închise, de dimineață până seara, astfel încât ei nu pot avea interes pentru lumea exterioară. Cum acționează o astfel de civilizație? Ea exclude cunoașterea de către om a lumii exterioare. Iar atunci când un om trece prin moarte în această stare de izolare, și prin aceasta duce în lumea spirituală puține cunoștințe prealabile pentru ca în această lume spirituală, în care este conținut totul, să poată cunoaște organismul uman, și să-și asimileze această cunoaștere, el vine, atunci când descinde pe Pământ, cu o cunoaștere diminuată, față de cea a unui om care și-a dobândit o privire deschisă pentru lumea sa înconjurătoare.
Un alt secret este următorul: ieșiți în lume și credeți că a umbla, de pildă, o zi prin lume, este de importanță minoră. Acest lucru este într-adevăr de importanță minoră pentru conștienta obișnuită, dar nu pentru ceea ce clădește subconștientul în cadrul conștienței habituale; căci dacă mergeți doar o zi prin lume, și o priviți mai atent, mai exact, aceasta este deja condiția prealabilă pentru cunoașterea interiorului omului. Lumea exterioară din cadrul vieții pământești este lume lăuntrică spirituală în existența de după moarte. Și vom mai vorbi despre ceea ce provoacă civilizația noastră, și de ce avem de a face cu copii subdotați. Acei oameni, care trăiesc astăzi izolați de lumea exterioară, vor reveni cu toții, cândva, în necunoașterea organismului uman, și își vor alege generația premergătoare care, altfel, ar rămâne sterilă. Tocmai acei oameni vor fi aleși, care să poată livra corpuri deficiente, pe când cei care ar putea livra corpuri sănătoase, vor rămâne sterili. Este realmente dependent de întreaga evoluție a unei epoci felul în care se clădește o generație la descinderea pe Pământ. Și atunci când examinăm un copil, trebuie să vedem ce trăiește în el din viața pământească precedentă. Trebuie înțeles copilul, de ce își alege organe care, din punct de vedere ereditar, sunt afectate, și de ce se include, printr-o personalitate imperfect dezvoltată, în acest corp, pe care-l prelucrează.
Reprezentați-vă ce posibilități există pentru copil până la schimbarea primei dentiții prin aceea că, ceea ce descinde nu-și găsește corelatul adecvat în corpul ereditar. Există, de pildă, posibilitatea ca un copil să dispună de un model bun, bine dezvoltat în ficat. Deoarece însă individualitatea nu este capabilă să înțeleagă ce se află în acest ficat, acest organ va fi imitat în a doua epocă septenală în mod imperfect, iar prin aceasta ia naștere un defect volitiv însemnat. Tocmai într-un asemenea caz: imitarea imperfectă – descrisă mai sus – a ficatului-model, ia naștere un defect de voință, care se manifestă prin aceea că copilul voiește, dar nu realizează efectiv trecerea la executarea a ceea ce voiește: voința se împotmolește în gând. Copilul începe să vrea altceva, și când începe să vrea, voința se împotmolește, se înțepenește. Căci dificultatea rezidă în faptul că ficatul nu este doar ceea ce descrie fiziologia actuală, ci el este, în modul cel mai eminent, acel organ care îi conferă omului curajul de a transforma o activitate gândită într-una realmente executată. Deci, în cazul în care eu sunt astfel organizat ca om, încât atunci când un tramvai circulă, și eu știu că trebuie să ajung la Basel, sunt chiar în stație, dar în ultimul moment nu pot urca în vagon, ceva vrea să mă rețină, astfel încât nu reușesc să mă urc în tramvai! Așa ceva se dezvăluie uneori într-un mod ciudat, când se ivește o blocare a voinței. Când însă se manifestă așa ceva, avem întotdeauna a face cu un subtil defect al ficatului. Ficatul mijlocește întotdeauna transformarea ideilor propuse în acțiunile executate de membre. Tot astfel, fiecare organ este responsabil cu mijlocirea unei oarecare activități.
Mi s-a adus la cunoștință că un tânăr suferea într-adevăr de această boală: atunci când se afla în apropierea unui vagon de tramvai, se oprea subit și nu se urca. Nimeni nu știa de ce el nu se urca; nici el nu știa de ce. Rămânea pur și simplu pironit locului; voința se inhiba. Despre ce este vorba aici? Este un lucru foarte complicat. Tatăl tânărului în cauză, care era filozof, a împărțit într-un mod foarte ciudat facultățile sufletești în: reprezentare, judecată, și în forțele simpatiei și antipatiei, dar nu enumera printre facultățile sufletești voința. Voința era exclusă din enumerarea facultăților sufletești; el nu pomenea voința atunci când enumera forțele sufletești. Filosoful în cauză voia să fie sincer și să redea numai ceea ce-i era prezent în conștiență. Și el a împins lucrurile până într-acolo, încât acest fapt, de a nu avea o reprezentare a voinței, i-a devenit ceva ca o a doua natură. Acestui filosof, ajuns la o vârstă destul de înaintată, i se născu un fiu. El, tatăl, prin permanenta ne-gândire a voinței, semănase în ficat predispoziția de a nu traduce intențiile subiective în faptă. Acest lucru s-a manifestat la copil sub formă de boală. Și aici puteți înțelege de ce individualitatea acestui fiu l-a ales tocmai pe acest tată: pentru că ea nu era în stare să stabilească o relație cu organizarea lăuntrică a ficatului. Această individualitate și-a ales o constituție în care nu a trebuit să se căznească în prelucrarea ficatului: căci ficatului îi lipsea tocmai această funcție, pe care individualitatea în cauză nu și-o adusese la descindere. Astfel puteți vedea că trebuie privit într-un mod cu totul particular și în karma, dacă vrem să înțelegem copilul.
Aceasta am vrut să vă spun astăzi; vom continua mâine, la aceeași oră.
