Dragii mei prieteni! L-am studiat pe om în esență, deși am lăsat ca și celălalt aspect să-și proiecteze lumina, în măsura în care acesta se dezvoltă în viața sa pământească, într-o direcție sau alta, ieșind din cadrul a ceea ce putem considera normal, mergând spre patologic, sau și în cealaltă direcție, care îl pune într-o legătură cu o lume spirituală reală.
Vrem să încercăm astăzi să trecem dincolo de viața umană luată izolat, dincolo de viața omului în măsura în care aceasta reprezintă o viață pământească izolată, pentru a vedea mai întâi, printr-un exemplu mai mult sau mai puțin ușor de înțeles, cum și în asemenea stări care, aș spune, se află într-o opoziție polară între starea de atingere cu lumea spirituală și aceea de coborâre în corporalitate, în cele naturale, pentru a vedea cum se prezintă în cazul unor asemenea procese elementul care străbate viețile pământești repetate. Căci așa stau lucrurile: medicul, dacă vrea să-și exercite profesia, trebuie să se situeze în sânul lumii spirituale, trebuie să privească lumea sub aspect spiritual, dar nu numai în mod exterior sau intelectualist, ci cu întreaga inimă, cu întreaga sa ființă. Dar, deoarece ființa umană trece cu adevărat prin vieți pământești succesive, deoarece cauzele dintr-o viață pământească trec, pe cale spirituală, în cealaltă viață pământească, devenind active în om, karma nu trebuie să rămână pentru noi o frază, ci trebuie să înțelegem treptat și felul în care trebuie să ne raportăm, ca terapeuți, față de karma. Pentru aceasta trebuie să-i înțelegem, înainte de toate, acțiunea în raport cu elementul patologic și cu elementul vizionar.
Preotul, dacă vrea să aprofundeze în mod just fenomenele vieții și să se îngrijească de sufletele încredințate lui, dacă vrea să fie un adevărat păstor sufletesc, are și el nevoie să vadă importanța spiritualului pentru ceea ce ne întâmpină în viața fizic-pământească. Numai în acest caz va putea trata el oamenii de pe Pământ în mod just din punctul de vedere al spiritualului.
Aici ne sare imediat în ochi un anumit lucru, pe care astăzi, de pe pozițiile înalte, iluministe, l-am putea privi cu un anumit dispreț, dar, dacă am face-o, urmașii noștri din secolele îndepărtate ne-ar plăti cu aceeași monedă. Căci ei ar face cu noi exact așa cum face cu strămoșii săi omul situat astăzi pe tărâmul așa-numitei culturi științifice. Veți înțelege imediat la ce mă refer.
În privința concepției asupra bolilor, în decursul evoluției omenirii s-a produs o cotitură radicală, și tocmai la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul secolului 20 această cotitură îți putea sări în ochi într-un mod deosebit. Întoarceți-vă cu câteva milenii în urmă în evoluția omenirii, la vremurile Vechiului Testament, veți găsi pretutindeni convingerea: boala vine de la păcat, boala își are cauza ei spirituală, în ultimă instanță, în păcat. Acest lucru era luat foarte în serios. Trebuia să existe undeva o rătăcire sau o greșeală spirituală, drept cauză propriu-zisă, atunci când apărea o îmbolnăvire fizică. Și această concepție a mers mai departe. Această concepție a mers mai departe, astfel că s-a ajuns să se spună: Aici, într-un om unde se află la bază o greșeală sau o anumită rătăcire spirituală care provoacă la el fenomenul bolii, este conținută o spiritualitate elementară care nu trebuie să se afle în interiorul lui, el este, într-un fel, posedat. – Orice boală însemna o posedare cu spiritualitate ca urmare a unei rătăciri sau greșeli spirituale în vremurile vechi, și terapia era organizată potrivit cu aceasta. Ea era organizată în așa fel încât să se găsească mijloacele prin care să poată fi alungată iarăși afară din om spiritualitatea elementară străină care intrase în el prin rătăcirea spirituală. Această concepție era radicală, și anume că o boală nu poate fi înțeleasă dacă nu i se cunoaște cauza maladivă.
