Astăzi voim să începem cu un experiment care urmează să fie la rândul său corelat cu considerațiile noastre asupra teoriei culorilor. Ne aflăm în situația ca în cursul acestor conferințe, să vă pot prezenta temele numai într-o formă improvizată, oarecum aforistică. De aceea și trebuie să evit categoriile obișnuite pe care le găsiți în cărțile de fizică. Nu vreau să spun că ar fi mai bine dacă aș renunța la aceste categorii, numai că doresc să vă conduc în final la o anumită concepție științifică și vă rog să luați tot ceea ce vă prezint ca pe un gen de pregătire ce nu este făcută așa cum se procedează în mod uzual – progresând în linie dreaptă –, ci în care asocierea fenomenelor se face în așa fel încât creează mai întâi un cerc, pentru ca abia apoi să pătrundem spre centru.
Ați văzut că atunci când iau naștere culori avem de-a face cu interacțiunea dintre lumină și întuneric. Dar mai înainte de a se forma o părere despre ceea ce stă de fapt la baza acestei interacțiuni dintre lumină și întuneric, trebuie observate cât se poate de multe fenomene reale. Și astăzi doresc să vă prezint mai întâi fenomenul așa-numitelor umbre colorate.
Cu ajutorul a două surse de lumină provenite de la aceste două mici lumânări, voi produce umbra acestui baston pe ecranul din fața Dvs. [v. Fig. AII.1, Anexa II]. Vedeți două umbre ce nu au vreo culoare bine distinctă. Este suficient să priviți în mod corespunzător ceea ce este aici și va trebui să vă spuneți: umbra pe care o vedeți aici în dreapta este firește umbra ce ia naștere de la sursa luminoasă (din stânga) în așa fel că lumina provine de la această sursă și este ecranată de către baston. Iar umbra cealaltă ia naștere când lumina sursei noastră din dreapta este ecranată. Astfel că aici avem de-a face de fapt numai cu producerea anumitor spații întunecate. Ceea ce se află în umbră este un spațiu întunecat. Dacă priviți o suprafață din ecran ce este în afara celor două benzi de umbră, vă veți spune: ea este luminată de ambele surse luminoase. Astfel că aici avem de-a face cu lumină. Acum vreau să colorez una dintre surse, adică o las să treacă printr-un filtru de culoare. Știm ce se întâmplă: această sursă își pierde din intensitate, este adumbrită. Dar vedeți că prin întunecare această umbră (dreapta) produsă de către baston dinspre sursa mea luminoasă din stânga – pe care am făcut-o roșie –, umbra devine verde [v. Fig. AII.2, Anexa II]. Ea devine verde, așa cum vă apare verdele atunci când vă fixați mai întâi privirea pe o mică suprafață roșie și apoi o îndreptați pe o suprafață albă; adică vedeți verde ceea ce mai înainte ați văzut roșu fără ca pe suprafața albă să fie ceva, ci doar vedeți culoarea verde când vă îndreptați privirea spre această suprafață. Așa cum vedeți acolo pata verde ca o post-imagine temporară (Nota *) a petei roșii (pe care ați perceput-o în mod real atunci când v-ați expus ochiul culorii roșii), tot așa umbra ei o vedeți aici verde, atunci când am adumbrit cu roșu sursa luminoasă. Și în acest fel, ceea ce mai înainte era întuneric pur, acum îl vedeți verde. Dacă atenuez cu verde aceeași sursă luminoasă, observați ce se întâmplă! Umbra devine roșie. Dacă adumbresc cu albastru, vedeți că umbra care se formează este portocalie; dacă aș folosi violet, s-ar obține galben.
* Privind de exemplu cca 10 secunde o suprafață circulară albastră, și mutând repede privirea asupra unei suprafețe albe, acolo „vom vedea” un cerc orange; avem de-a face cu o post-imagine. Aceasta reprezintă o imagine remanentă, ce apare în culorile complementare, ca o reacție fiziologică a retinei (n. trad.)
