Doresc să vă prezint astăzi continuarea celor începute principial alaltăieri, deoarece, plecând de la experiențele efectuate cu lumina, mai pot fi în continuare studiate și înțelese alte fenomene naturale pe care dorim să le luăm în considerare. De aceea voi iniția considerații mai mult principiale, urmând ca mâine să aibă loc partea experimentală, pentru că trebuie să stabilim și mai precis felul în care voim să ne urmăm, metodic, calea. Scopul este să pătrundem într-un mod precis conținutul concret al fenomenelor naturale. Pentru a urma această cale, lumina oferă de fapt cele mai multe puncte de pornire.
Din punct de vedere istoric, putem constata că oamenii au început relativ târziu să studieze fenomenele privitoare la lumină. Maniera raționalist-materialistă de a gândi, așa cum este ea predată în școlile noastre, merge de fapt înapoi numai până în secolul al XVI-lea. Modul de a gândi asupra fenomenelor fizice era radical diferit înainte de acest secol. Dar modul de gândire contemporan se imprimă așa de puternic în timpul școlii, că celui ce a trecut printr-o școală unde se predă fizica, îi este deosebit de greu să se întoarcă la fenomenul concret. El trebuie mai întâi să se obișnuiască a percepe realitatea pură* (a cărei expresie vă rog să nu o luați în sensul ei trivial) să o simtă. Cu așa ceva trebuie să ne familiarizăm mai întâi. De aceea doresc ca – pornind de la un caz concret – să vă arăt cum se poate compara modul obișnuit de gândire științifică, cu acela pe care-l putem dobândi atunci când abordăm realitatea în conformitate cu faptele. Voi pleca de la un caz simplu.
* Este vorba de faptele concrete, de experința directă, apriori și neinfluențată de teorie (n. trad.)
Presupuneți că ați avea aici secțiunea unei plăci de sticlă oarecare și prin ea ați observa ceva luminos. Voi desena aceasta în mod schematic, reprezentând obiectul luminos – să zicem – printr-un cerc luminos (v. Fig. 6.1).
Dacă vă întoarceți pe băncile școlii, vă amintiți că ați învățat despre fenomenul ce apare atunci când ochiul privește din acest punct. Vi s-a spus că din acest „obiect” luminos pleacă raze (ne referim la o așa numită direcție de privire a ochiului) ce indică direcția în care lumina trece dintr-un mediu mai puțin dens într-unul mai dens. Dacă privirea traversează placa și comparăm cu ceea ce ne apare când privim fără intermediul plăcii, atunci putem observa că sursa luminoasă este deviată, apare în alt loc. Și se spune că aceasta se datorează refracției luminii*. Se spune: Când lumina intră dintr-un mediu mai rarefiat într-unul mai dens, pentru a obține direcția în care lumina este refractată ar trebui să se deseneze o așa numită linie normală, și dacă lumina și-ar continua drumul fără să fie împiedicată de un asemenea mediu mai dens, ea ar merge în această direcție (linia întreruptă); dar lumina este, cum se spune, refractată și anume, refractată în acest caz spre linia normală, spre această perpendiculară ce se obține în punctul de incidență. Dacă urmărim în continuare modul în care se vede raza de lumină prin mediul mai dens, trebuie să spunem: Și aici trebuie să ducem o normală, căci raza ar fi trecut pe aici dacă își continua drumul, dar ea este deviată din nou față de liniile normale, și anume în așa fel că direcția ei este paralelă cu cea anterioară. Dacă ochiul privește în acest fel, el își prelungește ultima direcție și mută obiectul luminos mai sus, astfel că atunci când se privește prin ceva, trebuie admis că lumina cade aici, este refractată de două ori, o dată „către” normală**, a doua oară „de la” normală și, prin faptul că ochiul are o anumită capacitate lăuntrică – sau sufletul, sau vreun demon, ziceți cum vreți – lumina este deplasată în spațiu, mai precis, într-un alt loc din spațiu decât cel în care ar apare dacă nu ar exista un mediu cu proprietăți refractante.