Ei bine, examinați ceea ce a apărut în cadrul unei evoluții absolut consecvente și care, în ultimul timp, înainte ca psihanaliza, psihologia analitică, să fi intervenit cu diletantismul ei într-un mod atât de îngrozitor, exprimând exact contrariul concepției care domnea înainte, spunea: Orice păcat își are cauza în boală. – Lumea era convinsă de acest lucru; dacă exista undeva vreun infractor, vreun păcătos, noțiunea de păcat fiind definită într-un mod destul de exterior conform codului de legi al statului, dacă exista undeva un infractor sau un păcătos, se căuta să se intre în posesia creierului său după moarte, a craniului său, pentru a se putea studia organizarea lui fizică. Și exista convingerea că se vor găsi, cu siguranță, defectele, semnalmentele. Acestea au și fost găsite, în multe privințe, și s-au făcut nu puține progrese în acest sens. Oamenii cu o pregătire științifică serioasă au ajuns la părerea că, dacă omul are o constituție organică desăvârșită, atunci el nu păcătuiește. El păcătuiește din cauză că undeva există un defect corporal: păcatul vine de la boală. Așa merge evoluția. Ea nu merge în linie dreaptă, ea merge prin opoziții polare; și tocmai oamenii care au ajuns la părerea din urmă – astăzi nu o mărturisește fiecare, totuși, ea se află în substrat, în multe cazuri, chiar la cei care din punct de vedere exterior nu sunt situați cu totul pe acest tărâm –, acești oameni privesc cu tot disprețul înapoi la acele vremuri în care se spunea: Boala vine de la păcat. Căci ei știu, conform opiniei lor, că e just acest lucru: păcatul vine de la boală. Tot așa, ei știu că în bolnav se manifestă un anumit proces material pe care trebuie să-l combatem, să-l anulăm, să-l eliminăm, așa cum înainte se urmărea alungarea din om a unei lumi spirituale elementare. Pentru cel care privește problema în mare, nu există, în esență, o deosebire, așa cum, la urma urmei, dacă privim lucrurile sub aspect interior, nu există o deosebire prea mare între unele izvoare termale pe care medicina materialistă le consideră bune pentru tratament, și Lourdes. Unul este sfințit de credința religioasă, celălalt de credința materialistă. Aceste lucruri trebuie privite, pur și simplu, într-un mod lipsit de prejudecăți.
Dar dacă ne mișcăm în asemenea reprezentări, aș spune, mioape din punctul de vedere al gândirii, nu putem ajunge, totuși, la legăturile reale. De aceea, astăzi aș vrea să vă relatez – și, de fapt, ar trebui să se prezinte întotdeauna niște situații concrete, când se vorbește despre asemenea lucruri –, aș vrea să vă relatez un caz concret, care vă poate clarifica niște corelații mai înalte în problema sănătății omului. Vedeți dvs., în secolul al 19-lea trăia un om. Îl vom cunoaște mai târziu, așa cum a trăit el în secolul al 19-lea. Aș vrea să vă conduc mai întâi la una din încarnările lui anterioare – n-aș spune că la cea imediat precedentă –, care a fost decisivă pentru încarnarea sa din secolul al 19-lea, care a avut consecințele cele mai importante pentru încarnarea din secolul al 19-lea. El, acest om, era încarnat într-un ținut sudic al Orientului, în Asia, a trăit într-o ambianță umană unde oamenii iubeau extraordinar de mult animalele. Știți că învățăturile orientale au ceva extraordinar de cinstit în dragostea pentru animale, și anume ele extind asupra animalelor ceea ce se numește dragostea pentru om și lucruri. În vremurile vechi, pentru anumiți oameni din asemenea ținuturi era absolut firesc să iubească extraordinar de mult animalele și să trateze foarte bine anumite animale. Omul la care mă refer, care a trăit într-o încarnare anterioară într-o ambianță unde aceasta era atitudinea față de animale, nu era un prieten al animalelor. El era acum, determinat, desigur, de alte încarnări trecute – pe acestea nu vrem să le cercetăm –, un om, în mijlocul unei populații iubitoare de animale, care trata extraordinar de rău anumite animale. Le chinuia deja ca băiat, le trata rău, le-a chinuit mai târziu, aplicând animalelor casei tot felul de chinuri, într-un cuvânt, el a devenit, în sensul larg al cuvântului, un chinuitor al animalelor. Această atitudine a provocat