Am vorbit, dragii mei prieteni, despre relația dintre corpul eteric, fizic și astral și organizația eului, așa cum ea se poate prezenta în cazul așa-zisului copil anormal. Prin cele expuse ieri despre modul particular în care, printr-o inserare necorespunzătoare în „sistemul general de gânduri” al eterului universal, corpul eteric poate fi anormal constituit, am încercat să explicăm faptul că ceea ce apare, poate prezenta neregularități în diferite direcții. Dacă vreți să înțelegeți aceste lucruri, veți putea, poate, dobândi în cursul acestor conferințe următoarea convingere: va trebui găsită – în fiecare caz particular – metoda de tratament potrivită aproape fiecărei individualități a copiilor, dacă se va introduce în educație o anumită calitate sufletească generală. Dar pentru început trebuie știut un lucru esențial, și anume că întreaga psihiatrie actuală, datorită metodicii ei, nu poate ști în realitate nimic despre așa-zisele îmbolnăviri sufletești (boli psihice). Dacă lucrurile sunt cunoscute, se va ajunge la metodele de tratament individual. De aceea este mult mai puțin important să primiți „rețete” individuale, ci este deosebit de important să ajungeți, în principiu, la înțelegerea faptului că, și în acest domeniu, o „patologie sănătoasă”, un diagnostic sănătos, se va dezvolta de la sine în sensul terapeuticii, în cazul multor debilități mintale.
În cadrul multor forme de debilitate mintală, lucrurile sunt însă, din motive pe care le veți înțelege și dvs. în cursul acestor conferințe, de așa natură, încât nu mai pot fi vindecate, sau cel puțin ar putea fi vindecate numai în condiții extrem de dificile, chiar și atunci când s-ar lua în considerare știința spirituală. De aceea vor fi necesare sanatorii speciale pentru acești bolnavi, unde demenții adulți, deși acest lucru este foarte dificil, ar putea fi vindecați. Mă refer la bolnavii de o anume factură, mai ales la acele cazuri care pentru noi sunt importante la vârsta copilăriei. Pe de altă parte, veți vedea că printr-un tratament pedagogic adecvat în perioada copilăriei se poate acorda, cu certitudine, un ajutor. Și vom vedea că și ceea ce se numără printre cele mai grave maladii atunci când se manifestă la adult, de pildă epilepsia, în stadiul timpuriu, la copil, are mari șanse să fie ameliorat sau chiar eliminat, dacă lucrurile sunt privite în mod just. Se va ajunge și la măsurile ce trebuiesc luate în cazul singular-individual, dacă se cunoaște principiul tranziției de la ceea ce stă la baza fenomenului, la ceea ce este de făcut. Dar, în primul rând, trebuie știut ce stă la baza îmbolnăvirii.
Faptul că aceasta nu poate fi știut cu ajutorul psihiatriei actuale, rezidă în aceea că astăzi nu există nici cea mai vagă cunoaștere a faptului că există așa ceva precum organizația particulară a eului, sau corpul astral; chiar și existența corpului eteric este contestată astăzi în fel și chip. Eu nu mă fixez pe denumiri, dar în cazul în care anumite persoane, ca de pildă Driesch [N.Tr. 12], vorbesc în mod teoretic despre anumite noțiuni, dar aceste persoane nu cunosc corpul eteric, pentru că se tem de a-l cunoaște. Dar, oricum, pornind de la fizic, știința actuală avansează deja la cunoașterea organic-etericului. Esențial este însă, atunci când corpul astral și organizația eului nu sunt cunoscute, următorul fapt: luați pentru început relația dintre corpul fizic și cel eteric. Această relație rămâne valabilă de-a lungul întregii vieți, de la concepție, de la stadiul embrionar, până la moarte, întrucât ea trece prin toate stările de somn. În contrast cu aceasta, legătura cu corpul astral și cu organizația eului este întreruptă.
Modul în care se comportă organizația eului și corpul astral în corpul fizic și cel eteric în starea de veghe trebuie privit în mod judicios, dacă vrem să avem o noțiune reală despre așa-zisa alienare mintală. Este indispensabil ca această inserare a corpului astral și a eului în corpul fizic și corpul eteric să fie cunoscută conform esenței sale, dacă se intenționează dobândirea unei idei cât de cât raționale despre o așa-zisă boală mintală. Dar, în mod normal, chiar și antroposofii cred – nu pentru că le-ar oferi pentru aceasta un motiv antroposofia, care procedează în mod foarte precis în ce privește formulările, ci pentru că persistă vechi obișnuințe de gândire –, următorul lucru: Când omul se trezește, corpul astral și eul se transferă, pur și simplu, în corpul fizic și în corpul eteric, se unesc cu ele, așa cum se combină hidrogenul și oxigenul. Dar lucrurile nu stau așa. Clarvederea percepe lucrurile astfel (v. fig. 7, tabla 4): dacă avem aici corpul fizic, și aici corpul eteric, corpul astral vine, ce-i drept, în ele; la fel și eul; corpul astral și eul vin în corpul fizic și corpul eteric, și aici vedem această tranziție. Dar această tranziție, care constă în aceea că corpul astral și organizația eului „cuprind” („apucă”) corpul fizic și corpul eteric, nu este totul. Și aici începe un fapt al vieții extrem de important.
