La început doresc să spun următoarele pentru toți cei ce pretind ca în cadrul unui ciclu de conferințe ce poartă un titlu ca al nostru, să nu fie inserat nimic care să întrerupă prezentarea obiectiv-impersonală a ideilor, întrucât eu tocmai astăzi va trebui să menționez о serie de personalități. Căci în momentul în care este vorba de a prezenta punctele de vedere ale oamenilor în relația lor cu viața, cu existența umană în deplinătatea ei, devine inevitabilă atât menționarea anumitor personalități de la care au provenit concepțiile respective, cât și prezentarea contextului științific în care s-а desfășurat efortul ce a condus la nașterea unei anumite opinii. Iar aici trebuie mai întâi de toate să se răspundă la întrebarea: Ce poate fi dobândit din concepțiile științifice moderne pentru domeniul social, pentru gândirea vie, în așa fel încât rezultatele acestui mod de gândire să impulsioneze viața? – Iar în acest caz va trebui să se remarce că acest mod de abordare ne conduce la părăsirea sălilor de lectură sau de curs, pentru a pătrunde în curentul viu al evoluției omenirii.
În spatele punctului de pornire prezentat de mine ieri drept strădanie modernă către о concepție despre lume mecanicist-matematică și desființarea acesteia, în spatele a ceea ce a culminat în vestita cuvântare din 1872 al fiziologului Du Bois-Reymond despre limitele cunoașterii naturii, stătea ceva și mai important. Ceva și mai important, care se impune observației noastre imediat ce intenționăm să vorbim într-un mod viu despre limitele cunoașterii naturii.
О statură de dimensiuni filozofice impresionante, care încă privește spre noi cu vitalitate dinspre jumătatea întâia a secolului al 19-lea, este Hegel [Nota 5]. Numai în ultimii ani a reînceput Hegel să fie menționat cu ceva mai mult respect în sălile de curs și în literatura filozofică, în comparație cu trecutul apropiat. Căci în ultima treime a secolului al 19-lea Hegel era foarte combătut, mai ales de către mediile academice; de pildă poate fi atestat științific în mod convingător, că afirmația făcută de Eduard von Hartmann [Nota 6]: Se poate dovedi afirmația că în anii optzeci ai secolului trecut în toată Germania numai doi docenți l-au citit pe Hegel, este corectă. Hegel a fost combătut, dar el nu a fost înțeles de către filozofi. Dar el a fost înțeles într-un alt mod, iar de о anumită manieră el este recunoscut și astăzi. Este adevărat că pe Hegel, într-un mod cuprinzător, sau mai bine spus în conformitate cu concepția sa despre lume, conținută în numeroasele volume ale operei sale, care pot fi găsite prin biblioteci, în această formă originară îl cunosc foarte puțini. Doar în forme modificate de о anumită manieră el a devenit, s-ar putea spune, cel mai popular filozof din lume care a existat vreodată. Cel care azi, mai bine zis acum câteva decenii, ar fi participat la întruniri ale proletarilor și ar fi ascultat ce se discuta acolo, cel care era în cunoștință de cauză privind sursa modului de gândire practicat la acele întruniri și care totodată cunoștea evoluția istorică a gândirii moderne: Acela putea constata că gândirea respectivă provenea de fapt de la Hegel și că, pe anumite canale, aceasta a ajuns să fie asimilată de către masele largi. Iar cel care investighează literatura și filozofia din estul Europei pornind de la acest aspect, va constata că în viața spirituala din Rusia sunt amplu întrețesute formele de gândire ale concepției despre lume hegeliene. Astfel că se poate spune că deși în mod anonim, Hegel a ajuns în ultimele decenii să fie poate cel mai influent filozof din istoria omenirii. – Însă dacă se observă ceea ce trăiește drept hegelianism în cercurile cele mai răspândite ale omenirii contemporane, ar trebui spus că poate fi comparat cu tabloul unui bărbat nu prea frumos, realizat de un pictor binevoitor pentru a putea fi privit cu plăcere de către familie. Iar mai târziu, când unul dintre fiii mai tineri, care pentru prima dată s-а uitat mai atent la tablou, a exclamat: Dar tată, cât de mult te-ai schimbat! – Deci dacă vedeam ce a devenit Hegel ar trebui să spunem: Dar dragul meu filozof, cât de mult te-ai schimbat! – Căci realmente s-а petrecut ceva ciudat cu această concepție despre lume a lui Hegel.