* Refracție: fenomen optic al frângerii/devierii traseului luminii (n. trad.)
** Normală: linia perpendiculară pe suprafața respectivă (n.trad.)
Și acum putem constata următorul lucru. Vedeți Dvs., dacă încercăm să sesizăm mica deosebire dintre o zonă ceva mai luminoasă și una ceva mai întunecată privindu-le simultan prin intermediul unui mediu mai dens, se va constata că nu numai partea luminoasă este deviată în sus, ci și cea întunecată (v. Fig. 6.2).
Întreaga configurație pe care o vedem aici, va fi deviată. Vă rog să țineți cont de acest lucru. Aici vedem deviat ceva întunecat ce se mărginește cu ceva luminos și, deoarece întunecatul este deviat în sus, vedem deviat în sus și luminosul ce-l mărginește. Când amplasăm un asemenea complex alcătuit din ceva luminos și întunecat, trebuie să ne spunem: luminosul este de fapt deviat numai în calitate de graniță superioara. Adesea se procedează însă în mod abstract, tratându-se o pată luminoasă ca și cum numai ea ar fi deviată. Aceasta este însă o absurditate. Dar chiar și atunci când privesc în mod exclusiv la această pată luminoasă, tot nu-i adevărat că numai ea este deviată, ci odată cu ea este deviat în sus și ceea ce – aici jos –, eu numesc: “nimicul”. Ceea ce este deviat, nu poate fi pur și simplu eliminat de mine în mod abstract. Astfel că dacă fac experimentul efectuat de către Newton, dacă las să treacă un con de lumină, acesta va fi deviat de către prismă, dar nu-i adevărat că va fi deviat numai conul de lumină, ci și ceea ce-l limitează către în sus și către în jos este deviat împreună cu el. Niciodată nu ar trebui să vorbesc despre niște raze oarecare de lumină sau altele asemenea, ci despre imagini luminoase deviate, sau despre spații de lumină. Și nu pot vorbi numai despre lumină ca despre ceva izolat, nu mă pot referi în mod teoretic la ea tratând-o ca pe ceva izolat, ci afirmațiile mele trebuie să se refere în același timp și la zona ce o mărginește. Numai cel care gândește în această manieră va putea simți în mod real ceea ce se petrece atunci când se află în fața fenomenelor de culoare. Căci, chiar din modul respectiv de gândire se va naște impresia că culorile apar într-un fel sau altul din lumină. Se pregătește dinainte gândul că avem de-a face numai cu lumina. În realitate nu avem de-a face numai cu lumina, ci cu ceva luminos care este limitat, dintr-o parte sau dintr-alta, de întuneric. Și așa cum acest luminos este deviat în calitate de lumină spațială, tot așa este deviat și întunecosul. Dar ce este de fapt acest obscur, întunecos? Acest întunecos trebuie înțeles ca ceva absolut real. Și tot ce a pătruns, începând cu secolul XVI, în fizica nouă a putut pătrunde deoarece lucrurile nu au fost niciodată observate și sub aspectul lor spiritual, deoarece lucrurile au fost observate numai după apariția lor senzorială, iar apoi li s-au adăuga felurite teorii inventate pentru explicarea acestei apariții senzoriale. Nu veți putea contesta faptul că dacă priviți lumina, ea poate fi o dată mai intensă, altă dată mai slabă. Există, desigur, lumină mai intensă și mai puțin intensă. Dar important este să înțelegem relația acestei lumini – ce poate fi mai puternică sau mai slabă –, față de întuneric. Fizicianul contemporan admite că există lumină mai puternică sau mai slabă, corespunzător diferitelor grade de intensitate luminoasă posibile. Dar el gândește că există un singur întuneric, și anume acolo unde lipsește lumina. După el există deci un singur fel de „negru”. Dar de fapt există tot așa de puțin doar un fel de intensitate a întunericului, pe cât de puțin există doar un fel de intensitate luminoasă; și a spune că există doar o intensitate a obscurului este tot așa de unilateral ca a spune: eu cunosc patru oameni. Unul dintre ei are disponibili cinci sute de mii de lei, altul are disponibil un milion de lei. Primul posedă mai puțini bani decât celălalt. Dar al treilea are o datorie de 500 de mii lei, iar al patrulea, de un milion de lei. Însă pentru ce să mă îngrijorez eu de diferența aceasta? Amândoi au datorii. Eu vreau să disting între gradele de disponibilitate, dar nu vreau să fac distincție între gradele de datornicie, căci datoriile sunt datorii. În