Tabla 4Să ne îndreptăm atenția mai întâi către organizația eului. La revenirea de la trezire, organizația eului nu „cuprinde” doar corpul eteric și corpul fizic, ci ea cuprinde, în corpul omului, lumea exterioară, forțele lumii exterioare. Ce înseamnă aceasta? Reprezentați-vă aici gravitația, care acționează astfel (v. fig. 8): În direcția acestui vector al gravitației stăm noi în verticalitate, când ne trezim. Reprezentați-vă – simplu – forța gravitației, care acționează aici, deci direcția forțelor ponderale. Aici există însă două reprezentări, acest lucru trebuie să vă fie foarte clar: o reprezentare ar putea consta în aceea că eul – să facem abstracție la început de corpul eteric – cuprinde corpul fizic; corpul fizic se include în gravitație, nu-i așa? Noi ne plasăm în gravitație; atunci când mergem, trebuie să ne căutăm echilibrul, ș.a.m.d. Aceasta ar fi o reprezentare: noi cuprindem la trezire cu eul corpul fizic; corpul fizic este greu, el se supune forței ponderale a Pământului, și acum noi ne supunem, prin corpul nostru fizic, forței ponderale a Pământului, și avem prin aceasta o legătură mijlocită cu forța fizică a gravitației. Aceasta este o posibilitate. Este la fel ca și cum eu, prin greutatea cărții, am o relație mijlocită cu gravitația, prin aceea că apuc cartea. Aceasta este o reprezentare: ea este incorectă, nejustă. Cealaltă reprezentare este următoarea: eul se strecoară în corpul fizic, cuprinde corpul fizic; dar se strecoară într-atât înăuntrul său, încât îl face imponderabil. Corpul fizic își pierde ponderabilitatea prin aceea că în el se strecoară eul. Așadar, când eu, ca om treaz, stau în poziție verticală, pentru conștienta mea, pentru eul însuși, pentru organizația eului, care-și are expresia fizică în organismul caloric, gravitația este învinsă. Nu există nici o posibilitate de a intra în relație cu gravitația în mod mijlocit, indirect. Eul intră în relație directă, nemijlocită, se instalează ca eu în gravitație, deconectează așadar corpul fizic. Asta se petrece aici. Vă instalați permanent cu organizația eului în gravitația reală a Pământului, atunci când mergeți: nu prin intermediul corpului fizic, ci prin relaționarea directă cu teluricul.
Tot astfel stau lucrurile cu corpul eteric. Și corpul eteric este conectat în (anumite) forțe. Să luăm una dintre aceste forțe. Am atras adesea atenția asupra faptului că, prin faptul că umblăm, ca oameni, pe Pământ, suntem supuși unei foarte puternice forțe ascensionale. Avem creierul, care cântărește în medie 1500 g. Dacă această greutate de 1500 g. ar apăsa pe baza creierului, cu arterele ei fine, acestea ar fi strivite imediat. Dar această greutate nu apasă pe baza creierului, ci în realitate plutește în lichidul cefalorahidian. Prin aceasta creierul se supune unei forțe ascensionale, își pierde atât din greutate, cât corespunde greutății masei de lichid dislocat. Această masă de lichid dislocat are o greutate care este cu cca 20 g mai mică decât greutatea creierului însuși, astfel încât creierul nu apasă pe baza sa decât cu o greutate de 20 g. Avem așadar un creier, care însă nu este apăsat, ci posedă o forță ascensională. În această forță ascensională trăim noi, corpul nostru eteric trăiește în ea. Dar prin aceea că ne strecurăm cu propria organizație a eului în propriul corp eteric, stăm nu în mod mijlocit, indirect, în forța ascensională, ci stăm direct, cu propria organizație a eului în această forță ascensională. Cu toate forțele Pământului, cu întreaga lume fizică stă organizația noastră umană în legătură, și anume într-o legătură direct-nemijlocită, și nu într-una indirectă.
Cu ce stă organizația eului în legătură? Organizația eului stă în primul rând în legătură cu gravitația, cu pământescul. Căci, dragii mei prieteni, ceea ce fizicienii numesc materie, nu există. În realitate nu există decât forțe, ca de pildă gravitația – există firește și alte forțe, anumite forțe electrice, forțe magnetice –, și cu toate acestea stă organizația eului în legătură nemijlocită, și este, la omul normal, în tot timpul stării de veghe, în lăuntrul lor. Putem spune: tot ceea ce este cuprins în (noțiunea de) Pământ constă în aceste forțe. Cu tot ce este cuprins în (noțiunea de) apă, cu ceea ce se află în stare de echilibru, cu acestea stă organizația eului în legătură nemijlocită. Cu tot ce este gazos [N.Tr. 13] – nu-i așa, noi trebuie să învățăm în cadrul fizicii pe lângă mecanica obișnuită și o hidromecanică, o aeromecanică, căci procesele de echilibru și procesele meteorologice își au în aer configurația lor deosebită –, stă organizația eului în legătură nemijlocită. Apoi, organizația eului mai stă în legătură cu o parte a stării calorice universale, cu o parte a forțelor generale termice, prin care trecem mereu, când trăim in lumea fizică:
| organizația eului: | Pământ Apă Aer Căldură |
(Tabla 5) |
| corpul astral: | Căldură Lumină Chimism Eterul Vieții |
Am „împărțit” «căldura», pentru că este vorba doar de o parte a ei. – Ne trezim, și ne plasăm ca spirit cu propria organizație a eului în lumea forțelor terestre. Legătura noastră cu ele este, în realitate, nu una mijlocită fizic, ci una magică. Doar că această legătură nu poate fi stabilită decât spațial, limitată pur spațial prin limitele organismului nostru. Dacă începeți să înțelegeți, că legătura propriei noastre organizații a eului nu este una fizică, ci una magică, atunci ați câștigat foarte mult.