Nici nu a apucat Hegel să dispară, și școala lui a decăzut. Și se putea observa cum această școală hegeliană a luat cu totul forma unui parlament. Există aici о aripă de stânga, una de dreapta, una de extremă dreapta, о alta de extremă stângă, о aripă extrem de radicală, una extrem de conservatoare. Existau oameni cu о concepție despre lume radical-științifică sau radical-socială, care se considerau a fi autenticii adepți spirituali ai lui Hegel. Pe de altă parte existau teologi pozitiviști foarte credincioși care, la rândul lor, își fondau ultraconservatorismul pe Hegel. Există centrul Hegel cu amabilul filozof Karl Rosenkranz [Nota 7], și toate celelalte personalități care pretindeau despre sine că posedă adevărata învățătură hegeliană.
Cu ce fel de fenomen bizar din evoluția istorică a teoriei cunoașterii avem de-а face aici? Este vorba de faptul că un filozof a încercat о dată să înalțe omenirea până la culmea foarte înaltă a gândului. Chiar dacă cineva vrea să-l combată neapărat pe Hegel pentru încercarea sa de a face prezentă intimitatea sufletească a lumii făcând apel la forma cea mai pură a gândurilor, acest lucru nu îi poate fi contestat. Hegel a înălțat о dată omenirea la înălțimea eterică a gândirii. Dar în mod curios, omenirea a căzut imediat după aceea de la această înălțime eterică a gândirii. Pe de о parte ea a tras din gândirea lui Hegel consecințe materialiste, pe de alta consecințe teologice pozitive. Și chiar dacă luăm centrul Hegel cu Karl Rosenkranz, nu putem spune că învățătura lui Hegel a rămas în amabilul Rosenkranz așa cum a gândit-o Hegel însuși. Căci în cadrul acesteia există încercarea să se atingă culmile cele mai înalte, apelându-se la metoda științifică. Dar ulterior, pe când urmașii au prelucrat lăuntric gândurile lui Hegel, s-а ajuns la teorii gnoseologice care reprezentau punctele de vedere cele mai contradictorii.
Dispute privitoare la concepții despre lume pot avea loc în instituții de învățământ, în academii, la nevoie se poate argumenta și în mediul literaților, dacă respectivii nu se asociază diferitelor bârfeli literare deșerte și unui spirit de clică lipsit de sens. Dar cu ceea ce a ajuns să fie în felul acesta filozofia hegeliană, nu va proveni de la instituțiile de învățământ sau sălile de cursuri nimic ce să poată constitui un impuls pentru viața socială. Pot avea loc dispute intelectuale privind concepții contradictorii despre lume, dar aceste dezbateri nu reușesc să aibă loc în mod pașnic, fructuos. Pentru a putea descrie acest fenomen trebuie folosită tocmai această exprimarea paradoxală de mai înainte. Și astfel, în prima jumătate a secolului al 19-lea ne aflăm în fața factorului îngrijorător al evoluției procesului de cunoaștere, care s-а dovedit în foarte mare măsură a fi inutil în domeniul social. Iar în acest caz trebuie și aici să ne întrebăm: Cum putem găsi un mod de gândire care să fie adecvat vieții sociale? Această inutilitate a hegelianismului în domeniul social poate fi remarcată mai ales în cazul a două fenomene.