cea mai mare indignare în rândul oamenilor printre care trăia. Și el trăit, de fapt, multe conflicte între dorința lui de a chinui animalele, de care nu se putea dezbăra, care exista în el ca un imbold interior – noi am spune astăzi, cu o coloratură materialistă: era vorba de o perversitate a voinței; între timp, el își însușea, și acesta a fost lucrul cel mai ciudat la el pe atunci, învățăturile spirituale pe care le avea populația din mediul lui, cu o extraordinară receptivitate, se putea transpune cu totul în ele, avea un simț fin pentru tot ceea ce învăța religia în acele timpuri. Dar a ajuns în conflictele cele mai îngrozitoare tocmai cu oamenii cei mai religioși din jurul lui, din cauză că el chinuia animalele. El chinuia animalele pe care le avea în propria lui casă, mai întâi la părinți, mai târziu fiind el însuși un fel de agricultor. Animalele, care îi erau ființele cele mai apropiate, pe care orientalii le tratează deosebit de bine, ca și cum ar face parte din familie, pe acestea el le chinuia îngrozitor.
Ei bine, cum spuneam, nu ne vom opri la o încarnare intermediară, care ar putea intra în discuție, ea nu are prea mare importanță pentru viața următoare a acestui om. El a trăit iarăși în epoca noastră, în secolul al 19-lea, în prima jumătate a secolului al 19-lea. În această încarnare, care aparține, așadar, într-un sens mai larg, vremii noastre, el s-a născut ca om extraordinar de fricos, care, în frica lui, era nevoit să lege de sine animalele, și anume câinii. S-ar pute spune că în această înclinație, iarăși, nu cu totul normală, pentru animale, pe care el o dezvolta, exista ceva maladiv. Toate acestea au ajuns să aibă un caracter maladiv, prin faptul că el, propriu-zis, nu dezvoltase o iubire deosebită față de câini, ci sentimentul că el trebuie să-i aibă. Tocmai în caracterul relațiilor lui cu câinii vedem, în primul rând, ceva fantezist, așa cum vom vedea imediat, dar, în al doilea rând, ceva în care e vizibilă de la bun început o constrângere karmică interioară. De altfel, în această încarnare el este un om extraordinar de înzestrat, care își aduce cu sine din acea veche încarnare tot ceea ce a trăit el, în mijlocul populației orientale, drept învățături spirituale și religiozitate spirituală. Acestea devin la el nu numai sentiment și simțire, ci devin practică de viață. În decursul vieții sale, el ajunge nu numai la niște reprezentări fanteziste despre spiritual, ci ajunge la posibilitatea de a plăsmui poetic, în niște imaginațiuni vizionare juste, care îi sunt date cu o forță elementară de la sine înțeleasă, ceea ce este prezent în mod fizic în viața umană și unde intervin în permanență niște entități spirituale, elementare. Acesta este un aspect. Astfel, noi vedem că el este poet, un poet excelent. El este nu numai un poet excelent, ci putem spune, desigur, că tocmai în domeniul dramatic el este acel poet pe care pe continent l-am compara cel mai bine cu Shakespeare. Este vorba de Ferdinand Raimund [Nota 6]. Raimund, cu trăsăturile sale extravagante, cu uriașul său talent, care scrie creații dramatice, care arată că el a adus toate acestea dintr-o încarnare anterioară, posibilitatea de a plăsmui lucruri spirituale, de a le introduce în viața umană. Studiați puțin „Regele Alpilor și dușmanul oamenilor” și așa mai departe, și îl putem compara cu Shakespeare, chiar și prin faptul că este, totodată, un actor important, ceea ce provine și din faptul că el are tendința interioară de nestăvilit de a plăsmui pe scenă, pe baza spiritualului, trivialul și netrivialul. El este un actor incomparabil, plin de bună dispoziție, pe scenă – în viață, cu totul sub influența celuilalt aspect, care îi vine din viața anterioară de la chinuirea animalelor. Atât de strâns se amestecă aici patologicul și genialitatea, care îl mână, pe de o parte, să creeze și să întruchipeze și pe scenă, cu adevărată forță și putere shakespeareană și cu dramatism spiritual-sufletesc, patologicul, care îl mână, pe de altă parte, să introducă fantasticul până și în viața exterioară. Ei bine, trebuie să studiem o trăsătură deosebită la această individualitate a lui Ferdinand Raimund.