Dacă trecem acum la corpul astral: corpul astral nu stă nici el doar prin intermediul corpului eteric, ci stă în legătură directă cu anumite forțe care acționează asupra noastră, atunci când ne aflăm în stare de veghe. Acum, aceasta este și ea o parte a forței calorice: și anume, căldura acționează cu o parte asupra organismului fizic, și cu o parte asupra organismului eteric. Apoi, corpul astral stă în legătură directă cu forțele luminii. Dar aici trebuie să știți că forțele luminii sunt pentru știința spirituală altceva decât ceea ce înțelege fizica actuală prin ele. Nu vrem să ne apucăm de teorii, dar – nu-i așa? –, ceea ce în jurul nostru poate fi perceput în iluminație are la bază, firește, ceva, și anume în eter, astfel încât putem spune: Lumina este o forță eterică. Noi vorbim în știința actuală despre lumină ca despre ceea ce este conținut în ceea ce este luminat. Știința spirituală vorbește astfel despre lumină: ea numește lumină și ceea ce stă la baza altor percepții senzoriale, ca de pildă lumina percepțiilor tonale. Atunci când avem percepții tonale, fizica „exterioară” este tentată să vorbească în exclusivitate despre corelatul exterior al percepției tonale, despre mișcarea aerului. Aerul ce se mișcă este doar mediul adevăratului element tonal. Adevăratul element tonal este de natură eterică, și vibrația aerului este doar efectul acestei vibrații eterice. Lumina trăiește și în senzația olfactivă. Pe scurt, tuturor percepțiilor le stă la bază, ca lumină, un element mult mai general decât ceea ce este numit lumină în fizica actuală. Recunosc, firește, că acest mod de a vorbi despre lumină induce în eroare. Căci, la urma-urmei, despre lumină s-a vorbit în acest fel în cadrul vechii științe spirituale până în secolul al XII-lea, al XIII-lea al erei creștine. Apoi înțelegerea pentru acest mod s-a pierdut, și s-a încercat să se folosească alte expresii, care sunt însă și mai de neînțeles. De aceea, cărțile de alchimie apărute după secolul al XII-lea, sunt atât de ermetice. Pentru dvs. este important să știți că acest element este numit lumină. Cu această lumină stă în legătură corpul astral, cu tot ce stă la baza percepțiilor senzoriale pe Pământ, nu pe cale ocolită, prin intermediul corpului eteric, ci direct. Acest lucru este deosebit de interesant. La exterior, lumina trăiește în eter, dar și noi avem eteric în noi. Lumina acționează asupra corpului eteric. Dar noi nu stabilim, la trezire, o legătură doar cu această lumină, care este în noi, ci, prin evitarea acestei lumini, ne includem în lumina care este în exterior. La fel stau lucrurile cu chimismul exterior, care acționează în Univers. Și în acest chimism ne includem într-un mod nemijlocit. Și aceasta este foarte important, căci astfel se afirmă, că omul treaz este implementat într-un chimism cosmic. Dar știința noastră actuală nu cunoaște decât chimismul a-vital, anorganic, în cel mai bun caz puțin din chimismul organic, dar nu cunoaște deloc acel chimism care este chimismul general universal; în el ne includem noi la trezire. Și tot așa ne includem noi in viața generală universală, în eterul vieții: totul în mod nemijlocit.
Și aceasta, așa cum v-am schițat, trebuie realizat când omul, așa cum am descris aceasta anterior, își clădește, treptat, cel de-al doilea corp din primul, și apoi pe al treilea. Toate acestea trebuiesc realizate prin aceea că omul se „cufundă” în acești agenți cosmici-tereștri, pătrunzându-i cu propria-i ființă. El trebuie să pătrundă în această lume prin el însuși. În știința actuală mai avem o astfel de cunoaștere limpede doar într-un singur domeniu, în care fizica procedează într-un mod care ar fi de dorit în multe domenii: este vorba de organizația ochiului.
