Astăzi va fi necesar să abordăm lucruri diferite ce pot fi înțelese doar dacă facem abstracție de anumite prejudecăți, imprimate adânc omenirii printr-o educație îndelungată, care ajunge până în prezent. Pentru înțelegerea celor ce vor fi spuse azi – urmând ca mâine să fie aduse în continuare argumente – va fi oarecum necesar efortul de înălțare la perceperea lucrurilor spirituale. Trebuie să țineți cont că, dacă față de afirmațiile spiritual-științifice se cere să fie oferite dovezi în aceeași manieră ca în cazul științelor empirice ale naturii, al jurisprudenței actuale sau tocmai al științelor sociale – care și-au dovedit inutilitatea pentru viața publică –, de fapt nu poți ajunge foarte departe cu asemenea dovezi. Căci autenticul cercetător spiritual trebuie să poarte deja în sine această argumentare. El a trebuit să se autoeduce tocmai la metodele riguroase ale științelor naturii moderne, chiar și la cele care utilizează matematica. El trebuie să știe cum să demonstreze ceva și chiar să-și fi însușit această manieră argumentativă în întreaga desfășurare a vieții sale sufletești, urmând ca apoi să о fi cultivat lăuntric spre о treaptă superioară a cunoașterii. De aceea, de cele mai multe ori este așa, că dacă cercetătorului spiritual i se solicită о argumentare în sensul curent, el cunoaște de regulă foarte bine tema și a anticipat de la început obiecțiile care se pot aduce. Și el este cercetător spiritual în sensul adevărat al cuvântului, așa cum a fost ieri caracterizată aici cercetarea spiritului, numai dacă a parcurs disciplina riguroasă de cunoaștere din cadrul științelor naturii moderne, și dacă el este la curent cu rezultate semnificative ale cercetării moderne. Aceasta trebuia spus ca о introducere, și mai am de adăugat ceva. Dacă rămânem la maniera argumentativă care s-а instaurat actualmente în deprinderile științifice privitoare la procedurile experimentale, nu vom ajunge niciodată să dobândim о cunoaștere care să fie aplicabilă în social. Experimentul se efectuează în așa fel – chiar dacă se trăiește cu iluzia, că ar fi altfel – că se are în vedere deja о anumită direcție, iar cu ajutorul fenomenelor se caută mai ales о confirmare a ceea ce trăiește în ideile respective și poate fi adus la forma unor legi naturale, formulabile eventual și cantitativ.
Dar dacă se ajunge în situația de a transpune rezultatele cunoașterii proprii în social, când, cu alte cuvinte, trebuie să aibă valabilitate și viabilitate ideile, ideile formulate ca legități, dobândite prin antropologia sau biologia actuală sau prin darwinism – cât о fi el de avansat –, dacă se dorește introducerea acestor idei în științele sociale ce urmează a fi puse real¬mente în practică, atunci această cunoaștere dobândită prin experimentare se dovedește a fi total inadecvată. Căci nu putem sta în laborator așteptând să vedem ce se va întâmpla cu ideile noastre, când le vom pune în aplicare în viața socială. Se poate foarte ușor întâmpla ca prin aceste practici social-experimentale mii și mii de oameni să moară, să flămânzească, sau să ajungă pe alte căi la suferințe sociale. Și о bună parte a mizeriei sociale actuale este produsă tocmai prin aceea că, treptat, ideile noastre, deoarece provin dintr-o concepție pur experimentalistă, au devenit prea scurte, prea înguste pentru a trăi realitatea așa cum trebuie să trăiască ele în realitate, atunci când vrem să transpunem în practică ceva cu semnificație socială din gândirea, cunoașterea noastră. Am indicat care trebuie să fie atitudinea cercetătorului spiritual față de cele două granițe care ne apar în cunoaștere (granița înspre lumea materială și granița înspre conștiență), pentru ca el să lumineze „înapoi” natura și totodată să privească înainte având în vedere viața socială. Și v-am arătat, că înspre lumea materială, în loc să lăsăm cunoașterea să se rostogolească inerțial fără încetare, pentru a născoci felurite modele mecaniciste, atomistice, moleculare (cu care se intră în metafizic), că în loc de aceasta trebuie să se rămână la această