Îmi pare foarte rău că aceste expuneri sunt foarte improvizate și trebuie să rămână aforistice, dar în aceste zile nu este posibil să vă prezint decât o serie de puncte de vedere, urmând să continuăm lucrurile atunci când – peste câtva timp – voi reveni, așa încât, în timp să puteți primi din aceste expuneri un întreg închegat. Dar, pentru a vă prezenta acele puncte de vedere cu care mâine dimineață voi închide ciclul (și care la rândul lor ne vor da posibilitatea să aruncăm lumină asupra valorificării pedagogice a cunoștințelor științifice ), trebuie astăzi să ne îndreptăm privirea asupra dezvoltării fenomenelor electrice, a fenomenelor electricității și mă refer la lucruri ce vă sunt de fapt cunoscute de pe băncile școlii; plecând de la acestea, vom putea mâine să caracterizăm în mod cuprinzător întregul domeniu al fizicii.
Evident, chestiunile elementare ale teoriei electricității le cunoașteți. Știți că există așa numita electrizare prin frecare, că o tijă de sticlă este făcută să dezvolte o forță, că atunci când tija sau un baston de rășină sunt frecate cu un anumit obiect, prin frecare ele se electrizează, adică atrag mici corpuri, mici bucățele de hârtie. Din observarea fenomenelor s-a mai constatat că forțele ce se obțin la frecarea tijei de sticlă sau a bastonului de rășină sunt diferite, și anume atunci când sticla este adusă în starea de a atrage bucățele de hârtie, ea este „impregnată” într-un mod electric opus celui al bastonului de rășină; iar la o abordare calitativă apare deosebirea între electricitatea sticlei și electricitatea rășinii, ele fiind în mod general numite electricitate pozitivă și electricitate negativă. Electricitatea sticlei ar fi cea pozitivă, electricitatea rășinii cea negativă.
Caracteristic este faptul că electricitatea pozitivă atrage întotdeauna într-un anumit fel electricitatea negativă. Puteți constata aceste fenomen la așa numita butelie de Leyda, acel vas prevăzut la exterior cu un strat electrizabil și izolat de un alt asemenea strat aflat la interior, și care se continuă cu o tijă metalică prevăzută cu o sferă metalică în cap (v. Fig. 9.1). Dacă se încarcă electric o tijă metalică și ea transmite această electricitate stratului exterior, acesta devine, de exemplu, electric pozitiv, manifestă fenomenul de electricitate pozitivă. Însă prin aceasta stratul interior devine negativ.
Și după cum știți, se poate ca unind stratul încărcat cu electricitate pozitivă cu cel încărcat cu electricitate negativă să ajungem atunci la o unire a forțelor electrice (+) și (-), astfel că un tip de electricitate se poate prelungi până aici și se opune celuilalt. Ele stau față în față cu o anumită tensiune și pretind echilibrarea. De la un strat la celălalt se produce scânteia. Vedem deci că forțele electrice ce stau în acest fel față în față, au o anumită tensiune și tind spre echilibru. Experiența va fi făcută de mai multe ori în fața Dvs.
Vedeți butelia de Leyda. Dar mai avem nevoie de o piesă bifurcată. Voi încărca acum butelia. Este încă slab încărcată. Plăcuțele se resping puțin. Dacă noi am încărca suficient aici, electricitatea pozitivă ar provoca-o pe cea negativă, și dacă le-am aduce în opoziție, atunci, prin intermediul unei furci de descărcare, s-ar produce saltul scânteii. Dar mai știți că acest mod de a încărca electric este definit ca electrizare prin frecare, deoarece avem de-a face cu o forță de un anumit fel obținută prin frecare, și provizoriu o voi numi și eu la fel.
