Cu intenția de a încerca să elaborăm aceste lucruri, ca să zic așa, din temelie, pentru a ne putea dedica apoi practicii, v-am atras ieri atenția asupra faptului că viața sufletească obișnuită de suprafață nu poate fi concepută decât ca un complex de simptome. Dacă vrem să ajungem la realitatea faptică ce stă la baza unei anumite așa-zise boli mintale, sau debilități mintale a unui copil, vedem că toate concepțiile spirituale actuale se mărginesc la descrierea vieții sufletești superficiale, fără a putea face tranziția la domeniile unde este activă adevărata viață sufletească, așa cum am putut vedea ieri. Dar aici nu poate fi vorba de comportamentul față de bolnavii mintali adulți, – la care se adaugă faptul că în orice formă de comportament există ceva problematic. Dar ceea ce este posibil să se facă în cazul copiilor, aceasta trebuie să ne fie prezent în suflet în aceste ore. În ce redusă măsură ne poate fi utilă observarea vieții sufletești superficiale – «superficial» înțeles aici nu în sens peiorativ, ci doar în sens spațial –, în ce măsură această viață sufletească superficială nu poate decât induce în eroare, voi încerca să vă demonstrez în această introducere, printr-un exemplu cras, care poate prezenta o deosebită importanță tocmai pentru sarcina pe care v-ați ales-o dvs.
La ora actuală există un oarecare fost procuror pe nume Wulffen [Nota 1]. El s-a ocupat – din punctul de vedere al psiho-criminologiei – cu tot felul de anomalii mintale, și a produs în acest domeniu o serie de tomuri groase. Cum ajunge o astfel de persoană, care nu pornește originar de la medicină, să facă astfel de considerații? În funcția sa de procuror, Wulffen a făcut cunoștință cu un vast domeniu al vieții sufletești anormale; la o vârstă mai înaintată, el s-a apucat să ia la cunoștință diverse probleme medicale, și combină apoi ceea ce a perceput în viața profesională, cu ceea ce și-a însușit mai târziu prin diverse lecturi, dezvoltând din aceasta o teorie, care trebuie să ia naștere, pur și simplu, dat fiind condițiile așa-zise științifice actuale. Căci, sau acestea din urmă sunt luate în serios, și atunci rezultă din ele în mod necesar așa ceva, ca în cazul lui Wulffen, sau nu sunt luate în serios, și atunci se ivește necesitatea imperioasă de a recurge la punctul de vedere al antroposofiei. O cale reală de mijloc este, întotdeauna, un compromis foarte dubios.
Acest procuror Wulffen a ținut recent o conferință în Zürich, și anume în domeniul psiho-criminologic, în care a vorbit despre viața sufletească anormală – psiho-patologie. Este important să aruncăm o privire asupra acestui fapt, căci Dvs. sunteți expuși în orice moment unor astfel de lucruri. Dacă cugetați astăzi la ceea ce ați învățat când ați luat în mână o lucrare științifică, o lucrare oarecare, provenită din modul de gândire științific actual, veți găsi la tot pasul mostrele de gândire și mentalitatea, care-și găsește expresia doar într-un mod deosebit de radical la acest procuror, astfel încât trebuie știut unde duce în mod necesar, tocmai în domeniul psiho-patologiei, știința actuală. Înainte de a vă citi articolul din ziar [N.Tr. 6], vă atrag atenția că Wulffen rămâne în continuare o capacitate considerabil mai însemnată, că el are oricum mai multă dreptate decât jurnalistul care relatează despre această conferință. Jurnalistul nu poate decât să-și bată joc de Wulffen, pentru că el, slavă domnului, are de partea sa publicul, împotriva psihiatriei și psiho-criminologiei. Desigur, în acest caz tonul în care este scris articolul nu trebuie să însemne pentru Dvs. nimic, deoarece jurnalistul este, cu toate acestea, în raport cu Wulffen, cel mult mai puțin capabil, el nu poate decât să-și bată joc, dar nu are nici cea mai mică bănuială că batjocura lui se referă la știința actuală, și nu la Wulffen. Căci, în realitate, știința pe care o reprezintă Wulffen, și din care el se adapă, ar trebui, dacă vrea să fie integră și sinceră, să se prezinte pretutindeni în această formă. Dar acum să lăsăm să ne treacă prin fața sufletului acest articol din ziar, căci el ne privește pe noi. Titlul articolului este: «Schiller [N.Tr. 7] sub ocularul psihanalizei procurorului». De fapt ar trebui să se numească: «Friedrich Schiller considerat de psihanaliza psihologiei și psihopedagogiei actuale».
«Fritz Schiller, fără avere, de origină suabă, cândva profesor în Jena și autor a diverse piese revoluționare, a fost adus în fața tribunalului vinerea trecută, la 29 februarie 1924, de către procurorul din Dresda, dr. E. W. Wulffen, bine-cunoscut și mult-apreciat nu numai în cercurile de specialitate. Într-o pledoarie strălucită, procurorul a obținut în fața numerosului auditoriu al Asociației Juriștilor din Zürich un succes cu atât mai incontestabil, cu cât acuzatul, din cauză de deces, nu a putut lua parte la proces și, probabil, doar cu o mână invizibilă, a arătat în direcția a ceea ce ea scrisese în timpul vieții.