Unul dintre cei care l-au studiat în modul cel mai energic pe Hegel, care l-au asimilat în mod viu, a fost Karl Marx [Nota 8]. Și ce găsim la Karl Marx? Un hegelianism bizar! Hegel sus pe culmile lumii ideilor, pe cea mai înaltă culme a idealismului – iar fidelul elev Karl Marx transformând imediat imaginea în opusul ei, utilizând ceea ce el crede că este metoda lui Hegel și transformând adevărurile lui Hegel în materialismul istoric. În acel materialism ce urma să devină pentru masele largi concepția despre lume sau despre viată, care acum putea fi realmente transpus în viața socială. În acest fel ne întâmpină în prima jumătate a secolului al 19-lea marele idealist, Hegel, cel care trăia numai în spiritual, în ideile sale; în acest fel ne întâmpină în a doua jumătate a secolului al 19-lea elevul său Karl Marx, care cerceta numai în domeniul materialului, care accepta ca realitate numai lumea senzorială, iar în tot ce ținea de înălțimile ideale vedea doar о ideologie. Ar trebui să ne pătrundă profund în suflet această turnură în concepțiile despre lume și viată din cursul secolului al 19-lea, și am ajunge să presimțim în noi întreaga forță a ceea ce impulsionează astăzi spre dobândirea unei astfel de cunoaștere a naturii care, dacă о dobândim, ne poate fi bază pentru о concepție viabilă în social.
Dacă privim acum într-o altă direcție către ceva, unde deși nu s-а precizat în mod expres că provine de la Hegel, firul istoric până la Hegel poate fi ușor găsit, dăm deja în prima jumătate a secolului al 19-lea de filozoful Eului, care s-а manifestat însă și în jumătatea a doua, este vorba de Max Stirner [Nota 9]. Pe când Karl Marx pune la baza considerațiilor sale unul dintre polii experienței umane (indicat de noi ieri) materia, Stirner ca filozof al Eului pleacă de la celălalt pol, polul conștienței. Și tocmai deoarece concepția mai nouă despre lume, tinzând spre către polul material, nu poate găsi de aici conștiența – așa cum am văzut ieri cu exemplul lui Du Bois-Reymond –, urmarea va fi pe de altă parte că о personalitate care se bazează exclusiv pe conștiență, nu poate găsi lumea materială. Așa se întâmplă cu Max Stirner, pentru care nu există nici un Univers material cu legi ale naturii. Pentru Max Stirner există numai о lume populată doar de Euri omenești, de соnștiențe umane, care nu vor decât să se afirme deplin pe sine, „chestiunea mea am fondat-o pe neant*”, aceasta este una dintre soluțiile lui Max Stirner. Și pornind de la acest punct de vedere, el respinge personal orice conducere divină a lumii. De exemplu el afirmă: Anumiți eticieni sau specialiști în morală pretind că noi nu trebuie să efectuăm о faptă conduși de egoism, ci deoarece asta îi place lui Dumnezeu; atunci când facem ceva, noi trebuie să ținem cont de ceea ce îi place lui Dumnezeu, de ceea ce el dispune, de ceea ce îi este lui pe plac. Și de ce atunci eu, care vreau să clădesc totul pe culmea conștienței Eului, să accept ca Dumnezeu să fie marele egoist, ce are dreptul să pretindă de la lume, de la omenire, ca totul să fie făcut așa cum îi place lui! Nu vreau să renunț la egoismul propriu de dragul marelui egoism. Eu vreau să fac lucrurile care mie îmi plac. Pentru ce să mă intereseze pe mine un Dumnezeu, când eu mă am numai pe mine.