V-aș mai aminti și că de fapt abia la trecerea de la secolul XVIII spre al XIX-lea, acestei electricități obținute prin frecare i s-a adăugat ceea ce se numește electricitatea de contact. Și abia prin aceasta s-a deschis pentru fizica modernă un domeniu ce s-a arătat excepțional de fructuos pentru configurația materialistă a fizicii. Este suficient să vă amintesc principiul respectiv. Galvani [Nota 39] studia un picior de broască ce era în contact cu plăci metalice și care începu să zvâcnească; prin aceasta el a constatat ceva – s-ar putea spune – excepțional de important, el a descoperit simultan două lucruri, ce ar fi trebuit să fie despărțite unul de altul, dar care nici azi nu sunt considerate pe deplin separat, spre nefericirea modului de tratare din științele naturii. Galvani a descoperit ceea ce, curând după aceea, a putut fi definit de către Volta ca autentică electricitate de contact. El a găsit că dacă două metale diferite sunt puse în contact prin anumite medii lichide, ia naștere o interacțiune ce se poate exterioriza sub forma unui curent electric de la un metal la celălalt. Prin aceasta avem curentul electric care pare să circule numai în domeniul vieții anorganice dar, atunci când privim la ceea ce stabilise de fapt Galvani, mai avem ceva ce poate fi definit ca electricitate fiziologică, adică o stare de tensiune a forțelor ce ia naștere întotdeauna între mușchi și nerv și care poate fi provocată atunci când curenți electrici parcurg mușchiul și nervul. Astfel, ceea ce a văzut în acel moment Galvani, conține în sine două aspecte: Cea ce poate fi reprodus în domeniul anorganic atunci când unele metale, puse în contact prin mijlocirea lichidelor, produc curenți electrici, și ceea ce ia naștere în fiecare organism (mai ales la anumiți pești electrici sau alte animale) ca o stare de tensiune între mușchi și nerv, stare care, pentru un mod de abordare superficial, pare să fie comparabilă cu curentul electric și cu efectele acestuia. Dar cu aceasta a fost descoperit tot ceea ce a condus pe de o parte la uriașii pași făcuți de progresul cunoștințelor științifice în domeniul materialist și, iar pe de altă parte s-au pus impresionantele baze pentru tehnica actuală, care au făcut epocă.
Este vorba de faptul că secolul XIX a fost pătruns de concepția după care la baza tuturor forțelor din natură ar trebui să se găsească ceva ca o unitate abstractă a lor. În această privință, după cum v-am mai amintit, un anumit rol a jucat și ceea ce a fost pus în evidență în deceniul al patrulea al secolului trecut de către renumitul medic, genialul Julius Robert Mayer din Heilbronn. Am mai vorbit despre cele aduse la lumină de către el: am dezvoltat o forță mecanică atunci când am pus în mișcare un volant iar apa a căpătat o activitate mecanică internă. Prin aceasta apa a devenit mai caldă. Am putut dovedi gradul de încălzire și se poate spune că această dezvoltare de căldură este efectul puterii mecanice, al lucrului mecanic efectuat acolo. Aceste lucruri au fost apoi extrapolate altor fenomene ale naturii, ceea ce s-a putut face cu ușurință în unele domenii. S-a putut astfel stimula desfășurarea forțelor chimice, constatându-se că și aici se formează căldură sau că, viceversa, prin folosirea căldurii (cazul cel mai general constituindu-l mașina cu aburi) s-a obținut lucru mecanic. Privirea a fost îndreptată în mod special asupra așa-numitei transformări a forțelor naturale și prin aceasta – ca o continuare a începutului făcut de către J.R. Mayer – s-a ajuns să se poată calcula concret câtă căldură este necesară pentru producerea unui anumit lucru mecanic măsurabil sau, invers, cât lucru mecanic este necesar pentru producerea unei anumite cantități (măsurabile) de căldură. Deși nu exista un temei care să impună acest lucru cu necesitate, s-a format reprezentarea că lucrul mecanic efectuat atunci când paletele roții au fost puse în mișcare în apă, acest lucru mecanic s-ar fi transformat în căldură. S-a presupus că atunci când folosim căldură într-o mașină cu aburi, această căldură se transformă în ceea ce apare mai apoi ca putere mecanică. Această orientare a gândirii a fost adoptată de către modul de gândire raționalist-materialist al secolului XIX și de aici a luat naștere strădania de a găsi o înrudire între diferitele – așa-numite – forțe ale naturii, înrudiri ce urmau să arate că de fapt îndărătul tuturor acestor forțe diferite se află realmente un ceva abstract comun.