acest caz însă lucrul bate la ochi, căci efectul unei datorii de 500 de mii de lei este mai mic decât efectul uneia de un milion de lei. În cazul întunericului însă afirmăm: Lumina are diferite grade de strălucire, întunericul este întuneric. Și aceasta din cauză că nu se progresează până la o gândire calitativă, ceea ce ne împiedică în mod serios să găsim puntea dintre sufletesc-spiritual pe de o parte, și corporal pe de altă parte. Când un spațiu este umplut de lumină, el este umplut de către o lumină de o anumită intensitate; când un spațiu este umplut de către întuneric, el este umplut de către un întuneric de o anumită intensitate. Noi trebuie să depășim spațiul unilateral abstract, trecând la noțiunea acelui spațiu neabstract, care este străbătut în mod pozitiv de către lumină, și în mod negativ de către întuneric. Ne putem situa față de spațiul inundat de lumină, numindu-l calitativ pozitiv; ne putem situa față de spațiul umplut de întuneric și să-l găsim – din punctul de vedere al luminii – calitativ negativ. Căci amândouă pot fi concretizate cu un anumit grad de intensitate, cu o anumită tărie. Dar poate apare întrebarea: cum se deosebește – pentru capacitatea noastră de percepție –, această stare pozitivă de umplere a spațiului, de starea negativă? Privitor la starea pozitivă de umplere a spațiului, este suficient să ne amintim cum este când ne trezim și suntem înconjurați de lumină, să unim trăirea noastră subiectivă cu ceea ce ne inundă ca lumină; și este suficient să comparăm acest sentiment cu ceea ce simțim când suntem înconjurați de întuneric. Vom constata – și vă rog să pătrundeți cu înțelegerea într-un mod foarte precis acest aspect –, va trebui să ne devină limpede, că pentru simțire există o deosebire netă între starea de a ne dărui unui spațiu umplut de lumină și starea de dăruire către un spațiu umplut de întuneric. De aceste lucruri ne putem apropia numai prin comparare.
Senzația ce apare în prezența unui spațiu umplut de lumină poate fi comparată cu un fel de aspirare a luminii de către ființa noastră sufletească. Simțim o îmbogățire când ne aflăm într-un spațiu umplut de lumină. Este o absorbire a luminii. Dar cum este cu întunericul? Este exact senzația opusă, întunericul aspiră din noi, ne absoarbe în afară, lui trebuie să ne dăruim, trebuie să-i dăm ceva. Astfel că putem spune: acțiunea luminii asupra noastră este una ce ne transmite ceva, acțiunea întunericului este una care absoarbe ceva de la noi. Și tot în acest fel trebuie să deosebim culorile luminoase de cele întunecate. Culorile luminoase au ceva ce pleacă de la ele spre noi, ceva ce ni se transmite; culorile întunecate au ceva ce absoarbe de la noi, căruia noi trebuie să ne dăruim. Prin aceasta ajunge să ne spunem că, atunci când lumina acționează asupra noastră, se transmite către noi ceva din lumea exterioară; ceva este luat de la noi, suntem absorbiți, atunci când întunericul acționează asupra noastră. După cum v-am mai făcut atenți în conferințele anterioare, atunci când adormim suntem – privitor la conștiența noastră – aspirați către în afară. Conștiența noastră încetează. Un fenomen cu totul similar stingerii conștienței noastre se produce când trecem de la culorile luminoase la cele întunecate (albastru, violet). Și dacă vă amintiți cele spuse zilele acestea privitor la relația sufletescului nostru cu masa, dacă vă mai amintiți ce vă spuneam despre această adormire „în interiorul” masei, despre această stare de aspirare a conștienței de către masă, atunci veți simți ceva similar datorită aspirării noastre de către întunecime. Prin aceasta veți putea deduce înrudirea lăuntrică dintre starea de întunecare a spațiului, și starea de umplere a spațiului pe care o numim materie și care se exteriorizează prin masă, urmând ca acum să căutăm să conturăm calea ce trece de la fenomenele de lumină la fenomenele existenței materiale. Iar prin aceasta ne-am trasat deja calea, dat fiind că mai întâi am studiat fenomenele luminoase trecătoare ale fosforescenței și fluorescenței iar apoi pe cele mai stabile. Aceste lucruri nu pot fi tratate în mod izolat, ci va trebui să le prezentăm mai întâi în cadrul întregului complex al faptelor.
