Ca o încheiere premergătoare a acestor destul de improvizate expuneri privind științele naturii, doresc să vă dau astăzi câteva îndrumări ce vă pot fi utile pentru formarea unor puncte de vedere corespunzătoare privind realități din natură pe care le putem ușor evidenția prin experimentare. Este important ca mai ales cel ce predă astăzi în domeniul științelor naturii să pătrundă, cu un mod corect de reprezentare și de abordare, în ceea ce oferă natura. Și prin cele spuse ieri, m-am străduit să vă arăt că drumul parcurs de știința fizicii a constat în faptul că, după ce au sosit anii nouăzeci ai secolului trecut, materialismul a fost oarecum pescuit din fizică, iar acest lucru trebuie considerat de o importanță capitală.
Am văzut că acelei perioade în care s-a crezut că există deja „probe de aur” asupra universalității teoriei vibrațiilor, i-a urmat o altă perioadă în care nu s-a mai putut menține ipoteza vibratorie sau ondulatorie, perioadă atât de revoluționară pentru fizica ultimelor trei decenii, cum abia mai poate fi conceput în vreun alt domeniu. Căci, constrânsă de realitățile apărute, fizica nu a pierdut nici mai mult nici mai puțin decât conceptul de materie, în vechea lui formă. Am văzut că, față de vechiul mod de a le concepe, fenomenele de lumină sunt aduse în strânsă legătură cu fenomenele electromagnetice și, în final, la trecerea electricității prin tuburi cu gaz rarefiat, lumina ce iradia în spațiu a fost privită ca o electricitate ce se propagă. Nu spun că este adevărat, dar la asta s-a ajuns. Iar curentul electric (care până atunci era ca închis în conductori și care practic nu putea fi studiat decât conform legii lui Ohm) a ajuns acum să fie observat cum, părăsind un conductor, se manifestă sonor și sare pe un alt pol aflat la distanță, fără ca materia (pe care altminteri o străbătea) să-l mai poată ascunde. Dar prin aceasta își face apariția ceva foarte complicat. Am văzut ieri cum apar cele mai felurite moduri de radiație. Ieri am văzut – și chiar v-am prezentat fenomenul – că primele au fost descoperite așa numitele raze catodice, ce pornesc de la polul negativ al tuburilor Hittorf și trec prin spațiul de aer rarefiat; și am văzut cum aceste raze catodice, prin faptul că pot fi deviate de către forțele magnetice, s-au arătat a fi înrudite cu ceea ce în mod obișnuit este perceput ca ceva material. Pe de altă parte, ele au ceva înrudit și cu ceea ce se percepe prin intermediul radiațiilor. Acest lucru devine evident în special când se fac încercări de felul celor prin care aceste raze ce vin într-un anumit mod de la polul electric, le captăm așa cum captăm lumina cu ajutorul unui ecran sau al unui alt corp. Lumina aruncă umbre; și aceste raze aruncă umbre. Dar tocmai prin asta s-a făcut corelația cu elementul material obișnuit. Căci dacă, potrivit concepțiilor Crookes vă veți reprezenta (după cum am văzut ieri) ceea ce se petrece cu razele catodice care bombardează plecând de aici, atunci aceste „proiectile” nu trec prin obstacol, iar ceea ce se află îndărătul obstacolului nu este afectat de ele. Prin experimentul lui Crookes putem evidenția în mod deosebit acest lucru, atunci când captăm razele catodice.
Vom produce curentul electric trecându-l prin tubul cu aer rarefiat, ce aici își are catodul, polul negativ, iar aici anodul, polul pozitiv. Trecând electricitatea prin acest tub, obținem așa numitele raze catodice. Pe ele le captăm printr-o cruce a Sfântului Andrei interpusă aici*. Lăsăm să cadă razele pe ea și veți vedea de cealaltă parte această umbră a crucii Sf. Andrei, fapt ce vă arată că ea le reține. Vă rog să observați exact: crucea Sf. Andrei este în interiorul tubului, razele catodice trec în așa fel încât sunt captate de această cruce plasată acolo, iar umbra devine vizibilă pe peretele din spatele ei. Aduc această umbră a crucii Sf. Andrei – devenită vizibilă – în câmpul unui magnat și vă rog să o observați. Veți găsi că este influențată de câmpul magnetic. Observați? Așa cum pot să atrag cu un magnet un obiect oarecare – să spunem din fier –, tot așa ceea ce ia naștere aici ca o umbră se comportă ca materia exterioară. Deci se comportă ca ceva material.