Vă rog să fiți atenți la ceea ce urmează, fenomenul fiind de o mare importanță – de aceea îl amintesc încă o dată. Dacă aveți ceva ce stă culcat, să zicem o pernă roșie ce are învelitoarea albă, croșetată în așa fel că apar romburi roșii, dacă priviți aceste romburi roșii și apoi mutați privirea pe alb, veți vedea pe alb aceeași rețea, dar de culoare verde. Natural că ea nu este acolo, dar ochiul Dvs. exercită o acțiune cu efect ulterior și această acțiune produce pe alb imaginile verzi, numite și subiective. Goethe cunoștea acest ultim fenomen, ca și fenomenul umbrelor colorate. El și-a spus: eu adumbresc această sursă luminoasă și obțin verde; apoi el descrie fenomenul în modul următor: dacă întunec parțial sursa luminoasă, întregul ecran alb se acoperă cu o nuanță roșie, și de fapt nu mai văd ecranul alb, ci o aparență roșie, văd ecranul roșu. Prin aceasta, ca și la pernă, produc cu ochiul meu culoarea de contrast verde, ca și cum aici nu ar fi un verde real, ci este văzut numai „în treacăt”, deoarece ecranul este colorat în roșu. Dar această concepție a lui Goethe este falsă. Vă puteți convinge cu ușurință că este falsă, căci dacă luați un tub mic și priviți prin el, astfel ca, după intercalarea filtrului, să priviți această bandă verde, atunci o vedeți și pe ea verde [Nota 29]. Prin urmare, nu vedeți ceea ce se află în mediul înconjurător, ci numai verdele ce există obiectiv în acest loc. Prin aceasta vă puteți convinge că verdele este obiectiv, că aici are loc adumbrirea și apoi vedeți verdele. Rămâne verde, nu poate fi un fenomen de complementaritate, ci doar un fenomen obiectiv. Nu avem timp să lăsăm pe fiecare să vină să privească, dar prin gura a doi martori se vestește tot adevărul [Nota 30]. Voi produce fenomenul și trebuie să vă îndreptați privirea în așa fel ca să vedeți banda verde. Rămâne verde, nu-i așa? Și tot așa ar rămâne roșu cealaltă culoare, dacă aș produce roșu din verde. În tratatul său despre culoare, Goethe s-a lăsat antrenat aici într-o eroare, care bineînțeles că trebuie corectată.
Prin aceasta nu doresc decât ca în prezența unor fenomene să las să se evidențieze faptul autentic examinat acum cu privire la cenușiu – adică la ceva întunecat ce de regulă apare doar ca umbră – și anume, că dacă impregnăm umbra cu culoare, are loc un alt fel de interacțiune între luminos și întunecat decât în cazul când umbra nu este impregnată cu o culoare. Și remarcăm, că prin adumbrirea cu roșu a luminii, este provocat fenomenul obiectiv al verdelui. V-am pus deci în fața a ceea ce apare ca subiectiv. Avem un așa numit fenomen obiectiv – verdele – care, dacă nu a fost fixat, rămâne pe ecran atâta timp cât i-am creat condițiile pentru aceasta, iar aici avem ceva oarecum subiectiv, care depinde numai de ochiul nostru. Goethe numește culoarea verde, ce apare când ochiul este expus roșului o bucată de timp: culoare provocată, post-imagine provocată prin contraacțiune.
Aici trebuie stabilit ceva în mod riguros. Deosebirea subiectivului de obiectiv, dintre culorile fixate în mod trecător și culorile ce par a fi provocate doar ca o imagine retiniană ulterioară, această distincție nu are nici o justificare care să se bazeze pe ceva obiectiv. Atunci când privesc roșul prin intermediul ochiului, am de-a face cu toate componentele amintite ale aparatului fizic descris anterior: umoare sticloasă, lentilă, lichidul dintre lentilă și cornee. Am de-a face cu un aparat foarte diferențiat. Acest aparat fizic, ce amestecă în felurite chipuri lumina și întunericul, nu stă însă în altă relație cu eterul existent în mod obiectiv decât stau aparatele pe care vi le-am prezentat: ecranul, tija și celelalte. Pe de o parte, ochiul meu este un întreg dispozitiv, o mașinărie și prin el văd un fenomen obiectiv, exact același fenomen pe care îl văd aici, numai că aici fenomenul rămâne ca atare. Însă când prin actul privirii îmi îndrept ochiul în așa fel ca în el, după aceea să acționeze așa-numita culoare provocată, atunci condițiile în care se află ochiul sunt din nou cele ale unei stări neutre. Dar acel proces prin care văd verdele privind prin intermediul ochiului într-un mod așa-zis subiectiv, nu diferă deloc de cel în care eu fixez culoarea în mod obiectiv. De aceea am spus că nu trăiți cu subiectivitatea Dvs. în