Să mai examinăm acum și cele ce urmează. Vedeți Dvs., când ne aflăm într-un spațiu inundat de lumină, noi ne unim într-o anumită măsură cu el. Se poate spune: Ceva din noi iese înotând în acest spațiu umplut de lumină și se unește cu el. Dar este suficient să reflectăm fie și numai foarte puțin asupra stării reale de fapt, și vom constata marea diferență dintre starea de unire cu mediul apropiat inundat de lumină și acea stare de contopire pe care o realizăm cu ambianța noastră termică. Noi participăm la starea de căldură a mediului atunci când o simțim în polaritatea ei – caldul și recele. Si nu ar trebui să ne scape deosebirea dintre senzația ce ne-o provoacă starea de căldură a mediului și senzația datorată stării de lumină a mediului. Nu numai că perceperea acestei deosebiri s-a pierdut complet pentru fizica de după secolul al XVI-lea; nu numai că s-a pierdut modul obiectiv de tratare ce permitea distincția dintre trăirea în lumină și trăirea în căldură dar se poate spune că s-a lucrat intenționat la a se desființa cu totul asemenea diferențieri. Cel ce ține cont de această deosebire dintre trăirea în comuniune cu starea de căldură și trăirea în comuniune cu starea de lumină din mediul înconjurător – deosebire ce este conținută de către realitatea concretă –, va ajunge la a constata că noi participăm la starea de căldură cu corpul fizic, pe când la starea de lumină participăm chiar cu corpul nostru eteric. Aruncarea în aceeași oală a ceea ce percepem cu ajutorul corpului nostru eteric și a ceea ce percepem cu ajutorul corpului fizic a devenit (începând cu secolul al XVI-lea) un rău deosebit de mare pentru noul mod de abordare a lumii fizice, prin aceasta pierzându-se tot mai mult sensul pentru asemenea importante diferențieri. Căci, de când fizica a ajuns treptat sub influența lui Newton (situație valabilă până în prezent), s-a pierdut aptitudinea de a aborda în mod nemijlocit fenomenele. Anumite personalități au mai încercat să prezinte stările de fapt ca pe ceva nemijlocit: în principal Goethe, dar și alții, ca de exemplu Kirchhoff [Nota 26], care însă au făcut-o într-un mod mai mult teoretic. În general însă s-a pierdut facultatea de a acorda atenție stărilor de fapt. O asemenea interpretare a unei stări de fapt – potrivit concepției lui Newton –, o constituie de exemplu afirmația: Corpurile materiale ce se află în apropierea altor corpuri materiale cad pe acestea dacă sunt îndeplinite anumite condiții. Acest fapt a fost atribuit forței gravitației, unei forțe ce pleacă de la un corp și acționează asupra celuilalt. Dar puteți să chibzuiți oricât de mult doriți, niciodată nu veți putea număra printre stările de fapt concrete, pe cea care se înțelege prin noțiunea de forță gravitațională. Dacă o piatră cade spre pământ, faptul constă în aceea că ea se apropie de Pământ. O vedeți într-un loc, apoi într-alt loc, în al treilea loc ș.a.m.d. Dacă spuneți: Pământul atrage piatra, atunci stării de fapt pure i-ați adăugat deja ceva prin gândire, nu mai exprimați fenomenul pur. Acest obicei de a exprima fenomenul pur a dispărut treptat; și totuși este esențial să ajungem să prezentăm fenomenul pur. Căci nu se mai exprimă fenomenele autentice, ci se trece la explicații create de gândire; și se pot găsi cele mai diferite explicații, adesea chiar pentru același fenomen. Să presupunem că aveți aici – să zicem – două corpuri cosmice. Atunci puteți spune: aceste două corpuri cosmice se atrag reciproc, ele emit ceva necunoscut, ca o forță în spațiu și se atrag reciproc (v. Fig. 6.3).