Vedeți dvs., în chinuirea animalelor, care într-o încarnare anterioară era pentru el o nevoie, el resimțea un fel de voluptate, el făcea acest lucru cu plăcere, chinuia animalele din plăcere interioară. De aceea, în timpul încarnării pământești el nu a ajuns la conștiența faptului că acest lucru e ceva rău. Dar, după ce a trecut prin poarta morții, el a ajuns să-și dea seama. Ei bine, ceea ce trăim trecând prin poarta morții și mergând apoi mai departe, de la moarte la o nouă naștere, se exprimă, în primă instanță, într-un sens mai larg, în organizarea capului. Aici rezidă momentul, ceea ce aducem cu noi ca talent. El a adus cu sine talent din belșug. Dar aici se mai manifestă și altceva, care iese la lumină în sistemul ritmic superior, în sistemul respirator. Căci omul, dacă vi-l reprezentați pe om în mod schematic, este construit astfel (vezi desenul): sistemul metabolismului și al membrelor, sistemul ritmic, sistemul neuro-senzorial.
Tabla 7Atunci asupra sistemului neuro-senzorial acționează influențele a ceea ce vine din vieți pământești anterioare, asupra sistemului său ritmic ceea ce este între moarte și o nouă naștere, iar ceea ce este pe Pământ acționează exclusiv asupra sistemului metabolismului și al membrelor.
Ei bine, tot ceea ce a putut trăi această individualitate, care este acum Ferdinand Raimund, ca amarnică remușcare, ca înțelegere care aduce lumină, zdrobitoare pentru suflet, după moartea din acea încarnare anterioară, în legătură cu dorința lui de a chinui animalele, toate acestea și-au exercitat influențele în stările dintre moarte și o nouă naștere și i-au influențat sistemul ritmic. S-au manifestat în sistemul ritmic prin faptul că au acționat până în fizic. Căci în fizicul capului avem influențele-ecou ale vieții pământești trecute, în fizicul sistemului ritmic avem influența vieții dintre moarte și o nouă naștere.
În embriologie puteți aproape atinge cu mâna acest adevăr, chiar și din punct de vedere exterior fizic-sensibil. La această individualitate a lui Ferdinand Raimund vedem în sistemul lui respirator, în sistemul ritmic respirator, cum acționează întreaga remușcare, înțelegerea amară care îl năpădește, atunci când, după acea viață pământească decisivă, a ieșit prin poarta morții. Și prin aceasta el e determinat să dezvolte ceea ce trebuie să ducă la un fel de neregularitate a respirației, la o preluare redusă de oxigen, la o prea puternică impregnare cu acid carbonic, neregularități ale respirației care, privite sub raport fizic, provoacă toate acele stări de anxietate, dar care pot fi purtătoare ale unor entități elementare ale fricii. Tot ceea ce trăiește în neregularitățile respiratorii, care nu lasă ca în procesul respirator să fie cantități potrivite de oxigen și acid carbonic, atrage ființele elementare ale fricii. Acest lucru îl puteți urmări foarte bine în „Regele Alpilor și dușmanul oamenilor”. Acest lucru era deosebit de bine dezvoltat la Ferdinand Raimund, el era, ca să zicem așa, „predispus”, dacă vrem să folosim expresia erudită, să-și facă din sistemul respirator purtătorul ființelor elementare ale fricii.
