Dragii mei prieteni! E vorba acum de niște cunoștințe pe care ni le-am dobândit, pe de o parte, prin studierea unor oameni care, fără a avea în mod direct o intuiție, se dezvoltă până la perceperea lumii spirituale și prin aceasta prezintă în întreaga lor manifestare de viață niște stări pe care medicul ușor le-ar trece în categoria patologicului, dar care, totuși, sunt, în fond, cu totul altceva decât simple stări patologice. Deja pentru că, așa cum am văzut, patologicul rămâne în status nascendi și există o permanentă posibilitate de vindecare venind din spiritual, așa cum e cazul cu asemenea personalități cum este Sfânta Tereza, de asemenea, cu Mechthild von Magdeburg [Nota 4], dar și cu unii bărbați vizionari.
Dacă cercetăm aceste stări, avem de-a face, în primul stadiu, cu o ieșire a organizării Eului din întreaga organizare umană. Apoi organizarea Eului atrage foarte mult spre sine corpul astral și îl izolează, într-un anumit sens, în stare de veghe, de organizarea eterică și de cea fizică. Ce ia naștere prin aceasta? Puteți ușor înțelege, dragii mei prieteni, că prin aceasta omul cade într-un fel de stare de vis. Dacă studiem din punct de vedere spiritual-științific acea manifestare a omului care ia naștere prin faptul că Eul atrage la sine corpul astral, că nu îl lasă să intre cu totul în corpurile eteric și fizic, ia naștere un fel de stare de vis. Dar, prin faptul că printr-o consistență specială dobândită prin karma, așa cum am subliniat, Eul și corpul astral sunt puternice, în starea de vis este introdusă o receptivitate pentru perceperea lumii spirituale. Aceasta e starea în care omul respectiv are sentimentul prezenței unor entități ale lumii spirituale.
Ei bine, noi putem căuta starea opusă, starea polar opusă. Această stare polar opusă apare atunci când corpul astral atrage prea mult în interior organizarea Eului, care, în acest caz, e prea slabă. Atunci, în stare de veghe nu apare o iluminare, ca la vizionarii de felul Sfintei Tereza, ci dimpotrivă, în starea de veghe apare o estompare, o întunecare a conștienței. Apare o estompare până la starea de vis.
Vedeți dvs., asemenea oameni, care sunt într-o asemenea stare, nu pot fi cunoscuți în felul descris mai înainte. Când e vorba de asemenea oameni care ajung până la niște stări culminante, ca Sfânta Tereza sau Mechthild von Magdeburg, dar și de asemenea oameni, numeroși, mult mai numeroși decât se crede, care au sentimentul prezenței unui element spiritual, noi învățăm să cunoaștem cel mai bine asemenea personalități, dacă ne-am dezvoltat pentru aceasta premisa necesară sau facultățile corespunzătoare, prin faptul că le punem să ne povestească stările lor. Ele vorbesc – iertați-mă că o spun așa – mult mai interesant decât filistinii obișnuiți ai zilei. Relatările lor sunt mult mai interesante, și aceste personalități povestesc, înainte de toate, lucruri pe care nu le putem avea în viața de toate zilele. Așadar, acești oameni sunt, fără îndoială, interesanți, chiar dacă se află în primul stadiu. Învățăm să-i cunoaștem prin faptul că îi punem să ne povestească.