graniță și să fie dezvoltată о facultate de cunoaștere care în viața sufletească curentă încă nu există, și anume Inspirația. Pe de altă parte am spus, că dacă vrem să pătrundem problematica conștienței, trebuie să renunțăm la intenția de a aborda conștiența cu ajutorul conceptelor și ideilor dobândite în cunoașterea senzorială, așa cum procedează psihologii anglo-americani asociaționiști. Trebuie să ne fie clar că această conștiență este astfel alcătuită ca noi, cu aceste idei dobândite în lumea sensibilă, să putem pătrunde în conștiență. Trebuie mai întâi să renunțăm la aceste idei, și să intrăm în lumea cunoașterii imaginative. Deci atunci când intenționăm să ne cunoaștem pe noi înșine, trebuie să pătrundem noțiunile și ideile cu conținut în așa fel, ca ele să se transforme în imagini. Și până când modul de a concepe omul, mod de proveniență occidentală, care a cuprins actualmente întreaga civilizație, până când acest mod nu va fi transformat în cunoaștere imaginativă, nu vom putea dobândi о poziționare corectă la această a doua graniță a cunoașterii obișnuite omenești.
Dar în același timp putem spune că omenirea de azi a parcurs alte stadii, devenite istorice, ajungând în acel punct al evoluției sale care pretinde un asemenea progres pe de о parte către Inspirație, pe de alta către Imaginație. Iar cel care are capacitatea de a studia ceea ce de fapt se petrece în prezent cu omenirea, arătându-se abia prin simptome incipiente, acela știe cum – aș zice – din profunzimile evoluției umanității se înalță forțe, care poartă strădania de a fi introduse în mod corect în această evoluție umană Inspirația și Imaginația.
Se poate ajunge la Inspirație dacă facultatea reprezentării este exersată în modul indicat în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?, pe care îl voi mai descrie, chiar dacă în schiță, în conferința următoare. Dar apoi, când printr-un fel de cultură de sine lăuntrică, printr-o școlire sistematică a unui anumit mod de reprezentare, printr-o școlire de sine privitoare la procesele din lumea reprezentărilor, ideilor și noțiunilor, când ajungem suficient de departe cu toate acestea, reușim să recunoaștem lăuntric, ceea ce înseamnă să ai viețuiri inspirative. Căci dacă exersăm conștient facultatea care altminteri „matematizează” în noi în primii șapte ani până la schimbarea dinților (în viața normală și în științe acestea se desfășoară inconștient), când începem să ne implicăm în – ceea ce aș numi – о matematică vie, о mecanică vie, este ca și cum am adormi, dar nu am trece în inconștiență sau în viața nebuloasă de vis, ci am trece într-o altă stare de a fi conștient, pe care voi începe să о descriu azi, iar mâine voi reveni mai în detaliu. Cu alte cuvinte, noi aducem în conștiența deplină ceea ce în viața curentă acționează în noi ca simț al echilibrului, ca simț al mișcării și ca simț al vieții; adică scoatem în afară ceea ce de obicei trăiește în noi sub forma senzațiilor de echilibru, de mișcare și de viață, pe care le trăim elaborate ca reprezentări matematice. Ne transpunem într-o altă stare conștientă, în care mai întâi simțim un fel de urzire afonă; chiar nu о putem numi altfel decât о urzire surdă într-o muzică cosmică. Așa cum în anii copilăriei am devenit trup prin activitatea Eului propriu, devenim pur și simplu această urzire într-o muzică cosmică fără sunet. Această urzire într-o muzică cosmică fără sunet conferă cealaltă viețuire existențială – care poate fi dovedită în mod riguros că acum ne aflăm cu sufletesc-spiritualul în afara trupului. Începem să înțelegem că și în timpul somnului ne aflăm cu sufletesc-spiritualul în afara trupului. Numai că experiența somnului nu este străbătută de ceea ce vibrează la о asemenea ieșire conștientă din trup prin efort propriu, și mai întâi se viețuiește un fel de neliniște lăuntrică, о neliniște lăuntrică ce poartă о calitate muzicală, dacă ne cufundăm pe deplin conștient în ea. Această neliniște se luminează treptat în timp ce, muzicalitatea pe care о viețuim, devine un fel de – aș