Această strădanie și-a găsit încununarea spre sfârșitul secolului XIX când, cu o anumită genialitate, fizicianul Hertz [Nota 40] a găsit așa-numitele unde electrice (iată că iar dăm de unde), unde ce au dat o oarecare îndreptățire să se gândească la înrudirea dintre ceea ce se propagă ca electricitate și ceea ce se propagă ca lumină, aceasta fiind concepută tot ca o mișcare ondulatorie a eterului. Faptul că ceea ce trebuia abordat ca electricitate (mai precis, ca electricitate în mișcare) nu poate fi interpretat așa de simplu cu ajutorul noțiunilor primitive ale mecanicii, ci face deja necesar ca fizica să avanseze la aspectele calitative, s-a putut vedea prin existența așa numiților curenți de inducție, când, prezentând simplificat lucrurile, un curent electric ce trece printr-un conductor face să apară un nou curent într-un al doilea conductor aflat în vecinătate. S-ar putea deci spune că în spațiu se produc efecte ale electricității.
Hertz a ajuns să constate ceva foarte interesant, și anume că difuzarea agenților electrici prezintă de fapt o oarecare înrudire cu tot ceea ce se propagă ondulatoriu sau poate fi gândit în această manieră. Și, astfel, Hertz a găsit că dacă se produce o descărcare electrică în aceeași manieră în care are loc aceasta aici, adică se dezvoltă o tensiune, atunci s-ar putea obține următorul lucru: să presupunem că am avea aici scânteierea ce se transmite mai departe. Întotdeauna am avea posibilitatea ca într-un loc oarecare să amplasăm, unul în fața altuia, doi asemenea – să-i numim – mici inductori. Ei trebuie doar să fie aduși unul în fața celuilalt. Este un fenomen similar celui în care de pildă am avea aici o sursă luminoasă, aici o oglindă ce reflectă conul luminos, apoi o altă oglindă ce captează și apare o imagine. Se poate vorbi de o propagare a luminii și de o acțiune a ei la distanță. Astfel, Hertz a putut să vorbească despre o propagare a electricității, efectul ei fiind perceptibil la o distanță corespunzătoare și, potrivit interpretării sale și a altora, aceasta era o dovadă a faptului că într-adevăr prin electricitate se propagă ceva ce corespunde unei mișcări ondulatorii, tot așa cum sunt concepute în general mișcările ondulatorii în propagarea lor.
Deci, după cum lumina se răspândește în spațiu și ajunge să acționeze în depărtări (v. Fig. 9.2), reușind să se manifeste atunci când întâlnește un alt corp, tot așa și undele electrice se propagă și se manifestă la distanță. Acest fapt stă la baza așa numitei telegrafii fără fir și are de-a face oarecum cu împlinirea ideii preferate a fizicienilor secolului XIX, prin care sunetul este conceput ca trenuri de unde; și deoarece fenomenele de căldură s-au dovedit similare, căldura ce se propagă a început să fie la rândul ei concepută ca o mișcare ondulatorie, la fel ca în cazul electricității, fiind însă concepută ca având o lungime de undă mult mai mare. Cu aceasta s-a adus dovada, într-un mod de necontestat, că modul de gândire al fizicii în secolul XIX este pe deplin fundamentat.