Ceilalți, la care corpul astral atrage în interior Eul, și la aceștia rămâne și ceva interesant, dacă îi lăsăm să ne povestească, numai că, pentru a-i înțelege pe primii, e nevoie mai mult de adâncirea sufletească a preotului. Ca să-i înțelegi pe ceilalți, care adeseori sunt nu mai puțin interesanți, adeseori chiar și mai interesanți decât vizionarii obișnuiți, care nu ajung să-i înțeleagă pe cei din a doua categorie, e necesară, propriu-zis, sfera interioară de simțire a medicului, care cuprinde lumea cu o minte bine pusă la punct, cu o intuiție suficient de cuprinzătoare. Fiindcă aici esențialul este să înțelegi ce anume nu povestesc ei, fiindcă ceea ce povestesc nu are mare valoare. Esențialul e să înțelegem cum relatează ei lucrurile și cum se comportă, în așa fel încât să putem aduce toate acestea în perspectiva justă în raport cu organizarea umană. Asemenea personalități, dacă le întrebi ceva, prezintă un anumit grad de obtuzitate și, de asemenea, neplăcerea de a răspunde. Ei încep apoi să vorbească despre altceva decât despre ceea ce conținea întrebarea. Dar dacă prindem ceea ce povestesc ei de la sine – există și printre ei unii care ar vrea să flecărească tot timpul –, dacă prindem ceea ce spun ei de la sine, putem avea uneori sentimentul că aici există un izvor interior al vorbitului, care le dă și un fel special de asociații de idei, cum nu se întâmplă la oamenii obișnuiți. Asemenea oameni îți povestesc, dacă îi lași să-ți spună ce vor – nu trebuie să-i întrebi, ci doar să receptezi ceea ce povestesc ei ca din întâmplare –, asemenea oameni îți povestesc: Da, acum zece ani am fost odată la un țăran. Nevasta lui mi-a servit o cafea. Mi-a servit cafea într-o cană care avea pictați în exterior trandafiri roșii. Ea nu mi-a putut servi cafeaua imediat, fiindcă uitase zahărul în bucătărie și a trebuit mai întâi să se ducă după el. Apoi uitase și laptele. A trebuit să se ducă să-l aducă din pivniță și pe urmă a turnat în cafea cam o optime de litru și pe urmă a spus: eu am o cafea foarte bună; iar eu am spus: chiar așa cred și eu, femeie. – Și continuă tot așa; povestește amănunte care se referă la lucruri de mult trecute și care intră în detaliile cele mai incredibile. Ajungi atunci la ideea: dacă aș avea și eu o memorie atât de bună ca a lui. – Uităm cu totul că dacă am avea așa o memorie bună ca a lui, am fi ca el. Ei bine, eu povestesc acum aceste lucruri în mod tipic și le-am îngroșat puțin, pentru a evidenția tipicul. În cazul variantelor corespunzătoare mai ușoare care ne ies în cale în viață, mai ales medicului, veți găsi aici un punct de reper. Eu relatez lucrurile în mod exagerat, ca să vă dați seama despre ce este vorba.
Așadar, când corpul astral atrage în interior organizarea Eului în acest fel, ia naștere un fel de forță care reproduce bucuros detalii reținute aproape automat în memorie, care e mereu gata să le reproducă, dar face abstracție de o anumită legătură logică, povestește lucrurile unul după altul, astfel încât nu-ți dai bine seama de ce persoana respectivă tocmai la un moment dat ajunge să spună una, în momentul următor alta. Se poate întâmpla ca persoana respectivă să povestească: Țăranca a ieșit afară și a adus laptele; în timp ce ieșea, eu m-am uitat într-un colț al odăii și acolo era o icoană a Fecioarei, aceeași pe care am văzut-o acum treizeci de ani într-o localitate, dar acolo nu mi s-a oferit cafea, ci o supă foarte bună. – Se poate întâmpla ca el să se abată cu totul de la firul celeilalte povestiri, se poate să revină la ea. Vedem, așadar, nu e o memorie care acționează logic, ci una care acționează spațial-temporal, cu o extraordinară fidelitate și cu o dorință automată de a se manifesta. O asemenea memorie are o astfel de persoană, o memorie la care, dacă aprofundăm și mai mult lucrurile, remarcăm ceva foarte ciudat: remarcăm ce temei mai adânc are acest lucru. Observăm că acestei persoane îi fac plăcere anumite sonorități de cuvinte pe care și le-a însușit atunci când a trăit anumite lucruri. Și acum observăm că îi face plăcere reproducă din nou aceste sonorități. Într-un cuvânt, observăm că e vorba de o întoarcere la limbaj, care e reținut pe bază de memorie, cu excluderea gândurilor – nu cu totala excludere a gândurilor, dar, totuși, cu o anumită excludere a lor.
