Isaac Newton a efectuat patru experimente (le vom nota N1 – N4), pe care le-a descris în tratatele sale despre fenomenele cromatice*. Să le luăm pe rând.
* De ex în: „Opticks or a treatise of the reflections, refractions and colours of light by SIR ISAAC NEWTON”, London, 1704.
N1 Newton a constatat că la trecerea luminii a) provenite de la o sursă incoloră, b) care este îngustată de o fantă 1 și c) este trecută printr-o prismă, apare un evantai cromatic (Fig. AI **.1 a). Această configurație care „se deschide’’ conținea culorile: roșu, orange, galben, albastru, indigo, violet (ROGVeAIV), deci corespundea spectrului curcubeului. Newton reușea prin aceasta să creeze condițiile pentru apariția unui curcubeu artificial.
** „Physik”, DUDEN PAETEC Verlag, Berlin & Frankfurt, 2009
N2 Dar spiritul său cercetător nu s-a oprit aici. El a folosit o a doua fantă (2) și o a doua prismă, pe care le-a interpus în calea „curcubeului” său (Fig. AI.1.b).A rezultat că și de această dată drumul luminii este deviat (prin refracție) spre baza prismei (ca mai înainte), dar la deplasarea în sus sau în jos a fantei 2, nu apărea decât culoarea – din primul curcubeu –, care era selectată prin poziționarea fantei (în cazul nostru avem verde). Deci o a doua prismă nu mai produce niciun fenomen cromatic nou!
N3 El a pus acum în calea fasciculul cromatic divergent o lentilă biconvexă. Datorită efectului de convergență, culorile au fost proiectate „împreună” într-un punct pe un ecran alb (Fig. AI.1 c). Acolo a apărut un mic cerc incolor, dar cenușiu, nu incolor luminos ca la început. Deși cercul este evident cenușiu, el l-a denumit „alb”, și a evaluat experimentul ca o dovadă a redobândirii luminii incolore inițiale prin „recompunerea” celor șapte culori. Prisma ar fi cea care „descompune” lumina în cele 7 culori.
Potrivit modului său de interpretare a faptelor, lumina incoloră ar rezulta din „amestecul” celor șapte culori ale curcubeului: roșu, orange, galben, albastru, indigo, violet (ROGVeAIVi). Prin urmare, culorile ar fi conținute „în lumină”. Și el postulează:
«Culorile sunt în exclusivitate un produs al luminii.» (P1)
N4 În continuare, Newton a reluat primul său experiment (N1) făcând deschiderea fantei 1 tot mai mică. Mai întâi, numărul culorilor s-a redus la trei (RVeVi), în final toate culorile au dispărut, rămânând doar un câmp cenușiu difuz. De aici el a conchis:
«Culorile fundamentale sunt: Roșu, Verde și Violet» (P2)
Johann Wolfgang Goethe făcuse cunoștință cu teoria despre culoare a lui Newton încă din tinerețe, pe când studia la Leipzig. Decenii mai târziu, revenind din călătoria sa în Italia unde pictase foarte mult, el a dorit să reia acest subiect, căci printre altele îl deranja afirmația marelui savant că roșul, verdele și violetul ar fi culori fundamentale (v. postulatul P2). Din propria experiență, Goethe știa că verdele poate lua naștere prin amestecul galbenului cu albastrul. Iar apoi, privind printr-o prismă de sticlă un perete alb iluminat, a mai constat cu surprindere și că nu apare nici o culoare. Prin aceasta era de fapt infirmată afirmația lui Newton că lumina s-ar descompune la trecerea printr-o prismă în cele șapte culori ale curcubeului (v. postulatul P1)! Și el porni atunci la cercetarea proprie a modului de apariție a culorilor prismatice.