Gândiți-vă: Dacă fizicianul inveterat face considerații asupra ochiului, el descrie ochiul ca pe un mecanism fizic, un instrument fizic: când se caută înțelegerea ochiului, în ochi sunt desenate exact aceleași figuri, refracția prin prismă, proiecția imaginii obiective, ș.a.m.d. – cu singura excepție, că nu se poate face trecerea la modul în care sufletescul se implementează în fizic. Și totul este deosebit de interesant, căci acum, dacă procedezi în acest mod pur fizic, și stai în fața desenului respectiv, începi să te poticnești, când vrei să ajungi prin creier la sufletesc. Uitați-vă la toate aceste tumbe filozofice caraghioase, la toate aceste teorii, în sine interesante, dar total lipsite de logică, despre paralelismul psiho-fizic, sau despre acțiunea reciprocă [N.Tr. 13]. În realitate, tocmai în cadrul ochiului, organizația eului și corpul astral ajung în mod nemijlocit la ceea ce poate fi desenat fizic, se angrenează în ochi direct în fizic. În ce privește ochiul, suntem foarte aproape de a înțelege realitatea faptică, întrucât suntem nevoiți să o facem prin această izolare a ochiului, căci ochiul este plasat aproape în afară și, în cursul vieții embrionare, este inclus din afară [N.Tr. 14]. Acest procedeu de observare este aplicat în cazul ochiului. Dar acest lucru este valabil pentru întregul organism uman. Omul trebuie înțeles în totalitatea sa, în mod esențial-fizic, spiritual-fizic, astfel încât să se adauge la forțele terestre și forțele „volatile” ale luminii. În cadrul organizației umane trebuie recunoscut ceea ce este prezent în om, aparținând ambianței sale, și pătruns de om în acest mod nemijlocit, construcția pur-fizică – aceasta ar trebui să fie cu-noscut.
Cum stau însă lucrurile în cadrul stărilor patologice? Într-o stare anormală este posibil, într-adevăr, ca ceva, un organ oarecare – nu întregul organism –, să fie astfel constituit încât omul nu are nici o posibilitate de a stabili, prin acest organ, legătura nemijlocită cu lumea exterioară. Se poate ca un organ, ca să zic așa, să-i stea în cale, astfel încât omul să nu ajungă să stabilească, prin acest organ, o legătură cu lumea exterioară. Ce trebuie să apară într-o astfel de situație? Luați un organ oarecare (v. fig. 9, tabla 5), să zicem plămânul; plămânul se include astfel în organismul omului încât el, la trezire, nu se poate conecta cu lumea exterioară. Reprezentați-vă că omul doarme, și în timpul somnului se petrece în plămân ceva care-l organizează în așa fel încât, la trezire, omul ar descinde, s-ar „afunda” în plămân, dar nu ar putea ieși în lumea exterioară. În acest caz eul său și corpul său astral sunt silite să se „preseze”, dar nu pot ieși la exterior. Căci lucrurile trebuie să fie astfel: omul se scufundă cu corpul său astral, dar poate ieși în toate direcțiile în lumea înconjurătoare. Plămânul trebuie să reprezinte doar locul de tranziție. În cazul nostru, plămânul nu conferă locul de trecere, ci ține cu forța corpul astral și eul – mai precis le-ar reține, dacă omul s-ar trezi. Din nefericire, într-o asemenea situație, omul nu se trezește în nici un caz, căci ceea ce apare în plămân este, printr-un chimism aparte, infiltrarea unei oarecare substanțe fin răspândite. Organizația astfel predispusă este impregnată cu o substanță oarecare, ce are o afinitate deosebită pentru plămân. În acest caz, plămânul prezintă o „neregularitate”, și omul se trezește ca urmare a acestui fapt. Dar în ce mod se trezește el? El se trezește, dar fără a-și căpăta conștienta. Pentru a deveni conștient este necesar să poată ieși. Conștienta se dobândește prin „străbatere” (germ. durchdringen: a pătrunde, a îmbiba, a străbate, a răzbate). Simpla intrare duce la trezire; la conștiență se ajunge prin străbatere. Rămânerea, blocarea în interior înseamnă trecerea de la somn, care este o stare de inconștiență sănătoasă, la o stare de inconștiență patologică, mai precis, omul se trezește, dar nu devine conștient (nu atinge stadiul conștienței depline din starea de veghe – n.t.).
Tabla 5După cum vedeți, am descris – într-o direcție – exact, din interior, starea în care se află epilepticul. Epilepsia se prezintă așa, și mai ales la vârsta copilului este așa cum am descris-o, astfel încât trebuie spus: Despre ce este vorba în realitate în cazul epilepticului? În cazul epilepticului, deși el se poate „scufunda” cu corpul astral și cu eu-l în corpul fizic și eteric, el nu poate ieși de cealaltă parte în lumea fizică: epilepticul este reținut în interior. Gândiți-vă ce se întâmplă atunci când corpul astral intră, să zicem, în plămân, și este reținut acolo, încât nu poate ieși? Corpul astral este presat la suprafața plămânului. Corpul astral și organizația eului sunt presate acolo și stagnează. De aceea ia naștere, într-un asemenea caz, sub suprafața organelor, o „stază” a organizației eului și a corpului astral. Aceasta se manifestă la exterior sub forma crampei. Aceasta este natura crampelor. De fiecare dată când se manifestă o crampă are loc o stagnare lăuntrică la suprafața unui organ oarecare. Aceste stagnări sunt prezente cu predilecție în creier – și știm cum se comportă părțile creierului în raport cu celelalte părți (ale organismului) –, este însă foarte posibil să aibă loc o stază a ceva în plămân sau ficat, iar staza din creier nu este decât o proiectare a acesteia, o imagine reprodusă mai slabă. De fiecare dată când avem de-a face cu o crampă, poate fi remarcată această stagnare a organizației eu-lui și a corpului astral în interiorul unui organ. Aici avem explicația cauzei reale a crampelor (convulsiilor) epileptice, pentru care nu există decât descrierea exterioară. Nu poți cunoaște în realitate această situație dacă nu ești în stare să te ridici, de la corpul fizic și eteric, la eu și corpul astral. Altfel nu există nici un conținut, când se vorbește de crampe, dacă nu se știe că corpul astral și organizația eului sunt enorm presate la suprafața unui organ. Ele nu pot ieși, se forțează să iasă la exterior, și sunt reținute.