Dar nu este neapărat nevoie să spuneți: aceste corpuri se atrag reciproc, ci mai puteți spune și: Aici este un corp, aici este celălalt corp, iar între ele se află mulți alți corpusculi, poate chiar particule eterice. Iar aceste particule eterice sunt în mișcare, bombardează ambele corpuri cosmice, unele bombardează încoace, altele încolo, iar cele ce se află între corpuri, plutesc încoace și încolo, bombardând la rândul lor. Suprafața bombardată ce cuprinde corpurile este mai mare decât cea dintre ele. Ca urmare, în interior au loc mai puține ciocniri decât în exterior. Urmarea este că aceste corpuri cosmice se apropie unul de altul, sunt împinse unul spre altul, datorită diferenței de ciocniri produse între ele și împrejurul lor (v. Fig. 6.4).
Au existat oameni ce au explicat forța gravitației făcând afirmația: Aceasta este o forță ce acționează de la distanță și atrage corpurile; și au existat alți oameni care au spus: acesta este un nonsens [Nota 27]. Este de neconceput să admitem o forță ce acționează de la distanță. De aceea noi presupunem că spațiul este umplut de eter și, în plus, admitem această bombardare prin care se produce împingerea maselor una spre alta. – Am mai putea enumera și alte asemenea explicații. Acesta este doar un exemplu tipic privitor la modul în care în loc să fie tratat fenomenul real, acestuia îi sunt adăugate felurite explicații ipotetice. Dar ce stă de fapt la baza acestei atitudini? Această adăugire ipotetică a tot felul de agenți necunoscuți, de energii iluzorii care-s bune la toate, poate scuti de unele bătăi de cap. Bineînțeles că este o construcție mentală, atât în cazul ipotezei ciocnirilor, cât și în cazul teoriei forțelor ce acționează de la distanță. Dar această adăugire îi scutește pe oameni să fie receptivi la ceva ce astăzi le este extrem de neplăcut. Căci, vedeți Dvs., când există două corpuri cosmice independente ce se apropie unul de altul, totdeauna trebuie să apară întrebarea privitoare la cauza ce produce apropierea. Trebuie să existe o explicație plauzibilă pentru apropierea ce se produce. Si este mai simplu să gândim la niște forțe, decât să spunem că există o altă cale, și anume aceea de a gândi corpurile cosmice ca fiind dependente unul de altul. Dacă de exemplu îmi pun mâna pe frunte, nu-mi va trece prin minte să spun: fruntea mea atrage mâna; ci voi spune: aici se înfăptuiește un act lăuntric, deoarece la baza lui stă ceva sufletesc-spiritual. Căci mâna mea nu este total independentă de fruntea mea; mâna și fruntea nu sunt de fapt două lucruri de sine stătătoare. Ajung să tratez corect lucrurile, numai când mă consider ca un întreg. Nu iau în considerare realitatea atunci când spun: Acesta este un cap, aici sunt două brațe cu palmele, aici este trunchiul, acestea sunt două picioare. O abordare completă se înfăptuiește numai atunci când descriu întregul organism unitar, când prezint lucrurile în interdependența lor, adică sarcina mea nu este de a prezenta doar ceea ce vad, ci eu trebuie și să reflectez asupra realității celor pe care le văd. Simplul fapt că văd ceva, încă nu constituie ceva real. M-am referit la asemenea lucruri și în cadrul altor conferințe, spunând adesea despre cristalul cubic de sare că – într-un anumit sens – el constituie un întreg. El poate să ia naștere prin complexul celor ce se află în interiorul celor șase fețe ale lui. Dacă însă priviți un trandafir pe care l-ați tăiat, el nu mai este un întreg, căci nu mai poate lua naștere precum cristalul de sare, cu complexul celor conținute în el; trandafirul se poate forma numai când se află într-un tufiș de trandafiri. Astfel că un