Și totuși, cercetările lui Hertz, aduc ceva ce dovedește că o dată cu ele s-a încheiat cu trecutul. Vedeți Dvs., tot ceea ce se petrece în anumite domenii poate să fie judecat în mod corespunzător de fapt numai în cadrul acestor domenii. Dacă în prezent am trăit revoluții, ele ne apar ca zdruncinări puternice ale vieții sociale, deoarece le considerăm în însăși domeniul lor. Cel care privește ceea ce s-a petrecut în domeniul fizicii în anii 90 ai secolului precedent și într-un deceniu și jumătate al secolului actual, acela trebuie să spună că de fapt s-a produs o revoluție, care în domeniul fizicii este mult mai puternică decât revoluția din viața exterioară, privită în domeniul propriu. Căci, fără nici o exagerare, este necesar să se spună că în domeniul fizicii se ajunge în fond la o completă desființare a vechilor noțiuni, numai că fizicienii încă se feresc să recunoască această desființare. Dar pe când ceea ce Hertz a pus în evidență mai reprezintă încă amurgul celor vechi, prin faptul că a dus la consolidarea vechii teorii ondulatorii, ceea ce a venit ulterior (fiind deja în fază incipientă pe vremea lui Hertz) a ajuns să fie de o importanță revoluționară pentru fizică. Este vorba de curentul, care în loc să fie produs și trimis prin cabluri, este condus prin tuburi din care aerul a fost evacuat până la un anumit grad, astfel că un curent electric este dirijat într-un mediu gazos extrem de rarefiat. Si vedeți aici starea de tensiune produsă prin faptul că cele două capete între care electricitatea se poate descărca sunt îndepărtate unul de altul la o distanță egală cu lungimea tubului, în așa fel că ceea ce poate fi numit un vârf prin care se descarcă electricitatea pozitivă și care constituie polul pozitiv – este situat de o parte, iar de cealaltă parte se află polul negativ. Între aceste două vârfuri are loc o descărcare electrică, iar linia colorată ce o vedeți aici este drumul luat de electricitate*. Astfel că se poate spune: ceea ce altminteri trece prin cabluri, ia acum, când se propagă prin mediul gazos rarefiat, forma pe care o vedeți. Și intensitatea crește cu cât este mai pronunțată rarefierea. Deja vedeți că aici are loc oarecum un fel de mișcare dintr-o parte și din cealaltă, vedeți cum fenomenul se modifică în mod esențial. Astfel avem aici posibilitatea ca ceea ce trece ca electricitate prin cablu, să fie tratat ca ceva ce din esența sa lăuntrică se arată în interacțiune cu altceva. Acest ceva iese la iveală așa cum este, atunci când nu se mai poate ascunde în cablu. Observați lumina verzuie a peretelui de sticlă! Este lumină fluorescentă.
* Așa funcționează tuburile cu Neon (n. trad.)
Îmi pare rău că nu pot intra în amănunte, dar nu aș obține ceea ce-mi propun, dacă nu aș prezenta lucrurile așa de simplificat.
Vedeți aici ceva aflat într-o stare foarte pulverizată, străbătând aerul foarte rarefiat din tub. Fenomenele ce apăreau în tuburile cu aer cu sau cu gaz rarefiat pot fi studiate; la acest studiu au participat cele mai diferite personalități, printre care și Crookes [Nota 41]. Este vorba de fapt să se urmărească modul în care se comportă fenomenele din tuburi și să se facă cercetări asupra acestora. Astfel, anumite experimente pe care le-a efectuat de pildă Crookes, au arătat că ceea ce se arată aici ca un – aș zice – caracter lăuntric al electricității (atunci când am reușit să-l dezvăluim) nu poate avea nimic de-a face cu ceea ce se propagă conform modului care vrea să conceapă lumina ca ceva ce avansează prin mișcări ondulatorii ale eterului. Căci ceea ce străbate tuburile cu iuțeala fulgerului prezintă remarcabile însușiri, care ne amintesc în mod evident de însușirile a ceva pur material. Dacă aveți un magnet sau un electromagnet (trebuie să apelez la ceea ce deja știți, fiindcă nu pot vorbi astăzi despre toate problemele), atunci cu ajutorul acestuia puteți atrage obiecte materiale. Aceeași însușire ce poate fi evidențiată cu ajutorul magnetului o are și această electricitate modificată, acest corp luminos ce străbate aici. El se comportă față de magnet ca și materia. Câmpul magnetic modifică acel ceva ce trece aici cu mare viteză.