Dl. procuror Wulffen procedă la rândul său cu un expozeu bine asamblat, dovezile fură prezentate într-un mod incontestabil; chiar și corespondența privată a acuzatului a fost confiscată, vreau să spun citită, de către procuror și, ce să vezi? sub asistența dr. Wulffen s-au deschis ochii auditoriului: dragostea poporului și a tineretului nostru față de Schiller este dezvăluită în adevăratele ei rădăcini hidoase: Schiller a devenit popular datorită cruzimii sale înnăscute, care-l predispune la orgii în măreția sumbră a groaznicului, și-l mână să scrie balade precum «Pruncucigașa», «Cocorii lui Ibykus», «Scufundătorul», «Mănușa», «În căutarea ciocanului», în care, de pildă, în cuvintele batjocoritoare: «L-am lichidat! Contele își va lăuda slujitorii!», iese concludent la iveală cruzimea lui Schiller, hrănită din lupta sa cu propriul corp debil. Și tragediile lui Schiller, care trezesc în auditoriu milă și înfiorare, de ce sunt ele atât de apreciate? Pentru că ele apelează la calități criminale latente ale publicului și fac posibilă refularea inofensivă a instinctelor periculoase.
Toate aceste afirmații sunt făcute de către dl. procuror Wulffen care, în final, se confesează a fi un convins admirator al lui Schiller; el încheie chiar cu epilogul lui Goethe [N.Tr. 8] la poemul «Clopotul»: «Domnul să ne păzească de prieteni!»
Desigur, dl. procuror îi acordă lui Schiller, în ciuda dovezilor zdrobitoare, circumstanțe atenuante: simțământul său de libertate, care, prin oprimarea prematură și, cu siguranță, în relație cu un complex de inferioritate, izbucnește timpuriu în «Hoții», și care se sublimează treptat pentru ca, în final, în «Tell», să apologizeze o revoluție pe tărâmul ordinii. De altfel, relația lui Schiller cu Binele și Răul ar fi fost stabilită doar pe criterii estetice și, precum s-a pomenit deja, arterele nutritive ale poeziei lui Schiller sunt dezvăluite și definite rapid de către dl. dr. Wulffen: cruzime și impuls nestăvilit de libertate. Lupta cu aceste impulsuri lăuntrice, pe care le-a „sublimat” în poezie, l-ar fi dus pe Schiller la perfecțiune.» Aici aveți complexul de inferioritate: desigur, în copilărie...
Nu-i așa, un lucru trebuie să fie limpede: ce ar lua naștere dacă știința actuală s-ar transfera în pedagogie, iar pedagogii, conform acestei științe, ar preda în aceste școli, în care ar fi prezent un Schiller. Acest lucru trebuie avut în vedere cu toată luciditatea posibilă.
Rezumați acum cele expuse de mine ieri, și veți vedea că, după cum spuneam, tot așa cum în cazul altor boli, tocmai pe baza altor simptome orientative, se poate trage o concluzie asupra stării de fapt, la fel este posibil, ca din ceea ce reprezintă viața sufletească: gândire, simțire și voință, să se stabilească relații, respectiv să se tragă concluzii asupra stării de fapt. Și am văzut, cu ajutorul exemplului ficatului, cum adevărata origine a unei anomalii sufletești, și anume că bolnavul în cauză nu poate trece de la intenția de a face ceva, la faptă, trebuie căutată într-o anomalie mai subtilă a ficatului și că, luând această abnormitate ca punct de plecare, se poate aplica un tratament atât în sens educativ-pedagogic, cât și în sens terapeutic.
Acum trebuie, înainte de a ne dedica amănuntelor practice, să aruncăm din nou o privire asupra vieții sufletești a copilului. Am văzut că, pe de o parte, corpul constituie în primii șapte ani un model, după care individualitatea își elaborează cel de-al doilea corp, care asigură funcțiile în perioada dintre schimbarea primei dentiții și maturitatea genitală. Atunci când individualitatea este mai puternică decât ceea ce este prezent în dotarea ereditară, copilul va învinge în cursul perioadei schimbării primei dentiții, mai mult sau mai puțin, această dotare ereditară, și se va manifesta ca individualitate și exterior-corporal, în întreaga sa configurație sufletească. Dacă individualitatea copilului este mai slabă, ea va fi oprimată de dotarea ereditară: ea va prelucra modelul de așa manieră încât va lua naștere o copie corporală-vizibilă fidelă a modelului. În acest caz se va putea vorbi de daruri moștenite în adevăratul înțeles al cuvântului. Căci între schimbarea primei dentiții și maturitatea genitală totul este prezent așa cum se dezvoltă din individualitate. Aptitudinile moștenite se manifestă în mod deosebit de evident atunci când individualitatea a fost prea slabă pentru ca să le învingă, pentru a lucra karmic, în propriul sens. De aceea adevăratul impuls karmic este dominat de bagajul ereditar.
