Ieri am încercat să prezint modul în care viața spirituală orientală căuta să se apropie de domeniul lumii spirituale, și am precizat că cel care voia să urmeze această cale spre suprasensibil, renunța la a forma о punte de legătură între el și interlocutor, alegând în schimb о altă cale decât cea din viața socială uzuală în care oamenii comunică între ei prin intermediul limbii, gândurilor și percepției Eului. Și vă spuneam că mai întâi se încerca ca, în loc ca să vrem să înțelegem ceea ce interlocutorul intenționează să ne comunice prin cuvânt, deci în loc să înțelegem ceva cu ajutorul cuvântului, ne opream la ,,a trăi în cuvânt”. Iar acest a trăi în cuvânt era intensificat apoi prin aducerea cuvintelor într-o formă mantrică, ce era viețuită, rostită, repetat; iar prin această viețuire repetată în cuvinte forțele sufletului erau și mai fortificate. Vedeam deci că în acest fel se dobândea о stare sufletească pe care о putem numi Inspirație; dar aici trebuie menționat faptul că înțelepții lumii orientale din vechime aparțineau rasei lor, în cadrul căreia conștiența Eului era cu mult mai puțin dezvoltată decât cea atinsă ulterior de omenire, ei viețuind acea lume spirituală de о manieră mai mult instinctivă. Și deoarece totul era instinctiv, deci oarecum provenea dintr-o pornire sănătoasă a naturii umane, nu inducea stări patologice nici în timpurile cele mai îndepărtate de care ne-am ocupat noi. Iar mai târziu, în școlile lor misteriale, s-au luat măsuri de prevedere și protecție, pentru a se evita izbucnirea unor daune patologice de genul celor caracterizate de mine. Mai spuneam și că acei occidentali, care vor să acceadă la lumea spirituală, trebuie să procedeze în alt fel. Omenirea a progresat între timp. S-au dezvoltat alte forțe ale sufletului, și nu putem reînnoi pur și simplu vechiul drum spiritual oriental. În domeniul vieții spirituale nu putem voi să ne întoarcem în mod reacțional înapoi la epoci preistorice sau anterioare, ale evoluției omenirii. Pentru civilizația occidentală drumul spre lumile suprasensibile este cel al Imaginației. Numai că această Imaginație trebuie inserată organic în tot ce tine de viața sufletească. Iar aceasta poate avea loc în multiple feluri, așa cum și calea spirituală orientală nu era predeterminată unilateral, ci putea fi parcursă în cele mai diferite feluri. Intenționez să descriu astăzi calea spre lumea spirituală, așa cum este ea potrivită civilizației occidentale, în așa fel cum ar putea să о parcurgă cel mai bine cel care este angajat în viața științifică a Occidentului.
În cartea mea Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? este caracterizată о cale sigură de acces în domeniile suprasensibile, dar în așa fel că această cale este oarecum valabilă pentru oricine, mai ales pentru cei care nu au parcurs о pregătire propriu-zis științifică. Astăzi intenționez să о descriu pe cea potrivită în mod special omului de știință. După experiența mea de până acum trebuie ca pentru acest om de știință să am în vedere un fel de condiție – vom vedea imediat despre ce este vorba –, să pun ca о premisă pentru acest drum al cunoașterii preocuparea cu ceea ce este prezentat în lucrarea mea Filosofia Libertății. Această Filosofie a Libertății nu a fost scrisă în intenția cu care se scriu azi cele mai multe cărți. Astăzi cărțile se scriu avându-se ca țel informarea respectivului cititor care, potrivit cunoștințelor anterioare, în funcție de pregătirea sau cultura lui științifică, învață ceva din conținutul acestora. Filosofia Libertății nu a fost în principal concepută în acest sens. De aceea nici nu este prea agreată de cei care caută doar să adune informații dintr-o carte. Lucrarea mea Filosofia Libertății are ca scop să antreneze nemijlocit propria gândire, pagină cu pagină, cartea în sine fiind doar un fel de partitură; iar această partitura trebuie citită în așa fel ca, prin propria activitate lăuntrică gânditoare, în permanență să se avanseze de la un gând la altul. Astfel că la această carte se contează neapărat pe implicarea neîntreruptă a cititorului în cursul gândurilor. Și se mai contează pe ceea ce devine din sufletul care participă la о asemenea activitate. Cel care nu ajunge să constate, că după absolvirea efortului de a parcurge realmente întreaga carte – prin propria activitate sufletească gânditoare –, el a reușit să cuprindă un element al propriei vieți sufletești, la care anterior nu avusese acces; cel care nu-și dă seama că a ajuns să fie înălțat dincolo de viața obișnuită de reprezentare, ajungând în domeniul unei gândiri eliberate de senzorial, unde el se mișcă cu totul liber, simțind astfel că în această gândire el a devenit liber de corporalitate, acela nu citește această Filosofie a Libertății în mod corect. Iar cel care nu poate recunoaște acest lucru, de fapt nu a înțeles-o în mod corect. Căci ar trebui să ajungi să poți să-ți spui: Prin această muncă sufletesc-gânditoare pe care am efectuat-o, știu acum ce înseamnă de fapt gândirea pură.