În Fig. AI.2 este indicat principiul proceselor optico-cromatice parcurse de Goethe, atunci când el și-a continuat cercetarea. Ochiul privește orizontal către succesiunea zonelor alb-negru. După cum rezultă și din Fig. 2.3 și 4.3 (v. conferințele II și IV și explicațiile lui Rudolf Steiner), atât drumul luminii (Fig. 2.3) cât și drumul privirii (Fig. 4.3) sunt deviate prin refracție de către prismă. În afară de devierea în jos, mai apare și o curbare a imaginii, care nu este esențială pentru noi acum.
Experimentând deci în continuare, Goethe a remarcat mai întâi că apariția culorilor are loc de fapt numai în zonele de trecere alb-negru, sau întuneric-lumină, parcurse într-un sens sau altul. Fenomenul cromatic este perceptibil într-o bandă îngustă care cuprinde întotdeauna atât o zonă de lumină (L), cât și una de întuneric (N), v. Fig. AI.2*). Aceasta însemna că originea culorilor nu se află doar în lumină, ci la interferența dintre lumină și întuneric, sau dintre alb și negru(!). Apoi el a mai constatat că în zonele de trecere menționate nu apar niciodată toate cele șapte culori ale curcubeului ci – de la caz la caz – doar două triade cromatice: ROG (roșu, orange, galben) sau AIV (albastru-azuriu, indigo și violet). Prin aceasta, în acest paragraf am descris Fenomenul originar al lui Goethe privitor la culorile numite de el culori dioptrice, pe care le întâlnim în laborator la prismă, iar în natură la curcubeu sau la răsăritul/ apusul Soarelui; în natură avem cazul interferenței luminii cu materia.
* G. Paxino „Farbe im Spannungsfeld zwischen Kunst und Wissenschaft” (Culoarea în domeniile artei și științei), ed pedagogică, Reutlingen, 1997
Grupările cromatice prezentate constituie așa-numitele spectre de margine; le putem numi și spectre parțiale. Ar fi fost suficient ca Newton, la experimentele N1 sau N4 în loc să îngusteze, să fi lărgit fanta, și ar fi constatat că trebuie să-și corecteze concluziile.
Goethe a demonstrat că spectrul newtonian al curcubeului se obține prin îngustarea fantei – deci prin apropierea celor două spectre parțiale –, până ce galbenul și albastrul s-au suprapus parțial, apărând acum și verdele. Aceasta este de fapt procesul obiectiv de formare a spectrului newtonian al curcubeului.
NOTA BENE: 1) Pentru apariția acestei configurații, este necesară succesiunea zonelor N(negru/întuneric) – L(lumină/alb) — N. 2). Roșul și violetul apar peste negrul, pe care îl „luminează”; galbenul și albastrul-azuriu (bleu) apar în zona albului, pe care parțial îl „întunecă” Acest fenomen optic-fotometric* de suprapunere parțială este explicat prin Fig. 2.3 și 4.3 de către Rudolf Steiner în cadrul conferințelor II și IV.
* Fotometria se ocupă cu evaluarea intensității luminoase a Zonelor de umbră și penumbră (v. și Anexa II).
Și Goethe, la rândul lui, nu s-a oprit aici: El a inversat alternanța întuneric-lumină-întuneric (N-L-N) cu cea de lumină-întuneric-lumină (L-N-L) (Fig. AI.2). Adică a înlocuit fanta de lumină cu „o fantă de umbră” trimițând de data aceasta prin prismă nu lumina, ci umbra (vezi conferințele 3 și 4 din prezentul curs). Conform concepției lui Newton, Goethe a provocat o „descompunere” a întunericului la trecerea prin prismă: Și cu această ocazie el a constatat că are loc pur și simplu inversarea poziției relative a spectrelor parțiale întâlnite deja anterior: GOR și ViIA!
Apropiind și aici cele două triade cromatice, în zona de suprapunere parțială a roșului cu violetul i-a apărut o culoare nouă, inexistentă în curcubeu: culoarea purpur*.
* Această culoare mai este cunoscută și sub numele de pink, inkarnat, magenta sau culoarea florii de piersic.