* Germ: ich hab’ mein Sach’ auf nichts gestellt
Aceasta reprezintă о împleticire în sine, о rătăcire de sine în conștiența care nu mai poate ieși din sine. Am atras ieri atenția cum putem ajunge la idei clare pe de о parte, prin trezirea în existența senzorial-fizică; și cum coborând apoi în conștiența noastră, accedem la idei visător-estompate, care acționează în noi ca niște porniri de care nu ne putem elibera. La idei clare, la idei supraclare a ajuns deja Karl Marx. Și tocmai acesta a fost secretul succesului său. Ideile lui Karl Marx sunt așa de clare, că deși sunt complicate, dacă sunt oferite îndemânatic, ele sunt inteligibile pentru cercurile cele mai largi. Aceasta a contribuit la claritatea și la popularitatea lor. Și atât timp cât nu se va remarca faptul ca în cadrul unei asemenea clarități se pierde onestitatea, se va persista în mod consecvent cu claritatea.
Dacă însă, după propria predispoziție interioară, ne îndreptăm către celălalt pol, al conștienței, atunci trecem de partea lui Stirner. Atunci neglijăm această claritate și simțim că în social, ea face din om о roată bine angrenată în ordinea socială gândită matematic-mecanic, dar numai о roată. Dacă lăuntric nu suntem alcătuiți pentru așa ceva, voința se va revolta; voința, care acționează din străfundurile conștienței, se va revolta. Și atunci disprețuim claritatea, așa cum a batjocorit-o Stirner. Și ne spunem: Ce mă interesează pe mine altceva, ce am eu cu natura, eu îmi voi proiecta Eul în afară, și о să văd ce rezultă. – În continuare vom mai vedea cât de caracteristice sunt asemenea extreme pentru evoluția modernă a omenirii, asemenea extreme care au intervenit cu pregnanță tocmai în secolul al 19-lea, căci ele reprezintă străfulgerările prevestitoare ale intemperiilor pe care le viețuim azi, ca haos social. Această corespondență trebuie înțeleasă, dacă vrem să putem vorbi în ziua de azi despre cunoaștere.
Ieri am reușit să ne referim pe de о parte la ceea ce înfăptuiește omul atunci când intră în interacțiune cu lumea exterioară a simțurilor. Conștiența lui se trezește cu ajutorul conceptelor clare, dar ea se pierde pe sine însăși de о asemenea manieră, că omul poate să-i bată – ca piloți – doar concepte goale, ca cel de materie, noțiuni în fața cărora el stă în așa fel că ele îi devin о enigmă. Dar noi nu reușim să ajungem la asemenea noțiuni clare, de care avem nevoie pentru a ne dobândi pe deplin condiția de om, decât prin aceea că ne pierdem pe noi înșine. Într-un anumit fel, trebuie mai întâi să ne pierdem, pentru a putea mai apoi să ne găsim prin noi înșine. Iar azi a venit vremea, în care trebuie să învățăm ceva de la acest fenomen. Și ce putem învăța de la acest fenomen? Putem învăța atât că realmente claritatea noțiunilor și transparența vieții de reprezentare pot fi dobândite la interacțiunea cu natura – ca lume exterioară a simțurilor –, cât și faptul că această claritate a conceptelor devine inutilă în momentul în care, în cadrul științei vrem să dobândim mai mult decât un fenomenalism pur, adică acel fenomenalism pe care Goethe se străduia să-l cultive ca cercetător al naturii; deci atunci când științele naturii vor să dobândească mai mult decât goetheanismul*.
* Este vorba de a lăsa faptele empirice să vorbească de la sine, fără a adăuga în mod ipotetic diferite modele teoretice (ca cele de atom, electron), n. trad.