Este bizar, că tocmai ceea ce trebuie să devină real în sufletul celui care lucrează cu Filosofia Libertății, este total contestat în realitatea sa de către majoritatea filozofilor occidentali. Veți găsi la numeroși filozofi expuneri pe tema inexistenței unei gândiri pure, despre faptul că întotdeauna gândirea ar trebui să conțină cel puțin resturi de impresii senzoriale, fie și în formă foarte diluată. Dar privitor la filozofii care afirmă așa ceva, putem fi convinși că ei nu au studiat niciodată serios matematica, nu s-au preocupat de deosebirea calitativă dintre mecanica analitică și mecanica practic-empirică. Datorită specializării extreme din ziua de azi, s-а ajuns la situația că adesea se filozofează fără a se avea nici о idee despre gândirea matematică. Și de fapt nu se poate gândi filozofic fără să fi sesizat măcar spiritul gândirii matematice. Am văzut cum se comporta Goethe față de spiritul gândirii matematice, chiar dacă recunoștea că nu și-a însușit о cultură matematică temeinică. În concluzie, mulți contestă că există tocmai ceea ce eu afirm că se poate dobândi prin studierea Filosofiei Libertății.
Și să presupunem că vine cineva și prelucrează cu conștiența obișnuită această Filosofie a Libertății în maniera pe care tocmai am descris-o: El nu va putea să afirme în acest caz că s-ar afla în vreun fel în lumea suprasensibilă. Căci eu am conceput în mod intenționat această Filosofie a Libertății așa cum este ea scrisă, pentru a fi prezentată lumii ca о operă pur filozofică. Vă puteți închipui ce deservicii s-ar fi adus științei spirituale orientate antroposofic, dacă eu aș fi început direct cu lucrări spiritual-științifice. Aceste lucrări spiritual-științifice ar fi fost considerate ca diletantismul cel mai pur, ca о literatură profană, fiind total ignorate de către filozofii de profesie. A trebuit ca la început să scriu doar pur filozofic. Trebuia ca mai întâi să aduc în domeniul public ceva accesibil gândirii pur filozofice, chiar dacă de fapt conducea la ceva de dincolo de filozoficul obișnuit. Și firește, cândva, trebuia făcută trecerea de la scrierile cu conținut doar filozofic sau natural-științific, către scrierile spiritual-științifice. Era perioada în care tocmai fusesem invitat să scriu despre „Lucrările de științe naturale” ale lui Goethe, ca un capitol aparte al unei biografii germane a lui Goethe (Nota 54). Ne aflam la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut. Iar eu trebuia să scriu capitolul privitor la „Lucrările de științe naturale”. Și imediat după ce am ajuns deja să îl scriu și să îl trimit editorului, iată că a apărut și scrierea mea Mistica în zorii vieții spirituale a timpului nostru și legătura ei cu concepția modernă despre lume*, prin care eu cream о punte de trecere de la lucrările filozofice la cele orientate antroposofic. Iar după apariția acestei lucrări, am primit de la editor manuscrisul, însoțit doar de onorar, pentru a nu avea vreun motiv de nemulțumire, căci prin aceasta el își achita obligația legală. De fapt, savanții pedanți ai editurii nu doreau să primească de la cel care scrisese această „Mistică” nici măcar un capitol din „Lucrările de științe naturale” ale lui Goethe.
* GA 7, Univers Enciclopedic, București.