Asemenea experimente și altele asemănătoare l-au condus pe Crookes și pe alții să-și imagineze că în lăuntrul celor petrecute acolo nu este vorba de o mișcare ce se propagă (după cum susțin concepțiile mai vechi) în mod ondulatoriu, ci că acolo sunt particule materiale ce străbat cu mare viteză spațiul și sunt atrase, în calitate de particule materiale, de către forța magnetică. De aceea Crookes a numit materie radiantă acel ceva ce trece cu mare viteză, și și-a reprezentat că, prin rarefiere progresivă, materia ce se află în tub ajunge într-o stare care nu este numai gaz, ci ceva ce deja depășește starea gazoasă, este materie radiantă, materie ale cărei părți radiază prin spațiu, un praf împrăștiat fin, ale cărui particule au proprietatea ca prin sarcina electrică să „împuște” prin spațiu. Tocmai aceste particule ar trebui să fie atrase de către forța electromagnetică. Faptul că ele ar fi atrase ar dovedi tocmai că avem de-a face cu ultimele resturi ale unei materialități reale, și nu doar cu o mișcare în sensul vechii concepții despre cinematica eterului. Aceste experimente au putut fi făcute mai ales cu ceea ce radiază, cu ceea ce rezultă ca o radiație dinspre polul electric negativ (așa numitul catod); aceste emanații au fost studiate și numite radiații (raze) catodice. Prin aceasta s-a produs – aș putea spune – prima breșă în vechea concepție din fizică. Tuburile Hittorf [Nota 42] reprezentau un proces care dovedea că avem de-a face cu o materialitate răspândită foarte fin, care se deplasează prin spațiu, care parcurge spațiul cu o mare viteză. Cu aceasta nu am relevat tot ce se află ascuns în ceea ce se numește materie, totuși s-a obținut o indicație privitor la ceva ce trebuia identificat cu materia.
Prin aceasta lui Crookes îi era clar că avea de-a face cu o materialitate în stare de particule care străbătea spațiul. Această concepție a zdruncinat vechea teorie ondulatorie. Au venit însă alte cercetări care infirmau concepția lui Crookes. Astfel, în 1893 Lenard [Nota 43] a reușit să abată aceste așa-numite radiații ce provin de la acest pol; el a amplasat (la capătul tubului, n.t.) un perete de aluminiu și prin el a reușit să le conducă în afară. Apăru imediat întrebarea: este posibil ca particule materiale să treacă pur și simplu printr-un perete material? Mai trebuia pusă și întrebarea: oare particulele materiale sunt cele ce țâșnesc prin spațiu? Oare nu este altceva ce se strecoară în spațiu? Ei bine, asta a condus în mod treptat la constatarea că în acest domeniu nu se potrivește nici vechea noțiune despre materie, nici vechea noțiune despre vibrații. Se ajunsese oarecum în situația ca prin tuburile Hittorf, pe o cale ocolită, să se dea de urmele electricității. Se putea spera că vor fi găsite trenuri de unde; nu au fost găsite. Atunci s-a căutat o altă consolare: este materie ce străbate cu mare viteză spațiul. Dar nici asta nu s-a potrivit și s-a conchis că din aceste diferite încercări rezultă (exprimat în esență): Nu-i vorba de vibrații și nici de materie în stare de pulbere, ci de electricitate în mișcare, electricitate care circulă. Electricitatea însăși este cea care circulă, dar atunci când o face ea arată anumite însușiri prin care se comportă precum materia față de – să zicem – magneți. Firește că dacă trimiteți cu mare viteză o sferă în spațiul din apropierea unui magnet, ea va fi abătută de la traiectoria proprie. La fel face și electricitatea. Faptul arată că ea este ceva material. Dar deoarece trece fără probleme printr-o placă de aluminiu, se dovedește ca nematerială. Materia de exemplu face o gaură dacă străbate materia. Și atunci s-a zis: electricitate care circulă sau curent electric.