Dacă luați în considerare ceea ce am expus până acum, vă veți spune de la sine: ce fac în cazul în care apar simptomele epilepsiei la copil, pierderi sau estompări ale conștienței însoțite de crampe, sau echivalente ale acestora, despre care vom vorbi mai târziu? Ce poate fi făcut în fiecare caz particular? În cazul individual, trebuie încercat, ca să zic așa, din instinct. Pentru început, se încearcă să se înțeleagă dacă tulburările de conștiență sunt înrudite de aproape cu simptomele amețelii obișnuite. Copilul prezintă amețeli, sau cel puțin o tendință la amețeli. Vă veți da seama, când, să zicem, tulburările de conștiență sunt de scurtă durată, în schimb copilul prezintă amețeli evidente, unde lipsește ceva. Lipsa constă în aceasta: Organizația eului și corpul astral nu ajung în relație nemijlocită cu forțele de echilibru. Aici trebuie să cercetați, în primul rând, dacă nu cumva este cazul că organizația eului și corpul astral nu ajung să stabilească o relație justă cu forțele de echilibru. Atunci lăsați copilul să facă gimnastică sau euritmie, și dați-i, pentru aceste exerciții, obiecte exterioare, de pildă greutăți de gimnastică obișnuite (v. fig. 10), sau ceva asemănător; lăsați-l să facă exerciții de echilibru, și anume la vârsta dintre schimbarea primei dentiții și maturitatea genitală. În acea perioadă, copilul va mai avea încă posibilitatea, – dacă-i dați două greutăți egale, trebuie să fie însă cântărite cu mare precizie –, să facă exerciții de gimnastică sau mișcări euritmice, sau să le mânuiască pur și simplu: aceasta este o posibilitate. Acum luați în mâna stângă o greutate mai mică decât cea din dreapta, și lăsați copilul să facă exerciții, apoi în dreapta greutatea mai mică decât cea din stânga, și din nou exerciții; apoi legați-i ceva greu – nu neapărat foarte greu –, de picior, lăsați-l să meargă și să perceapă această forță care-i reține piciorul. Când copilul merge, în mod normal nu percepe această forță; dar el trebuie să se plaseze cu organizația eului în ea, și o va percepe imediat, dacă-i atârnați ceva de picior. Apoi atârnați-i greutatea la celălalt picior, pentru ca mai apoi să stimulați copilul să facă aceste lucruri mai mult spiritual; dați-i ocazia să simtă, să se gândească la mișcări, la mișcările de extensie ale brațului stâng, la mișcările de extensie ale brațului drept, la mișcările de extensie ale ambelor brațe; lăsați-l să perceapă conștient gravitația, prin aceea că-l stimulați să ridice un picior, celălalt rămâne pe loc. Pe scurt: în toate aceste cazuri, în care, prin atacurile vertiginoase, remarcați că nu este posibilă abordarea justă a forțelor terestre, faceți astfel de mișcări care-l silesc pe copil să învețe să stăpânească starea de echilibru exterioară. Tot astfel se poate ajunge să se trateze copii epileptici sau cu stări asemănătoare epilepsiei, prin aceea că vor fi incluși în celelalte forțe amintite mai înainte.
Acum, nu-i așa, până aici mai merge. Veți putea deja realiza ceva la unii epileptici, la care veți vedea că, poate, ei au o viață circulatorie perturbată, că circulația „lichidelor vitale” provoacă faptic manifestările (patologice). Așadar, dacă percepeți că ictusurile epileptice, când ele se manifestă sub forma convulsiilor, sau chiar și numai sub formă de amețeli, sunt însoțite de anumite senzații de greață, aveți de-a face cu imposibilitatea de a se include în elementul apă. Și atunci se va proceda în mod just, dacă copilului i se va face conștient elementul lichid, înainte ca acesta să fie asimilat de organism, dacă se încearcă să i se prepare hrana în așa fel încât el să o simtă puternic. Exterior poate fi realizat ceva prin aceea că copilul este învățat să înoate. Practicarea înotului este un foarte bun remediu pentru epileptic, este necesar doar să se înțeleagă despre ce este vorba.