Și prin aceasta el descoperea un spectru cromatic nou, necunoscut până atunci în fizică:
Albastru-azuriu, Indigo, Violet, Purpur, Roșu, Orange, Galben (AIViPuORG)
Îngustând și el „fanta de întuneric”, numărul culorilor s-a redus la trei: GPuA
«Culorile de bază ale spectrului lui Goethe sunt: Albastru, Purpur și Galben»
Cele două spectre mai sus menționate pot fi puse acum unul lângă altul* (Fig. AI.3 - Spectrul lui Newton și Fig. AI4 – Spectrul lui Goethe). Ca artist, Goethe a intuit legătura organică dintre ele și importanța acestei legături pentru pictori. După cum se făceau referiri și în «Prefața la ediția în limba română», acest lucru a fost remarcat și apreciat de aceștia.
* Figurile sunt o prelucrare după: Ernst Lehrs „Mensch und Materie”, Vittorio Klosteermann Verlag, Frankfurt, 1966.
Dacă le comparăm „prin suprapunere” cele două spectre, obținem:
Galben, Orange, Roșu, Purpur, Violet, Indigo, Albastru (Spectru Goethe)
Roșu, Orange, Galben, Verde, Albastru, Indigo, Violet (Spectru Newton)
Remarcăm inversarea de fiecare dată a triadelor fenomenului originar, iar în mijloc avem Purpur (Magenta) și respectiv Verde.
Și iată că Goethe aduce acum cele două spectre împreună, cu Verde jos și cu Purpur sus, în cadrul unui cerc al culorilor (Fig. AI.5): Din stânga sus coboară ROGVeAIVi al lui Newton, din stânga jos se înalță în sens orar GORPuViIA al lui Goethe.
Natura culorilor însăși pare că se exprimă prin această îmbrățișare a spectrelor pe cercul culorilor lui Goethe!
Aici mai sunt demne de precizat unele aspecte. De fapt, cercul culorilor nu conține doar 8 culori (ca în figură), ci toate cele șapte milioane (7.000.000) de nuanțe cromatice, pe care un ochi sănătos (și exersat) le poate distinge. Nuanțele de culoare care ocupă pe cerc poziții exact diametral opuse, sunt denumite culori complementare; acestea au o serie de proprietăți optice și fiziologice deosebite. Ne întâlnim cu ele de exemplu atât în cazul așa-numitelor post-imagini, cât și al umbrelor colorate (v. conf. VII și Anexa II). Un factor esențial pentru reușita sau nereușita unui experiment sau a unei aplicații tehnice*, îl constituie măsura în care culorile cu care se pornește, sau cele care rezultă, sunt realmente „complementare”.
* De exemplu în cazul procedeului aditiv sau substractiv cromatic, folosit curent și în iluminarea scenică.
Merită consemnat și faptul că evaluarea lui Goethe a celor două spectre, din care au rezultat și culorile de bază conținute în triadele «Roșu, Ve, Violet », și « Albastru-azur (bleu), Purpur/ Magenta, galben» a condus la multiple aplicații, de importanță vitală în cadrul civilizației moderne, care utilizează tehnologiile digitale. Este vorba de aplicarea procedeelor numite adițiune și scădere optică a două sau trei culori, cu ajutorul cărora se poate obține orice altă culoare. Pornind de la această proprietate, au luat naștere: Tehnica fotografiei în culori (Photoshop ș.a.), televiziunea color, desktopul sau imprimantele color (laser sau inkjet), inclusiv tipografia modernă performantă, ș.a.
Toate aceste tehnologii au la bază : 1) Albul/suprafața incoloră iluminată; 2) Negrul / Cartușul de cerneală/pulbere neagră; 3) cele trei cartușe de culoare de tip RGB sau CMY. Este vorba de:
- Red-Green/Verde-Blue (de fapt un Violet), și
- Cyan/Albastru-azuriu – Magenta/Purpur-Galben/Yellow.