Pe de altă parte, observăm și o schimbare a sferei volitive. Și acesteia trebuie să-i acordăm, tot așa, atenție, fiindcă prin aceasta se ajunge treptat la niște stări patologice reale, care pot să apară atunci și despre care va trebui să vorbim mai târziu. Observăm următorul lucru. Iarăși trebuie să fim atenți, pentru că a ne apropia de asemenea oameni, a-i determina să ne asculte, să facă un lucru sau altul, pentru ca noi să putem vedea ceva la ei, acest lucru nu prea ajută, căci ei devin foarte încăpățânați, nu vor să asculte, să răspundă la întrebările pe care le punem, să facă un lucru sau altul. Dar dacă îi observăm cu ajutorul unui fel de anamneză exterioară, reunind fapte pe care le putem afla din ambianța sa ori pe altă cale, observăm că asemenea oameni primesc, într-o anumită perioadă a anului, de exemplu, niște imbolduri de voință, că ei trebuie să hoinărească, să străbată un ținut. Adeseori e vorba de același ținut pe care ei vor să-l cutreiere într-un an, iar impulsul interior de voință acționează aici atât de puternic, încât, dacă apelăm la niște criterii negative pentru a afla ce este cu ei, putem observa, de exemplu, următorul lucru. Luați un gurmand; există și astfel de oameni, care au mare plăcere să mănânce. Îl putem reține în timpul călătoriei sale punându-i în față niște mâncăruri extraordinar de bune, care îi fac o plăcere imensă. Dar putem reuși, cel mult, să-l facem să rămână o zi-două, dacă nu acesta este țelul pe care a vrut să-l atingă în călătorie. El va deveni neliniștit. Putem vedea că el ar dori să aibă mâncarea cea mai bună, deoarece știe că, dacă merge mai departe, la următoarea găzduire i se va da poate ceva groaznic, asta el o știe foarte bine. Facultatea amintirii este la el în mod grandios dezvoltată. El devine neliniștit, vrea să plece, căci nu se adaptează, cu impulsurile lui de voință, la anumite împrejurări nemijlocit exterioare. Așa cum, pe de o parte, el nu se acordă cu impresiile senzoriale nemijlocite, ci reproduce tot felul de lucruri pe baza tezaurului vorbirii, el nu se integrează, pe de altă parte, acolo unde are loc încadrarea sistemului său metabolic-locomotor și de voință, în situația exterioară. El vrea să dea curs numai propriului său imbold de voință, care îl dirijează din interior într-un mod absolut precis. Vedem că el a pierdut toate acestea și nu există decât într-o foarte mică măsură ceea ce depinde de organizarea Eului, pentru a-l uni pe om cu lumea exterioară. Simțurile lui se tocesc, imboldul lui de voință nu îl lasă să se încadreze în mod just în lume. El vrea să dea curs acestui imbold, ceea ce este tocmai consecința faptului că Eul este atras în jos, în corpul astral.
Vedeți dvs., unor asemenea oameni, am putea spune, dacă înțelegerea noastră medicală ar colabora cu iubirea plină de dăruire a teologilor, li s-ar putea ajuta extraordinar de mult nu numai printr-o terapie de moment, ci în felul următor. Căci în cazul unor astfel de oameni avem de-a face cu un fapt absolut precis. Ca să aflăm acest fapt, studiem viața dintre schimbarea dinților și pubertate a unor asemenea oameni. De regulă, dacă privim un asemenea om în mod grosier, nu vom remarca absolut nimic anormal. Poate vom fi chiar bucuroși văzând ce precoci sunt acești oameni, ce deștepți, ce teribil de deștepți sunt, ce răspunsuri istețe ne dau. Dar ar trebui să luăm seama tocmai la această însușire de a da răspunsuri deștepte, între șapte și paisprezece ani. Fiindcă asemenea oameni, care sunt hiperdeștepți la această vârstă, preiau în mod anticipat, în a doua perioadă de viață, între schimbarea dinților și pubertate, ceva prin care ar trebui să treacă abia în cursul dezvoltării lor după pubertate. Și prin aceasta ia naștere situația descrisă adineaori. Corpul astral, care în mod normal trebuie să atragă în interior Eul abia după pubertate, pentru ca apoi, la începutul anilor ‘20, Eul să poată apărea în deplina lui înflorire, corpul astral atrage înăuntru organizarea Eului deja începând cu perioada schimbării dinților sau de la vârsta de nouă, zece, unsprezece ani, iar noi observăm această deșteptăciune anormală și, în primă instanță, ne bucurăm de ea. Dar când vin anii de mai târziu, vârsta de opzsprezece, nouăsprezece, douăzeci de ani, organizarea Eului e prea adânc cufundată în corpul astral. Și atunci avem starea descrisă și apar fenomenele pe care le-am descris. Și acum esențialul este că un asemenea om, care la vârsta caracterizată ne îngrijorează prin hiperdeșteptăciunea lui, trebuie tratat într-un anumit fel. Înainte de toate, apar acele situații – după ce am descris caracteristica, vom auzi și unele sugestii pentru cele ce avem de făcut în particular – când medicul și preotul trebuie să-i dea sfaturi pedagogului, pentru ca acesta să poată înțelege ce are de făcut, la rândul său, pentru vârsta amintită. Dar mai întâi aș dori să continuu caracterizarea. Acum trebuie să facem legătura între considerațiile din ultimele zile.