numi-o – revelare nonverbală a Cuvântului din Universul spiritual. Firește că asemenea lucruri par azi a fi grotești și paradoxale pentru cel care le aude prima oară. Dar în cursul evoluției lumilor, multe au apărut ca grotești și paradoxale, la prima lor apariție. Iar realitatea este că nu se vor face pași în evoluția omenirii, dacă se dorește о trecere inconștientă sau semiconștientă pe lângă aceste fenomene. La început avem doar о viețuire, aș numi-o „muzicalitate-lipsită de sunet”. Dar apoi avem ceva care se înalță din această viețuire muzicală fără sunet, astfel că noi devenim capabili să obținem un conținut lăuntric plin de sens din ceea ce viețuim, tot așa cum ni se mijlocește din exterior un conținut plin de sens, atunci când ascultăm un om ce ne adresează cuvinte audibile. Lumea spirituală începe pur și simplu să vorbească, noi trebuie doar să ne însușim această experiență.
Iar următorul nivel pe care trebuie să-l parcurgem, constă nu doar în aceea că urzim și trăim într-o muzicalitate fără sunet, sau că percepem rostirea spiritualității suprasensibile, ci acum învățăm și să conturăm ceea ce se vestește dinspre spiritualitatea suprasensibilă, ca fiind о ființialitate care, din întreaga vorbire spirituală, oarecum se desprinde, ca ființe spirituale suprasensibile individual. Este la fel ca atunci când, pe о treaptă inferioară, ascultăm un om și reușim treptat să – trivial spus – cristalizăm sau configurăm ca pe ceva ființial, ceea ce ni se revelează dinspre sufletul și spiritul acestuia. Începem să trăim deci în contemplarea și cunoașterea unei reale lumi spirituale. Această lume spirituală înlocuiește lumea săracă, secătuită, metafizică a atomilor, moleculelor, și ne iese în întâmpinare ca realitate adevărată ce se află îndărătul feno¬menelor lumii fizic-senzoriale. Acum nu mai stăm la granița către lumea materială așa cum am face-о rostogolind inerțial urzirea noastră de noțiuni stimulate de interacțiunea cu lumea exterioară a simțurilor, ci stăm în așa fel că la această graniță ni se deschide conținutul spiritual al lumii. Aceasta este una dintre granițele cunoașterii.
Și, onorat auditoriu, omenirea are în prezent tendința să iasă din sine, să părăsească corporalitatea, putând astfel să spunem că tendința de ieșire din sine a omenirii ajunsă la acest stadiu de evoluție – care este scoasă clar în evidență de unele exemplare umane –, reprezintă ceea ce și cercetătorul spiritual face în mod deplin conștient atunci când, la observarea natu¬rii din jurul lui, scoate în afară conceptele dobândite lăuntric pentru a ordona, a sistematiza lucrurile. După cum unii dintre dumneavoastră știu, de câtva timp este descrisă о boală ciudată [Nota 25]. Această boală, pe care între ei psihiatrii și psihologii о numesc îndoiala, lipsa de încredere obsedantă, ar fi mai bine să о numim scepticismul patologic. О întâlnim sub formele cele mai ciudate și la nenumărate persoane; se impune deja о studiere temeinică a acestei boli pornind-se de la particularitățile culturii actuale. Boala apare – puteți afla lucruri semnificative despre aceasta din literatura psihiatrică – de la о anumită vârstă, care de regulă stă în legătură cu pubertatea sau cu prepubertatea, când persoanele respective încep să devină incapabile de a adopta о atitudine corectă față lumea înconjurătoare, față de situațiile concrete, ele fiind năpădite de nenumărate întrebări. Există personalități care – după ce la ele au apărut aceste simptome deși altminteri se pot comporta pe deplin rațional, deși își absolvă pe deplin obligațiile și sunt capabile să aibă о privire clară asupra stării lor, dacă sunt doar cu puțin deviate de la ceea ce le ține strâns legate de lumea exterioară, atunci ele ajung dintr-odată să pună întrebările cele mai curioase. Întrebări ce apar dintr-o dată. Aceste întrebări nu pot fi date la о parte. Ele apar deosebit de intens la cei care, având tocmai о constituție predominant sănătoasă – dar cu о asemenea constituție, dotată cu о inimă deschisă, cu о căutare și înțelegere tocmai pentru