Dar, dragii mei prieteni, concomitent trebuie să considerăm, în sensul unei simptomatologii generale, felul în care se comportă gândirea în raport cu dezvoltarea voinței la copil. Ați văzut ieri deja, în ce măsură aceste lucruri nu pot fi considerate decât ca o simptomatologie. Ați văzut că gândirii, așa cum se manifestă ea în cadrul vieții sufletești superficiale, îi corespunde o activitate sintetică ce stă la baza formării și structurării, organizării creierului, și că expresiei voinței îi stă la bază o activitate analitică, o activitate de diferențiere, care fundamentează organele omului metabolic-motor.
Să privim acum, pentru început, gândirea, cu activitatea sintetică a creierului, care-i stă la bază. Trebuie să ne fie limpede ce sunt gândurile în realitate. Căci gânduri „intră” mereu, treptat, în organismul copilului. Și adultul are ceea ce poate gândi un om în general, mai mult sau mai puțin fragmentar, în ambient. Cineva are un conținut mai bogat de gânduri, altcineva un conținut mai precar. Dar ce sunt gândurile în realitate? Concepția actuală, care duce decadent în mod consecvent la wulffenianism, vede în gânduri ceva care se dezvoltă, în mod treptat în om. Și atunci când omul ajunge să aibă astfel de gânduri care au valoare în lume, se afirmă că el a dezvoltat aceste gânduri din sine-însuși. Dar, dacă-l examinăm realmente pe om pe baza concepției antroposofice, nu vom descoperi la el, în nici un caz, ceva din care să se nască gândurile. Toate cercetările care au ca scop descoperirea a ceva din care să provină gândurile se aseamănă – sub aspect spiritual-științific – cu situația în care cineva ar primi în fiecare dimineață, de undeva, o oală plină cu lapte (v. fig. 3, tabla 2 dreapta), și într-o bună zi ar începe, din mare deșteptăciune, să cugete, în ce fel lutul, din care este făcută oala, produce în fiecare dimineață laptele. În lutul din care este făcută oala nu va fi găsit niciodată ceva din care ar putea proveni laptele. Dar să ne închipuim că o servantă sau, să zicem mai bine, o guvernantă, ridicată la rangul unei moderne stăpâne a casei (chiar dacă acest lucru este aproape imposibil, nu-i așa?), cineva care poate nu a perceput niciodată în ce fel ajunge laptele în oală: o astfel de persoană, care ar putea cugeta asupra faptului că laptele izvorăște din lut, asupra felului în care se petrece acest lucru, va fi considerată ca fiind fără minte. Într-adevăr, aceasta este o ipoteză care se conduce singură ad absurdum, dacă s-ar face o astfel de presupunere în legătură cu oala de lapte. Știința care se ocupă cu gândirea ajunge la această ipoteză. Atât de lipsită de minte, neîndoielnic, este această știință! Căci dacă se cercetează cu toate mijloacele pe care le oferă știința spirituală, și despre care aceasta vorbește de mai bine de douăzeci de ani, dacă se cercetează cu toate aceste mijloace, se ajunge la concluzia că în organizația omului nu există nimic, dar absolut nimic, care să poată produce gânduri. Așa ceva nu există, pur și simplu. Așa cum laptele trebuie turnat în oală, pentru a fi în ea, tot așa trebuie să vină gândurile în om, pentru a fi în el.
Tabla 2Și de unde vin ele, în viața pe care o considerăm în primă instanță, dintre naștere și moarte? Unde sunt ele? Așa cum se poate cerceta proveniența laptelui, tot astfel trebuie să găsiți și unde se află gândurile. Unde sunt aceste gânduri? Vedeți, noi suntem înconjurați de lumea fizică. Dar și de lumea eterică, din care este extras, nemijlocit, înainte de a descinde la încarnarea noastră fizică, corpul eteric. Corpul eteric al omului este luat din eterul universal general, care este prezent pretutindeni. Acest eter universal, dragii mei prieteni, este în realitate purtătorul gândurilor. Acest eter universal, avut de toți în comun, este purtătorul gândurilor, în el sunt conținute gândurile, acolo sunt gândurile vii, despre care v-am vorbit mereu, și în conferințe antroposofice am arătat că omul este părtașul lor în viața preterestră, înainte ca el să descindă pe Pământ. Tot ce există ca astfel de gânduri se află într-o formă vie în eterul universal, și nu este extras niciodată în viața dintre naștere și moarte: niciodată. Tot ce conține omul ca o provizie de gânduri vii, primește el în clipa în care descinde din lumea spirituală, deci atunci când își părăsește propriul element viu de gânduri, când descinde și își formează propriul corp eteric. În acest corp eteric sunt încă gândurile vii, în ceea ce formează și organizează omul.