Pentru tulburările de conștiență propriu-zise, care apar fără însă ca cel în cauză să resimtă greață puternică, pot fi de folos exerciții de respirație bine armonizate, pentru a crea legătura cu aerul. Și pentru relația justă cu căldura este necesar ca tocmai copiii epileptici să fie obișnuiți să simtă căldura. Aceasta înseamnă că, dacă deja la copiii normali este de-a dreptul înfiorător, când sunt lăsați să umble aproape goi, cu gambele neprotejate, ceea ce constituie adesea cauza iritațiilor apendiculare, sau, mai târziu, chiar a apendicitei – acest lucru nu este cunoscut –, la copiii epileptici aceasta este o adevărată otravă. Copiii epileptici trebuiesc astfel îmbrăcați încât ei să aibă mereu tendința de a transpira, astfel încât transpirația să fie permanent discret prezentă în status nascendi; copiii epileptici trebuie îmbrăcați întotdeauna aproape prea călduros. Aceasta este realmente terapie. Toate aceste discursuri înfiorătoare despre „fortificare” duc la aceea că persoanele respective sunt grozav „întărite” în copilărie, iar rezultatele acestui „tratament” nu sunt nimic altceva decât că, la vârstă adultă, ele nu sunt în stare să traverseze o piață însorită fără să li se înmoaie genunchii. Nu ești „întărit” dacă nu poți trece fără dificultate printr-un loc deschis, puternic însorit. Uitați-vă la domnii care-și iau cilindrul de pe cap atunci când traversează o piață însorită, cum li se înmoaie permanent genunchii. Acestea sunt rezultatele practice ale măsurilor actuale de „fortificare”.
Prin cele expuse mai înainte am abordat în principal ceea ce, tocmai la vârsta copilăriei, mai dirijează încă organizația eu-lui în elementele în care trebuie ea dirijată. Aici începe însă deja un domeniu în care medicul trebuie să intervină în pedagogie. Căci în aceste situații, când sunt prezente manifestări epileptice, nu putem aborda lucrurile decât pe calea remediilor, și nu trebuie să avem rețineri de a aborda lucrurile prin intermediul medicamentelor. În momentul în care manifestările epileptice stau în relație cu angajarea preponderentă a corpului astral, deci atunci când elementele superioare, eterice, împiedică pătrunderea corpului astral în lumea exterioară, atunci trebuie să acționăm asupra acestor elemente tocmai în interiorul organizației omului. Și aici este vorba de a găsi realmente calea (terapeutică), dar înainte de toate trebuie recunoscut dacă corpul astral este angajat sau nu.
Și cum recunoaștem faptul că corpul astral este angajat sau nu? Cine a observat mulți copii epileptici sau predispuși la stări asemănătoare, va remarca două stări foarte diferite. Într-una din ele, la o apreciere morală, copilul nu este, să zic, „provocator”, deoarece el se integrează în ceea ce se intenționează să i se dea în sens moral. Dacă avem deci de-a face cu copii epileptici sau cu echivalențe epileptice, care se integrează cu ușurință în ordinea morală universală, se poate rămâne la cele spuse deja de mine. Dar dacă avem de-a face cu astfel de copii, care sunt inaccesibili pentru morală, care, de pildă, devin cu ușurință violenți în cadrul crizelor, căci crizele epileptice se pot ascunde sub masca actelor de violență manifestate de copil, de care acesta nu-și amintește, deci dacă avem de-a face cu defecte aparent de ordin moral, atunci este cazul să se intervină concret cu medicamente, deci să se încerce combaterea epilepsiei, de pildă cu remediile folosite în mod obișnuit, sau cu cele pe care le indicăm noi, precum Sulfur sau Belladonna, și să se aplice o terapie continuă. Dar, despre această parte mai mult medicală, vom vorbi mai târziu. Astăzi vreau doar să atrag atenția asupra modului cum, pornind de la observarea manifestărilor exterioare, trebuie făcută tranziția de la tratamentul preponderent pedagogic, la tratamentul preponderent medical. Iar în cazul anumitor copii epileptici, fără îndoială, deoarece ei sunt bine conectați cu lumea exterioară, va trebui să fie evitate exercițiile exterioare, și să se prefere acțiunea prin terapie administrată intern.
Dar aici este punctul de la care manifestările epileptice trec, succesiv, la alte manifestări (patologice). Ieri v-am vorbit despre aceea că gândurile, în realitate, nu pot fi nejuste, iar acum am vorbit tot timpul despre felul în care își include omul aceste gânduri. O astfel de manifestare, faptul că corpul astral stagnează în plămân, are la bază faptul că gândul nu-i este inclus în mod just plămânului. Așadar, toate aceste (manifestări patologice) sunt defecte ale gândurilor. Ele își fac apariția, atunci când nu suntem în stare, la descindere, să ne dominăm în mod just organismul, în așa fel încât să-l clădim a doua oară. Dar noi aducem, din viețile noastre anterioare, și elementul volitiv, care este difuzat asupra organelor solitare. Dacă gândurile nu pot fi în nici un caz incorecte, ci întotdeauna juste, și nu apar în noi decât deformate prin organismul nostru, și prin aceasta, așadar, pot clădi organe în mod deformat, în cazul voinței, așa cum vine ea din existența preterestră în existența pământească, lucrurile stau astfel încât această voință nu poate fi decât în infimă măsură justă. Ea vine în totală nesiguranță și trebuie să se clădească în sistemul gândurilor. În ce privește sistemul gândurilor, el nu poate fi nicăieri (în lume) nejust; în ce privește voința, lucrurile sunt de așa natură încât ea nu poate fi aproape deloc justă, fără ca omul să facă ceva pentru aceasta. Omul își aduce (în lume) întotdeauna un sistem al voinței nejust. Și aceasta are drept consecință faptul că noi, prin faptul că devenim oameni fizici, nu descindem niciodată cu moralitate. Moralitatea trebuie să ne-o dobândim treptat. Ceea ce a fost moralitate pentru încarnarea noastră precedentă, am folosit între moarte și noua naștere, când am fost preocupați cu munca noastră de clădire plină de înțelepciune; această (moralitate) am consumat-o deja demult; morala trebuie să ne-o dobândim mereu din nou, în fiecare nouă viață pământească. Aceasta înseamnă – și aici ne apare ceva de foarte mare însemnătate: acum noi trebuie, prin faptul că venim ca ființă amorală din existența preterestră, să dezvoltăm (un) simț; venim cu voința noastră în organele noastre și trebuie să dezvoltăm în voința noastră (un) simț pentru ceea ce ne este oferit sub aspect moral.