modul în care gândește știința modernă – viețuiesc știința modernă în așa fel că de fapt nu știu deloc cum, în mod inconștient, din această știință le apar întrebările respective. Asemenea manifestări apar mai ales la femei, care au о natură mai puțin robustă decât a bărbaților și care, atunci când se preocupă cu rezultatele gândirii moderne, nu își însușesc cunoștințele din lucrările care tratează în mod riguros lucrurile, ci dintr-o literatură mai de popularizare. și atunci, mai ales dacă întâlnirea cu gândirea modernă are loc în perioada intrării în sau a ieșirii din pubertate, mai ales atunci apar în mod mai intens asemenea stări la persoanele respective. Ele constau din aceea că respectiva persoană trebui să pună întrebarea: Dar de unde provine Soarele? și chiar dacă i se dă un răspuns cuprinzător, apar fără încetare alte noi întrebări. De unde provine inima omului? De ce bate inima omului? Nu cumva am uitat la împărtășanie două sau trei păcate? Ce s-а întâmplat când am luat împărtășania? Nu cumva au căzut câteva firimituri din cuminecătură? Nu cumva am vrut să introduc aici sau acolo în cutia poștală о scrisoare și am aruncat-o alături? Eu aș mai putea să vă mai înșirui о întreagă litanie lungă de asemenea întrebări, din care să reiasă că totul este foarte adecvat să îl țină pe om într-un permanent disconfort lăuntric.
Dacă cercetătorul spiritual trebuie să se pronunțe asupra acestor lucruri, aș spune că el о face în deplină cunoștință de cauză. Căci este vorba evident de ceea ce se petrece în mod conștient cu cercetătorul spiritual, când el ajunge la viețuirea cuvântului muzical lipsit de sunet, la viețuirea ființialului apelând la inspirație. Pe când persoanele care suferă de îndoială obsedantă, de scepticismul patologic, acestea pătrund în mod inconștient în acest domeniu. Ele nu au cultivat nimic din ceea ce ar putea să le facă apte să înțeleagă starea în care intră. Cercetătorul spiritual știe că toată noaptea omul, de la adormire până la trezire, trăiește în acest noian de întrebări care se înalță din viața sa de somn, și cunoaște starea aceasta deoarece el poate trăi conștient în ea, în modul indicat. Cel care se ocupă de aceste lucruri pornind doar din perspectiva conștienței obișnuite și încearcă să le înțeleagă, își va forma fel de fel de modele explicativ-raționaliste, dar nu va fi capabil să acceadă la adevăr, deoarece el nu poate aborda problematica cu ajutorul inspirației. El observă de exemplu, că există oameni ce merg seara la un spectacol, pleacă de la acesta, iar după aceea nu reușesc să scape de potopul de întrebări ce se năpustesc asupra lor: Care este de fapt situația acestei actrițe în societate? Ce făcea anii trecuți actorul cutare? Ce relații există între actorii cutare și cutare? Cum s-а ajuns la tabloul scenic acela sau la celălalt? Cine a pictat culisa aceea? și tot așa mai departe; asemenea oameni stau zile întregi sub influența unui asemenea drac lăuntric al întrebărilor. Este vorba de stări patologice, pe care începi să le înțelegi abia atunci când știi că oamenii ajung în acel domeniu pe care cercetătorul spiritual îl viețuiește cu ajutorul inspirației, adică tocmai prin aceea că ei se comportă cu totul altfel decât cei aflați într-o stare patologică. Acești oameni pătrund în același domeniu ca și cercetătorul spiritual, dar nu-și iau cu ei acolo Eul propriu: Pășind în această lume, ei își pierd într-un fel Eul. Iar acest Eu este principiul ordonator. Acest Eu este ceea ce conferă capacitatea de a se aduce în această lume о ordine similară cu ordinea pe care о putem noi aduce în ambianța fizic-senzorială. Cercetătorul spiritual știe că omul, de la adormire până la trezire trăiește în această aceeași regiune, știe că fiecare om ce vine de la un spectacol, este realmente potopit în timpul nopții de aceste întrebări, cât timp doarme căci, conform unei anumite legități din cadrul existenței normale, somnul își întinde aripa peste acest demon al întrebărilor, iar omul termină cu acest drac întrebător abia când se trezește.