așa fel că eterul ar produce în afară vibrații a căror acțiune ne apare cromatic, ci că Dvs. înotați în eter, sunteți una cu el, procesul diferind doar prin aceea că deveniți una cu eterul prin intermediul aparatelor sau prin intermediul a ceva ce se petrece în propriul ochi. Nu este nici o deosebire reală, esențială, între imaginea spațială verde obținută prin întunecarea cu roșu, și post-imaginea verde ce apare numai temporar; la o examinare obiectivă, nu există o deosebire evidentă, numai că într-un caz procesul este spațial, iar în celălalt caz este temporal. Aceasta este unica deosebire esențială. Urmărirea acestor lucruri în conformitate cu realitatea vă conduce la a nu vedea într-un sens greșit opoziția așa-numitului subiectiv și a obiectivului (cum se procedează de regulă în cadrul noii științe a naturii), ci la a vedea lucrurile așa cum sunt ele, și anume: pe de o parte constituția noastră este astfel că producem culorile, ochiul rămâne neutru, adică se face neutru față de nașterea culorilor, în așa fel că ceea ce există acolo se poate uni cu el. Iar pe de altă parte el însuși acționează ca un aparat fizic, și este tot una dacă acest aparat fizic se află aici (în afară) sau în cavitatea oculară a Dvs. Noi nu suntem în afara lucrurilor proiectând mai întâi fenomenele în spațiu, ci noi ne aflăm cu ființa noastră în mod integral „în” lucruri; și suntem cu atât mai mult în lucruri cu cât ne înălțăm de la anumite fenomene fizice către alte fenomene fizice. Orice om care încearcă să pătrundă eliberat de prejudecăți fenomenele de culoare, nu va putea decât să-și spună: noi nu pătrundem cu ființa noastră obișnuită corporală în lăuntrul acestora, ci cu corpul nostru eteric, iar prin aceasta și cu corpul nostru astral.
Dacă coborâm de la lumină spre căldură, – pe care de asemeni o percepem ca pe o stare a mediului ce capătă importanță pentru noi atunci când îi suntem expuși –, atunci vom constata foarte curând că există o deosebire importantă între perceperea luminii și perceperea căldurii. Percepția luminii o puteți localiza în mod precis în aparatul fizic al ochiului, a cărui importanță obiectivă tocmai am caracterizat-o. Ce trebuie să vă spuneți însă în privința căldurii? Dacă vă întrebați: cum pot compara raportul în care stau eu față de lumină cu cel în care stau față de căldură, la această întrebare trebuie să vă răspundeți: în privința luminii, relația mea este localizată oarecum într-o zonă corporală determinată de către ochi. În privința căldurii nu mai este așa. Eu sunt în întregime un organ sensibil pentru ea. Cu tot corpul sunt pentru ea ceea ce este ochiul pentru lumină. Astfel că putem spune: în privința percepției căldurii nu putem vorbi despre un simț localizat ca în cazul percepției luminii. Dar tocmai când devenim atenți la aceasta, mai ajungem la ceva.
De fapt, ce percepem când intrăm în legătură cu starea de căldură a mediului ce ne înconjoară? Atunci percepem în mod foarte limpede această înotare în elementul căldură al mediului. Dar ce “înoată”? Vă rog să vă răspundeți la întrebarea: de fapt ce înoată atunci când sunteți cufundați în căldura mediului ce vă înconjoară? Faceți următoarea experiență: umpleți un vas cu apă încălzită, pe care o simțiți călduță când cufundați pentru scurt timp mâinile în ea, și probați acest lucru. În continuare cufundați mai întâi mâna stângă în apă cât mai fierbinte, cât puteți suporta, după aceea mâna dreaptă în apă cât mai rece, și apoi introduceți repede ambele mâini în apa călduță. Veți constata că apa călduță îi va apare ca foarte caldă mâinii drepte și ca foarte rece mâinii stângi. Același lucru este simțit rece de către mâna înfierbântată și cald de către mâna ce s-a răcit. Mai înainte ați simțit aceeași căldură. Ce se petrece de fapt? Propria Dvs. căldură este cea care înoată și face să simțiți diferența dintre ea și mediu. Dar ce plutește de la Dvs. către elementul de căldură al mediului ce vă înconjoară? Este propria Dvs. stare termică produsă prin procesele Dvs. organice; nu este ceva inconștient, ci conștiența Dvs. trăiește acolo. În căldură trăiți între limitele pielii și, după cum este ea, interacționați cu elementul căldură al ambianței. În el este înglobată căldura propriului corp. Organismul de căldură vă înoată în mediul înconjurător.