Exemplu: Modelul cromatic RGB
În Fig. AI.6* este prezentat grafic modul în care, prin folosirea culorilor Roșu, Verde și Violet, pot fi generate toate nuanțele de culoare prin aplicarea procedeului de adițiune cromatică. Modelul matematic tridimensional care stă la baza softului, folosește un cub cu latura de 1. Fiecare culoare din interiorul acestuia este caracterizată prin cele trei coordinate ale ei, care la rândul lor depind de ponderile respectivelor componente cromatice.
* „Farbe in Theorie un Praxis”, Epson Deutschland, 1995.
Și în acest fel, folosindu-se capete de imprimare și softuri performante, care lucrează cu 128 sau chiar 256 nuanțe pentru fiecare din cele trei culori de bază, la ora actuală se pot obține și 2.097.152 sau chiar 16.777.216* nuanțe de culoare.
* Nu este exclus ca, datorită progresului tehnic, aceste valori să fie parțial deja depășite.
Newton a deschis un drum, pe care Goethe l-a dus mai departe. Fenomenologia culorii a acestuia din urmă a ajuns să fie aplicată, în mod multiplu, în viața omului modern.
Cred că am ajuns să avem o serie de răspunsuri la întrebarea: «Ce este culoarea?»
Fizicianul fenomenolog ar spune: «Culorile iau naștere la interacțiunea luminii cu materia, a luminii cu întunericul».
Goethe spunea: Culorile sunt faptele și suferințele luminii.
Incluzând valențele complexe ale conceptului Lumină, confirmând și completând atât părerea fizicianului, cât și pe cea a lui Goethe, Rudolf Steiner afirma că sufletul naturii se revelează omului prin fenomenele cromatice. În Anexa III, dedicată culorii incarnat se vor mai da unele detalii în această privință.
Despre umbrele colorate (Conferința VII-a și Nota 29)
Cazul a) Dacă am avea numai sursa luminoasă L1, corpul vertical netransparent ar cauza formarea unei umbre în partea stângă (v. Fig. A.II.1). Dar de fapt, întregul spațiu „nevăzut” de lumină din spatele corpului, până la umbra de pe ecran, este umbrit. Iar la dreapta și la stânga am avea zona iluminată de către L1.
Cazul b) Dacă luăm acum și o a doua sursă de lumină (L2), pe ecran va apare, în dreapta, o a doua umbră. Din poziția pe care o ocupă, sursa L2 străluminează însă umbra inițială, din stânga, reducând gradul de întunecare al acesteia, care devine deci o penumbră. La fel se petrec lucrurile și cu acțiunea sursei L2 față de L1. Și ca urmare a acestui fapt, avem pe ecran două penumbre.
În zona aflată direct în spatele corpului, care nu este iluminată de niciuna din surse, vedem un triunghi și mai întunecat (spațial avem de-a face cu o umbră în formă de prismă triunghiulară verticală): Este umbra completă, rezultată din însumarea celor două penumbre.
Cazul c)
De data aceasta se plasează în fața sursei L2un filtru colorat (de ex. o nuanță de roșu). Umbra din stânga, provocată de Lj are culoarea filtrului, iar umbra corespunzătoare sursei L2 ia o culoare care este complementară!
Dacă experimentul se efectuează într-un spațiu realmente total întunecat, observării atente nu îi va scăpa faptul că umbra completă este incoloră: Ea este rezultatul substracțiunii cromatice a două culori complementare.
NOTA BENE: Fenomenele umbrelor colorate nu pot fi explicate sau calculate de o fizică bazată doar pe concepția lui Newton despre culoare. Din această cauză ele nu sunt nici măcar menționate de acele tratate sau cărți de popularizare de fizică, ce nu includ fenomenologia goetheană. Cu toate acestea, după cum s-a mai menționat, arta iluminării scenice le utilizează, și chiar cu succes.