Este vorba deci ca în cadrul unei cercetări spirituale autentice să participăm cu deplină capacitate de diferențiere, deplină luciditate și forța Eului omenesc. Atunci nu trăim acolo într-un suprascepticism, ci cu luciditate și cu aceeași siguranță pe care о avem și în lumea fizică. Și de fapt о bună parte din exercițiile pe care le-am dat în cartea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare au ca scop să pătrundem în acest domeniu antrenând pe deplin conștient Eul, conform unei discipline riguroase. О parte însemnată a instrucțiunilor privind școlirea spirituală au în vedere ca discipolul, parcurgând acest drum, să nu piardă controlul lăuntric și să cultive forțele Eului.
Iar un exemplu excelent despre un contemporan care a intrat nepregătit în regiunea aceasta, a fost deja caracterizat aici, chiar dacă într-un alt context, de către dr. Husemann [Nota 26]. Acest exemplu remarcabil este Friedrich Nietzsche [Nota 27]. Friedrich Nietzsche este о personalitate cu totul deosebită. Într-un fel el nu este un învățat. El nu este un savant obișnuit. Dar, pe când în tinerețe ieșea din pubertate și se integra în ce ținea de cercetarea științifică, el și-a însușit cu о dotare genială impresionantă ceea ce poate oferi spiritul științific actual. Că prin toată această asimilare el nu a devenit un savant în sensul curent, rezultă din modul în care Wilamowitz [Nota 28], un savant tipic pentru timpul nostru, о mostră de savant modern, l-а atacat imediat după apariția primei lui publicații din tinerețe. Nietzsche publicase lucrarea sa „Nașterea tragediei din spiritul muzicii”, unde se presimte disponibilitatea lui de a accede la inițiere, de a pătrunde în domeniul muzicalului, al inspirativului; însuși titlul poartă acest dor de a se integra în ceea ce am caracterizat – dar aceasta nu i-a reușit. Pe vremea lui Nietzsche încă nu se conturase о știință spirituală, dar prin aceea că și-a intitulat lucrarea „Nașterea tragediei din spiritul muzicii”, el încerca să arate că tocmai din acest spirit al muzicii ar trebui să apară о operă ca de exemplu tragedia wagneriană. și el a avansat tot mai mult în această direcție. Dar, cum spuneam, Wilamowitz a combătut lucrarea respectivă publicând imediat о broșură în care el, în numele unui punct de vedere științific, desființa ceea ce – din aspirația sa către cunoaștere – scrisese nesavantul Nietzsche. Și este de neînțeles cum a putut să creadă un om așa de remarcabil ca Erwin Rohde [Nota 29], că s-ar putea face un compromis între această filologie modernă wilamowitziană și ceea ce trăia ca о aspirație inconștientă în Nietzsche către inițiere, către Inspirație. Nietzsche a reușit să asimileze și să prelucreze în sine ceea ce devenea parte integrantă a componentelor vieții științifice contemporane lui. El a prelucrat pozitivismul, așa cum provine acesta de la francezul Comte și de la germanul Dühring [Nota 30]. În anii ’90*, pe când făceam ordine în biblioteca lui Nietzsche, am văzut personal sublinierile conștiincioase, făcute pe când studia lucrările lui Dühring, însușindu-și în acest fel pozitivismul; toate aceste lucrări le-am avut personal în mână. Retrăiam felul în care Nietzsche își însușise pozitivismul, și mi- am putut face о reprezentare cum intra în regiunea viețuirii extracorporale și, fără să fi pătruns în această regiune cu Eul, viețuia