Asemenea ființe elementare ale fricii nu sunt însă numai ființe elementare ale fricii, ci, dacă aduci totodată cu tine, din alte vieți, ceea ce avea Ferdinand Raimund în cap drept concepții sufletesc-spirituale din viețile pământești trecute, care îi fac dramele atât de interesante, vedem că prin influența acestor demoni ai fricii, care vin pe această cale, karma se desfășoară într-o direcție absolut precisă. Vedem în mod absolut clar cum acești demoni ai fricii tind cu putere să se manifeste sub formă maladivă în sensul karmei. Ei se revarsă, aș spune, în imaginațiunile pline de fantezie, în imaginațiunile care ajung până la viziuni – căci la baza dramelor lui Raimund se află un element vizionar –, ei se revarsă în elementul vizionar și fac prin aceasta ca omul să dezvolte și în viață ceva fantastic. Și în acest fel în karma este întrețesut un curent, care se manifestă printr-un talent de o uriașă genialitate. Unul dintre curente se manifestă într-o creație artistică deosebită, celălalt curent se manifestă, în paralel, în viață, într-un fel de fantasmagorie, care însă nu se manifestă în exterior, pentru că zace în sistemul ritmic, care este pe jumătate interior, dar care în organele sale inferioare se manifestă iarăși în așa fel încât se extinde asupra vieții exterioare, dar se repercutează iarăși și înspre interior, și din această cauză individualitate sa genială a fost însoțită de o trăsătură cu adevărat patologică. Și această trăsătură, această trăsătură patologică apărând sub forma unor demoni ai fricii, a devenit vehiculul pentru manifestarea karmei.
Putem citi în mod direct karma lui Ferdinand Raimund. Raimund e nevoit să țină un câine. El e un fantezist. El face ce nu fac alți oameni. Putem înțelege acest lucru, putem avea chiar simpatiile noastre pentru acest lucru. Căci putem spune, desigur, dragii mei prieteni, că avem mai multă simpatie decât pentru masa vreunui burghez ajuns consilier comercial la masa curții regale, când percep că Raimund, pe baza unei toane fanteziste, se așază lângă câinele său și ia ceva din mâncarea câinelui, ca să o consume. Așa ceva face Raimund. Priviți felul cum intervine aici consecința karmică a faptului că a chinuit animalele în încarnarea trecută. Priviți cum, pur și simplu, acest fapt este transformat prin remușcarea de după moarte, și chinuirea de odinioară a animalelor duce la o ispășire fantastică, dar această ispășire fantastică are loc într-un mod și mai aspru. Imediat după aceasta vin demonii fricii și colaborează la realizarea karmei. Pe Ferdinand Raimund îl cuprinde ideea: câinele e turbat, eu am mâncat din mâncarea lui, m-am molipsit de turbare! – Ei bine, dvs. vedeți cum Raimund e cu totul zdrobit. În timp ce pe scenă face uneori lucrurile cele mai geniale – în momentul când a ieșit din viață, e apucat de idei obsesive, apare sentimentul că s-a molipsit de turbare.