* Este vorba despre un spațiu, închis, din care s-a scos aerul (vacuum înalt). Invizibilele raze catodice produc la celălalt cap al tubului umbra menționată, (n. trad.)
Pe de altă parte avem aici un fel de raze care l-au condus pe Crookes la materia iradiantă, la o stare de agregare ce nu este nici solidă, nici lichidă sau gazoasă, ci o stare de agregare și mai fină, care ne arată că toată această electricitate în mișcare se comportă ca orice materie. Dar noi ne-am îndreptat privirea asupra mișcării electricității care circulă, iar ceea ce vedem ni se dezvăluie ca fiind similar acțiunilor din lăuntrul materiei.
Pentru că ieri nu a fost posibil, vreau să vă mai arăt astăzi cum iau naștere acele raze ce pleacă de la celălalt pol și pe care le-am caracterizat ieri ca raze canal. Aici distingeți între razele ce vin de la catod și trec în această direcție, sclipind în lumina violetă, și razele canal care vin în sens opus, cu o viteză mult mai mică, dând o lumină verzuie. Mai vreau să vă arăt acum felul de raze ce iau naștere din acest dispozitiv și care se vor manifesta mai ales prin faptul că sticla arată fenomene de fluorescență atunci când facem să treacă un curent electric. Vom obține acel tip de raze pe care le putem evidenția atunci când le lăsăm să treacă printr-un ecran de cianură de Platină și Bariu, ele având proprietatea de a face ca sticla să devină foarte fluorescentă. Vă rog să priviți cu toată atenția: vedeți sticla într-o lumină intens fluorescentă, verzui-gălbuie. Razele ce apar într-o asemenea lumină intens fluorescentă sunt acele raze Röntgen, amintite deja ieri, astfel că observăm aici și acest gen de raze.
Vă spuneam ieri că la urmărirea acestor procese s-a observat cum anumite structuri unitare, considerate ca substanțe, emit adevărate fascicule de raze, cel puțin din trei feluri, pe care ieri le-am distins ca raze α, β, și γ, ele arătând clar însușiri diferite una de alta; iar apoi aceste substanțe (Radiul și altele) mai emit un al patrulea constituent [Nota 49] care este oarecum chiar elementul ce se dăruiește și care, după ce este emis, s-a transformat în așa fel încât atunci când Radiul emite, el se transformă în Heliu, adică devine cu totul altceva. Astfel că nu avem de-a face cu o materie ce rămâne stabilă, ci cu o metamorfoză a fenomenelor.
În legătură cu aceste lucruri doresc acum să dezvolt un punct de vedere care poate constitui pentru Dvs. o cale ce duce înlăuntrul fenomenelor, mai ales înlăuntrul fenomenelor naturale. Modul de gândire al fizicii secolului XIX s-a îmbolnăvit în principal prin aceea că activitatea interioară cu care omul a încercat să urmărească fenomenele naturale, nu a fost suficient de mobilă; mai înainte de toate el nu a fost încă în stare să se dăruiește cu totul realităților lumii exterioare. Se putea privi cum iau naștere culorile în lumină, dar nu se avansa până la primirea culorii în propria reprezentare, în propria gândire; culorile nu mai puteau fi gândite și, nemaiputând fi gândite, ele au fost înlocuite prin ceea ce poate fi gândit ca ceva pur cinematic; au fost înlocuite cu vibrațiile calculabile ale unui eter necunoscut. Dar vedeți, acest eter este ceva perfid. Căci întotdeauna când este căutat, el nu se află acolo. Și toate aceste încercări, prin care s-au pus în evidență diferite raze, au arătat de fapt că este vorba de electricitate fluidă, adică ceva ce se prezintă ca fenomen în lumea exterioară, fără însă ca eterul să vrea să se arate în vreun fel. Nu-i fusese dat gândirii secolului XIX să pătrundă în fenomenele înseși. Dar tocmai acest lucru va fi necesar pentru fizica de la acea perioadă încoace, și anume ca fenomenele înseși să fie pătrunse de către activitatea de reprezentare a omului. Pentru aceasta trebuie însă deschise anumite drumuri tocmai în modul de considerare al fenomenelor fizice.