Ce implică aceasta? Atunci când ajungem să stabilim corelații între interiorul nostru și lumea exterioară fizic-senzorială, noi putem apela încă la noțiunile formate la interacțiunea cu natura în așa fel ca să nu rămânem la aceste fenomene din natură, ci să gândim și la ceea ce se află în spatele acestora. Noi facem aceasta, dacă nu spunem doar că în spectru apare lângă culoarea galben cea verde, iar din partea cealaltă începe albăstriul, deci când alăturăm fenomenele – ceea ce poate fi perceput – cu ajutorul conceptelor noastre, ci atunci când vrem oarecum să străpungem covorul percepțiilor cu noțiunile noastre, și în spatele lui vrem să construim ceva cu aceste noțiuni ale noastre. Noi facem aceasta dacă spunem: Din noțiunile dobândite în mod clar, eu îmi formez atomi, molecule, adică ceea ce trebuie să se găsească dincolo de fenomenele din natură, sunt mișcări în interiorul materiei. Dar prin aceasta se petrece ceva straniu. Căci stând aici, ca om, în fața fenomenelor senzoriale (v. Fig. 1), nu folosesc noțiunile mele doar pentru а crea о ordine conceptuală conformă cu lumea simțurilor, ci eu străpung granița acestei lumi a simțurilor și construiesc în spatele ei atomi și altele asemănătoare. Deci nu îmi reușește să mă mențin, în mod consecvent, cu noțiunile mele clare în domeniul lumii simțurilor. Mă comport ca un ucenic al materiei care, ajunsă într-un loc, se rostogolește mai departe datorită inerției proprii, chiar dacă forța de inerție s-а atenuat parțial între timp. Cunoașterea mea pătrunde în lumea simțurilor, iar eu sunt leneș, posed un fel de inerție lăuntrică* mă rostogolesc în continuare cu noțiunile mele în spatele lumii senzoriale și îmi construiesc acolo о lume de care apoi mă îndoiesc atunci când constat că, în gândirea mea, nu am făcut decât să mă las condus de inerție.
* În limba germană „träge” înseamnă și leneș/trândav și inert (n. trad.)
Tabla 1Merită să fie remarcat faptul că și о mare parte a filozofiei, care în esență nu se referă la percepții senzoriale, de fapt nu reprezintă decât о asemenea rostogolire inerțială până dincolo de ceea ce realmente se petrece în lume. Este о incapacitate de oprire la timp. Se vrea să se gândească mai departe dincolo de lucruri, mai departe și mai departe, și se construiesc atomi și molecule; după împrejurări filozofii au construit și alte lucruri în spatele realității. Nu este nicio mirare că această urzeală fantastă, postulată în lume datorită inerției lăuntrice, trebuie apoi din nou redeșirată.
Goethe s-а revoltat împotriva acestei legi a inerției. El nu voia о asemenea rostogolire inerțială a gândirii, ci voia să se oprească, și anume riguros înainte de această graniță (v. Fig 1 săgeata groasă din dreapta) și apoi să folosească noțiunile în interiorul lumii simțurilor. Și el își spunea: În spectru îmi apare galben [Nota 10], apoi îmi apar albastru, roșu, indigo, violet. Dacă însă pătrund, cu lumea conceptelor mele, aceste manifestări cromatice diferite în așa fel că rămân în interiorul fenomenelor, atunci însăși fenomenele, aceste manifestări cromatice, îmi oferă о imagine globală a spectrului din care rezultă: Atunci când se plasează culorile mai întunecate sau pur și simplu о zonă mai întunecată în spatele unei zone de luminozitate, obțin partea de albastru a spectrului. Și invers: Atunci când plasez luminosul în spatele întunecatului, obțin partea ce tinde spre roșu din spectru.
Ce voia de fapt Goethe? Goethe se străduia ca din fenomene complicate să filtreze fenomene simple și anume pe acelea cu care rămânea în interiorul graniței (v. Fig 1) fără să continue a se rostogoli leneș mai departe, în mod inerțial. Prin aceasta el reușea să se mențină strict în interiorul fenomenalismului. Iar dacă se rămâne în interiorul fenomenalismului, și întreaga gândire este reținută în mod corespunzător de la rostogolirea inerțială pe care am caracterizat-o, atunci reapare într-o nouă formă vechea întrebare: Ce semnificație are introducerea a ceea ce ține de număr, măsură, greutate sau relații temporale, în această lume pe care о observ în mod consecvent-fenomenal? Ce importanță are acest lucru?