trandafir tăiat, deși poate fi perceput tot așa de bine precum cristalul de sare, constituie o reală abstracțiune, nu putem vorbi despre el ca despre ceva real. Din aceasta rezultă ceva deosebit de important, și anume faptul că în fața fiecărui fenomen trebuie să ne străduim să stabilim în ce măsură este el ceva real sau numai ceva desprins dintr-un întreg. Dacă luați în considerare separat Soarele și Luna sau Soarele și Pământul, atunci natural că puteți inventa o forță a gravitației, tot așa cum inventați o gravitație cu care fruntea mea atrage mâna dreaptă. Dar în acest caz luați în considerare lucruri ce nu sunt un întreg, ci părți componente ale întregului sistem planetar.
Acesta este lucrul cel mai important: a constata măsura în care ceva este un întreg sau o parte ruptă dintr-un întreg. Nenumărate erori capitale iau naștere prin aceea că se tratează ca un întreg ceea ce este doar un fenomen parțial. Dar prin acest mod de a considera fenomenele parțiale și prin inventarea energiilor nu s-a mai luat în seamă viața sistemului planetar. Adică s-a instaurat tendința de a trata ca pe un întreg ceea ce în natură este doar parte, iar tot ceea ce ia naștere ca efect a fost lăsat să fie creat de către teorii. Modul cum se petrec de fapt lucrurile vi-l voi arăta în cele ce urmează. Este vorba ca față de tot ce ne întâmpină dinspre natură să ne întrebăm: cărui întreg îi aparține? sau: constituie în sine un întreg? Și atunci vom constata relativitatea sistemelor considerate ca integrale, căci și cristalul de sare este un întreg numai în anumite condiții, el neputând exista decât la anumite temperaturi și în anumite condiții. La un alt nivel de temperatură el nu ar mai putea exista. Pretutindeni se impune de fapt să nu privim natura ca fiind ceva fragmentat, cum se procedează în mod obișnuit.
Numai datorită faptului că se consideră natura așa de fracționată, s-a ajuns în situația ca-începând cu secolul XVI – să se instaureze acele imagini așa de speciale numite natura lipsită de viață, anorganicul universal. Această natură anorganică, neînsuflețită, de fapt nu există de loc, tot așa cum nu există sistemul Dvs. osos fără, să zicem, sistemul circulator al Dvs. Așa cum sistemul osos a rezultat prin cristalizare din restul organismului Dvs., tot astfel așa-numita natură anorganică nu există fără întregul ansamblu al naturii ce stă la baza ei, fără sufletescul și spiritualul naturii. Această natură neînsuflețită este sistemul osos ce s-a diferențiat ca un mădular al întregii naturi, și este imposibil sa considerăm natura anorganică drept ceva în sine, așa cum se face (începând cu secolul XVI), în fizica newtoniană. Iar această fizică newtoniană a ajuns să extragă natura anorganică drept ceva separat. O asemenea natură anorganică există însă numai în cazul mașinilor făcute de noi înșine, când asamblăm ceva din părți ale naturii. Dar atunci avem ceva cu totul diferit de modul în care se află inserat așa-numitul anorganic în lăuntrul naturii. Propriu-zis, există un singur anorganic autentic: mașinile noastre, și asta numai în măsura în care le asamblăm din combinații ale forțelor naturii. Anorganicul reprezintă de fapt numai ceea ce se îngemănează în acest mod. Orice alt anorganic este o pură abstracțiune. Și din această abstracțiune a luat naștere fizica modernă. Ea nu este altceva decât o abstracțiune, ceva ce consideră ca realitate tot ceea ce a fost rezultat prin abstractizare și care vrea să explice totul potrivit supozițiilor ei teoretice. Dar în realitate ar trebui să ne formăm noțiunile și ideile numai pe baza a ceea ce găsim în lumea exterioară a simțurilor.