acum pozitivismul; în acest fel au luat naștere opere ca „Omenesc, prea omenesc” și altele, în care are loc о permanentă oscilare între neputința de-а se mișca într-o lume a inspirației și voirea de-а se menține în lumea inspirației. Aș spune că în decursul aforistic al stilului lui Nietzsche din aceste opere, se remarcă strădania lui de a insera Eul, și cum de fiecare dată el nu duce lucrurile până la capăt, cum nu-i reușește о formulare sistematică, о configurare artistică, rămânând doar la cea aforistică. Tocmai prin această neîncetată întrerupere a demersului spiritual din aforism se evidențiază lăuntric- sufletescul acestui spirit bizar. Și el avansează apoi la lucruri ce reprezentau о mare enigmă pentru cercetarea științifică de atunci, abordează tematici specifice darwinismului, ale teoriei evoluției speciilor, prin care se încerca explicarea formării treptate a organismelor complexe pornind de la cele mai primitive. El se familiarizează cu această lume, în care eu, în confruntarea mea cu Haeckel [Nota 31]– puteți urmări în amănunt aceste lucruri în lucrarea Enigmele Filozofiei – am încercat cu modestie, să structurez obiectiv lucrurile și să le confer о dinamică lăuntrică. Nietzsche se familiarizează cu această lume. Și din zbaterea sufletului său se naște, aș putea zice, ideea supraevoluției. Urmărind evoluția până la om, această idee а evoluției explodează și conduce la acel supraom al lui. Pe când urmărește această dinamică a ființelor ce evoluează, deoarece nu este capabil să primească conținutul adevărat cu ajutorul Inspirației, el pierde acest conținut și trebuie să trăiască în ideea lipsită de conținut a „eternei reveniri”.
* Ai secolului al 19-a (n. trad.)
Numai natura interioară robust conturată a lui Nietzsche a împiedicat ca el să fie aruncat în ceea ce psihologul numește îndoiala patologică. Și chiar ceea ce sălășluia în el – о sănătate puternică pe care și el о presimțea pe fondul bolii sale –, a fost ce l-а împiedicat să cadă într-un scepticism total, permițându-i-i să plăsmuiască tocmai ceea ce constituie conținutul entuziasmantelor sale opere. Nu este de mirare că această intrare în lumea spirituală, această strădanie de a accede de la muzical la cuvântul interior, la ființa lăuntrică, pe când culmina cu nemuzicala „revenire eternă la același lucru”, pe când culmina cu lipsitul de sens și mai mult liricul „supraom”, nu este de mirare deci că totul trebuia să conducă în final la acea stare, pe care de exemplu medicul său a denumit-o cândva caz atipic de paralizie [Nota 32].
Iar cel care nu cunoștea viața interioară a lui Nietzsche, sau cel care nu avea competentă de a о evalua din punctul de vedere al cercetătorului spiritual, cel care se afla în fața acestei lumi de idei și de reprezentări ca un psihiatru obișnuit, fără participare empatică, el se exprima într-un mod cu totul abstract față de ceva foarte concret. Față de întreaga natură Du Bois-Reymond rostea în 1872 al său „Ignorabimus”. Față de cazurile care sunt neobișnuite, psihiatrul rostește: Paralizie, paralizie atipică. Față de cazurile ce se manifestă în așa fel că ies cu totul din cursul evoluției umane actuale, psihiatrul se poziționează rostind pentru cazul concret „Ignorabimus”, sau „Ignoramus”. Este doar traducerea a ceea ce este înveșmântat aici în cuvintele: caz atipic de paralizie.