Prin urmare, pornesc de la premisa că Filosofia Libertății a fost studiată cu conștiența obișnuită, așa cum spuneam. Apoi, vom căuta dispoziția interioară adecvată pentru suflet, conformă cu ceea ce ieri, doar în puține cuvinte, am desemnat ca drum către Imaginație. Putem parcurge această cale spre Imaginație, potrivit cu civilizația noastră occidentală, dacă încercăm să ne dăruim cu totul lumii exterioare a fenomenelor, lăsând-o pe aceasta să acționeze nemijlocit asupra noastră în așa fel încât, deși deconectăm gândirea, totuși să о recepționăm. După cum știm, viața obișnuită în stare de veghe se desfășoară în așa fel, că percepem și în permanent impregnăm spontan cele percepute cu noțiuni; în cazul gândirii științifice întrețesem imediat cele percepute cu concepte pe baza cărora sistematizăm lucrurile, și așa mai departe. Atunci când reușim să ne însușim un mod de a gândi ce evoluează gradat conform cu parcursul Filosofiei Libertății, ajungem realmente în stare să lucrăm lăuntric-sufletește așa de exact, încât atunci când percepem, să excludem asociațiile noționale, să reprimăm activitatea mentală dăruindu-ne pe deplin percepției exterioare. Dar pentru a ne fortifica sufletește și a absorbi percepțiile în sensul corect, adică fără a le prelucra cu noțiuni când le absorbim, mai trebuie și să renunțăm la a emite judecăți privitoare la aceste percepții, iar în loc de aceasta să creăm imagini simbolice sau de alt fel, care să aibă legătură cu ceea ce ochiul a văzut, urechea a auzit, chiar și imagini redate de simțurile caloric, tactil, etc. și deoarece procesul percepției capătă fluență, că este pus în mișcare și vivificat, dar altfel decât în maniera curentă*, prin simbolizarea sau prelucrarea artistică a percepției, prin aceasta reușim și mai mult să obținem forța de a ne lăsa pătrunși de percepția pură. Ne putem deja pregăti excelent pentru asemenea cunoaștere, dacă pur și simplu ne educăm în sensul a ceea ce v-am caracterizat ca fenomenalism, ca prelucrare a fenomenelor. Dacă ne-am străduit ca la granița materială a cunoașterii, realmente să nu străpungem perdeaua simțurilor din inerție lăuntrică, pentru a căuta apoi felurite lucruri metafizice de genul atomilor și moleculelor, ci dacă am utilizat noțiunile pentru a ordona fenomenele, pentru a urmări șirul fenomenelor până la fenomenul originar, atunci ne-am însușit о educație capabilă să țină fenomenele separate de teorii. Iar dacă mai și simbolizăm, dacă metamorfozăm fenomenele în imagini, atunci dobândim acea putere sufletească, prin care reușim să absorbim în sine lumea exterioară, eliberată de concepte.
* În mod obișnuit fiecărei percepții îi asociem imediat o noțiune, din aceasta rezultând o re-prezentare (n.trad.)
Bineînțeles că nu trebuie să credem că aceasta se obține repede. Cercetarea spirituală pretinde de departe mai multă muncă în comparație cu cercetarea de laborator sau de la observatorul astronomic. Ea presupune mai ales о încordare intensă a propriei voințe. Și dacă am practicat о perioadă mai lungă acest mod de reprezentare simbolică, dacă în plus ne-am mai și străduit să ținem prezente în suflet imaginile obținute în strânsă legătură cu fenomenele, care de obicei sunt foarte trecătoare, căci de fel ne-am obișnuit să alergăm de la о percepție la alta, de la о viețuire la alta; dacă rămânem repetat și tot mai intens în contemplarea unui tablou pe care-l pătrundem pe deplin, tablou elaborat de noi sau pe care l-am primit ca sfat de la altcineva, pentru a evita să fie doar о reminiscență; deci dacă am făcut о obișnuință în a ne opri contemplativ asupra unei asemenea imagini, repetând neîncetat acest procedeu, atunci forța lăuntrică sufletească se întărește, iar în final vom conștientiza că viețuim în noi înșine ceva despre care mai înainte de fapt nu avusesem nici cea mai mică idee. Să nu înțelegem greșit aceasta, dar singura cale de a ne face о părere despre ceea ce strict în lăuntrul nostru viețuim acum, ar fi să aducem din memorie imagini de vis deosebit de vii, ținând totodată cont de faptul că visele sunt întotdeauna niște reminiscențe și nu au voie să fie raportate direct la ceva din exterior, ci că ele ne întâmpină ca un fel de reacție din propriul interior. Când viețuind deci aceste imagini, avem de-а face cu ceva real, și înțelegem că acum întâlnim în propriul interior acel element spiritual activ în procesul de creștere, adică forța biologică a creșterii. Remarcăm deci că pătrundem într-o parte din propria constituție omenească, ceva din noi care s-а unit cu noi, ceva care este activ în noi și a fost viețuit numai în mod inconștient. În ce fel viețuit inconștient?