Poate vă este cunoscută concepția care consideră fenomenele sonore, cromatice, calorice, etc. ca fiind doar ceva subiectiv, pe când așa-numitele calități primare ale lucrurilor: spațialul, temporalul și greutatea nu sunt privite ca ceva subiectiv, ci drept ceva obiectiv și inerent lucrurilor. Această concepție provine în principal de la filozoful englez Locke [Nota 11], ea domnind în bună măsură și în fundamentele filozofice ale gândirii științifice moderne. Dar de fapt se pune întrebarea: ce poziție ocupă mecanica în cadrul întregului sistem științific al nostru, față de matematica pe care о urzim din noi – așa stau cel puțin lucrurile la о primă abordare –, care este deci poziția ei? Va trebui să revenim asupra acestei întrebări, căci va fi necesar să ne referim la maniera în care a fost ea modificată de către kantianism. Dar și fără a intra nemijlocit în aspecte istorice, putem totuși accentua că într-un mod instinctiv avem convingerea: Când măsurăm sau numărăm lucrurile, sau dacă le determinăm greutatea, atunci statuăm ceva esențial diferit despre lumea exterioară, decât atunci când prescriem lucrurilor celelalte calități.
Nu poate fi contestat că lumina, culorile, sunetele, senzațiile gustative stau într-o altă relație cu noi, față de ceea ce putem descrie în lumea exterioară ca fiind supus legilor matematic-mecanice. Dar există totuși un fapt surprinzător, ce trebuie luat în considerare, acela că după cum știți, mierea are gustul dulce, dar dacă cineva are icter*, ea este pentru el amară; deci putem constata că ne situăm de о manieră ciudată față de lume cu aceste calități din ea, iar pe de altă parte nu putem spune că un om normal vede un triunghi ca triunghi, iar un bolnav de icter l-ar vedea ca pătrat! Există deci diferențieri, trebuie să învățăm ceva de la ele, dar din aceasta nu trebuie să tragem concluzii absurde. Și totuși până în ziua de azi, gândirea filozofică ia о asemenea poziție, surprinzător de neclarificată, față de toate aspectele fundamentale ce țin de epistemologie. Căci putem vedea de exemplu, cum un filozof contemporan, profesorul Koppelmann [Nota 12], în lucrarea sa „Problematica concepției despre lume”, îl suprakantianizează** pe Kant atunci când de exemplu spune – puteți citi asta la pagina 33 din „Problematici ale concepției despre lume” a lui Koppelmann –: Tot ce este raportat la spațiu și timp trebuie să fie mai întâi construit lăuntric cu intelectul nostru, pe când culorile și gusturile le asimilăm nemijlocit în noi. Noi construim tetraedrul, octaedrul, dodecaedrul etc., noi putem construi corpurile regulate numai pe baza alcătuirii și funcționării minții noastre. Ce minune – este de părere Koppelmann – că în lume ne pot veni în întâmpinare numai acele corpuri regulate, pe care le putem construi cu intelectul nostru. – Și veți găsi la Koppelmann aproape exact așa formularea: Este exclus ca un geolog să vină la un geometru și să îi dea un cristal limitat de șapte triunghiuri echilaterale, pur și simplu deoarece – afirmă Koppelmann – un asemenea cristal ar avea о formă ce nu ar intra în capul nostru. – Aceasta înseamnă „suprakantianizarea” lui Kant. Deoarece aici s-ar putea spune că în „lumea lucrului în sine” Nota*** ar există totuși în anumite condiții asemenea cristale limitate de șapte triunghiuri echilaterale, dar ele nu intră în capul nostru și de aceea trecem pe lângă ele fără să le remarcăm, ele fiind ca inexistente pentru noi.