Aici este minunat de văzut cum, prin însușirea vorbirii, impulsurile morale îl pătrund pe copil. De aceea este pentru noi de o importanță atât de covârșitoare să recunoaștem faptul că imitarea merge până în cele mai intime lucruri. Să se țină seama de acest lucru este de mare însemnătate: căci atunci când educatorii și părinții sunt imorali în preajma copilului, vorbesc imoral, nu acțiunea exterioară, ci conținutul, gestul imoral este imitat în organizația profund-intimă a copilului. Aici este vorba de faptul că și noi intrăm în contact cu lumea exterioară, dar pe o cale indirectă, prin intermediul întregului nostru organism, nu al organelor izolate. Și dacă acolo se manifestă o stază, aceasta este din cauză că noi, pe când (în exemplul de mai) înainte nu ieșeam la exterior cu gândurile noastre, aici nu ieșim cu voința. Și aceasta iese la iveală sub forma defectelor morale. Acum vedeți cauzele interne ale defectelor morale: când în întregul organism al omului stagnează ceea ce vine din existența preterestră și vrea să străbată și să-și afle calea la exterior, dacă vrea să aibă acces la judecarea morală a lumii înconjurătoare. Noi trebuie să asimilăm morala lumii ce ne înconjoară. Aceasta nu ne este posibil, în anumite circumstanțe, atunci când organizația noastră spiritual-sufletească stagnează, când rămânem blocați, în organizația fizică, când nu răzbim cu organizația noastră spiritual-sufletească.
Este vorba, deci, de a fi faptic și integral în domeniul moral. Numai că și acest lucru trebuie recunoscut în mod judicios. Atunci când aveți de-a face cu manifestări epileptice propriu-zise, va trebui să le diagnosticați pe baza simptomelor pe care vi le-am prezentat: amețeli, estomparea conștienței, etc., care apar la oameni, (cel puțin) trecător. Vreți însă să recunoașteți în domeniul moral defecte morale, atunci va trebui să nu vă gândiți la defectele pasagere, ci la cele remanente.
Cum pot apare cele mai importante tulburări? Firește, totul este condiționat în karmă; trebuie vorbit din două laturi: trebuie vorbit de constituția de care dispune omul și de condiționarea lui karmică. Gândiți-vă acum la faptul că embrionul este situat în așa fel în cadrul organismului (matern), încât este apăsat undeva, astfel încât creierul se constituie insuficient pentru (în raport cu) restul întregii organizații. Acum trebuie să țineți seama de următorul fapt: în perioada de dezvoltare timpurie, prin această insuficientă constituire a creierului, „fluidele” cerebrale, importante tocmai pentru perioada dintre 7 și 14 ani, sunt stagnate și disturbate din cauză că, din ceea ce stagnează acolo, se creează o „proiecție” în funcția splinei. Care este consecința (acestui fapt)? Consecința acestei stagnări este că copilul nu dezvoltă o simpatie lăuntrică pentru (ceva, care este) o judecată morală oarecare; copilului îi lipsește simpatia pentru aceasta. Așa cum pentru cel ce nu poate percepe culorile, acestea nu există, la fel nu există pentru anumiți copii impulsurile morale din vorbirea noastră, din avertismentele noastre. Prin aceasta copilul prezintă o cecitate morală; iar sarcina noastră este să vindecăm această cecitate morală. Vom putea avea, întotdeauna, dacă procedăm în mod sistematic (în text: cu grijă), în aceste deformări exterioare, un minunat simptom. Și se va putea reproșa mereu și mult acestei practicări șarlatanești a frenologiei, dar pentru aprecierea justă a defectelor morale ar trebui să studieze oricine o frenologie veritabilă. Căci, în tot cazul, este interesant de văzut că defectele morale condiționate karmic sunt forțe atât de puternice încât, acolo unde este prezentă imoralitate karmică, aceasta se manifestă inevitabil în deformări ale organismului fizic.
Dar, pe de altă parte, tocmai în acest domeniu încercările pedagogiei curative sunt deosebit de indicate; și va fi posibil, dacă sunt aduse calitățile pomenite ieri: curajul lăuntric și simțul de răspundere în fața deciziilor, să se confere avertismentelor, care trebuiesc date, forța lăuntrică necesară. Pentru aceasta este nevoie de forță lăuntrică. Că o vindecare este posibilă, acest lucru l-am explicitat adesea cu ajutorul unui exemplu concret. Un anume cunoscut poet german s-a lăsat cândva consultat de un specialist frenolog. El era deja un poet celebru. Și pe acest frenolog, care s-a gândit că a găsit o grămadă de lucruri interesante, îl năpădi subit o paloare cadaverică, la palparea unui anumit punct; și el, care, la descoperirea lucrurilor interesante, era întotdeauna foarte comunicativ, nu mai îndrăzni să scoată un cuvânt. Poetul izbucni în râs și spuse: Ați descoperit înclinația mea spre hoție; ea a fost înainte foarte puternică! Frenologul a descoperit că poetul respectiv ar fi putut deveni cleptoman. Dar acesta a transformat cleptomania în arta poetică.