După cum am văzut mai înainte, spectrul curcubeului nu conține culoarea Incarnat. Pornindu-se de la teoria ondulatorie a lui Christian Huygens, cel care a combătut vehement con¬cepția corpusculară newtoniană a luminii, în fizică s-a reușit o cuantificare a nuanțelor cromatice. Iar în cărți găsim tabele de genul**:
| Nuanța cromatică |
Domeniul de lungimi de undă l (în nm***) |
| Roșu | 760 – 620 |
| Portocaliu | 620 – 590 |
| Galben | 590 – 560 |
| Galben – verzui | 560 – 530 |
| Verde | 530 – 500 |
| Albastru-azuriu (Cyan) | 500 – 470 |
| Indigo | 470 – 430 |
| Violet | 430 – 390 |
* Carnația, coloritul pielii.
** Wilfried Kuhn, „Physik”, ed Westermann, 1999.
*** Nanometru 1 nm = 10-9 m (o milionime de milimetru).
NOTA BENE:
- Dar prin niciunul dintre experimentele de fizica cunoscute până în prezent, nu se pot obține valori de lungime de undă pentru culoarea Incarnat, deși existența acesteia la om, plante sau
minerale este de necontestat. Această „incomensurabilitate” a Incarnatului reprezintă o enigmă pentru fizica clasică. Și dacă Huygens l-a combătut pe Newton, putem și noi – în mod justificat —
să îi atragem atenția lui Huygens asupra unor insuficiențe ale teoriei ondulatorii privitoare la culoare, spunându-i:
«Nu lungimea de undă l determină culoarea, ci interacțiunea luminii cu întunericul»
- Din motive practice, Commision Internationale de l’Eclairage (CIE) a convenit în 1931 asupra unui model matematic cromometric*, ce permite o evaluare cantitativă a culorilor, unanim acceptată. Aici a putut fi inclusă și culoarea Incarnat/Magenta.
* Specialiștii vorbesc de sistemul cromatic CIE.
Cu siguranță nu este întâmplător faptul că Rudolf Steiner a început să-și prezinte rezultatele cercetării spirituale privitoare la Incarnat**, pe când lucra la pictura Reprezentantul Omenirii de pe cupola mică a primului Goetheanum. Începând cu acea perioadă el a ținut conferințe și cicluri de conferințe despre ființa culorilor și relația acestora cu artele sau omul***.
** A se vedea și coperta cărții.
*** A se vedea de exemplu GA 291, 291a, 313.
Ca o completare la ansamblul aspectelor legate de fenomenul culoare, se vor prezenta câteva citate din GA 271, ciclu de conferințe cu subtitlul Artă și cunoașterea artei. Bazele unei noi estetici. Luate separat, aceste citate ar putea fi luate și ca texte de meditație.
- «în Incarnat sunt conținute toate culorile curcubeului.»
- «Prin culoarea Incarnat a omului se exprimă în modul cel mai excelent faptul că el este un Microcosmos în Macrocosmos.»
- «Privirea clarvăzătoare descoperă că prin Incarnat se manifestă în om două acțiuni contrarii: corpul eteric sau al forțelor plăsmuitoare presează din interior spre exterior, corpul astral presează dinspre afară, din toate părțile, spre interior. Aceste forțe se întâlnesc la suprafața corpului, revelându-se prin Incarnat.»
- «Percepția obișnuită a Incarnatului stă în legătură tainică și cu percepția Eului unui alt om: este cazul unic în care fiecare devine clarvăzător; aici avem o clarvedere, care în viață are loc întotdeauna și pretutindeni.»
- «Culoarea Incarnat să o luăm ca un semn al Fiului lui Dumnezeu, pe când Curcubeul poate fi considerat ca semn al Creației lui Dumnezeu Tatăl.»
- «Omul trebuie să ajungă la a privi în interiorul său, ceea ce face Curcubeul să devină Incarnat, adică îl face să devină o unitate ... și atunci va izvorî o viață nouă.... Prin aceasta se va ajunge la o înțelegere lăuntrică a Misteriului de pe Golgota.»