S-a constatat într-un domeniu de fenomene, că există un fapt – aș putea spune – deosebit de convenabil: dacă este lovit un clopot și se aduce un dispozitiv oarecare, ușor și mobil, în apropierea clopotului, se poate arăta în mod concret că acest clopot ce răsună vibrează peste tot. Dacă se ia un tub acustic, se poate evidenția că aerul din interior vibrează, și din mișcarea aerului sau părților clopotului se poate deduce o corelare a fenomenelor acustice, tonale, între vibrațiile unui corp sau cele ale aerului și perceperea sunetului. Astăzi, în cadrul acestui câmp de fenomene se spune că atunci când auzim sunete, avem de a face cu vibrații în mediul înconjurător. Ne putem spune: noi nu auzim sunete fără ca aerul dimprejur să vibreze. Ba există și o corelare (despre care vom mai vorbi mâine) între vibrațiile din aer și sunete.
Vedeți Dvs., dacă lucrurile sunt luate astfel, într-un mod atât de abstract, se poate spune că sunetul este perceput cu ajutorul organului auditiv. Vibrațiile aerului lovesc organul auditiv. Când ele îl ating, sunetul este perceput. Și deoarece ochiul este de asemeni un organ senzorial, percepem prin el culorile și spunem: trebuie să se petreacă ceva similar, un fel de vibrație trebuie să ajungă la ochi. Dar nu poate fi vorba despre aer, căci el rămâne mult în afară. Atunci este eterul. Și se formează – aș zice, printr-un simplu joc de analogii –, următoarea reprezentare: dacă aerul lovește urechea noastră și sesizăm un sunet, atunci există o legătură între aerul ce vibrează și percepția sunetului. Dacă ipoteticul eter lovește cu vibrațiile sale ochiul nostru, se mijlocește – în mod similar – o percepție luminoasă prin acest eter ce vibrează. Modul în care el vibrează este căutat prin fenomenele pe care le-am cunoscut pe cale experimentală în cursul acestor conferințe. Adică, este gândită o lume eterică și se calculează modul în care se produc lucrurile în această mare eterică. Se face un calcul raportat la ceva ce bineînțeles că nu poate fi perceput, ci poate fi presupus doar în mod teoretic.
După cum deja am văzut din micile experimente pe care le-am efectuat, ceea ce se petrece în lumină este ceva extrem de complicat și, până la anumite etape pe parcursul dezvoltării noii fizici, s-a admis că îndărătul lumii luminii și culorii se află un eter ce vibrează, un material elastic foarte fin. Deoarece legile după care corpurile elastice se ciocnesc și se resping sunt ușor accesibile, se poate calcula ce fac în eter acești spiriduși ce vibrează, atunci când ei sunt considerați a fi niște mici corpuri elastice, iar eterul este considerat ca ceva elastic în sine. Se poate ajunge până la explicarea acelor fenomene ce le-am evidențiat atunci când formăm un spectru. Se separă diferite sorturi de vibrații eterice, care ne apar ca culori diferite. Și, pe baza unui anumit calcul, se poate ajunge -presupunând elasticitatea eterului – să se facă inteligibilă acea stingere pe care am prezentat-o alaltăieri, cum e cazul, de exemplu, la linia Natriului.