S-ar putea spune că în fond puterile obiective ce acționează asupra omului au constrâns deja gândirea să devină ceva mai mobilă, dar s-ar putea adăuga: dintr-un unghi fals. Ceea ce a fost considerat ca sigur, și pe care s-a pus cel mai mare accent, a fost faptul că fenomenele pot fi explicate cu ajutorul calculului și geometriei, adică cu aranjări de linii, suprafețe și corpuri în spațiu. Fenomenele din tuburile Hittorf constrâng la o mai mare apropiere de realități, iar calculul de fapt mai curând eșuează dacă vrei să îl folosești într-o formă așa de abstractă, așa cum se proceda înainte cu teoria ondulatorie.
Acum doresc să vă vorbesc din acel unghi din care mai întâi a parvenit un fel de constrângere în a face mai mobilă gândirea geometrică și aritmetică. Nu-i vorbă, geometria este ceva foarte vechi. Modul în care sunt concepute în cadrul geometriei legitățile pentru linii, triunghiuri, patrulatere etc., provine din vechime și a fost aplicat la ceea ce ne apare ca fenomene exterioare în natură. Dar, tocmai privitor la această geometrie, în gândirea secolului XIX s-a produs o schimbare în următorul fel: Dacă vă transpuneți în perioada în care erați pe băncile școlii, pretutindeni vi s-a predat – ceea ce bineînțeles și iubiții noștri pedagogi Waldorf trebuie să facă – că dacă avem un triunghi și se iau cele trei unghiuri, ele formează împreună 180°. (v. Fig. 10.1) Vă este cunoscut acest lucru. Dar se simte în mod firesc nevoia (și trebuie să se simtă această nevoie) de a da elevilor un fel de demonstrație că cele trei unghiuri au împreună 180°. Demonstrația se face prin ducerea unei paralele la baza triunghiului, iar apoi se spune: același unghi ce apare aici ca α, se arată aici ca α'. α și α' sunt unghiuri alterne. Ele sunt egale. Deci acest unghi îl însemnez și aici. Tot așa pot nota aici unghiul β și obțin același lucru.
Acum unghiul γ rămâne pe loc, și dacă γ' = γ, α' = α și α'+ β'+ γ' dau împreună un unghi de 180°, atunci și α+β+γ trebuie să formeze împreună un unghi de 180°. Pot dovedi clar asta în mod concret. S-ar putea spune că nu poate exista ceva mai clar și mai concret. Dar atunci când faci demonstrația, se face o ipoteză și anume: că linia superioară A'B' este paralelă cu AB. Căci numai în acest fel pot conduce demonstrația. Dar în toată geometria euclidiană nu există nici un mijloc de a demonstra că două linii sunt paralele, că ele se intersectează abia la infinit, adică nu se întretaie. Lucrurile par ca și cum ele ar fi paralele doar atâta timp cât eu mă mențin în spațiul gândit. Nimic nu-mi garantează că situația este aceeași și în cazul unui spațiu real. Și dacă eu fac presupunerea că cele două drepte nu se întretaie decât abia la infinit, ci că ele se întretaie realmente mai înainte, atunci întreaga mea demonstrație pentru cele 180° ale unghiurilor triunghiului cade; de aici reiese că dacă nu-mi construiesc în propria gândire un spațiu pentru geometria obișnuită – spațiu în care suma unghiurilor triunghiului este de 180° –, ci mă refer la un alt spațiu, să zicem unul real, suma unghiurilor nu mai este în nici un caz 180°, ci eventual mai mare. Asta înseamnă că în afară de geometria obișnuită, provenită de la Euclid, este posibilă și o altă geometrie, pentru care suma unghiurilor triunghiului nu este de 180°. Gândirea secolului XIX, mai ales de la Lobacevski [Nota 50] încoace, s-a preocupat mult cu controversele din acest domeniu și, legat de aceasta, a trebuit să se nască întrebarea: Pot fi interpretate în mod corect procesele realității – pe care le urmărim cu simțurile noastre – prin acele reprezentări dobândite ca reprezentări geometrice în spațiul gândit de noi? Spațiul gândit de noi este neîndoielnic ceva gândit. Am putea emite eleganta reprezentare că ceea ce se petrece în lumea din afara noastră se potrivește parțial cu ceea ce născocim în