Dacă refac schema de ieri (v. fig. 4, tabla 2 stânga), vedeți aici omul cu viața sufletească simptomatică: gândire, simțire, voință, iar îndărătul acesteia avem viața sufletească, adevărata viață sufletească; și astfel avem o parte a vieții sufletești reale în gânduri. Iar aceste gânduri, pe care le extragem din eterul universal general, ne formează în primă instanță creierul și, într-un sens mai larg, sistemul nostru neuro-senzorial. Aceasta este gândirea vie, ea ne creează creierul ca organ deconstructiv, ca organ care, într-o oarecare măsură, prelucrează materia în felul următor.
Dacă privim în jurul nostru, acolo se află substanța pământescului, în diferitele ei procese și moduri de acțiune. Aceste procese, care trăiesc în natură, sunt deconstruite treptat prin activitatea gândirii vii, astfel încât, în permanență, aici (v. fig. 4) se deconstruiește. Aceasta înseamnă că procesele naturale sunt stopate. Așadar, în creier are loc începutul stopării proceselor naturale, și materia se sedimentează permanent în excreție. Materia care este eliminată, care este deci materie excretată și devenită inutilizabilă, constituie nervii. Și acești nervi, prin faptul că sunt prelucrați în acest mod de gândirea vie, sunt dotați, prin aceea că sunt deconstruiți permanent, cu o facultate care este foarte asemănătoare celei a unei oglinzi. Prin aceasta ei sunt dotați cu facultatea de a oglindi în sine gândurile din eterul ambiant, și prin aceasta ia naștere gândirea subiectivă, gândirea superficială (de suprafață), care constă doar din imagini oglindite, pe care le purtăm în noi între naștere și moarte. Prin aceea că purtăm în noi gândirea vie activă, devenim apți să opunem lumii sistemul nostru senzorial-nervos, să concepem în imagini oglindite impresiile care trăiesc în eterul ambiant, și să le proiectăm în conștienta noastră. Astfel încât această gândire și reprezentare a vieții sufletești de suprafață nu este nimic altceva decât reflectarea gândurilor care trăiesc în eterul universal.
Dar, dacă vă comparați pe sine cu propria imagine din oglindă, veți ajunge la concluzia că sunteți altceva decât imaginea oglindită. Tot astfel puteți compara gândurile cu imaginile lor oglindite, și veți obține gândirea moartă, așa cum imaginea Dvs. oglindită este moartă în raport cu Dvs., care stați viu în fața oglinzii. Un gând deformat, ilogic, irațional nu poate exista niciodată în eterul universal. Dar gândurile pe care le conține gândirea obișnuită, de suprafață, sunt doar oglindirile gândurilor din eterul universal. De unde poate proveni un gând irațional, deformat? Din aceea că oglinda, tot ce a luat naștere la formarea creierului, nu este în regulă. Așadar este vorba de a regăsi în mod just calea de la gândul deformat la ceea ce acționează în realitate în sistemul neuro-senzorial, la ceea ce și-a creat omul din adevărata viață a gândirii vii. Din aceasta rezultă că trebuie să fim deplin conștienți de următorul fapt: la conținutul gândului propriu-zis, la gândurile reale, noi nu avem nicidecum acces, căci ele sunt prezente în eterul universal în forma lor perfectă.
Deci va trebui să încercăm tot ce este posibil, pentru ca cel ce ne-a fost încredințat spre creștere și educare să găsească calea de acces la acest eter universal. Acest lucru nu-l vom realiza niciodată dacă nu suntem pătrunși, ca educatori, de simțământul că vitalitatea gândurilor, care domnește în justețe absolută, este conținută în eterul universal. Fără a avea această atitudine cosmic-religioasă nu vom avansa niciodată până acolo încât să dezvoltăm atitudinea justă față de copil. Și tocmai această atitudine este decisivă; și vă voi demonstra de ce tocmai de această atitudine depinde totul.
Ce acționează asupra copilului, ce este în copil, atunci când el ajunge să gândească gânduri deformate, și ce acționează într-un asemenea caz, din educator, asupra copilului? Din cele expuse de mine puteți înțelege că atunci când apar astfel de fenomene, corpul eteric nu a fost format în mod adecvat. Când omul vine, descinzând din existența preterestră, în eterul universal sunt doar gânduri juste, corecte, dar aceste gânduri trebuiesc să fie însușite de cel ce se înveșmântează în corpul său eteric.
Să ne întoarcem acum la oala noastră de lapte. Despre lapte nu putem spune că este format, în cine-știe-ce fel, în mod inadecvat: laptele ia forma ce-i este dată de înveliș, în cazul nostru de oală. Dacă avem un vas construit ca lumea, laptele este plasat în mod adecvat. Acum să ne imaginăm că unui om sucit, realmente sucit, îi dă prin cap ideea de a construi un vas în acest fel (v. fig. 3): și acum el toarnă laptele în acest vas, dar laptele nu poate ajunge în interiorul vasului. Iar acum el socotește, și când calculează volumul, adaugă la întreg partea de jos. Acesta este cazul cel mai extrem. Este posibil ca vasul să fie construit nepriceput în toate direcțiile. Se poate, de pildă, ca vasul să se răstoarne, încât din treizeci de zile ale unei luni, fiindcă fundul a fost construit cu neîndemânare, laptele să se verse – să zicem – douăzeci și șapte de zile. Este vorba așadar de faptul că laptele va fi în vas așa cum este vasul. Corpul eteric cu întreaga sa vitalitate este în om, așa cum vine acest om din existența preterestră, cu karma sa, și cum își poate asimila el acest corp eteric. De acest lucru trebuie să fim deplin conștienți.