Dacă pătrundeți cu gândirea asemenea lucruri, atunci vă veți apropia procesele naturale reale într-un alt mod decât cel oferit de fizica actuală, care a devenit abstractă și s-a sustras realității.
Dar să mergem mai departe. Am văzut că dacă ne trăim propria stare termică, o facem prin aceea că înotăm în mediul de căldură ce ne înconjoară, în așa fel că fie noi suntem mai calzi și îl simțim cum ne absoarbe (când mediul este rece), fie că noi suntem mai reci și atunci simțim ca și cum mediul ne dă ceva. Lucrurile stau însă cu totul altfel, dacă trăim într-un alt element. Vedeți Dvs., noi putem trăi și în ceea ce stă la baza luminii. Noi înotăm în elementul lumină. Am văzut modul în care înotăm în elementul căldură. Dar mai putem înota și în elementul aer, pe care îl avem de fapt în permanență în noi. Noi suntem într-o foarte mică măsură un corp solid: corpul solid uman reprezintă doar câteva procente și de fapt noi suntem peste 90% o coloană lichidă, iar apa este – în special în noi – o stare intermediară între starea gazoasă și cea solidă. Deoarece conștiența noastră coboară efectiv în elementul gazos, noi putem trăi în mod exclusiv în el, tot așa cum trăim în elementul căldură. Așa cum conștiența accede la elementele lumină și căldură, ea intră și în elementul aer. Dar atunci când pătrundem cu conștiența în elementul aer, putem intra în directă legătură cu ceea ce se petrece în mediul înconjurător gazos, și din această confruntare iese la iveală fenomenul sonor sau tonal. Vedeți deci că trebuie să distingem diferite straturi ale conștienței noastre. Stratul de conștiență cu care trăim în elementul lumină (atunci când luăm parte la el), este cu totul diferit de stratul de conștiență cu care trăim în elementul căldură (când participăm la el), și trăim într-un alt strat al conștienței noastre în elementul aer, atunci când noi înșine luăm parte la el. Când conștiența noastră este capabilă să coboare în elementul gazos, în starea aer, trăim în elementul aer al mediului ce ne înconjoară, și prin aceasta devenim apți să percepem fenomenele sonore, fenomenele tonale. Așa cum noi înșine trebuie să luăm parte cu conștiența noastră la fenomenele luminoase pentru ca să putem înota în fenomenele de lumină ale mediului ce ne înconjoară, așa cum trebuie să ne împărtășim din elementul de căldură pentru a putea înota în el, tot așa trebuie să luăm parte și la elementul aer, trebuie să avem în noi ceva diferențiat din el, pentru ca să putem percepe elementul aer exterior, diferențiat prin intermediul unui fluier, a unei tobe sau viori.