Apoi el întreprinde, de exemplu, o călătorie cu un prieten. Ei merg de la Viena la Salzburg; aici îl cuprinde această idee, că e molipsit de turbare, că trebuie să se întoarcă imediat la Viena, pentru a se trata. E o călătorie chinuitoare pentru el și pentru prieten, dacă urmărim această călătorie. Vedem pretutindeni patologicul urmărind pas cu pas genialul. Ei bine, el este foarte bine tratat, Ferdinand Raimund, pentru că oamenii îl îndrăgesc extraordinar de mult. Cu timpul, se îndepărtează de această idee. Este, într-adevăr, ceva ca o vindecare cu ajutorul vieții, al prietenilor, al tuturor lucrurilor bune care îi vin din diferite părți, pe care el nu le acceptă bucuros, pentru că este și rămâne un ipohondru, pentru că demonii fricii, când nu îl chinuiesc cu una, îl chinuiesc cu alta. Astfel pendulează el mereu între Raimund umoristul și Raimund ipohondrul. Dar cel puțin a scăpat de această idee că ar fi turbat. Această idee a durat ani de zile. Dar el rămâne încătușat de animale. Peste zece ani are iarăși un câine, și iată, pe când se joacă odată cu câinele, acesta îl mușcă acum cu adevărat. Reapare ideea – curios lucru, s-a și constatat că câinele suferea de turbare, era însă ceva absolut minor –, Raimond e acolo, e mușcat de câine, are turbare! Raimond pleacă la Pottenstein, își trage un glonte în cap, care intră în fosa cerebrală posterioară și se fixează foarte adânc. El nu poate fi operat; Raimund moare din cauza împușcăturii cam peste trei zile. Vedeți, de prima „idee nebunească”, ca să spunem așa, scapă, dar karma a acționat mai departe.
E un caz în care karma se manifestă cu o acuratețe rară; căci, ia gândiți-vă la următorul lucru: Din punct de vedere subiectiv, nu este întru totul o sinucidere, fiindcă Raimund nu este pe deplin responsabil, din punct de vedere subiectiv nu e chiar o sinucidere. Nici din punct de vedere obiectiv nu e o sinucidere deplină, fiindcă dacă pe atunci s-ar fi putut opera în acel loc, Raimund ar fi fost salvat. Dar pe atunci nu se putea opera în acel loc, glonțul a trebuit să fie lăsat înăuntru și aceasta a dus peste trei zile, la moarte. Nu este o pură sinucidere, nici sub aspect subiectiv, nici sub aspect obiectiv. Așadar, nu putem spune că aici la karma se adaugă ceva din cauza sinuciderii. Karma nu se continuă, ea s-a epuizat cu ceea ce a trăit în această viață până la punctul final, până la felul cum s-a realizat intenția sinucigașă. Dar vedem, efectiv, vizbil în mod clar, cum se manifestă influențele karmice din viața anterioară, acestea se manifestă în așa fel încât noi putem spune, ei bine, că am văzut următorul lucru.
Am văzut că există oameni – ei sunt aici în virtutea unei predispoziții karmice deosebite, pe care am studiat-o numai în ceea ce privește viața pământească –, există oameni predispuși să-și aibă Eul lor, corpul lor astral, corpul lor eteric, fie imediat, fie treptat, în etape, în așa fel încât ei să pătrundă pe cale vizionară în lumea spirituală: Sfânta Tereza, Mechtbild von Magdeburg și mulți alții. Avem asemenea personalități, care prezintă o anomalie într-una din direcții, în direcția spiritualului. La cei care prezintă o asemenea anomalie în această direcție nu e nevoie să ne adâncim în detaliile karmei. Bineînțeles că e ceva de natură karmică. Dar nu e nevoie să ne adâncim în detaliile karmei. Pentru că înțelegem cazul în cadrul unei singure vieți pământești.
Tot așa, pe de altă parte, situația pe care am studiat-o ieri. Vedem cum oamenii se dezvoltă anormal în direcția organismului lor fizic-eteric și astfel se cufundă mai mult în corpul lor fizic și devin atunci patologici, așa cum v-am descris ieri, în trei etape. Aspectul patologic este prefigurat în karmă. Dar nu trebuie să mergem decât până la faptul general că la personalități cum este Sfânta Tereza individualitatea a devenit în alte vieți pământești trecute deosebit de puternică, pe când la psihopați sau la personalitățile patologice pe care le avem aici în vedere, individualitatea s-a dezvoltat foarte slab, de aceea componentele superioare sunt atrase de componentele inferioare ale ființei. Din nou, nu trebuie să mergem decât până la caracteristica generală a individualității, nu trebuie să examinăm karma în amănunt.
