Cred că din expunerile mele privitoare la limite ale cunoașterii în științele naturii a putut să rezulte, măcar ca un indiciu, deosebirea care există între ceea ce este numit în știința spirituală cunoaștere a lumilor superioare și cunoașterea despre care vorbim pornind de la conștiența vieții cotidiene sau cea a științei curente. Privitor la forțele cunoașterii noi rămânem, în viața de zi cu zi și în raport cu știința curentă, la nivelul cunoștințelor căpătate în școală prin educația obișnuită, care ne-а condus până într-un punct al vieții noastre, și până la ceea ce suntem noi capabili să dobândim din această educație, conform particularităților ereditare. Ceea ce în știința spirituală orientată antroposofic este numit cunoaștere a lumilor supe¬rioare se bazează pe faptul că luăm în propriile mâini continuarea educației, evoluția pe mai departe, fiind conștienți că așa cum din copilărie progresăm către о conștiență matură obișnuită, tot așa în cursul vieții putem prin autoeducație să avansăm la о conștiență superioară. Și abia acestei conștiențe superioare i se dezvăluie apoi acele lucruri, pe care în zadar le căutăm la ambele granițe ale cunoașterii naturii, granița către materie și cea către conștiență, fiind vorba aici de conștiența cotidiană. Despre о conștiență mai elevată, pe baza căreia omul accede la un nivel mai înalt decât cel al realității obișnuite, despre о asemenea conștiență ca cea menționată mai înainte vorbeau în timpuri vechi înțelepții Orientului; căci ei au cultivat о asemenea evoluție superioară, potrivit acelor mijloace de autoeducație ce corespundeau particularităților rasei lor și nivelului lor de evoluție. Abia când descoperim ce ni se oferă printr-o asemenea dezvoltare superioară, sesizăm pe deplin sensul a ceea ce radiază până azi dinspre vechile documente de înțelepciune orientale. Iar dacă ar fi să caracterizăm specificul parcursului inițiatic al acestor înțelepți, trebuie să spunem că era calea Inspirației. – Căci predispoziția omenirii de atunci era preponderent una inspirativă. Și ca о fază pregătitoare pentru înțelegerea căilor de acces în lumile superioare, merită să ne edificăm privitor la drumul ce-l parcurgeau acești înțelepți ai Orientului. Totodată precizez de la început că acest drum nu mai poate fi și cel al civilizației noastre occidentale, căci omenirea, datorită evoluției în care este antrenată, a ajuns între timp mai departe. Iar cel care voind – la fel ca mulți alții – să progreseze spiritual prin întoarcerea la vechile practici orientale, acela de fapt ori vrea să ,,înșurubeze înapoi” evoluția umană, ori dovedește că nu posedă deloc înțelegere pentru mersul înainte al omenirii. Cu conștiența cotidiană noi trăim în lumea gândurilor noastre, în lumea noastră de sentimente, în lumea noastră volitivă și, printr-un act cunoaștere, fundăm tot ce tălăzuiește în viața noastră sufletească ca gând, afect sau act volitiv. și tocmai percepțiile exterioare, percepțiile lumii fizic-senzoriale, sunt cele la care de fapt se trezește conștiența noastră.
Acum trebuie să mai înțelegem și faptul că pentru înțelepții orientali, pentru așa-numiții inițiați ai Orientului, era necesară о cu totul altă comportare decât cea pe care о are omul în viața obișnuită în ce privește prelucrarea percepțiilor, a gândirii, simțirii și voirii. Putem ajunge să înțelegem ce se petrecea atunci când se parcurgea calea lor de evoluție spre lumile superioare, dacă ținem cont de următorul fapt: Cu vârsta noi dezvoltăm așa-numitul spiritual-sufletesc la un grad mai mare de libertate, la о mai mare independență. Putem vedea cum la schimbarea dinților spiritual-sufletescul, care în primii ani ai copilăriei acționează la organizarea trupului, începe să se emancipeze, să devină oarecum liber, iar apoi omul trăiește cu Eul său liber în acest spiritual-sufletesc care acum îi stă la dispoziție, pe când mai înainte aș spune că era preocupat să prelucreze și să structureze trupul. Dar cu cât înaintăm în vârstă apare ceva, care la nivelul conștienței obișnuite împiedică devenirea liberă a acestui spiritual-sufletesc. Căci noi, ca oameni, trebuie să parcurgem drumul de la naștere la moarte, prin care devenim ființe adaptate la lumea exterioară pământească. Trebuie să ne însușim facultățile prin care să ne putem orienta în lumea fizic-senzorială. Trebuie să dobândim și competențele prin care să putem fi un membru util în contextul social.