Aceste lucruri trebuie abordate în felul expus de mine ieri; și ele nu trebuie de la bun început judecate, în nici un caz, așa cum sunt judecate de obicei. Căci lucrurile stau astfel: dacă avem în față un om, el și-a dezvoltat, în principal, aptitudinile în două direcții polare: polul rațional, al reprezentării, și polul volitiv. Polul reprezentării este bolnav în mod cert, dacă nu este un hoț, și anume unul notoriu. Organizația cerebral-reprezentivă trebuie să fie un hoț în stil mare, nu trebuie să aplice morală în privința a ceea ce trebuie să asimileze. Trebuie să aibă un ridicat simț al proprietății, trebuie să-și asume totul. Acesta este un pol. Și ești predispus la epilepsie, sau la altceva, dacă nu șterpelești, în toate direcțiile, cu organizația reprezentărilor. Dar această predispoziție nu trebuie – în numele cerului – să se strecoare în organizația volitivă! Ea trebuie să fie reținută, trebuie să fie sensibilă, trebuie să aibă un simț pentru «al meu» și «al tău», care se dezvoltă de abia în relația cu viața exterioară. Gândiți-vă: animalele, care trăiesc mai mult decât oamenii în viața de reprezentări, ar trebui să flămânzească tot timpul, dacă nu ar avea simțul de a-și însuși totul. Aceste lucruri trebuie bine înțelese. Acest simț nu trebuie să alunece în jos, în organizația volitivă, ci trebuie să rămână în forma mai rafinată a reprezentării. Dacă-mi îngădui să mă exprim astfel: când infiltrația astrală a creierului nostru, care este deplin îndreptățită să-și însușească totul, se strecoară în jos până în organizația metabolic-motorie, sau în sistemul ritmic, ia naștere în voință, ca tendință, ceea ce trebuie să existe în organizația reprezentărilor: ia naștere acest impuls nestăvilit de a-ți însuși totul. Aceasta se poate manifesta în mod relativ inofensiv, fapt ce-l puteți observa atunci când un copil începe să adune și să păstreze tot ce găsește, și să-și facă o colecție. Firește, astfel de lucruri sunt în permanență combătute; de aceea ele nu se manifestă atât de cras. Trebuie creată obișnuința de a observa o astfel de predispoziție. Desigur, copilul nu duce lucrurile prea departe, pentru că începe să fie pedepsit. Dar trebuie observat cu grijă, dacă copilul are o astfel de predispoziție, să „dosească” lucruri, să le adune, și trebuie dobândit un simțământ pentru sesizarea momentului unde începe patologicul. Patologicul începe acolo unde se depășește o anumită măsură. Filistinismul posedă multe, dar nu și o judecată, dacă nu există un motiv concret, asupra limitei până la care se poate aduna. Poți fi un filistin grandios, și să colecționezi mărci poștale; în acest caz, furia de colecționar este mai puțin nocivă. Dacă însă ea se manifestă la copil în imitare, acesta este un indiciu că copilului i-a alunecat acest simț al posesiei în sfera volitivă. Aici trebuie într-adevăr să observați cu atenție, când este vorba de defecte karmic-morale, în cazul cleptomaniei, să vedeți aceasta din contextul global, pe care l-am descris ieri, și apoi să vă apropiați de copil cu o astfel de atitudine lăuntric-sufletească încât să-l educați pe cât de eficient posibil, cu o enormă vitalitate lăuntrică, nu cu delăsare. Prin această vitalitate lăuntrică puteți inventa istorioare, prin care, ceea ce face copilul, să fie redus în viață ad absurdum. I se povestește copilului ceva despre un caz de hoție, și acest lucru este repetat mereu. Aceasta intervine în karmă.
Aici se acționează, pe calea pedagogic-curativă, asupra a ceea ce poate bate pasul pe loc în moral, atunci când educatorul este deplin prezent în ceea ce face, când el se interesează intim-individual despre felul în care trebuie procedat. Fiecare cleptoman este deosebit de interesant. În fiecare cleptoman aptitudinile de reprezentare sunt alunecate până în vârful degetelor de la picioare și de la mâini. Aceasta trebuie firește știut, dacă vrei să-l educi. În anumite situații, în istorioarele inventate trebuie împletite gesturi pe care le face cleptomanul cu plăcere. Trebuie să te transpui cu totul în cazul lui, inventezi legende, povești, în care aceste lucruri sunt reduse ad absurdum.
Gândiți-vă la aceste lucruri – vă vom prezenta și cleptomani –, gândiți aceste lucruri tot mai departe, până la capăt, și veți vedea că tocmai prin aceasta ajungeți în acest domeniu prin diagnostic la terapie.