Sub acest aspect, organismul nostru este ceva deosebit de reprezentativ. Noi expirăm aerul, procesul nostru respirator constă în aceea că expirăm aerul și-l inspirăm din nou. Când expirăm aerul, antrenăm diafragma în sus. Aceasta este în legătură cu destinderea întregului sistem organic aflat sub diafragmă. Prin aceea că diafragma este adusă în sus la expirație și sistemul organic de sub diafragmă se relaxează, lichidul cranian în care plutește creierul este antrenat în jos, acest lichid cranian nefiind altceva decât aș zice o modificare — prin densificare – a aerului, căci într-adevăr, aerul expirat este cel care produce aceasta. Când inspir din nou, lichidul rahidian este antrenat în sus și, prin respirație, eu trăiesc în permanență în desfășurarea acestui proces de oscilație de jos în sus și de sus în jos a lichidului cranian, care este o copie evidentă a întregului meu proces respiratoriu. Când trăiesc cu conștiența în așa fel că organismul meu participă la aceste oscilații ale procesului respiratoriu, atunci are loc o diferențiere lăuntrică în trăirea perceperii aerului iar prin acest proces (pe care l-am prezentat doar sumar) mă aflu continuu într-un ritm de viață ce ia naștere și se desfășoară prin diferențierea aerului. Ceea ce ia naștere lăuntric – evident că nu într-un mod așa simplist, ci diferențiat în multiple feluri încât această oscilație în sus și în jos a forțelor ritmice amintite este ca un organism complex ce se formează și se destramă în permanență – pe acest organism lăuntric al vibrațiilor îl aducem în ureche în contact cu ceea ce răsună spre noi din afară când, de exemplu, este ciupită o coardă. Și tot așa cum starea de căldură a propriei mâini introduse în apa călduță o percepeți prin diferența dintre căldura mâinii și a apei, tot așa percepeți tonalitatea sau sunetul corespunzător, prin interacțiunea instrumentului Dvs. lăuntric – așa de minunat construit –, cu ceea ce pătrunde dinspre afară în mișcarea diferențiată a aerului. Urechea noastră reprezintă oarecum numai puntea prin care harfa lui Apollo din Dvs. este adusă în armonie cu ceea ce pătrunde în Dvs. ca mișcare diferențiată a aerului. Vedeți deci că procesul autentic al auzului, atunci când îl prezint în mod real, și anume în cazul perceperii fenomenului sonor diferențiat al tonului, acest proces este cu totul diferit de afirmația abstractă: din afară acționează ceva care-mi impresionează urechea. Această afectare a urechii este percepută ca o acțiune asupra ființei mele subiective, care la rândul ei este descrisă sau nu – cu ajutorul cărei terminologii? – în mod adecvat. Când încercăm să gândim clar lucrurile, constatăm că nu putem progresa în mod satisfăcător dacă ne bazăm pe o idee ca cea de mai înainte. Asemenea lucruri, abordate în acest fel, nu pot fi gândite consecvent până la capăt, căci această fizică s-a îndepărtat mult de la acel mod care pătrunde în adâncul faptelor.
Aveți realmente de-a face cu trei trepte ale raporturilor omului cu lumea exterioară, le-aș numi: treapta lumină, treapta căldură, treapta ton sau sunet. Iar aici mai apare ceva remarcabil. Dacă considerați în mod nepărtinitor relația Dvs. cu elementul lumină, adică starea de a fi cufundați în ea, atunci trebuie să vă spuneți că nu puteți trăi în ceea ce se petrece afară, în lume, decât ca organism eteric. Când trăiți în elementul căldură, trăiți cu întregul organism în lăuntrul elementului căldură al mediului ce vă înconjoară. Daca vă coborâți acum privirea către trăirea în cadrul elementului acustic, al sunetului, când Dvs. înșivă deveniți un organism aer, atunci trăiți de fapt în interiorul aerului ce are o configurație diferențiată. Asta înseamnă că de fapt nu mai trăiți în eter, ci deja în aer, în materia exterioară fizică. De aceea, trăirea în elementul căldură constituie o limită foarte importantă. Și anume, elementul căldură, trăirea în elementul căldură reprezintă un nivel pentru conștiența Dvs. Acest nivel reușiți să îl sesizați foarte clar prin aceea că în senzația pură puteți distinge cu greutate căldura interioară de cea exterioară. Dar trăirea în elementul lumină se află deasupra acestui nivel, (v. Fig. 7.1) Vă înălțați oarecum într-o sferă eterică mai înaltă, pentru ca să trăiți cu conștiența acolo. Și coborâți sub acest nivel, acolo unde realizați echilibrul cu lumea exterioară într-un mod relativ mai simplu, atunci când, în calitate de „om-aer”, vă confruntați cu percepțiile acustice, tonale.
Dacă asociați cele ce v-am indicat acum cu cele spuse despre anatomie și fiziologie, atunci nu puteți altfel decât să considerați ochiul ca pe un aparat fizic. Cu cât mergeți mai înspre afară, cu atât mai fizic găsiți ochiul; cu cât mai spre înlăuntru, cu atât este el mai străbătut de vitalitate. Astfel că pentru a ne ridica peste un anumit nivel, avem localizat în noi un organ. Apoi, la un anumit nivel trăim de la egal la egal cu mediul înconjurător, atunci când ne plasăm cu căldura noastră față de a lui și percepem undeva o diferență. Aici nu mai avem un organ specializat cum este ochiul; aici, într-un anumit sens, devenim cu totul un organ de percepție. Și acum coborâm sub acest nivel. Când devenim om-aer și ne confruntăm cu aerul diferențiat din exterior, acolo se produce din nou o localizare a confruntării, acolo se localizează ceva ce se petrece în noi, și anume între lira lui Apollo – între această ritmizare a organismului nostru care este reflectată de către ritmizarea lichidului coloanei vertebrale –, și aerul exterior. Ceea ce se petrece aici este legat printr-o punte. Și aici avem o localizare, dar de data asta sub nivel, așa cum în ochi avem una peste nivelul menționat.