V-am spus că de la naștere până la prima dentiție ceva spiritual-sufletesc lucrează și structurează omul și că după aceea se emancipează mai mult sau mai puțin. Iar apoi, între perioada dentiției și maturizării sexuale, prin acțiunea unui element spiritual-sufletesc care coboară în trupul fizic, este stimulată mai întâi pulsiunea erotică, dar și multe altele. Toate acestea se petrec de о manieră inconștientă. Dacă însă prin asemenea măsuri și practici sufletești – pe care le¬-am caracterizat mai înainte – reușim să urmărim această pătrundere a spiritual-sufletescului în organizarea corporală, atunci vedem cum se desfășoară în om asemenea procese constatăm că omul, de la naștere se dăruiește lumii exterioare. Această dăruire către lumea exterioară este considerată doar un mod de percepere și о cunoaștere abstractă. Dar nu este așa. Pe când suntem înconjurați de о lume a culorilor și a sunetelor, în timp ce ne aflăm în ambianța unei lumi care ne încălzește, pe scurt, pe când suntem înconjurați de tot ceea ce face о impresie asupra simțirilor noastre iar apoi, prin procesarea noțională а percepțiilor, cu reprezentările dobândite producem din nou о impresionare a organizării noastre. Dacă reușim să viețuim în mod conștient toate acestea, vom vedea că încă din copilărie, pe când le viețuim inconștient, о dată cu impresiile cromatice, cu impresiile sonore, asimilăm ceva, care ca spiritual ne pătrunde întreaga constituție. Iar dacă apare de exemplu între schimbarea dinților și pubertate sentimentul iubirii, acesta nu se trezește din trupul nostru, ci este ceva pe care ni-l dă Cosmosul, pe care îl primim din Cosmos prin intermediul culorilor, sunetelor și curenților de căldură ce ajung la noi. Căldura este mai mult decât căldură, sunetul este altceva decât sunet în sensul fizic. Pe când primim impresii senzoriale este drept că ne sunt conștiente doar ceea ce aș zice că reprezintă sunetul exterior, culoarea exterioară. Dar cu ocazia acestei dăruiri către lumea exterioară, nu acționează mișcări ale eterului sau ale atomilor pe care le visează fizica și fiziologia modernă, ci acționează spirit, sunt active tocmai acele forțe care între naștere și moarte în lumea fizică fac să putem deveni oameni. Iar când pășim pe asemenea căi ale cunoașterii ca cele descrise, ne devine conștient felul în care suntem configurați dinspre lumea exterioară. Noi urmărim în mod conștient ceea ce trăiește în noi și ne plăsmuiește trupul, mai ales atunci când dobândim un simt clar al faptului că în lumea exterioară există spirit. Și tocmai fenomenologia ne conduce la a vedea clar modul în care există spirit în lumea exterioară. Nu apelând la mistica abstractă, ci practicând fenomenologia, accedem la cunoașterea spiritului prin aceea că percepem, că înălțăm în conștiență ceea ce de obicei facem inconștient, prin aceea că percepem cum spiritualul pătrunde prin lumea simțurilor în noi și ne structurează.
Ieri vă spuneam că înțeleptul oriental lasă la о parte semnificația celor rostite, sensul celor gândite sau importanța percepției Eului; el viețuiește altfel aceste lucruri, cultivă о altă relație cu ele, cu limba, deoarece vorbirea, perceperea gândurilor și perceperea Eului ne abat inițial de la lumea spirituală și ne conduc spre contactul social cu alți oameni. În viața curentă fizică noi plătim un preț pentru a fi prezenți în social prin aceea că ascultăm „prin” cuvinte, că facem gândurile transparente, iar din perceperea Eului facem ceva „palpabil”. Pe când înțeleptul oriental recurgea la nepătrunderea cuvântului, și trăia în cuvânt. El apela la netransparența gândului, și trăia în gând, ș.a.m.d. Pe drumul către lumile spirituale, noi occidentalii avem ca sarcină să observăm ce se întâmplă în om.
Aici să ne reamintim modul în care omul poartă și în lăuntrul său anumite organe de simț. Am prezentat deja faptul că el posedă trei simțuri prin care își percepe interiorul în același fel cum о face spre exterior. Avem simțul echilibrului, cu care viețuim spațiul de о manieră potrivită omului, pentru a putea să lucrăm în interior cu voința. Avem un simț al mișcării cu ajutorul căruia, chiar dacă ne mișcăm în întuneric, știm că ne mișcăm printr-o viețuire lăuntrică și nu printr-o percepere exterioară a obiectelor pe lângă care trecem. Deci avem un simț al mișcării. Și avem un simț al vieții, cu care percepem necontenit dispoziția noastră lăuntrică generală și modificările stării vitale. Aceste trei simțuri interioare sunt cele care colaborează cu voința tocmai în primii șapte ani de viață ai omului. El se „îndreaptă” condus de simțul echilibrului, ajungând de la о ființă care nu poate merge și care apoi doar se târăște, la о ființă care poate sta sau merge în poziție verticala. Simțul echilibrului este cel care mijlocește plasarea omului în lume prin instaurarea mersului vertical. Tot așa ne dezvoltăm pe deplin însușirile specific-umane prin simțurile motricității și vitalității. Iar