această privință, dar nimic nu ne garantează că ceea ce se petrece în afară ar acționa în așa fel încât să poată fi explicat complet de către geometria euclidiană, obținută prin demersul mental. S-ar putea foarte bine – dar în această privință numai faptele înseși ne-ar putea învăța – ca în lumea din afară lucrurile să fie conforme unei alte geometrii și ca abia prin interpretarea noastră să o transpunem în geometria euclidiană cu formulele ei. Asta înseamnă, că dacă ne luăm după ceea ce ne pun astăzi la dispoziție științele naturii, nu avem nici un fel de posibilitate să discernem asupra modului cum se raportează reprezentările noastre geometrice, reprezentările cinematice, la ceea ce se manifestă afară în natură. Noi calculăm, desenăm fenomenele din natură, în măsura în care sunt ceva fizic. Dar în acest mod nu putem distinge dacă desenăm numai ceva superficial, sau dacă pătrundem realmente în ceva din natură. Iar dacă începem să gândim despre natură cu toată consecvența, conform cu concepțiile științifice ale fizicii, ajungem într-o înfundătură cumplită și constatăm că nu se poate merge mai departe. Și se va putea merge mai departe numai dacă vom înțelege mai întâi originea reprezentărilor noastre cinematice, a reprezentărilor noastre cu privire la numărare, la ceea ce este geometric, cât și a reprezentărilor privind mișcarea pură, dar nu și asupra forțelor De unde provin deci toate aceste reprezentări cinematice? Este foarte curentă credința că ele au o bază comună cu cea din care ne vin reprezentările pe care le dobândim când suntem în fața realităților din natură și le prelucrăm în mod rațional. Privim prin ochii noștri, auzim cu urechile noastre, prelucrăm (mai întâi într-un mod primitiv) cu înțelegerea cele percepute prin simțuri, fără a le număra, fără a le desena, fără a avea în vedere mișcarea. Ne orientăm după cu totul alte categorii de noțiuni. Aici rațiunea este activă în cadrul fenomenelor senzoriale. Dar când începem să folosim așa-numitele reprezentări științifice de geometrie, aritmetică, algebră, sau de mișcare, asupra celor ce se petrec în afara noastră, atunci noi mai facem și altceva; atunci folosim reprezentări pe care în mod cert nu le-am dobândit din lumea exterioară, ci le-am „desfășurat” din lăuntrul nostru. Întrebarea cardinală este: de unde vin de fapt aceste reprezentări? Aceste reprezentări nu vin nicidecum din inteligența noastră pe care o folosim atunci când prelucrăm reprezentările senzoriale, ci ele provin de fapt din partea inteligentă a voinței noastre; pe ele le realizăm cu structura noastră volitivă, cu partea de voință a sufletului nostru. Este o deosebire fundamentală între reprezentările geometrice, aritmetice, de mișcare, și toate celelalte reprezentări ale inteligenței noastre. Toate celelalte reprezentări le dobândim din experiențele cu lumea exterioară; reprezentările geometrice, aritmetice urcă din zonele inconștiente ale noastre, din zonele voinței, care își are ca organ exterior metabolismul. De aici se înalță de exemplu, în maniera cea mai remarcabilă, reprezentările geometrice. Ele vin din inconștientul omului. Și dacă folosiți aceste reprezentări geometrice (prin asta mă refer și la reprezentările aritmetice și algebrice), dacă le folosiți asupra fenomenelor de lumină, zgomot sau sunet, atunci, în demersul Dvs. cognitiv, uniți ceea ce urcă din lăuntrul Dvs. cu ceea ce percepeți din exterior. Originea geometriei aplicate vă rămâne total inconștientă. Dvs. uniți această geometrie aplicată cu fenomenele exterioare; vă rămâne însă inconștientă originea ei. Și, prin unirea a ceea ce urcă din zonele inconștiente cu ceea ce vi se prezintă ca trăire conștientă diurnă în fenomenele sonore și celelalte, prin întrepătrunderea unora cu celelalte, clădiți teorii ca cea ondulatorie sau (este absolut indiferent) pe cea newtoniană