* Gălbinare (Gelbsucht) (n. trad.)
** În limba germană se formează un joe de cuvinte Kant/(die) Kante – muchia = „îl supramuchează”; adică îi exagerează concepția (n.trad.)
*** Aluzie la concepția lui Kant, care neagă posibilitatea cunoașterii realității și potrivit căreia realitatea (lucrurile în sine), se află într-un domeniu ce transcende
reprezentarea (n.trad.).
Dar astfel de gânditori uită ceva, ei uită – și pe parcursul acestor conferințe vrem cu toată forța probatorie să atragem atenția tocmai asupra acestui lucru –, ei uită faptul că și capul nostru este construit de aceleași legități ale lumii exterioare, conform cărora și noi construim poliedrele regulate și celelalte, și că de aceea capul nostru, din întreaga lui organizare, nu construiește alte poliedre decât cele care sunt de găsit și afară. Căci, vedeți Dumneavoastră, aceasta este una dintre diferențele de bază dintre așa-numitele calități subiective: sunet, culoare, căldură, dintre diferitele calități ale simțului tactil și așa mai departe, și ceea ce ne vine în întâmpinare dinspre imaginea matematic-mecanică despre lume. Aceasta este deosebirea fundamental: Sunetul, culoarea ne dau ocazia ca noi să fim în afara noastră; mai întâi trebuie să le primim în noi, trebuie mai întâi să le percepem. Ca om noi ne aflăm în afara sunetului, culorii, căldurii și a celorlalte. Cu căldura nu este exact la fel, voi vorbi mâine despre aceasta, dar într-o oarecare măsură este la fel și cu căldura. Ele ne dau mai întâi ocazia să fim în afara noastră, iar noi trebuie să le percepem. Aceasta nu se petrece în cazul relației cu forma, cu spațiul, cu timpul sau cu greutatea. Noi percepem lucrurile ca pe ceva spațial, dar noi înșine suntem amplasați în același spațiu respectând aceleași legități, ce sunt conforme cu lucrurile situate în afara noastră. Trăim în cursul timpului, care este valabil și pentru lucruri. Ne începem viața fizică într-un anumit moment, și о încheiem la un anumit moment. Suntem amplasați în spațiu și timp în așa fel, că aceste „lucruri” trec prin noi fără ca noi să le fi perceput mai întâi. Pe celelalte lucruri trebuie mai întâi să le percepem. Privitor la greutate veți accepta și aici, stimați participanți, că aceasta nu prea are nimic de-а face cu percepția, care este supusă unui anumit grad de subiectivitate ; căci altminteri cineva, care cu subiectivitatea sa ajunge la о greutate nedorită, ar reuși să evite aceasta prin simpla cunoaștere, prin facultatea sa de percepție. Stimați participanți, chiar și în privința relației noastre cu greutatea suntem luați în primire în mod foarte obiectiv de către lumea înconjurătoare, fără ca noi să ne putem împotrivi în vreun fel cu acea organizare a noastră, prin care ne unim cu [Nota 13] culoarea, sunetul căldura și celelalte.
Prin urmare trebuie ca azi să ne punem mai înainte de toate întrebarea: Cum ajungem noi de fapt să emitem judecata matematic-mecanică? Cum ajungem noi la о matematică, la о mecanică și ce se întâmplă ca această matematică și această mecanică să fie aplicabile asupra naturii din exterior; de ce există о deosebire între calitățile matematic-mecanice ale lucrurilor din lumea exterioară și dintre ceea ce ne întâmpină ca așa-numite calități senzoriale de natură așa-numită subiectivă, sunet, culoare, calități calorice și așa mai departe?
Acum, această întrebare cardinală stă la unui din capete. Pe celălalt îl vom mai descoperi mâine. Și atunci vom avea cele două puncte de plecare ale științificului. Vom continua deci incursiunea noastră și vom găsi la celălalt capăt formarea judecății sociale.