Curentul electric a arătat cele mai remarcabile lucruri și aș putea spune că acolo unde a fost luat în studiu s-au putut face cele mai remarcabile descoperiri. Așa, treptat, au putut fi urmăriți curenți ce pleacă de la celălalt pol și care se întâlnesc cu razele catodice. Acest pol este numit anod și la el se obțineau razele ce au fost denumite raze canal. Se credea astfel că într-un asemenea tub s-ar întâlni două radiații.
Ceva deosebit de interesant a rezultat în anii 90 ai secolului precedent, când Röntgen [Nota 44] a trimis razele catodice pe un fel de ecran plasat în calea lor. Când razele catodice sunt captate pe un ecran, se obține o modificare a lor. Ele merg mai departe modificate și se obțin raze care pot electriza anumite corpuri și care intră în interacțiune cu forțe magnetice și electrice. Se obține ceea ce în mod obișnuit se numesc raze X sau Röntgen. Acestora li s-au adăugat și alte descoperiri. Știți că aceste raze Röntgen au însușirea că pot trece prin corpuri fără a provoca perturbări perceptibile, că ele trec altfel prin carne decât prin oase, dobândind prin aceasta o importanță deosebită pentru fiziologie și anatomie.
Se ivi însă un fenomen ce ne duce cu gândirea și mai departe. Apăru fenomenul prin care, dacă aceste raze catodice sau modificări ale lor întâlnesc corpuri de sticlă sau alte corpuri, de exemplu materia numită în chimie (din motive teoretice) cianura de bariu și platină, ele provoacă un fel de fluorescență, adică aceste materiale devin luminoase. S-a zis că aceste raze trebuie să se fi modificat în continuare. Avem și aici de-a face cu o mulțime de tipuri de raze. Razele ce vin direct de la polul pozitiv pot fi modificate prin diferite procedee. S-a căutat să se găsească corpuri despre care s-a crezut că pot provoca în mod intens aceste modificări, corpuri care de pildă să poată transforma evident razele emise în raze de fluorescență. Și în acest mod s-a ajuns să se găsească substanțe de genul sărurilor de uraniu, care nici măcar nu necesită să fie mai întâi iradiate, pentru că, anumite condiții, ele însele emit aceste raze, au proprietatea lăuntrică de a emite asemenea raze. Iar printre aceste corpuri s-au aflat mai ales corpurile cu conținut bogat de Radiu. Unele dintre acestea prezintă însușiri remarcabile. Ele emit mai întâi anumite linii de forță ce pot fi mânuite în mod remarcabil. Când avem o asemenea iradiere de la un corp bogat în Radiu (corpul fiind amplasat într-un mic recipient de Plumb înlăuntrul căruia se produce radiația), putem studia radiația cu ajutorul unui magnet. Mai apoi constatăm că ceva se separă din această radiație, ceva ce poate fi deviat cu ajutorul magnetului, luând această formă. O altă parte rămâne nemodificată și se propagă în direcția inițială; mai există apoi și o a treia parte, deviată în sens opus, există deci aici o triadă (v. Fig. 9.3).
Până la urmă se epuizează numele cu care să denumești toate acestea. De aceea, ceea ce poate fi deviat spre dreapta a fost numit radiație β, razele ce își urmează nedeviat drumul au fost numite raze γ, iar cele deviate în sens opus, raze α. Studiindu-se devierea datorată amplasării laterale a magnetului, se pot face anumite calcule prin care să obținem viteza. Și s-a constatat faptul interesant că razele β se deplasează aproximativ cu 9/10 din viteza luminii, iar razele α cu circa 1/10 din viteza luminii [Nota 45]. În acest fel avem un fel de explozie de forțe, pe care le-am separat, le-am analizat și care ne arată că avem diferențe evidente de viteză.