Ei bine, dar se mai poate întâmpla și acest lucru, ca acum corpul eteric să fie atras, la rândul său, prea puternic de complexul format din corpul astral și Eu, se poate întâmpla ca, în stare de veghe, corpul astral și Eul să se implanteze prea puternic în corpurile fizic și eteric. Atunci iau naștere stările care, privite din interior, se prezintă în așa fel încât astralul pătrunde prea mult în interiorul organelor, nu se poate uni în mod just cu organele. Aceasta e starea care, tot așa, se manifestă ca un revers patologic al unei stări vizionare, cum apare aceasta, de exemplu, la Sfânta Tereza, tot astfel cum prima stare pe care am descris-o este un revers patologic al stării în care există sentimentul prezenței unor entități spirituale. Avem, pe de o parte, o introducere a stării de somn treaz în conștiența luminoasă. La personalitățile de felul celor descrise, avem contrariul: introducerea vieții de vis în viața de veghe, cu aceste fenomene însoțitoare despre care am vorbit. Pentru că aceasta este, de fapt, o stare de veghe, nu apar vise, ci apare o viață de vis activă, care se manifestă în acel fel de a vorbi la care ne-am referit și în acea intimă întoarcere exagerată spre interior a impulsurilor de voință. Acesta este reversul patologic al visului; aici este prezentă o activitate, în locul pasivității care apare în starea de vis.
Acum avem cel de-al doilea aspect. Avem atragerea în interior, de către corpul eteric, a Eului și a organizării astrale. Omul se implantează foarte puternic cu Eul și corpul astral și corpul eteric în organizarea fizică, dar această organizare fizică nu poate primi lucrurile în diferite organe. Rămâne o astralitate nefolosită în diferite organe. Apare reversul patologic a ceea ce am cunoscut drept al doilea stadiu la ceilalți, acel al doilea stadiu la care senzațiile sunt incitate, aș zice, din interior, când curentul merge din interior spre simțuri. Acum, în cazul contrar, el merge spre interior, spre organe, ia în stăpânire organizarea, apar acele stări care apar întotdeauna când avem un organ fizic sau un organ eteric și acesta e scăldat în valurile corpului astral, ale organizării Eului, iar acestea nu se pot uni în așa fel încât să se poată vorbi de o unire saturată a corpului fizic cu corpurile eteric și astral. În organe există un rest din componentele superioare corespunzătoare organelor. Ceea ce se revarsă de obicei în viziunea asemănătoare impresiei senzoriale, în viziunea de coloratură senzorială, care poate fi o revelare a lumii superioare, se revarsă acum spre interior, vrea să cuprindă organul. În loc să capteze mai mult din exterior spiritualul și nu ceva sensibil, se revarsă spre interior, cuprinde organul, se manifestă prin convulsii, prin toate acele forme care apar în epilepsia propriu-zisă sau mascată, se manifestă prin faptul că organizarea Eului și cea astrală se implantează prea puternic în organizarea fizică, și aceasta forțează și corpul eteric să se unească atunci cu ele. Vedem prea bine posibilitatea ca prima stare pe care am descris-o să evolueze spre a doua și adeseori chiar