Și nu este chiar imposibil ca omul să ajungă aici, prin karma sa, cu ceva care nu este tocmai neasemănător acestui vas. Dacă el vine, de pildă, astfel, încât, – conform karmei sale –, nu poate pătrunde integral sistemul metabolic-motor, atunci acest sistem va fi întreținut în mod insuficient de corpul eteric, și omul și-a dezvoltat în mod adecvat corpul său eteric în regiunea capului, dar l-a dezvoltat insuficient în regiunea inferioară a corpului și în cea a membrelor. Corpul eteric este lipsit în aceste locuri de gândurile formatoare. Astfel încât ceva trebuie să ne fie limpede, înainte de toate: în cazul multor copii subdotați sufletește avem de a face cu un corp eteric imperfect dezvoltat. Și trebuie să ne întrebăm: ce acționează asupra unui corp eteric în perioada de dezvoltare a copiilor, ce acționează asupra unui corp eteric?
Aici ne întâlnim cu o lege pedagogică, care este valabilă pentru întreaga pedagogie, și anume: în lume acționează asupra unui domeniu – indiferent de proveniența lui –, domeniul imediat superior. Și un domeniu se poate dezvolta numai prin aceea că asupra lui acționează domeniul imediat superior. Asupra dezvoltării corpului fizic poate acționa doar ceea ce trăiește în corpul eteric. Asupra dezvoltării corpului eteric poate acționa numai ce trăiește în corpul astral. Asupra dezvoltării unui corp astral poate acționa doar ceea ce trăiește în eu. Și asupra unui eu poate acționa numai ceea ce trăiește în sinea spirituală. Aș putea continua și dincolo de sinea spirituală, dar aceasta ar însemna să intrăm în domeniul învățăturii esoterice.
Ce înseamnă aceasta? Dacă vă dați seama că într-un copil corpul eteric este atrofiat într-un fel oarecare, trebuie să vă modelați propriul corp astral în așa fel încât el să poată acționa corector asupra corpului eteric al copilului. Astfel încât, în contextul schemei pedagogice, putem afirma următoarele:
Propriul corp eteric al educatorului trebuie – și acest lucru trebuie să se petreacă prin formarea în seminar –, să poată acționa asupra corpului fizic al copilului. Propriul corp astral al educatorului trebuie să poată acționa asupra corpului eteric al copilului. Propriul eu al educatorului trebuie să poată acționa asupra corpului astral al copilului. Și acum poate că vă veți înfiora lăuntric, căci aici stă sinea spirituală a educatorului, despre care veți crede că nu este dezvoltată. Ea trebuie să acționeze asupra eului copilului. Dar legea este așa cum am enunțat-o. Și vă voi arăta, în ce măsură, realmente, nu numai în educatorul ideal, ci și în cel mai imperfect educator, sinea spirituală a educatorului, de care acesta nu este deloc conștient, acționează asupra eului copilului. Ființa educației este învăluită într-o serie de mistere.
Dar acum ne devine limpede că asupra corpului eteric deformat al copilului trebuie să acționeze însănătoșitor corpul astral al educatorului. Și cum poate fi educat, auto-educat, având în vedere tocmai un asemenea context, corpul astral al educatorului, așa cum trebuie să se petreacă acest fapt astăzi? Căci antroposofia poate da numai impulsuri, ea nu poate întemeia imediat seminare pentru orice. Propriul corp astral al educatorului trebuie să fie astfel constituit încât să aibă o înțelegere instinctivă pentru atrofiile, pentru deformările din corpul eteric al copilului.
Să presupunem că corpul eteric al copilului ar fi atrofiat în regiunea ficatului. Prin aceasta este produsă în copil starea de a avea anumite intenții, de a vrea mereu, dar că această voință se blochează înainte de înfăptuire. Dacă educatorul poate reproduce lăuntric această stare afectivă, de a-și încorda mereu voința spre faptă, dacă poate resimți această blocare a voinței și totodată poate dezvolta din propria-i energie o compasiune profundă cu această stare resimțită lăuntric, atunci își formează în propriul corp astral înțelegerea pentru această stare a copilului și va ajunge, treptat, la purificarea în sine a oricărei urme de simpatie sau antipatie față de acest fenomen ce se petrece în copil. Prin aceea că educatorul se purifică lăuntric de orice simpatie și antipatie, el acționează în sens educativ asupra propriului său corp astral. Atâta vreme cât se arată simpatie sau antipatie față de o astfel de tendință a copilului, și anume, de pildă, că vrea să meargă și nu poate – aceasta se poate intensifica până la stări patologice, se poate potența până la stări patologice surprinzătoare; și această tendință degenerează întotdeauna în stări patologice, care sunt definite astfel, încât se afirmă că copilul nu poate învăța să meargă –, atâta vreme cât educatorul are simpatie sau antipatie față de ele, când aceste stări sunt prezente în forme ușoare, atâta vreme cât educatorul este iritat de aceste stări, el nu va putea educa în mod eficient. Doar atunci când se atinge stadiul ca acest fenomen să-i devină educatorului o imagine obiectivă, pe care el o acceptă cu calm răbdător, și nu resimte nimic altceva decât compasiune, doar atunci există în corpul astral atitudinea sufletească ce-l face pe educator apt de a-l însoți în mod just pe copil. Și atunci el va face tot restul necesar, mai mult sau mai puțin bine. Căci, dragii mei prieteni, nu veți crede cât de indiferent este de fapt ceea ce educatorul spune superficial, sau nu spune, și cât de esențial este cum este educatorul însuși.