cel care, cu aceeași rigurozitate cu care lucrează în laborator sau acolo unde se fac experimente, este capabil să observe cum se dezvoltă omul spiritual-sufletesc-fizic, acela va constata deja că ceea ce i-a configurat constituția în primii șapte ani de viată, se emancipează, iar ceva mai târziu, după schimbarea dinților, capătă о altă formă. Aș spune că acum ființa umană nu mai este tot așa de intens legată cu interiorul său, ca în copilărie. Copilul stă într-o strânsă legătură cu propriul interior, cu ce ține de echilibrul, mișcarea sau forțele vieții. Dar о dată cu emanciparea de echilibru, mișcare și vitalitate se dezvoltă altceva. Se instaurează tot mai mult alte trei simțuri: olfactiv, gustativ și tactil. Este extrem de important să observăm în toate detaliile – aceasta se petrece în mod pregnant la о vârstă timpurie, dar pentru cel care s-а exersat în această direcție poate fi suficient de bine perceput –, cum copilul se adaptează treptat la condițiile vieții, fiind călăuzit de miros, gust, simțul tactil și cum, pe când scoate într-o oarecare măsură spre înafara echilibrul, mișcarea și vitalitatea, pe de altă parte (a)trage mai mult în sine ceea ce ține de calitățile simțurilor olfactiv, gustativ și tactil. Unele sunt ca expirate, celelalte sunt aspirate pentru о perioadă mai lungă a vieții. Astfel că în organismul nostru se întâlnesc forțele ce tind din interior spre în afară (ale echilibrului, mișcării și vieții), și orientarea conferită de pătrunderea din afară spre interior a calităților mirosului, gustului și pipăitului. Prin aceasta este produsă interpenetrarea unei triade a simțurilor cu cealaltă triadă. Iar prin această interpenetrare ia naștere în om о conștiență de sine consolidată, abia prin aceasta ajunge omul să se simtă о autentică Sine. Și exact așa cum suntem noi separați de spiritualul din exterior – lucru de la sine înțeles, căci altfel nu am putea deveni о ființă socială în viața pe Pământ – cum ne izolăm de această spiritualitate prin limbă, perceperea gândurilor și prin perceperea Eului celuilalt, în același fel, prin concreșterea calităților olfactivului, gustativului și tactilului cu echilibrul, mișcarea și vitalitatea, ajungem să fim izolați către interior de triada viață, mișcare, echilibru, care altfel ni s-ar dezvălui în mod nemijlocit. Căci viețuirile cu simțurile olfactiv, gustativ și tactil se interpun în fața impresiilor ce ar veni de la simțurile echilibrului, mișcării și vieții. Și prin aceasta rezultă acel progres către Imaginație despre care spuneam: Așa cum orientalul se oprește la vorbire pentru a trăi în ea, se oprește la gând pentru a trăi în el, stă pe loc și viețuiește în perceperea Eului, pentru ca prin toate acestea să pătrundă înspre afară în lumea spirituală, în același fel noi, prin facultatea Imaginației tocmai că aspirăm percepția exterioară renunțând însă la а о procesa noțional; prin aceasta noi efectuăm о acțiune contrară celei făcute de oriental față de limbă, percepere a gândului sau Eului unei alte persoane. Orientalul se oprește la ele. El se viețuiește pe sine în ele. Însă cel ce are ca scop dezvoltarea Imaginației, se avântă străbătând percepția olfactivă, gustativă și tactilă, pătrunde în interiorul său și apoi, nelăsându-se tulburat de miros, gust și pipăit, lasă să-i vină în întâmpinare ceea ce poate fi viețuit dinspre forțele echilibrului, mișcării și vieții.
Acesta este un moment grandios: a pătrunde prin tot ce am caracterizat a fi triada simțurilor gustativ, olfactiv și tactil, și a avea într-o formă nevoalată ceea ce se află în interior ca esență a echilibrului, mișcării și forțelor vieții.
Este interesant să vedem ce se petrece în cadrul misticii occidentale, dacă pornim de la о asemenea abordare. Precizez că eu în nici un caz nu desconsider calitatea poetică și estetica sau fantezia inaripată a unor mistici. Bineînțeles că admir ceea ce au creat de exemplu sfânta Tereza [Nota 55], Mechthild von Magdeburg [Nota 56] sau alții, chiar și Maestrul Eckhart [Nota 57] și Johannes Tauler [Nota 58]. Dar celui care este un cercetător spiritual autentic, toate acestea i se dezvăluie a fi ceva ce ia naștere atunci când se parcurge calea spre interior fără străbaterea domeniilor olfactiv, gustativ și tactil. Citiți atent la cei care au descris cu acribie ce au viețuit cu această ocazie. Ei vorbesc despre о degustare a propriului interior, despre о degustare a ceea ce se petrece sufletesc- spiritual în interiorul omului; ei vorbesc și despre о percepere olfactivă, chiar și despre un fel de palpare. Iar celui care știe să interpreteze lucrurile corect, îi va deveni clar tocmai la о Mechthild von Magdeburg sau la о sfânta Tereza constatăm că ele parcurg acest drum spre interior, dar ele nu reușesc să traverseze domeniile olfactiv, gustativ și tactil. Deși prezintă lucrurile în mod frumos, apelând la imagini poetice, ei descriu de fapt doar о olfacție, о degustare sau о palpare lăuntrică.