a emisiei. Aceste două lucruri nu țin unul de altul. Ele își aparțin unul altuia tot așa de puțin precum se potrivește capacitatea Dvs. de reprezentare cu obiectele exterioare pe care le percepeți într-o stare de semiadormire. Adesea v-am prezentat prin exemple, în cadrul unor conferințe, modul cum simbolizează visul omenesc: Un om visează că stă, ca student, împreună cu un alt om la ușa unei săli de cursuri; cei doi se iau la ceartă, cearta se întețește, ei se provoacă la duel – totul se petrece în vis –, ei pleacă în pădure unde se organizează duelul. Respectivul visează apoi cum trage. În acel moment se trezește și ..… a căzut scaunul. Șocul căderii a fost cel care s-a continuat mai departe în vis. Forța de reprezentare s-a unit doar simbolic cu fenomenul exterior, nu cu aspectul adecvat obiectului. În mod asemănător se reunește cu fenomenele de lumină ceea ce faceți să urce ca cinematică, din zona subconștientă a ființei Dvs.. Desenați în mod geometric razele de lumină. Ceea ce efectuați are aceeași valoare de realitate ca ceea ce se exprimă în vis, când vă reprezentați în mod simbolic fapte obiective, cum este căderea scaunului. Toată această prelucrare a lumii exterioare – optice, acustice și parțial a celei termice –, prin intermediul reprezentărilor geometrice, aritmetice și cinematice, constituie totuși în realitate, deși în stare trează, o visare (în stare de veghe) despre natură. Și dacă nu vom recunoaște mai întâi că aceasta este o visare în stare de veghe, nu vom accede la o asemenea știință a naturii care să ne ofere realitatea. Cea despre care se crede a fi o știință absolut exactă este de fapt visul despre natură al omenirii moderne.
Acum, dacă coborâm de la fenomenele luminoase, sonore și termice în domeniul fenomenelor de emisie – care constituie un capitol aparte al teoriei electricității –, atunci ne unim cu ceea ce – afară în natură – este echivalent cu voința omenească. Din aceeași sferă din care provine voința omului și care în natură este echivalentă cu domeniul de acțiune a razelor catodice, canal, Röntgen, a razelor α, β, γ, etc., din aceeași sferă care este cea a voinței omenești, se ridică și ceea ce avem în reprezentările noastre matematice, de geometrie, de cinematică. Abia acum intrăm în domenii înrudite. Gândirea actuală nu a ajuns încă să poată pătrunde în mod real în profunzimile acestor domenii. Omul contemporan poate visa atunci când elaborează mental teorii ondulatorii, dar el încă nu este în stare să cuprindă cu ajutorul matematicii domeniul voinței omenești, din care provin geometria și aritmetica. În această privință este necesar ca reprezentarea aritmetică, algebrică, geometrică, să ajungă să fie tot mai impregnată de realitate, și tocmai pe această cale trebuie să o apuce știința fizicii. Dacă discutați astăzi cu fizicieni care s-au format în perioada de înflorire a teoriei ondulatorii, veți constata că pe mulți dintre ei îi încearcă un fel de nemulțumire, de disconfort față de noile fenomene, deoarece reprezentările bazate pe calcul au hibe la tot pasul. Și pentru că în ultimul timp aplicarea legităților aritmetice și geometrice nu a mai dat rezultate satisfăcătoare, s-a recurs la un alt ajutor; s-a elaborat un fel de metodă statistică ce permite o mai strânsă legătură cu relațiile empirice exterioare, cu corelări empirice de numere; prin aceasta s-a ajuns să se opereze cu calculul probabilităților, ceea ce ar permite să se afirme că se calculează pe baza unei legități care este valabilă pentru o anumită serie de evenimente; apoi se ajunge la un punct unde istoria nu se mai potrivește. Asemenea lucruri ne arată, mai ales în evoluția din ultima vreme a fizicii, modul cum trebuie să se renunțe la unele structuri cognitive, dar tocmai pentru că are loc această „pierdere” a unor gânduri, se pătrunde mai profund în realitate. De