Acestor fenomene li s-au mai adăugat în ultimul timp altele. Se poate proiecta un spectru luminos, făcând să dispară sau producând linia de Na – după cum doriți –, se poate produce linia neagră și, în afară de aceasta, după ce acest complex a fost realizat, se poate lăsa ca un electromagnet să acționeze asupra cilindrului de lumină, observându-se acțiunea electromagnetului asupra fenomenului luminos. Linia de Na va dispare de la locul ei și vor lua naștere de pildă altele două, prin simpla acțiune a electricității care întotdeauna este puțin în legătură cu acțiunile magnetice. Astfel că ia naștere o acțiune a ceea ce descriem ca forțe electrice, asupra acelor procese ce sunt percepute ca fenomene luminoase și îndărătul cărora se consideră că există doar un eter elastic. Prin faptul că a fost percepută o acțiune a electricității asupra fenomenului luminos, s-a ajuns la a se considera o înrudire între lumină și fenomenele magneto-electrice*. Prin aceasta, în ultimul timp s-a produs o mică zdruncinare a concepțiilor. Mai înainte lucrurile erau mai simple, deoarece încă nu fusese percepută această interacțiune. Dar acum trebuia să se spună: una trebuie să aibă de a face cu cealaltă. Și s-a ajuns la faptul că un număr de fizicieni văd o acțiune electromagnetică în ceea ce se propagă ca lumină, ea reprezentând după ei radiații electromagnetice ce străbat spațiul. Dar gândiți-vă ce se petrece aici. Mai întâi s-a considerat a se ști că îndărătul fenomenelor de lumină și culoare ar fi vibrații, unde, în eterul elastic. Apoi s-au constatat interacțiunile dintre lumină și electricitate și se consideră că electricitatea ar fi cea care vibrează de fapt, electricitatea radiantă: vă rog să luați lucrurile foarte precis! Se vrea explicarea luminii, a culorilor. Aceasta duce înapoi la eterul ce vibrează. Ceva parcurge spațiul. Se crede că se știe ce ar fi de fapt lumina: vibrații ale eterului elastic. Apoi devine necesar să se spună: dar vibrațiile eterului elastic sunt curenți electromagnetici. Acum se crede că se cunoaște în mod mai precis ce este lumina. Ea este produsă de radiații electro-magnetice, fără a se ști însă ce sunt aceste radiații. Și astfel s-a parcurs o cale frumoasă, adoptându-se mai întâi o ipoteză prin care se dă explicația unui fenomen senzorial cu ajutorul unuia suprasenzorial, a eterului ondulatoriu. Apoi se impune treptat necesitatea ca acest suprasenzorial să fie din nou condus înapoi spre senzorial, dar în același timp trebuie să se admită că aici nu se știe despre ce este vorba. De fapt calea parcursă în acest fel este o cale extrem de interesantă: de la căutarea ipotetică a ceva necunoscut la explicarea acestui necunoscut cu ajutorul unui alt necunoscut. Fizicianul Kirschhoff și-a spus îngrozit: Dacă aceste noi fenomene fac necesar să nu se mai creadă în eter cu vibrațiile lui, faptul nu reprezintă un avantaj pentru fizică, iar Helmholtz [Nota 28] de pildă, când a luat cunoștință de aceste fenomene a spus: dar bine, firește că nu se poate trece peste tratarea luminii ca un gen de radiație electro-magnetică. Dar este necesar să se revină din nou asupra vibrațiilor eterului elastic. Până la urmă la aceasta se ajunge. – Esențial aici este faptul că fenomenul real al ondulațiilor în cazul vibrației aerului a fost transpus într-un domeniu în care toate sunt pure ipoteze.
* Se face referire de exemplu la experiența lui Faraday privind schimbarea unghiului de polarizare a luminii sub influența unui câmp magnetic (n. trad.)
A trebuit să vă fac această expunere principială pentru a putea parcurge rapid cele mai importante elemente ce ni le oferă fenomenele pe care intenționăm să le tratăm. În orele ce ne mai rămân după ce am pus aceste baze, doresc să ne ocupăm de fenomenele sonore, cele de căldură, fenomenele electromagnetice, ca și de ceea ce se răsfrânge de la aceste fenomene asupra fenomenelor optice.