Cum se ajunge însă la o astfel de înțelegere? La o astfel de înțelegere se ajunge tocmai prin aceea că se dezvoltă un interes mereu crescând pentru misterul organizației omului în general. Această taină, acest interes pentru organizația umană, lipsește cu desăvârșire în civilizația actuală. De aceea civilizația actuală nu știe un lucru: civilizația actuală îl privește, să zicem, pe un debil mintal grav [lipsă în text]. Desigur, lucrurile nu pot sta altfel, căci ele se petrec în cadrul civilizației; de aceea, aceste lucruri, pe care noi trebuie să le înțelegem, nu vor putea fi practicate în toate cazurile în această formă. Și din acest motiv este de mare importanță ca printre dvs. să nu se afle fanatici, care sunt de la bun-început atât de fanatici încât să nu înțeleagă consecințele unui adevăr în legătură cu lucrurile care trebuie să acționeze esoteric în viața practică. De aceea, cercurile în care se vorbește despre astfel de lucruri, nu pot fi restrânse atât cât este necesar, pentru că omul civilizației actuale nu poate pricepe de ce, în anumite cazuri, nu se poate proceda conform unei directive. Aceste lucruri trebuie însă știute, și apoi trebuie năzuit la conduita cea mai rațională, care să fie aplicată acolo unde este posibil, și, – aceasta va fi cazul în educație, la copiii subdotați –, să fie aplicată în limitele corespunzătoare. Căci în cazul bolnavilor mintali adulți nu veți putea adopta această conduită, pentru că acolo se amestecă ceva care nu are nimic de-a face cu lucrurile în sine: poliția. În clipa în care, într-o astfel de situație, ai de-a face cu impulsuri de altă natură decât ceea ce decurge din lucrurile în sine, în momentul în care intervine legea, nu mai poți acționa în sensul descris. Căci legea este ceva general și nu poate fi aplicată la individual; legea nu poate fi decât generală. Justiția este, în orice caz, o adevărată otravă pentru tratamentul oamenilor anormali. Dar cu ea aveți de-a face. Nu puteți aplica aceste lucruri în mod fanatic, ci trebuie să le lăsați să se integreze în viața reală la modul la care aceasta este posibil.
Porniți de la presupunerea că aveți de-a face cu un om despre care se spune că ar fi debil mintal grav, și puteți, la modul în care se practică astăzi aceste lucruri, să descrieți psihografic, în simptome: el face lucrurile cele mai ne-normale – conform etaloanelor obișnuite. Dar despre ce este vorba în realitate, la aceasta nu se gândește nimeni în cadrul civilizației actuale; ceea ce stă la baza acestei situații este că acest om, care se prezintă astăzi ca un nebun notoriu, poate să fi fost cândva, într-o altă încarnare, o personalitate de seamă, poate să se fi manifestat – cine-știe-când – în mod genial. Dar, să zicem, această manifestare genială, ar fi fost în urmă cu două încarnări (v. fig. 5, tabla 3 jos). Apoi ar fi urmat o încarnare în care persoana în cauză ar fi fost încarcerată de timpuriu, astfel încât nu ar fi venit deloc în contact cu lumea. Apoi a trecut prin moarte și a trăit în continuare, pentru ca să revină acum ca „nebun”. Tocmai din cauză că cele asimilate de el în timpul încarnării au rămas complet în afara domeniului trăirii corpului fizic și eteric, de aceea el nu a avut ocazia să le prelucreze, și vine la încarnare, din acest motiv, în totală necunoaștere a interiorului corpului uman, și nu poate intra în corpul fizic și eteric, rămâne permanent în afara lor și, pentru că el nu se poate servi de corpul fizic, tocmai de aceea este „dement”. El se manifestă astfel încât noi vedem ce este el în realitate numai dacă facem abstracție de corpul său fizic și eteric, și dacă ne îndreptăm privirea asupra corpului astral și eului său.