Prin aceasta se dobândesc trei lucruri. О triadă ne aduce în relație corectă în special cu oamenii din jur, reglează comunicarea cu ei: Este vorba de limbă, de facultatea de a înțelege gândurile interlocutorului, dar ar mai trebui dobândită și înțelegerea, mai bine zis perceperea Eului acestuia. Menționând aceste trei lucruri: perceperea limbii, perceperea gândurilor, perceperea Eului afirmăm ceva ce pare a fi simplu, dar pentru cel ce se străduie să dobândească aici о cunoaștere temeinică, nu este deloc așa. De obicei vorbim doar de cinci simțuri, cărora între timp psihologia le mai adaugă unele. Dar știința curentă nu posedă un sistem complet al organelor de simt. Despre aceasta vă voi mai vorbi [Nota 45]. Astăzi voi menționa doar că este о iluzie а crede că apelând la simțul auzului, cu întregul organ auditiv și cu ceea ce vizează psihologia actuală că este procesul auditiv, am cuprins și ceea ce conduce la înțelegerea limbii. Exact așa cum avem un organ de simț auditiv, avem și un simț al limbii. și aici nu este vorba de acel simț, care ne face capabili să vorbim – el fiind și numit așa –, ci despre acel simț care ne face capabili să înțelegem percepția vorbirii, tot așa cum cu simțul urechii suntem capabili să percepem sunetele ca atare. Iar atunci când vom avea о fiziologie mai cuprinzătoare, se va ști că acest simț al cuvintelor este analog cu celălalt, deci că pe drept el poate fi considerat un simț de sine stătător. El este doar mai răspândit în tot corpul, spre deosebire de alte simțuri, care sunt mai localizate. Dar și el este un simț ce poate fi clar delimitat. Și tot așa avem un simț extins aproape la întreaga corporalitate, pentru perceperea gândurilor altora. Căci ceea ce percepem în cuvinte, nu reprezintă încă gândul respectiv. Ne sunt necesare alte organe, о organizare senzorială diferită de cea a percepției cuvântului, dacă vrem să înțelegem gândul mijlocit de cuvânt.
Și în același fel suntem înzestrați cu un simț extins asupra întregii noastre organizări corporale, pe care-l putem numi simțul perceperii Eului unei alte persoane. În privința aceasta am putea spune că filozofia a ajuns să se întoarcă la „faza copilăriei”, căci de exemplu auzim adesea spunându-se astăzi: Ne întâlnim cu un alt om, știm că omul are о anumită formă. Prin aceea că ființa din fața noastră are о conformație asemănătoare cu cea ре care о cunoaștem la noi, iar noi suntem о ființă dotată cu Eu, emitem în mod inconștient judecata: Aha, și el poartă în sine un Eu. – Aceasta contrazice nemijlocit oricărei stări de fapt psihologice. Cel care poate realmente să observe lucrurile, știe că este vorba de о percepție nemijlocită a celuilalt, a Eului străin și nu despre о concluzie trasă prin analogic. Aș spune că doar Max Scheler [Nota 46], un apropiat al școlii Husserl [Nota 47] din Göttingen, a ajuns la о asemenea percepere nemijlocită a Eului celuilalt. Astfel că putem plasa în sus, peste simțurile curente, încă trei simțuri: Simțul limbii/cuvintelor, simțul gândurilor și simțul Eului. Ele se formează pe parcursul avansării în vârstă, о dată cu mai sus menționata emancipare a spiritual-sufletescului, la schimbarea dinților.
Aceste trei simțuri ne conferă о bună interacționare cu ceilalți oameni. Fiind dotați cu aceste trei simțuri putem participa, împreună cu alți oameni, la viața socială. Dar calea mijlocită de ele era folosită în alt fel de către înțelepții indieni, și anume cu scopul dobândirii unor cunoștințe superioare. De aceea, pentru a se obține cunoștințe superioare, sufletul nu era îndreptat asupra cuvintelor pentru a înțelege cele spuse de interlocutor. Forțele sufletului nu erau conduse către gânduri, pentru a fi percepute gândurile, și nici către Eul celuilalt, care poate fi presimțit aici. Toate acestea erau lăsate să aparțină vieții cotidiene. Căci înțeleptul, atunci când se întorcea din incursiunea lui în lumile spirituale, revenind în lumea de zi cu zi, făcea uz de cele trei simțuri de maniera obișnuită. Dar când făcea efortul de a cultiva metode de dobândire a cunoștințelor superioare, trebuia să utilizeze în alt fel aceste trei simțuri. El nu lăsa sufletul să pătrundă prin cuvântul pe care-l asculta, pentru a percepe limba și a ajunge, înțelegând sensul, la rostitor, ci el se oprea la cuvântul în sine. El nu căuta nimic îndărătul cuvântului și conducea curentul vieții sufletului numai până la cuvânt. Prin aceasta rezulta о percepere intensificată а cuvântului. El renunța la a înțelege ceva prin cuvânt. Cu întreaga sa viață sufletească el trăia în cuvânt, folosind cuvântul, respectiv succesiunea de cuvinte în așa fel că putea viețui cu totul în interiorul lui. El alcătuia anumite sentințe, aforisme simple sau mai grele, la care încerca să rămână cu strictețe la intonare, la sunetele cuvântului. Și cu întreaga sa viață sufletească el însoțea fonia cuvântului pe care-l rostea. Aceasta îl conducea atunci la cultivarea viețuirii aforismelor, a așa-numitelor „mantre”. Arta mantrică, trăirea în aforisme, constă în aceea că, parcurgându-le, nu înțelegem conținutul cuvintelor, ci că aforismele sunt viețuite ca ceva muzical, că forța sufletului se unește cu ele prin vocalizare, „rămânând în” mantră; iar prin repetarea continuă, forța sufletului ce trăiește în cuvintele rostite în fața sa, se intensifică. Această artă a fost cultivată treptat la un nivel tot mai înalt, și ea a metamorfozat forța pe care altminteri о purtăm în suflet pentru a înțelege cuvintele interlocutorului, într-o altă facultate. Prin rostirea și repetarea aforismului mantric s-а înălțat în suflet о forță care nu conducea spre un alt om, ci în lumea spirituală. Iar dacă sufletul era educat în felul acesta cu ajutorul mantrelor, dacă se simțea lăuntric urzirea și curgerea acestei forțe – care de obicei nu este conștientizată deoarece atenția se îndreaptă spre înțelegerea cuvintelor celuilalt –, dacă se înainta la a resimți о asemenea forță ca ре о forță sufletească similară cu tensiunea musculară necesară brațului pentru a acționa, atunci se dobândea capacitatea de a cuprinde ceea ce reprezenta puterea superioară a gândului. În viața de zi cu zi ne străduim să ajungem pe calea gândului la celălalt om. Dar cu această forță sesizăm gândul de о cu totul altă manieră: Cuprindem urzirea gândului în realitatea exterioară. Pătrundem cu trăirea în realitatea exterioară. Ne înălțăm cu viețuirea la ceea ce v-am descris ca Inspirație.