pildă, ar fi fost ușor de gândit că, potrivit unor anumite reprezentări rigide despre natura unui gaz încălzit și despre relația sa – în anumite condiții – cu mediul înconjurător, s-ar fi putut demonstra în mod cert, cu rigoare matematică, cum că aerul niciodată nu ar putea fi lichefiat. Și totuși a fost lichefiat, deoarece rezultatele au arătat că anumite legități – valabile în cadrul unei serii de condiții –, nu mai sunt valabile la limita acestei serii. Pot fi date multe asemenea exemple. Ele arată cum, tocmai pe tărâmul fizicii, realitatea îl constrânge de nenumărate ori pe om să admită: Cu gândirea ta, cu reprezentarea ta, tu nu mai pătrunzi în profunzimile realității. Trebuie să începi totul de la un alt capăt. – Și tocmai pentru a începe de la acest alt capăt, este necesar să se presimtă înrudirea dintre tot ceea ce vine dinspre voința omenească (de unde provine și cinematica) și ceea ce ne întâmpină în exterior, ca ceva despărțit de noi și care se revelează numai prin fenomenele de la celălalt pol. Tot ce trece prin tuburi se revelează prin intermediul luminii, ș.a.m.d. Dar ceea ce ține de curentul electric este în sine imperceptibil. De aceea spun oamenii că dacă ar exista și un al șaselea simț, un simț pentru electricitate, ar fi și ea percepută în mod direct. Firește că aceasta este o inepție, deoarece numai atunci când ne înălțăm până la intuiție [Nota 51], care își are bazele în voință, ajungem în acea regiune din lumea exterioară în care trăiește și urzește electricitatea. Dar atunci se mai constată și că fenomenele din acest ultim domeniu reprezintă oarecum o răsturnare față de fenomenele sonore. La zgomot sau la sunetul muzical este caracteristic faptul că omul se situează pur și simplu în sfera sonorului așa cum v-am caracterizat, adică omul trăiește numai cu sufletul în sunet și — în sensul considerațiilor din zilele trecute – acolo unde el se inserează prin intermediul trupului se petrece o absorbție (vă amintiți comparația cu recipientul vidat): ființa reală a zgomotului sau sunetului absoarbe! În privința proceselor auditive eu mă aflu în cea ce este cel mai spiritual; și firește că fizicianul nu poate observa nici spiritualul, nici sufletescul, ci doar ceea ce poate fi numit fenomen-paralel al mișcării, al undei. Dacă ajung la fenomenele ultimului domeniu luat în considerare, atunci am în afara mea nu numai așa-numita materialitate obiectivă, ci și ceea ce trăiește de altminteri în mine – în sufletesc și spiritual –, ca zgomot și sunet. În esență acestea există în afara mea, dar eu sunt unit cu acest exterior. Aș putea spune că aici, în aceeași sferă în care am numai undele (undele materiale sonore), am și ceea ce altminteri – în privința sunetului – poate fi perceput numai în mod sufletesc. Aici trebuie să percep în mod fizic același lucru pe care, la sunet, îl pot percepe numai în mod sufletesc. În relația omului cu lumea exterioară, percepțiile sonore și, de exemplu, percepțiile fenomenelor electrice, se află exact la polul opus. Când percepeți un sunet, vă descompuneți oarecum într-o dualitate umană. Înotați în elementul ondulatoriu, care poate fi sesizat exterior, și observați că în el în afara materialității se mai află ceva. Trebuie să devii lăuntric activ pentru a înțelege sonorul. Cu trupul, cu trupul cel obișnuit (pe care îl desenez acum schematic, Fig. 10.2) Dvs. luați cunoștință de procesul oscilatoriu, de vibrații. Vă atrageți corpurile Dvs. eteric și astral unul în altul, umplând în acest fel doar o parte din spațiul propriu și, în etericul și astralul concentrat al ființei Dvs. faceți experiența a ceea ce trebuie trăit în sunet. Dacă însă vă plasați – ca om – în fața fenomenelor de ultimul tip, atunci nu aveți nici un fel de vibrație sau ceva asemănător. În schimb, vă simțiți predispus să dilatați ceea ce anterior ați concentrat.