se întâmplă în viață, lucru care ar trebui împiedicat prin răspândirea unei autentice medicine pastorale. Nu observăm prima stare, o găsim interesantă. Observăm abia a doua stare, când apare, în care se manifestă convulsiile, fenomenele epileptice, dar în care nu se mai manifestă hipertrofia memoriei în detalii, nici hipertrofia imboldurilor interioare de voință, ci, prin faptul că organizarea astrală și organizarea Eului sunt împinse spre interior, prin faptul că organizarea astrală nu se adaptează anumitor forme de organe, intervine acum stingerea amintirii. În loc ca amintirea, așa cum se întâmpla în starea anterioară, să se atașeze de detalii, doar că atunci detaliile nu erau guvernate de logică, ci exista un curent al amintirii care curgea mereu, desfășurându-se în asociații arbitrare de idei, acum vedem amintirea întreruptă; porțiuni întregi nu mai revin în memorie (planșa 6). Aceasta poate merge atât de departe, încât un asemenea pacient să prezinte ceva ca și cum ar avea două feluri de conștiență. Amintirea se atașează, de exemplu: de organele superioare – căci în amintire, în memorie e angajat omul întreg –, se atașează de organele superioare, nu are legătură cu organele inferioare, și invers. În cealaltă parte a succesiunii ritmice – căci asemenea lucruri se pot succeda ritmic – e invers, organele superioare devin inactive în cadrul amintirii, organele inferioare devin active, și la un asemenea om se desfășoară unul lângă altul două curente de conștiență. Într-o stare de conștiență, el își amintește mereu tot ceea ce s-a desfășurat în această stare de conștiență, în cealaltă, ce s-a petrecut în cadrul ei; dar el nu știe niciodată, când se află într-una din aceste stări de conștiență, care a fost conținutul celeilalte stări. În această regiune vine apoi declinul.
Tabla 6Vedeți dvs., aici avem reversul, reversul patologic a cea ce la sfânt, hai să folosim această expresie, ca să avem un termen – medicina actuală nu are nici un termen pentru desemnarea acestei stări –, a ceea ce la sfânt a intervenit în stadiul al doilea. În jurul acestuia apare o lume, care este vizionară, dar are un conținut spiritual, el trăiește afară, în lumea spirituală, are impresii interioare care provin din lumea spirituală. Celălalt, persoana patologică, pentru că în karma lui se manifestă o individualitate slabă, astfel încât el este atras de corporalitate, în locul viziunilor purtătoare de spiritual va avea stări convulsive, reprezentări discontinui ale conștienței, incoerență a vieții curente, și așa mai departe.
Dar se poate să apară și o a treia stare. E vorba de acea stare când, ca urmare a împrejurărilor karmice, corpul fizic a devenit și el mai slab, după cum întreg restul organizării a devenit, de asemenea slab, astfel încât forțele karmice anterioare nu pot acționa în suficientă măsură în corpul fizic. Vedeți dvs., la un asemenea om nu e vorba de faptul că organizarea Eului, organizarea astrală și corpul eteric sunt atrase de corpul fizic, ci se întâmplă cu totul altceva. La un asemenea om se întâmplă ceea ce trebuie să descriu în felul următor.