Căci a vedea adevărata față a realității cu un simț spiritual dezvoltat în mod autentic, nu este ceva foarte agreabil în comparație cu povestirea voluptuos-mistică – căci aceasta este totuși о desfătare – care în fond satisface un egoism rafinat, un egoism sufletesc orientat spre interior. După cum spuneam, eu pot să admir această mistică, dar ca cercetător spiritual riguros trebuie să constat că ea rămâne la jumătatea drumului, că frumoasele imagini care apar la Mechthild von Magdeburg sau la sfânta Tereza nu reprezintă de fapt decât ceea ce este mirosit, gustat, palpat, înainte de a se fi pătruns realmente în interior. Adevărul este uneori neplăcut, poate chiar ceva crud. Dar omului de azi nu i se potrivește să devină rahitic sufletește datorită unei mistici nebuloase, nedesăvârșite. Timpul actual cere activarea unei forțe spirituale viguroase cu care să se pătrundă în interiorul omului, forță pe care nu degeaba am cucerit-o în mod sistematic în cadrul științelor naturii. Noi recunoaștem meritele științelor naturii și acceptăm exact latura metodică și rigurozitatea acestora. Și tocmai după ce au fost însușite aceste calități, este posibilă onorarea justificată a ceea ce, pe de altă parte, vine de la mistica nebuloasă; dar totodată se are în vedere că misiunea științei spirituale este să abordeze ființa umană de о manieră care să permită о clară înțelegere spirituală a lumii exterioare.
Știu că dacă nu aș vorbi așa cum trebuie să о fac în conformitate cu adevărul, s-ar putea ajunge în situația să fiu asociat cu misticii guralivi și nebuloși, care cultivă misticismul pentru a-și satisface о voluptate lăuntrică. Dar nu despre aceasta poate fi vorba în ceea ce ne preocupă pe noi aici, ci despre a găsi forțe pentru viață, forțe care să poată ajunge ca forțe spirituale în activitatea noastră științifică și în viața noastră socială.
Dacă se reușește pătrunderea până la ceea ce trăiește în simțul echilibrului, al vieții și al mișcării atunci se ajunge la ceea ce, datorită transparenței sale este viețuit ca adevărata ființă lăuntrică a omului. Din însăși natura lucrurilor avem certitudinea: Din acest moment nu se poate pătrunde mai adânc. Dar deocamdată am reușit să dobândim suficient de mult. Căci aici nu găsim ceea ce visează misticii nebuloși. Dar găsim о autentică organologie, iar în propriul interior descoperim mai ales natura adevărată a ceea ce se petrece în simțul echilibrului, a ceea ce este în mișcare și este străbătut de curentul vieții. Aceasta găsim în propriul interior.
Iar apoi, după ce am trecut prin aceste experiențe, s-а petrecut ceva cu totul deosebit. La un moment dat vom remarca ceva. Ca о condiție preliminară am avut prelucrarea consecventă cu gândirea a Filosofiei Libertății. Apoi am lăsat-o – ca să spun așa – la о parte și, apelând la contemplare și meditație, am pornit către interior. Am străbătut drumul până la echilibru, mișcare și viață. Am reușit să trăim în aceste forțe vitale, în acest echilibru și în această mișcare. Și iată că, in paralel cu aceasta, fără să fi făcut altceva decât că am parcurs această cale contemplativ-meditativă, deci în paralel, munca noastră de gândire asupra Filosofiei Libertății a devenit cu totul alt lucru: Adică, ceea ce poate fi trăit în gândirea pură printr-o asemenea Filosofie a Libertății, devine acum cu totul altceva prin aceea că am lucrat intens lăuntric într-un alt domeniu sufletesc. A devenit ceva mai complet, mai bogat în conținut. Căci pe când am pătruns în propriul interior, aprofundând Imaginația, am ridicat pe de altă parte nivelul conștienței obișnuite ca urmare a muncii noastre cu Filosofia Libertății. Din gânduri care mai înainte au plutit mai mult sau mai puțin abstract în gândirea pură am făcut forțe pline de conținut, care trăiesc acum în conștiența noastră, iar ceea ce mai înainte fusese gândire pură a devenit Inspirație. Și perseverând pe această cale ajungem să putem ține separat – căci le-am dobândit prin două demersuri cu totul diferite, care trebuiesc diferențiate riguros unul de altul: Ceea ce cucerim ca Inspirație din gândirea pură, adică viața care de la nivelul inferior al gândirii obișnuite este înălțată la nivelul Inspirației, și pe de altă parte ceea viețuim ca stări de echilibru, de mișcare și de forțe ale vieții. Iar abia după aceea avem voie să aducem împreună aceste două feluri de viețuiri. Putem să unim exteriorul cu interiorul. Și prin unirea Inspirației cu Imaginația ajungem din nou la Intuiție. Ce am făcut noi prin aceasta? Ei bine, voi încerca să vă caracterizez lucrurile dintr-o altă direcție. Aici este necesar să remarcăm modul în care orientalul urcă mai departe, după ce a învățat să practice mantrele, după ce a trăit în limbă, în cuvânt, apoi a trecut la a viețui nu numai în ritmul rostirii, ci și la a viețui conștient procesul respirației, pe care îl variază intenționat într-un mod