Tabla 3Gândiți-vă, avem un asemenea om într-un copil ce ne stă în față. Aici avem această permanentă încercare în ființa umană a copilului de a intra în corpul fizic și în corpul eteric, și totodată această respingere. Este posibil să avem un astfel de caz, în care, să zicem – schematic ar fi aici corpul fizic și corpul eteric (v. fig. 6, tabla 3 dreapta) – avem anumite organe, care nu sunt în ordine; corpul astral și eul vor să intre. Ele intră peste tot, dar acolo (v. fig. 6, tabla 3 dreapta) nu pot intra „ca lumea”, trebuie să depună de fiecare dată un efort. Să zicem, corpul astral și eul trebuie să facă un efort de fiecare dată când vor să pătrundă în ficat și stomac. Acest efort se manifestă într-o manieră ciudată: ia naștere un fel de ritm anormal, efortul duce la aceea că eul, la un moment dat, se întărește, pentru ca apoi să se slăbească. Și avem în copil, alternând, o senzație puternică a ficatului și stomacului, dar încă înainte ca aceasta să devină conștientă, avem o senzație diminuată a acestor organe. Și copilul oscilează permanent între senzația crescută și diminuată a ficatului și stomacului. Prin aceasta, copilul nu ajunge să-și utilizeze corpul în mod așa-zis normal. Căci corpul poate fi doar atunci utilizat, când acest ritm nu apare, iar corpul astral și eul, lin, iau în posesie toate organele.
(Tabla 3 dreapta)Dar cum ajungem la înțelegerea unui astfel de lucru? Înțelegerea unui astfel de fenomen se dobândește dacă lucrurile sunt privite, în totalitate, cam în felul următor.
Să presupunem că avem în fața noastră un om deosebit de inteligent, care însă nu este (de meserie tocmai) ceasornicar; dar el este nevoit să-și repare singur ceasul, care a stat. Acestui om i se întâmplă că, în loc să repare ceasul, îl strică de tot. Acest lucru nu este nicidecum un impediment, ca el să fie foarte inteligent. Din incapacitatea de a domina posibilitățile într-o situație dată, și nu din lipsă de inteligență eșuează inteligența lui. În acest fel este posibil să eșueze în mod general genialitatea la descinderea din existența preterestră în existența pământească, numai că eșecul nu este de așa scurtă durată, ci ține o viață întreagă.
Dar tocmai aceasta ne solicită să privim la ceea ce descinde, să privim cu ochi plini de iubire la ceea ce se manifestă în așa-zisa debilitate, să privim toate detaliile care se manifestă în debilitate, să depășim simpla simptomatologie a vieții sufletești, care poate duce (cel mult) la psihografie, și să privim la contextul karmic în care se include acest debil, să privim mai mult la relația lui cu lumea exterioară, în ce situații se implică el – căci aceste situații sunt incredibil de interesante –, la toate acestea să privim mai obiectiv, și apoi să găsim această „nebunie” deosebit de interesantă, și să o considerăm drept o imagine deformată a celei mai înalte înțelepciuni, drept o poartă deschisă dinspre lumea spirituală, care se manifestă tocmai prin aceste imagini deformate, să găsim toate acestea din ce în ce mai interesant, nu în sensul senzaționalului, ci să găsim că abnormitățile sunt ceva intim-interesant. Căci, dacă se întâmplă ca o abnormitate să pătrundă realmente în corpul fizic și eteric, dacă are loc ceea ce am schițat mai înainte, că ia naștere un ritm prin puternica exercitare a activității astral-eu-lui, care pătrunde puternic în corpul fizic și eteric, le învinge, devine apoi mai slabă, dacă ne apropiem de ceea ce ne vine în întâmpinare dintr-un asemenea fenomen, ne apropiem în așa fel încât să putem observa ce are loc în momentul pătrunderii intense, în momentul slăbirii activității, dacă ne apropiem noi înșine cu iubire de acest fenomen, atunci este posibil ca tocmai din acest ritm să rezulte faptul că, dacă el, mai târziu, este învins, ficatul și stomacul sunt pătrunse într-un mod mai intens decât este cazul în mod normal, și atunci se poate manifesta un geniu al faptei, al activității, pe când dacă totul ar fi lăsat în voia sorții, aceste lucruri s-a echilibra de-abia în viața de mai târziu, dintre moarte și o nouă naștere. Cugetați la acest fapt, de care trebuie să fiți conștienți: prin faptul că educați copii subdotați, interveniți în ceea ce se petrece, – în mersul natural al lucrurilor, fără intervenție, sau în cazul intervenției inadecvate –, abia atunci când copilul a trecut dincolo de pragul morții, și se naște în viața următoare; și prin aceasta interveniți profund în karmă. La fiecare tratament al unui copil subdotat se intervine în karmă și, fără îndoială, trebuie intervenit. Este o intervenție justă, (căci) anumite lucruri trebuiesc învinse.