Presupuneți că cineva e sensibilizat în direcția cealaltă, în direcția simțurilor, așadar, în direcția organizării Eului; în cazul acesta, omul respectiv e hipersensibil la tot ceea ce se revarsă în el prin simțuri, culori vii, sunete vii. Dar la oamenii al căror corp fizic e slab, ca urmare a unor împrejurări karmice, se întâmplă tocmai contrariul. Acești oameni nu devin hipersensibili din interior spre exterior, ci devin insensibili în ceea ce privește corpul lor fizic, în schimb, ei primesc cu o intensitate uriașă tot ce vine din cealaltă direcție, din direcția voinței, tot ceea ce se află în lumea fizică exterioară. Ei cad în prada forței greutății, a căldurii și a frigului. Toate acestea acționează nu ca asupra unei ființe organice, ci ca asupra unei entități anorganice, acest lucru suprimă apoi manifestările corpului astral și ale organizării Eului. Ei sunt ca răpiți de lume, nu se mai opun lumii exterioare cu intensitatea corespunzătoare, din cauza corpului fizic slab, ei sunt ca o parte a lumii exterioare, dar în sânul fizicului. Este reversul clar a ceea ce am descris drept al treilea stadiu în evoluția sfântului. Sfântul trece, prin durere, care pentru el se transformă în plăcere, la trăirea lumii spirituale în spiritualitatea ei pură. El numește acest lucru „odihna în Dumnezeu” sau „odihna în spirit”. Cel care evoluează în felul pe care l-am descris, odihnește în forțele oculte ascunse ale lumii fizice, de care însă el nu devine conștient, el nu ajunge la odihna în Dumnezeu, la odihna în spirit, el ajunge la odihna în forțele oculte ale lumii, tocmai în acele forțe cărora el trebuie să li se opună în mod independent, ca om. El dezvoltă reversul celei de-a treia stări a sfântului, reversul patologic, și aceasta e starea idioției, în care omenescul e stins, în care omul odihnește în natura exterioară, adică în forțele ascunse, dar nu se mai poate manifesta omenește, ci numai în ceea ce se petrece de la natură în om, în ceea ce constituie în om continuarea proceselor exterioare ale naturii, a proceselor de vegetație: consumul hranei, prelucrarea ei, mișcarea în direcția în care dau impulsuri alimentele în prelucrarea lor internă, somnul complet treaz, dăruirea față de funcțile formei corporale, care însă nu sunt biruite de corpul fizic slab, ci rămân asemănătoare proceselor lumii exterioare, care, pentru că acționează în om, îi dau omului care e scos în afara lumii, fiind prea puternic ancorat în lumea fizică, niște impulsuri asemănătoare celor umane.
Avem de-a face cu tot ceea ce reprezintă reversul patologic al odihnei în Dumnezeu. Avem de-a face cu „odihna în natură”. Avem de-a face cu diversele stări paranoice, cu ceea ce în viața obișnuită numim stări ale idioției, în timp ce stările anterioare sunt mai mult acelea ale omului slab de minte.
Privim astfel în succesiunea în trepte, la sfânt, de la sentimentul prezenței unor entități ale lumii spirituale până departe, în stadiul al treilea, când se transpune el însuși în lumea spirituală. Vedem astfel reversul patologic al insuficienței psihopatologice, pe care o putem urmări în primul stadiu. În mod cu totul special putem observa insuficiența psihopatologică când ea se manifestă în felul descris mai înainte: sub forma unei dorințe anormale de a hoinări, asociată cu memoria lipsită de logică. Vedem cum apoi aceasta trece în stadiile nebuniei, care însă în stadiul primar îl pot face pe om apt întru totul pentru anumite îndeletniciri ale vieții exterioare. Vedem apoi adeseori cum acest stadiu trece în cea de-a treia stare, care, de asemenea, poate fi prezentă de la bun început.
Vedem cum cea de-a doua stare poate foarte bine să aibă la bază, în esență, faptul că noi nu suntem în stare să ieșim în întâmpinarea anumitor stări dintre naștere și schimbarea dinților. Dacă în această primă perioadă de viață copiii nu arată chiar o deșteptăciune hipertrofiată, dar manifestă o puternică sete de a învăța, care ar trebui să se manifeste abia după schimbarea dinților, într-un cuvânt, dacă acele însușiri care, așa cum am descris în conferințele pedagogice, se manifestă în mod normal în perioada dintre schimbarea dinților și pubertate, apar în mod clar deja în prima perioadă, ar trebui să ne îngrijorăm foarte tare, ar trebui să reflectăm la niște mijloace care să poată înlătura ceea ce acum este patologic, niște mijloace sufletești, spirituale, fizice. Vom mai vorbi despre aceasta. Dar acesta e lucrul care trebuie studiat în legătură cu aceste fenomene, și anume că în prima perioadă de viață, dintre naștere și schimbarea dinților, nu ar trebui să se răsfrângă deja ceea ce e menit să iasă la suprafață abia în perioada a doua de viață, așa cum v-am descris ieri.