Ei bine, dar în Ferdinand Raimund noi avem o personalitate ciudată. Ea nu s-a dezvoltat numai în direcția vizionarismului, ci este prezentă, concomitent, și cealaltă evoluție. E vorba de niște opoziții polare, care în viață se ciocnesc necontenit. Amândouă aspectele se găsesc în personalitatea lui; patologicul și genialitatea se întrepătrund tocmai în el, pe de o parte, în mod minunat, pe de altă parte, într-un mod groaznic. Atunci aici este nevoie să întrăm în detaliile concrete ale karmei. Aici trebuie să înțelegem, fără îndoială, cum acționează karma pentru a forma cei doi poli și pentru a-i menține uneori separați, pentru a-i face uneori să interacționeze. În dramele lui Ferdinand Raimund veți găsi numeroase pasaje față de care vă puteți spune: Aici acționează viziunea sa spirituală, dar aici acționează, totodată, ceea ce vine de la demonii fricii. Vedeți uneori acest lucru în forma dramatică.
Dvs. vedeți, ajungem într-un mod absolut de la sine înțeles, dacă urmărim în acest fel niște caractere umane, la niște considerații karmice și de aici trebuie să vedem ce unilateral sunt privite lucrurile dacă luăm, pe de o parte, teoria abstractă, care a existat în cadrul anumitor curente de civilizație ale Antichității: Boala vine de la păcat, în om acționează numai spiritualitatea anormală. Bineînțeles că lucrurile pot fi afirmate sub această formă abstractă, ele rămân teorii și atunci când tratăm un om potrivit cu ele. Și celălalt lucru este o unilateralitate abstractă, când spunem: Păcatul vine de la boală –, și în viața umană trebuie să combatem niște substanțe fizice, niște procese fizice. Trebuie să abordăm aspectele concrete, aspectul concret al organizării umane, felul cum se raportează corpurile superioare unele față de altele, dacă sunt atrase unele de altele sau dacă se îndepărtează de cele inferioare, și trebuie să putem vedea, în mod corespunzător, într-o asemenea interacțiune dintre genial și patologic, cum e cazul la Raimund, acțiunea karmei. Căci, dacă ne însușim o înțelegere pentru asemenea lucruri, vom găsi în viață posibilitatea de a adăuga, la ceea ce realizăm în procesul fizic de vindecare, cuvântul, de acesta avem nevoie drept completare a procesului fizic de vindecare. Vom ajunge, fără îndoială, să nu vedem totul, în mod prezumțios, numai în procesul fizic de vindecare, ci să știm că în anumite cazuri e necesar să adăugăm procesului vindecării aspectul moral. Acesta nu trebuie să constea în faptul că devenim niște consolatori filistini și că ne apropiem de bolnav cu tot felul de consolări filistine. De regulă, acestea au puțin efect, căci bolnavilor nu le prea place așa ceva, lor nu le plac în mod deosebit consolările mătușelor amatoare de ceai și ale bunilor unchi fumători de pipă. Dar lor le place extraordinar de mult ceea ce se manifestă într-o comportare naturală, în „cum”-ul, nu în „ce”-ul felului de a vorbi. Dar în așa ceva ne transpunem în mod absolut instinctiv, dacă suntem înclinați să ne situăm concepția despre lume și înțelegerea vieții și studierea vieții într-o asemenea lumină care e compatibilă cu contextele spirituale, așa cum poate fi ea compatibilă atunci când putem lua absolut în serios niște exemple cum este cel amintit adineaori.