Că anumite lucruri sunt învinse, în acest sens au avut recent câțiva din cei de față, care au fost și în Breslau [N.Tr. 9] [Nota 2], un exemplu, pe care vreau să-l relatez aici, pentru ca dvs. să începeți să gândiți în mod just la aceste lucruri. În cadrul Cursului de agricultură [N.Tr. 10] ținut în Breslau, am formulat anumite directive pentru tratarea în mod adecvat a agriculturii. Printre auditori se afla și un agronom mai în vârstă, care este și un vechi membru al Societății (Antroposofice). El nu a reușit de-a lungul întregului curs să depășească o anumită senzație, care a ieșit mereu la iveală în cursul discuțiilor. El spunea într-una: da, dar dacă se procedează așa [N.Tr. 11], se face uz de mijloace oculte, pentru a efectua lucruri practice. Nu afectează aceasta moralitatea într-un sens prea profund? Nu pot fi utilizate aceste lucruri și în sens imoral? El nu putea depăși acest scrupul și suspecta, în aplicarea unor astfel de lucruri, magia neagră. Firește, un asemenea lucru devine magie neagră dacă nu este tratat cum se cuvine. De aceea am spus cât se poate de limpede: Desigur, moralitate trebuie să fie prezentă în toate aceste lucruri. De aceea eu presupun că toți cei ce au participat la curs, au făcut-o pentru a sluji omenirii, pentru a ajuta agriculturii, în deplină moralitate. De aceea „Cercul de Agricultură biologic-dinamică” trebuie luat și ca un cerc moral, care-și asumă sarcina ca aceste lucruri să fie aplicate în mod just. Magia, ea este aplicată de zei, dar deosebirea dintre magia albă și magia neagră constă în ultimă instanță doar în aceea că în magia albă se intervine în mod moral, altruist, iar în magia neagră în mod imoral, egoist. O altă deosebire nu există. Și tot așa se poate ca orice discurs despre educarea copiilor subdotați să nu fie decât o demagogie sterilă, iar mijloacele acestei educații să denatureze și în aplicare imorală. Aici trebuie luată în seamă în primul rând fortificarea simțului de răspundere.
Dar, trebuie să mărturisesc sincer, dragii mei prieteni, că dacă în prezent s-ar putea conta pe un simț de răspundere mai puternic, s-ar putea realiza mult. Dar astăzi trebuie, pentru că în vremurile noastre conștiinciozitatea nu este puternic dezvoltată, tocmai din acest motiv, să se păstreze tăcere asupra multor lucruri. Atunci când oamenii aud: asta și asta se poate face, ei vor să facă așa ceva. Căci chef de a face ceva, au ei. Dar în momentul în care este vorba de a trece realmente la faptă, nu de a continua pur și simplu impulsurile din trecut, în momentul în care este vorba de a prelua din nou impulsuri din lumea spirituală, și aceste impulsuri trebuiesc preluate, atunci este necesar să fie stimulate simțul de răspundere și conștiinciozitatea. Și acestea sunt stimulate numai atunci când se știe despre ce e vorba. Și astfel trebuie știut că este vorba de o profundă intervenție în acțiunile karmice, care altfel ar avea loc între moarte și o următoare naștere. În cazul educării copiilor subdotați lucrurile stau astfel încât ceea ce este făcut aici intervine în lucrarea zeilor, care ar avea loc mai târziu. Dacă acest lucru nu vi-l reprezentați doar ca pe o teorie, ci îl lăsați să acționeze puternic asupra sufletului, atunci veți sta mereu, firește, în fața alternativei: sau să faceți ceea ce este de făcut, sau să nu faceți aceasta. Dar nu este îngăduit să se uite faptul că fiecare pas pornit din lumea spirituală îl face pe om să privească în dreapta, în stânga, și să ia permanent noi decizii prin curajul lăuntric al vieții. Viața obișnuită dintre naștere și moarte îl protejează pe om față de necesitatea acestui curaj lăuntric. El poate face în permanență lucrurile obișnuite, sau cu care s-a familiarizat. El se lasă mânat de ceea ce este în el, consideră toate părerile ca fiind juste, nu simte nevoia să-și creeze noi opinii. Aceasta este bine pentru viața care se desfășoară exclusiv în lumea fizică. Dar dacă vrei să ajungi să acționezi din spiritual, trebuie să te simți, zilnic, în fiecare oră, în fața unei decizii, cu fiecare faptă te vezi pus din nou în fața posibilității de a o înfăptui, sau a nu o putea înfăptui, sau de a te comporta absolut neutru. Dar pentru aceste decizii este nevoie de curaj, de curaj lăuntric. Aceasta este condiția primordială, dacă vrei să realizezi ceva în acest domeniu. Și acest curaj se trezește doar atunci când îți dai seama de dimensiunea lucrurilor: tu faci ceva ce altfel fac zeii în viața dintre moarte și următoarea naștere. Să știi acest lucru este de importanță considerabilă. Însușiți-vă acest lucru meditând. Să poți gândi acest lucru nu este de mare importanță. Dar dacă facem ca acest lucru să fie prezent în suflet în fiecare zi, meditând, la fel cum am face în fiecare zi o rugăciune, aceasta generează în noi dispoziția corpului astral de care avem nevoie pentru a sta în mod just în fața copilului subdotat. Abia atunci când suntem convinși că trebuie să ne formăm pe noi înșine în acest fel, vom putea vorbi despre celelalte lucruri, care urmează. De aceea vrem să considerăm aceste lucruri ca o introducere, și vrem să cugetăm serios la ele. Esențialul aici este pregătirea sufletească, dacă vrei să preiei astfel de sarcini, cum sunt cele despre care vorbim aici.