Al treilea stadiu se poate instala, firește, în două feluri. În marea majoritate a cazurilor, omul aduce cu sine această situație drept karma sa, așa cum ați văzut din descrierile mele. Din cauza celor trăite de el când își caută structura corpului eteric, înainte de a fi pătruns în corpul fizic, el intră deja într-o stare anormală. El își plăsmuiește un corp eteric care peste tot nu vrea să intre, nu vrea să intre în inimă și stomac așa cum trebuie, ci vrea să le inunde, un corp eteric care introduce prea adânc în organe corpul astral și organizarea Eului, și vedem apărând deja la naștere, sau dezvoltându-se cel puțin curând după naștere, deformările fizionomice care ne pot îngrijora. Aceasta a primit denumirea de idioție congenitală. Dar așa ceva nu există. Există doar o idioție karmică, având legătură cu întreaga situație de destin a omului. Și la acest lucru ne vom referi mai exact, ca să înțelegeți și faptul că o încarnare care se poate petrece într-un asemenea întuneric spiritual se poate intercala chiar în mod favorabil în karma omului, chiar dacă reprezintă o nenorocire în acea încarnare. Aici începe necesitatea de a privi lucrurile nu doar sub aspectul vieții pieritoare, ci sub specie aeterni sau sub aspectul vieții veșnice a omului. Aici apare acel lucru de care ar trebui să se pătrundă o compasiune plină de simțire și devenită în același timp înțeleaptă.
Dar, pe de altă parte, stadiul al doilea pe care vi l-am descris poate foarte bine să treacă în cel de-al treilea, și acest lucru se petrece atunci când în prima perioadă de viață a omului, între naștere și schimbarea dinților, nu își trimite influențele doar epoca a doua, ci deja a treia, cea în care omul trebuie să primească în sine organizarea Eului. Dacă la patru, cinci ani, un copil ne întâmpină cu însușiri care adeseori provoacă incitarea celor din jur, pentru că ei spun: Copilul acesta vorbește sau se poartă ca unul de douăzeci de ani – rău destul, dacă așa este. Fiindcă, în acest caz, organizarea Eului se dezvoltă prea devreme, copleșește corpul fizic și îl face slab. Atunci nu apar idioția condiționată karmic, ci idioția achiziționată în viață, care va putea fi compensată karmic doar mai târziu, dar idioția, ea apare în cursul vieții. Dacă ne îndreptăm privirea asupra vieții cu un simț plin de pricepere și abordăm lucrurile din punctul de vedere al medicinei pastorale, vom putea învăța să stăpânim, pur și simplu, această boală prin faptul că vom da educației copilului respectiv, în stadiul timpuriu, forma potrivită.
Dar cel care, prin chemarea lui interioară, este îndemnat să observe asemenea lucruri, ar trebui să le observe nu numai în măsura în care sunt fenomene individuale izolate – în acestea, bineînțeles că el trebuie să se poată adânci cu deosebită dragoste –, ci el trebuie să dezvolte și o înțelegere a unor asemenea fenomene dacă devin generale. El trebuie să dezvolte o înțelegere pentru a vedea cum sunt provocate uneori asemenea lucruri.