Vă extindeți corpul Dvs. eteric și astral, le faceți mai mari și astfel percepeți aceste fenomene electrice. Fără a avansa până la spiritual-sufletescul din om, nu vom ajunge să dobândim o poziție conformă cu adevărul și cu realitatea privitor la fenomenele fizice. Va trebui să ne reprezentăm în permanență, din ce în ce mai intens: Fenomenele de zgomot, sunet și lumină sunt înrudite cu fenomenele noastre conștiente de reprezentare; fenomenele de electricitate și cele magnetice sunt înrudite cu elementele subconștiente ale voinței noastre, iar căldura ocupă o poziție mediană. Precum sentimentul se află între reprezentare și voință, tot așa și căldura exterioară din natură se află între lumină și zgomot pe de o parte, și electricitate, magnetism, pe de altă parte. Modul de tratare a fenomenelor naturale trebuie să capete o asemenea structură (și poate să o capete, dacă se ține cont de teoria culorilor a lui Goethe), încât să trateze pe de o parte elementul lumină-sunet, și pe de altă parte, elementul cu totul opus, cel de electricitate-magnetism. Așa cum în spiritual distingem între luciferic-luminos și ahrimanic-electro-magnetic [Nota 52], tot așa trebuie să abordăm și structura fenomenelor naturale. Și, în mod neutru între amândouă, se află ceea ce ne întâmpină prin fenomenele de căldură.
Cu acestea v-am dat, pentru acest domeniu, un fel de orientare; sunt linii directoare în care am sintetizat cele expuse în aceste câteva ore, destul de improvizate. Firește că, în graba cu care totul a trebuit să fie pus în scenă, unele lucruri au rămas doar intenții și în acest sens v-am oferit numai niște elemente stimulatorii, care sper însă că în curând, aici, vor putea fi completate [Nota 53]. Dar cred că cele date acum pot ajuta mai ales pe profesorii școlii Waldorf, pentru ca atunci când ei le dau copiilor reprezentări cu caracter științific despre natură, modul în care se face predarea să nu fie unul fanatic, așa încât copiii, plecând în lume, să spună: toți profesorii universitari sunt măgari. Adevăruri ca cele expuse trebuie să poată fi dezvoltate în mod corespunzător. Nu trebuie să-i zăpăcim pe copiii noștri. Dar aceasta se poate obține tocmai dacă în conținutul predării amestecăm cât mai puține reprezentări imposibile, reprezentări provenite din credința că tabloul de vis ce ni-l facem despre natură, ar avea vreo existență reală în exterior. Dacă Dvs. înșivă vă pătrundeți de o anumită concepție științifică despre natură – care străbate de exemplu tot ceea ce v-am expus în cursul acestor prelegeri –, atunci această concepție va putea sluji modului în care veți vorbi copiilor despre fenomenele din natură. Cred că puteți avea și ceva util pentru metodica predării. Mi-ar fi plăcut să nu trec în galop prin aceste fenomene, așa cum am fost nevoit s-o fac; veți fi remarcat însă că ceea ce este observabil în exterior, ca fenomen, se poate uni într-un anumit fel cu reprezentările pe care ți le faci despre lucruri, așa încât omul să nu privească doar placid lucrurile, ci să reflecteze asupra lor; și dacă vă organizați demersul pedagogic astfel încât să-i faceți pe copii să gândească experimentul, să-l discute în mod rațional cu Dvs., atunci veți dobândi o metodă de predare a științelor naturii ce va face ca aceste științe despre natură să fie fructuoase pentru copiii care vă sunt încredințați. Prin urmare, cred că tocmai prin exemplificare am putut să mai adaug ceva celor spuse la cursul pedagogic, ținut la începutul predării de la școala Waldorf [Nota 54].