Ajunși la aceasta, vă reamintesc că la începutul acestor considerații noi am încercat să înțelegem în mod spiritual formula v=s/t și spuneam că real în spațiu este doar viteza, că viteza este cea care ne îndreptățește să vorbim aici despre realitate. Vedeți aici cum ceea ce – am putea spune – explodează spre în afară se caracterizează în principal prin aceea că avem de-a face cu viteze care acționează cu intensități diferite una asupra celeilalte. Imaginați-vă ce înseamnă ca, în interiorul aceluiași cilindru de forțe ce iradiază spre în afară, să se afle ceva ce vrea să se miște de nouă ori mai repede decât altceva, în așa fel că avem o forță care țâșnește și vrea să se impună, rămânând în urmă față de o alta care vrea să se deplaseze de nouă ori mai repede. Și acum vă rog să reflectăm puțin asupra a ceva ce astăzi doar cei ce cunosc Antroposofia sunt îndreptățiți să considere că nu-i o absurditate. Adesea am fost nevoiți să afirmăm că esențialul în cele mai cuprinzătoare procese ale lumii îl constituie diferențele de viteză. În ce mod se desfășoară în prezent cele mai importante fenomene? Prin aceea că atât acțiunile normale, cât și cele luciferice și cele ahrimanice [Nota 46] se întrepătrund cu viteze diferite, prin aceea că se produc diferențe de viteză în curenții spirituali cărora le este supusă configurația lumii. Drumul deschis în ultimul timp fizicii o obligă să abordeze (deși deocamdată în mod cu totul inconștient) diferențele de viteză, și ea o face într-un mod similar celui pe care știința spirituală trebuie să-l admită pentru agenții cei mai cuprinzători ai universului.
Dar cu aceasta încă nu am epuizat tot ceea ce emite acest preparat de Radiu, fiindcă mai este emanat ceva, ce la rândul său poate fi dovedit prin efectele sale ca o emanație din masa de radiu [Nota 47], și care treptat nu mai apare ca radiu ci, de exemplu, ca heliu, care-i cu totul altă substanță. Deci acest radiu nu numai că emite ceea ce sunt componentele sale, ci se dăruiește pe sine și devine astfel altceva. Nu mai avem de-a face în mod prepon¬derent cu constanța materiei, ci cu o metamorfoză a materiei.
V-am prezentat astăzi fenomene care se desfășoară într-un domeniu ce ar putea fi numit domeniul electric. Toate aceste fenomene au ceva comun și anume faptul că ele se raportează la noi cu totul altfel decât o fac de exemplu fenomenele de sunet, lumină și chiar cele de căldură. În lumină, sunet și căldură noi suntem oarecum scufundați, așa cum v-am descris în considerațiile anterioare. Nu mai putem spune același lucru în cazul fenomenelor electrice. Căci noi nu percepem electricitatea ca pe ceva specific, distinct, cum e cazul cu lumina. Chiar și atunci când electricitatea este constrânsă să ni se reveleze, noi o percepem ca pe un fenomen luminos. Asta a făcut să se spună că electricitatea nu are în om niciun organ de specific de simț. Lumina are în om ochiul ca organ de percepere, sunetul are urechea, pentru căldură este construit un fel de simț al căldurii; ceva asemănător pentru electricitate nu există. Ea este percepută în mod indirect. Dar nu putem depăși acest caracter de percepere mijlocită (indirectă), dacă nu avansăm la un mod de abordare științifică precum cel inaugurat aici ieri, ca un modest început. Când ne expunem luminii, o facem în așa fel că plutim în lumină și participăm la ea cu conștiența noastră, cel puțin parțial; și lucrurile se petrec în mod similar cu căldura, zgomotul, sunetul. Nu putem spune la fel în privința electricității.