Noi am văzut, dragii mei prieteni, că în pedagogia deceniilor anterioare au intrat niște lucruri pe care, din punctul de vedere al unei pedagogii sănătoase cum se vrea pedagogia Waldorf, tocmai că trebuie să le combatem, lucruri care au devenit oamenilor extraordinar de dragi. Asupra acestui fapt trebuie atrasă atenția, în cadrul pedagogiei noastre Waldorf, uneori cu crudă asprime, asupra unor lucruri cum ar fi, de exemplu, aceste lucrări Fröbel, care, am spus acest lucru, nu sunt luate din viață, ci din intelect, care sunt efectuate în grădinițe înainte de schimbarea dinților, care nu sunt o imitare a vieții, ci construcții intelectuale, așa cum sunt practicate. Așa se întâmplă că în viața copilului între naștere și schimbarea dinților sunt preluate anticipat niște elemente care și-ar avea locul abia în a doua perioadă de viață, între schimbarea dinților și pubertate. Este provocat, pur și simplu, acel fenomen care se manifestă în primele stadii ale patologicului, așa cum am descris astăzi. Este provocată o stare maladivă ușoară, care adeseori încă nici nu e considerată patologică, oamenii preferă să nu o considere patologică, pentru că ei nu vor să se constate că toate sunt patologice, dar care, ca fenomen al culturii și civilizației, trebuie pătruns și înțeles. Nu trebuie să criticăm, pur și simplu, dar trebuie să înțelegem cum stau lucrurile, ca să luăm atitudinea justă.
Cu ce avem de-a face? Avem de-a face cu o educație greșită în primii ani ai copilăriei. Al doilea stadiu de viață este introdus în mod anticipat în primul, se stimulează tot ceea ce produce o vorbire automată și o voință din interior, fără adaptare la lumea înconjurătoare. Admiteți că aici avem puțin din ceea ce am descris drept primul stadiu patologic, o primă atingere, creat prin faptul că educația a fost greșită în direcția descrisă. Ce urmează? Dorința de hoinăreală, o sete care nu poate fi desemnată în întregime ca patologică, dar care posedă, totuși, o anumită caracteristică, de a ține seama, la o anumită vârstă, numai de tine însuți, de a nu ține seama de lume: să lăsăm lumea exterioară, să colindăm, chef de hoinăreală! Acest lucru are legătură, fără îndoială, cu niște fenomene ale epocii, care își au originea, dacă îmi permiteți să spun astfel, într-o educație patologică sau cel puțin într-o educație cu o primă atingere a patologicului. Observați acum acest lucru. Observați-i pe mulți dintre tinerii noștri – nu vreau să critic acest aspect, lucrurile sunt pe deplin îndreptățite –, ei sunt aici pentru că se unesc cu ceea ce se s-a întâmplat cu kali yuga [Nota 5], pentru că există o afinitate între acest mod ușor patologic de a fi și ceea ce produce kali yuga. Toate aceste lucruri sunt legate între ele, dar trebuie să le studiem sub aceste două aspecte. Studiați acest lucru și veți vedea cu ușurință primele semne a ceea ce am descris. Acest lucru se exprimă cu claritate în cheful de hoinăreală, dar într-un stadiu extrem. Ascultați odată discuțiile lor, ești disperat văzând ce puțin abordabili sunt pentru ceea ce le spui și cum repetă la nesfârșit niște detalii pe care le numesc „trăirea” lor, revenind iar și iar la același lucru. Nu mă înțelegeți greșit, nu vreau nicidecum să prezint acest lucru drept ceva care poate fi judecat în sens filistin, dar vreau să arăt că asemenea fenomene pot fi înțelese în adâncurile lor numai dacă acordăm toată atenția acelui raport pe care vi l-am descris zilele acestea și care constă în faptul că există întotdeauna o treaptă spre viața spirituală și reversul polar al acesteia spre propriul trup. O nouă treaptă spre lumea spirituală, în cazul sfântului, o nouă treaptă mai adânc în trup, până la convulsiile și epilepsia aceluia care va deveni un caz patologic, și așa mai departe. Aceasta este relația. Și dacă vă gândiți că deja și în electricitatea exterioară și în magnetismul exterior unul dintre poli este întotdeauna dependent de celălalt, veți înțelege starea labilă care poate exista în viață între un pol și celălalt, care însă nu poate fi sesizată cu această sensibilitate grosolană, așa cum se întâmplă adeseori pe baza concepției materialiste despre lume, dar care poate fi sesizată cu acea subtilitate pe care ne-o dă conștiența faptului că există opoziții polare și, totodată, atracția pe care o exercită un pol asupra celuilalt, și atunci ajungem să aflăm despre ce poate fi vorba într-un caz sau în celălalt. Numai astfel învățăm să privim în străfundurile entității umane. De aici vom continua mâine.