Pe de altă parte, cred că prin organizarea acestor cursuri contribuim la prosperitatea școlii noastre Waldorf, care trebuie realmente să se dezvolte – și o face, dacă avem în vedere eforturile demne de toată stima – și care, pentru evoluția omenirii actuale, trebuie să constituie începutul unei acțiuni ce creează pornind de la ceva nou. Dacă ne pătrundem de conștiența faptului că există atât de multă fragilitate, vulnerabilitate, în ceea ce s-a dezvoltat până acum în evoluția omenirii și că ea trebuie înlocuită cu ceva nou, de-abia atunci vom avea conștiența adecvată față de această școală Waldorf. Tocmai în cadrul fizicii se poate constata că o întreagă serie de afirmații sunt realmente deosebit de „fragile”, și aceasta se află – mai mult decât se crede – în corelație cu întreaga mizerie a epocii noastre. Desigur, putem constata că se gândește greșit și în cadrul sociologiei; nici aici majoritatea oamenilor nu remarcă asta. Acest lucru se poate însă observa, dat fiind că teoriile sociologice pătrund în orânduirea socială. Nu suntem însă suficient de conștienți asupra gradului de profunzime cu care concepțiile fizicii impregnează întreaga viață a omenirii; și nu se știe de fapt cât de nesănătos au acționat asupra adevărului concepțiile – uneori cumplite – ale noii fizici. Adesea l-am citat, chiar și în conferințele publice, pe Hermann Grimm [Nota 55] care a privit reprezentările științelor naturale numai din afară și care a exprimat, cu o anumită justificare, faptul că generațiilor viitoare le va fi foarte greu să conceapă că ar fi existat vreodată o lume așa de nebună încât să-și fi explicat evoluția Pământului și a întregului sistem solar, potrivit teoriei Kant-Laplace. O asemenea nebunie științifică nu va mai fi cândva atât de ușor acceptată. Analog acestei concepții Kant-Laplace, există încă multe concepții asupra lumii anorganice. Oamenii vor trebui să se elibereze însă de kantianism, königsbergisme și altele asemenea, dacă vor să se ridice până la formarea unor concepții sănătoase, conforme cu realitatea! Căci suntem supuși unor situații ciudate, în care putem vedea cum o absurditate se întâlnește cu o altă absurditate, cum ceva întors pe dos la un capăt este corelat cu ceva întors pe dos la celălalt capăt. Ceea ce se poate afla din cele ce urmează se aseamănă cu un fel de târâre în sus pe perete. Am primit în aceste zile – cum se zice – întâmplător, o conferință tipărită, ținută într-o universitate a unei țări baltice, de către un profesor universitar care chiar în această conferință se arată kantianist-königsbergian atunci când vorbește despre relațiile dintre fizică și tehnică. Conferința a fost ținută la 1 mai 1918. Vă rog să remarcați data: 1 mai 1918. Omul nostru, un fizician cu formație academică modernă, în încheierea acestei conferințe își exprimă idealul propriu, spunând: Desfășurarea acestui război a arătat cu claritate că noi am realizat în prea mică măsură legătura dintre munca științifică din laboratoarele universităților și militarism. În viitor, pentru ca omenirea să se poată dezvolta în mod corespunzător, va trebui o mai strânsă legătură între domeniile militare și activitatea din universități; căci în ceea ce privește problemele „mobilizării”, va trebui ca în viitor să fie înglobat aici tot ce provine din știință, și prin aceasta să se ajungă ca mobilizarea să capete forță eficientă. Am suferit la începutul acestui război tocmai pentru că nu a fost încă împletită această legătură intimă care, în viitor, va trebui să ducă de la instituțiile de cercetare științifică la statele majore.
Iubiți prieteni, omenirea trebuie să învețe din nou, și ea va învăța luând-o de la început în multe domenii. Dacă ea se va putea hotărî s-o ia de la capăt cu învățatul într-un asemenea domeniu cum este fizica, atunci îi va fi ușor să poată învăța și în alte domenii. Dar fizicienii ce gândesc în maniera veche, ei nu vor fi niciodată îndeajuns de departe de galanta coaliție dintre instituția științifică de cercetare și statele majore. Multe trebuie să fie altfel. Fie ca școala Waldorf să constituie întotdeauna un sălaș unde să germineze ceea ce trebuie să fie altfel! Cu această dorință doresc să închei aceste considerații.