Aceasta a dus în final la distrugerea corpului lui Nietzsche. În acest fel a luat naștere ceea ce reprezintă feno¬menul Nietzsche în cadrul vieții culturale actuale. Aceasta este cealaltă formă în care apar la oamenii foarte cultivați patologiile numite de psihiatri îndoială, lipsă de încredere obsedantă, superscepticismul. Iar fenomenul Nietzsche [Nota 33] – îmi permit să inserez aici о remarcă personală — stătea în fața mea dându-mi fiori, atunci când la câțiva ani de la îmbolnăvirea lui am intrat în mica locuință a lui Nietzsche din Naumburg, unde el zăcea pe о canapea, hăpăia mâncarea fără să cunoască pe cei din jur și, ca un idiot, îți arunca о privire prin care strălumina genialitatea de odinioară.
Și când îl priveai acum pe acest Nietzsche împreună cu toată concepția lui despre lume, cu ideile și lumea reprezentărilor lui, când apoi cu această imagine – și nu ca a unui psihiatru obișnuit –, te puneai în fața acestei epave, a acestei constituții fizice ruinate, atunci știai: Această ființa umană voia să cunoască lumea în profunzimea oferită de Inspirație. Dar către el nu pătrundea nimic din această lume. Iar acea parte din el care voia să pătrundă în această lume, care năzuia spre Inspirație s-а stins în final și, ca un ceva sufletesc-spiritual lipsit de conținut, i-a umplut încă mulți ani organismul.
Privind așa ceva puteai să înțelegi întregul tragism al culturii noastre moderne, aspirația ei către lumea spirituală, înclinarea ei către ceea ce poate proveni de la Inspirație. Aceasta a fost pentru mine – și nu ezit să menționez aici acest aspect personal –, unul dintre acele momente care pot fi explicate și de о manieră goetheană. Goethe spune: Natura nu are în sine nici о taină [Nota 34] pe care să nu о reveleze undeva. – Nu, lumea nu are nici о taină ca atare, pe care să nu о reveleze într-un anumit loc. În stadiul actual de evoluție, omenirea poartă în sine о taină – ce se manifestă prin strădania, printr-o năzuință ce freamătă în preschimbările noastre sociale, care ne străbat civilizația aceea că vrea să privească în lumea spirituală a Inspirației. Iar omul Nietzsche a fost unul dintre punctele în care natura își dezvăluie taina revelată, unde puteai să descifrezi aspirația întregii omeniri referitoare la ceea ce va trebui să voim, pentru ca toți cei care se îndreaptă către un studiu, căutând о formație științifică – și acest lucru îl va face treptat toată omenirea civilizată, căci știința trebuie să devină populară – pentru ca aceștia să nu-și piardă Eul, iar civilizația să nu decadă în barbarie.
Aceasta reprezintă о mare grijă privitoare la cultură, la civilizația actuală, care îl împovărează pe cel ce urmărește mersul istoriei umane și caută să găsească soluții pentru viața socială. Pe de altă parte se constată fenomene similare și la polul celălalt, cel al conștienței. Și în direcția laturii conștienței va trebui să ne ocupăm de aceste fenomene, chiar dacă mai pe scurt, și vom remarca cum și aici, din întregul haos al vieții actuale, ies în evidență alte fenomene care ne întâmpină tot așa de patologic, de când sunt descrise de Westphal [Nota 35], Fairet [Nota 36] și alții; și nu este о întâmplare că aceasta se întâmplă doar de câteva decenii. Dinspre latura către granița conștienței ne vin în întâmpinare fenomenele claustrofobiei [Nota 37], meteorosensibilității [Nota 38], agorafobiei, tot așa cum îndoiala obsedantă vine dinspre latura materiei. Și la fel cum – urmează să mai vorbim despre aceasta – îndoiala patologică va trebui să fie tămăduită cultural-istoric prin cultivarea Inspirației, ceea ce constituie una dintre marile misiuni social-etice ale prezentului, tot așa invazia amenințătoare a acelor patologii – despre care voi mai vorbi mâine –, a claustrofobiei, meteorosensibilității și agorafobiei, ce apar în mod dăunător din partea cealaltă și pe care noi le vom putea învinge cu ajutorul Imaginației, pe care noi va trebui să о înglobăm civilizației moderne ca pe о binefacere socială tămăduitoare.