Și acum vă rog să vă amintiți că totdeauna v-am arătat cum în general noi, oamenii, suntem de fapt o ființă dublă, mai exact o ființă tristructurată: gânditoare, simțitoare, dotată cu voință; și mereu v-am arătat că de fapt suntem treji doar în privința gândurilor noastre, că visăm în sentimentele noastre, iar în ce privește procesele volitive, noi dormim profund chiar și când suntem treji. Procesele de voință nu le trăim în mod nemijlocit, noi dormim în tot ce este voință; în cursul acestor conferințe v-am atras atenția asupra faptului că dacă scriem formule de fizică în care avem: m – masă, dacă facem trecerea de la numărabil, de la mișcare, spațiu și timp la ceva ce nu este doar cinematic, atunci trebuie să ne fie clar că aceasta corespunde trecerii conștienței noastre într-o stare de somn. Dacă observați în mod nepărtinitor această alcătuire a ființei umane, vă puteți spune: Trăirea luminii, a sunetului, a căldurii intră, cade până într-un anumit grad în câmpul cuprins de viața noastră de reprezentări senzoriale; mai ales fenomenele de lumină. Iar dacă îl privim în mod nepărtinitor pe om, acest câmp se arată a fi înrudit cu forțele noastre sufletești conștiente. Când ne îndreptăm spre ceea ce ține de masă, de materialitate, ne apropiem de ceea ce este înrudit cu forțele ce se dezvolte în noi atunci când dormim profund.
Parcurgem exact același drum atunci când din domeniul luminii, sunetului, căldurii, coborâm în domeniul fenomenelor electrice. Fenomenele noastre de voință nu le trăim în mod direct, ci prin ceea ce ne putem reprezenta despre ele; noi nu trăim în mod direct fenomenele electrice din natură, ci trăim ceea ce înalță ele până în domeniul luminii, sunetului, căldurii ș.a.m.d. Pentru lumea exterioară, atunci când dormim, noi pășim în aceeași împărăție a lui Orcus* în care pășim în noi înșine atunci când coborâm din viața noastră conștientă, de reprezentare, în viața noastră de voință. Pe când tot ceea ce constituie lumină, sunet, căldură, este înrudit cu viața noastră conștientă, tot ceea ce se petrece în domeniul electricității și magnetismului este intim înrudit cu viața noastră inconștientă de voință. Și apariția electricității fiziologice la anumite animale inferioare este doar un simptom exteriorizat într-un anumit loc din natură, pentru un fenomen general, neobservabil de obicei și anume: pretutindeni unde voința acționează prin metabolism este activ ceva similar fenomenelor exterioare electrice și magnetice. Iar pe calea complicată ce am putut să o schițăm doar în mod grosier azi, coborâm în domeniul fenomenelor electrice, care este același domeniu în care trebuie coborât când ajungem la ceea ce ține în fizică de masă. Ce se face atunci când se studiază electricitatea și magnetismul? Se studiază în mod concret materia. Vă cufundați în materie atunci când studiați electricitatea și magnetismul! Și este cu totul adevărat ce a spus un filosof englez [Nota 48]: mai înainte s-a crezut în cele mai diferite feluri că materia stă la baza electricității. Astăzi trebuie să se admită că ceea ce se consideră a fi materie, nu este de fapt nimic altceva decât electricitate fluidă. Mai înainte se atomiza materia. Acum se gândește: electronii sunt cei ce se mișcă în spațiu și au proprietățile pe care le avea mai înainte materia. Deși încă nu se recunoaște, s-a făcut primul pas spre depășirea materiei și primul pas spre a se recunoaște că atunci când se trece de la fenomenele de lumină, sunet, căldură la cele de electricitate, coborâm, în domeniul naturii, la ceea ce se află – față de primele fenomene – în același raport în care se află voința noastră față de viața de reprezentare. Aceasta intenționam să vă aduc în fața sufletului, ca un concentrat al expunerii de azi. Vreau să vă spun ceea ce nu găsiți în cărți, și să vă expun ceea ce totuși se găsește în ele astfel încât să se poată pune bazele în alte domenii.
* Orcus – la romani, în credința populară, zeul morții, identificat mai târziu cu Hades. Sub numele de Orcus era desemnat Infernul însuși n.trad.