Vedeți Dvs., psihologia noastră se află de fapt într-o situație și mai proastă decât fizica și fiziologia, iar fizicienii nu ar trebui să fie priviți chiar foarte critic pentru faptul că se exprimă așa de nerealist asupra celor din lumea exterioară, deoarece ei nu primesc nici un sprijin din partea psihologilor. Psihologii sunt dresați de către biserici, care își revendică toată cunoașterea asupra sufletului și spiritului. Ca urmare, această dresură pe care psihologii au acceptat-o i-a condus la a-l trata pe om ca pe un aparat exterior, iar sufletul și spiritul au rămas doar sonorități verbale. Psihologia noastră este de fapt doar o colecție de cuvinte. Căci din ele nu rezultă ceea ce oamenii ar trebui să-și reprezinte prin „suflet” și „spirit”, și de aceea fizicienii consideră că atunci când lumina acționează afară, ea impresionează ochiul, că în el se produce o contraacțiune sau că el primește o impresie, iar aceasta este o trăire interioară, subiectivă. Aici începe întregul noian de neclarități. Și, prin analogie, fizicienii afirmă că se întâmplă exact la fel și cu celelalte organe de simț. Dacă parcurgeți astăzi o carte de psihologie, găsiți în ea o teorie despre simțuri. Se vorbește despre simț, despre simțul general, ca și cum ar exista așa ceva [Nota 31]. Încercați să studiați ochiul. El este cu totul altceva decât urechea. Vă vorbeam despre amplasarea dedesubtul și deasupra nivelului. Ochiul și urechea sunt organe cu totul altfel structurate interior și mai ales acest lucru trebuie avut în vedere.
Să ne oprim aici, reflectați supra acestor lucruri, iar mâine vom vorbi, pornind de la acest punct – de la acustică și teoria sunetelor –, pentru ca de acolo să putem aborda și alte domenii ale fizicii.
V-aș mai prezenta încă ceva astăzi. Este ceea ce într-un anumit sens ar putea fi numit un capitol strălucit al fizicii moderne. Dacă treceți cu degetul peste o suprafață și, cu propriul efort exercitați o presiune, suprafața se încălzește. Prin faptul că ați exercitat o presiune, produceți căldură. Dar căldura mai poate fi obținută și cu ajutorul unor procese preponderent mecanice și – ca bază pentru ceea ce intenționăm să expunem mâine – am improvizat acest aparat. Dacă ați privi cât arată termometrul în acest aparat, ați constata o temperatură de 16°C și ceva. În interiorul acestui vas avem apă și în interiorul acestui corp lichid un volant, o tobă pe care o punem într-o mișcare rapidă, astfel că ea efectuează un lucru mecanic centrifugând și barbotând apa; urmează ca după un timp să privim din nou termometrul. Veți vedea că temperatura a crescut, că apa a primit căldură prin lucru mecanic pur, adică prin lucru mecanic se produce căldură. S-a căutat interpretarea fenomenului, mai întâi pe calea calculului, după ce mai ales Julius Robert Mayer [Nota 32] a atras atenția asupra lui. Julius Robert Mayer a elaborat așa-numitul echivalent mecanic al căldurii. Dacă fenomenul ar fi fost interpretat în sensul lui, nu ar fi trebuit să se spună decât că o anumită constantă valorică exprimă raportul dintre căldura măsurată și lucrul mecanic respectiv, sau invers. Dar lucrurile au fost evaluate ulterior într-un mod suprasensibil, metafizic, căci s-a spus: dacă ia naștere un raport constant între lucrul efectuat și căldură, atunci avem de a face cu lucrul mecanic transformat – transformat! -, pe când de fapt nu avem de-a face decât cu exprimarea numerică a raportului dintre lucrul mecanic și căldură.