artificial. Aceasta reprezintă pentru el următorul nivel de atins, și el de neaplicat pentru noi occidentalii. Ce dobândește deci elevul Yoga atunci când se dăruie în mod repetat acestei respirații conștiente și complexe? Or, el viețuiește în momentul inspirului ceva remarcabil. Pe când inspiră, el trăiește ceea ce se află în aer dacă nu-l concepem doar ca pe ceva fizic ci, prin unirea cu el, ca pe ceva spiritual. La inspirarea aerului, cel devenit un autentic discipol Yoga viețuiește faptul că ceea ce-l străbate și organizează spiritual nu-și epuizează misiunea de la naștere până la moarte, deoarece după ce a intrat în noi, aerul exterior produce prin spiritualitatea sa ceva ce trece prin poarta morții. A trăi conștient procesul inspirării aerului înseamnă să viețuiești în sine ceva care dăinuie după ce trupul a fost depus. Căci conștientizarea procesului respirator, adică a reacției interiorului față de inspir, reprezintă viețuirea existenței noastre sufletesc-spirituale care a premers nașterii sau mai precis concepției, care a conlucrat deja în perioada embrionară și a continuat în copilărie să lucreze în organismul nostru. A pătrunde conștient procesul respirației înseamnă a se sesiza pe sine însuți dincolo de naștere și moarte. Avansarea de la viețuirea mantrei și cuvântului la viețuirea procesului respirației, înseamnă înaintarea până la sesizarea inspirativă a ființei eterne a omului. Noi occidentalii trebuie să ajungem să trăim același lucru, dar într-o altă sferă.
Dar ce este de fapt procesul percepției? Percepția nu este altceva decât un proces modificat al fazei inspir din respirație. Atunci când inspirăm, aerul presează diafragma și întregul nostru organism. Lichidul cefalorahidian este trimis către creier prin canalul arahnoidian*. Prin aceasta se creează о legătură între activitatea cerebrală și respirație. Iar ceea ce pe această cale se specializează în creier din procesul respiratoriu, acționează ca percepție în procesele senzoriale. Astfel că putem afirma: Percepția senzorială este о ramură а procesului de respirație. Iar în continuare, la expirație: Lichidul cefalorahidian coboară, presează asupra circuitului sangvin. Coborârea lichidului cefalorahidian stă în legătură cu activitatea volitivă, care este la rândul său corelată cu expirația. Dar cel care studiază realmente „Filosofia libertății” va descoperi că în acea gândire care devine gândire pură, interacționează gândirea și voința. În fond, gândirea pură este о manifestare а voinței. De aceea există о înrudire între gândirea pură și ceea ce viețuia orientalul și procesul expirației. Gândirea pură este înrudită cu procesul expirației, așa cum percepția este înrudită cu procesul inspirației [aerului n.t.]. Același proces pe care orientalul îl practică cu a sa filozofie Yoga, trebuie să-l efectuăm și noi, dar de data aceasta poziționându-ne mai spre interiorul omului. Filozofia Yoga trebuie să regleze procesul inspirației și expirației, și prin aceasta sesizează ființa veșnică a omului. Ce poate să facă occidentalul? El poate dobândi о experiență sufletească clară a percepției pe de о parte, a gândirii pe de altă. Iar această percepție și gândire, care de obicei sunt asociate doar în mod abstract, formal și pasiv, pot fi acum unite de el în așa fel ca să viețuiască lăuntric în mod spiritual-sufletesc ceea ce se petrece fizic atunci când inspiră și expiră. Fizic facem experiența inhalării și exhalării aerului; în relația lor armonioasă viețuim conștient ființa eternă a omului. Avem trăirea cotidiană a percepției și gândirii: Aducând mobilitate în viața sufletească ajungem să conștientizăm pendularea, ritmul, neîncetata vibrație a interpenetrării dintre percepție și gândire. Și dacă la oriental se dezvoltă о realitate superioară prin practica inspirării și expirării, occidentalul progresează printr-o respirație spiritual-sufletească, prin procesul viu al inspirării modificate în percepție și al expirării modificate în gândire pură, el întrețesând deci noțiune, gândire și percepție în locul respirației fizice conforme cu filozofia Yoga. Și prin această pulsație ritmică, cu ajutorul acestei inspirări ritmice prin percepție, el se străduie ca treptat să acceadă la adevărata realitate spirituală prin Imaginație, Inspirație și Intuiție. Iar pe când într-o abordare filozofică precizam în „Filosofia Libertății” că realitatea adevărată rezultă din interacțiunea percepției cu gândirea, fiind vorba de о cultură a sufletului, era necesar să atrag atenția asupra a ceea ce trebuie să exerseze oamenii din Occident, pentru a putea intra în lumea spirituală. Orientalul spune: sistolă, diastolă; inspir, expir. – Occidentalul trebuie să le înlocuiască cu: percepție, gândire. Orientalul spune: Cultivarea respirației fizice; Occidentalul spune: cultivarea respirației spiritual-sufletești în procesul cunoașterii prin percepție și gândire.