Nu putem vedea, dragii mei prieteni, activitatea spirituală numai în tirade, numai în discursuri religioase de felul tiradelor, ci viața spirituală trebuie dezvoltată în contact cu realitățile. Căci numai dacă percepem viața spirituală în sânul realităților putem aplica perceperea vieții spirituale pentru a-i oferi omului tratamentul necesar. Atunci ea poate fi aplicată omului sănătos și omului bolnav. Și anume, dobândim un instinct pentru a sesiza orientarea unei anumite stări maladive, care se manifestă într-un fel sau altul. Vom vedea că putem aborda în acest fel și îmbolnăvirile fizice, dar trebuie să ne croim mai întâi un drum pentru a vedea aceste lucruri și în îmbolnăvirile fizice. Atunci veți vedea, atunci veți ajunge să înțelegeți aceste lucruri, dacă veți studia asemenea aspecte, care ar putea fi înmulțite prin tot felul de exemple. Este interesant să studiem din acest punct de vedere viața multor oameni, care au fost naturi de-a dreptul geniale, să o studiem nu de pe poziția unui mare filistin cum a fost Lombroso. Respingătoare în teoria lui Lambroso nu e marea sa genialitate, aceasta există, dar respingător e faptul că el este un mare filistin, că pe fiecare pagină citim o judecată filistină. Lucrurile stau, desigur, în așa fel încât aici știința a creat, într-adevăr, un mare filistin. Dacă, într-adevăr, nu luați lucrurile de pe poziția unui mare filistin, ci le luați de pe poziția înțelegerii lumii, adică a vieții sensibil-spirituale, atunci, dacă e nevoie în profesia noastră interioară de consolare, dacă e nevoie să-i aducem bolnavului consolarea religiei sau sacramentul, vom oferi acest sacrament cu aura spirituală justă. Dar nu putem face acest lucru fără înțelegerea care trebuie să existe în substrat. Faptul că îi administrăm bolnavului împărtășania pentru că s-a însănătoșit, ca să nu sufere din cauza însănătoșirii daune sufletești, faptul că îi administrăm împărtășania în mod just, aceasta depinde de faptul că înțelegem sau nu asemenea lucruri.
Vedeți dvs., are, desigur, un sens – vom mai vorbi despre aceasta – faptul că în completarea procesului fizic de vindecare pentru anumiți oameni e necesară împărtășania, când s-au vindecat, pentru ca ceea ce a fost în dezordine în karma să fie pus în ordine. Dar, dacă noi nu știm acest lucru, nu îl putem introduce în aura sacramentului. Dar, pe de altă parte, și medicul care înțelege aceste lucruri, care vede în boală karma în acțiune, care intervine, potrivit datoriei, în procesul de vindecare, trebuie să se poată transpune în aceste lucruri în mod just, dacă le înțelege cu întreaga ființă, potrivit concepției despre lume. Dar dacă medicul se știe acționând cu tot sufletul său în om, o dată cu procesele karmice, atunci cu medicul, cu terapeutul, se va întâmpla ceva obiectiv. Atunci misiunea lui de terapeut va deveni cealaltă latură a serviciului divin, va dobândi o trăsătură religioasă și el va învăța să se conceapă pe sine drept tovarăș al preotului, drept cel care stă alături de preoțime și realizează cealaltă latură a serviciului divin; iar vindecarea devine serviciu divin. Cu ajutorul unei înțelegeri antroposofice juste, acele lucruri pe care concepția materialistă despre lume le-a pus în serviciul naturii, adică a făcut din ele un dans în jurul vițelului de aur, în sensul ebraic, aceste lucruri pot fi transformate din nou în serviciu divin. A transforma totul în viață, și în artă, și în religie, în serviciu divin, aceasta este ceea ce poate fi, la urma urmelor, misiunea medicinei pastorale celei mai cuprinzătoare care poate fi practicată în cadrul mișcării antroposofice. Dar începutul trebuie să fie făcut prin faptul că, în primă instanță, această medicină pastorală este expusă aici, chiar și numai sugerând lucrurile, pentru cei de la care trebuie să vină acțiunea pentru ambele aspecte ale adevăratului serviciu divin, pe baza unor substraturi spirituale.
De aceea, medicina pastorală este expusă, în primă instanță, pentru preoți și medici, în cadrul mișcării antroposofice, iar aceștia vor găsi apoi posibilitatea de a o urmări mai departe cu cunoașterea despre natură și spirit, dar și de a impregna cu aceasta tocmai acele tărâmuri ale vieții care se află în cadrul misiunii lor.
Despre acestea vom vorbi mâine mai departe.