* Canal al măduvei spinării (n.trad.).
Toate acestea trebuiau aduse ca о contrapondere la înfundătura în care a ajuns cultura spirituală occidentală. Doresc să vă explic la ce mă refer. Filozoful berlinez Michelet [Nota 59] a publicat în anul 1841 lucrările postume de filozofie a naturii ale lui Hegel. La sfârșitul secolului al 18-lea Hegel a vrut ca împreună cu Schelling [Nota 60] să elaboreze un tratat de filozofie naturală. Ca spirit tânăr înflăcărat, Schelling și-a construit filozofia naturală într-un mod ciudat, din ceea ce el numea о viziune intelectuală. Dar el a ajuns la un punct unde se poticnea. A ajuns apoi în situația de a aprofunda lucrările misticilor. Despre aprofundarea lui în mistică mărturisise în mod elocvent lucrarea sa „Bruno sau dialog asupra principiilor divine și naturale ale lucrurilor” și frumoasa lui seriere despre libertatea umană și originea răului [Nota 61]. Dar toate acestea nu au reușit să-l ducă mai departe, și Schelling a început să tacă promițând în mod repetat să finalizeze о filozofie în care să dezvăluie adevăratele forțe tainice, menționate aluziv în lucrarea sa timpurie de filozofie a naturii. Iar situația era de așa natură că în 1841, când datorită lui Michelet a apărut filozofia naturii hegeliană, Schelling încă nu comunicase lumii ceea ce se aștepta de la el, acea „filozofie a revelației” despre care vorbise adeseori. A fost chemat la Berlin. Dar și ceea ce a putut el să pună la dispoziție nu reprezenta un spirit autentic, capabil să străbată ceea ce fundase el ca filozofie naturală. El a căutat о viziune intelectuală, dar s-а poticnit, deoarece nu а putut pătrunde cu Imaginația în domeniul menționat astăzi de mine. Și așa nu a putut avansa. Iar Hegel, care era un spirit mai raționalist, a asimilat gândurile lui Schelling și, aplicând gândirea pură asupra filozofiei naturale, i-a dus mai departe lucrarea. Așa a luat naștere filozofia hegeliană a naturii. Și așa a existat promisiunea lui Schelling de a explica crearea naturii de către spirit, pe care el nu a respectat-o niciodată [Nota 62]; așa a existat filozofia naturii a lui Hegel, care a fost abandonată de lumea științifică în a doua jumătate a secolului al 19-lea, și care de fapt a rămas neînțeleasă. Iar aceasta a trebuit să rămână neînțeleasă, deoarece din conținutul de gânduri oferit de filozofia hegeliană a naturii, nu putea fi dobândită nicio legătură cu observarea reală, sau cu fenomenologia naturii. Aș spune că a existat о excelentă corelație între modul în care Schelling merge de la München la Berlin, cum acolo se așteaptă lucruri mărețe de la el, și cum el nu reușește să aibă ceva de spus. Căci aceasta a reprezentat о mare decepție pentru toți cei care au crezut că din gândurile pure ale filozofiei naturale hegeliene se pot obține revelații autentice despre natură. În acest fel s-а dovedit într-un mod, pe care l-aș numi istoric, că Schelling a avansat până la viziunile intelectuale, dar nu a reușit să acceadă la adevărata Imaginație; iar Hegel a arătat la rândul lui că doar cu gândirea pură, dacă nu se accede la Imaginație, nu se ajunge nici la Inspirație, deci nu pot fi revelate tainele naturii. Prin urmare civilizația occidentală ajunsese într-o fundătură. Încă nu se găsise ceva cu care să se facă față la ceea ce venea dinspre Orient și care provocase scepticismul: Pentru aceasta nu se avea la dispoziție ceva care să fie impregnat de spirit. Și tocmai cel care a aprofundat cu iubire eforturile lui Schelling și Hegel, cel care cu iubire a putut înțelege care sunt limitele filozofiei Occidentului, acela a trebuit să aspire spre Antroposofie, spre о știință Spirituală orientată antroposofic pentru Occident, pentru ca noi să putem avea ceva care izvorăște din spirit, la fel cum Orientalul și-a luat forțele spirituale de la sistolă și diastolă în interacțiunea lor. Noi în Occident putem lăsa să răsune spiritual-sufletește armonia întrețeserii percepției cu gândirea atunci când ne înălțăm la о știință care nu este ceva abstract, ci о știință vie care totodată ne permite să trăim în elementul Adevărului. Și după toate eșecurile kantianismului, shellingianismului și hegelianismului avem nevoie de о asemenea filozofie care, după descoperirea căii autentice către spirit, a putut să evidențieze relația corectă dintre Adevăr și Știință; о asemenea Știință spiritualizată, în care Adevărul poate realmente să trăiască, pentru a da un impuls tămăduitor evoluției viitoare a omenirii.