Iar pe această cale se ajunge și la aceea că, în loc să se obțină acces la Eul unui alt om, conștiența se înalță la viețuirea Eurilor ființelor spirituale individualizate, care sunt în jurul nostru în aceeași măsură în care suntem înconjurați de entitățile lumii simțirilor. Ceea ce vă descriu acum constituia pentru înțeleptul Orientului antic ceva de la sine înțeles. El se înălța în călătoria sufletului său la perceperea unei lumi spirituale. Dobândise în cel mai înalt grad ceea ce poate fi numit Inspirația, și își structurase ființa conform ei. Nu avea de ce să se teamă, ca occidentalul, că ar putea să-și piardă în vreun fel Eul în timpul acestei excursii în afara trupului. Iar în perioadele care au urmat, în care datorită evoluției omenirii apăruse tendința de a pierde ușor Eul la ieșirea în lumea exterioară, se luau măsuri de prevedere și protecție. Se avea grijă ca cel ce era școlit în vederea dobândirii înaltei înțelepciuni, să fie însoțit pe drumul în lumea spirituală, spre a nu cădea în acea îndoială patologică despre care am vorbit aici în zilele acestea. Deja datorită constituției rasei, nu era de temut că în Orientul antic s-ar fi putut petrece așa ceva. Dar pe parcursul dezvoltării ulterioare, începea să fie о problemă. Din acest motiv existau și măsurile preventive severe din școlile de înțelepciune orientale, prin care discipolului i se indica să se sprijine lăuntric fidel ре о autoritate non-exterioară – ce înțelegem noi astăzi prin autoritate а apărut de fapt abia în cadrul civilizației occidentale –, aceasta realizându-se prin efortul de adaptare firească a discipolului la ceea ce făcea Maestrul, Guru. Modul în care trăia Maestrul în lumea spirituală, felul cum stătea în fața sa fără îndoială patologică, neavând nici ce mai mică inclinare spre lipsa de încredere obsedantă, era perceput nemijlocit de discipol, iar prin această percepere, acesta era totodată în așa fel tămăduit pe când pătrundea în Inspirație, că îndoiala patologică nu se putea atinge de el.
Dar chiar dacă spiritual-sufletescul este scos în mod conștient din trup, aici se mai petrece ceva. Acum trebuie să restabilim cu corpul fizic о legătură, care de data aceasta urmează să fie mai conștientă. Am spus azi dimineață că trebuie evitată starea patologică de intrare egoistă, lipsită de iubire, în trup, căci în acest caz se stabilește о legătură necorespunzătoare cu propriul corp fizic. Spuneam că între șapte și paisprezece ani se instituie о legătură firească cu propriul trup, când îi imprimăm acestuia instinctul dragostei. Dar chiar și această impregnare naturală cu instinctul dragostei poate deveni patologică. Și din aceasta rezultă atunci daune patologice ca cele descrise azi dimineață. Așa ceva putea să se petreacă însă și cu discipolii școlilor orientale de inițiere care, după ce-și părăsiseră trupul fizic, nu mai erau capabili să aducă spiritual-sufletescul într-o legătură justă cu sine. Și aici se aplica un alt tratament preventiv, о măsură la care au ajuns să apeleze și unii psihiatri, care aveau de vindecat pacienți bolnavi de agorafobie și altele asemenea. Este vorba de abluțiuni, de băile reci. Ele sunt măsuri pur fizice, ce pot fi practicate. Și dacă auzim că în misteriile Orientului (ca școli de inițiere ce aveau ca țel Inspirația) pe de о parte se stabilea – ca о măsură preventivă – un raport de dependent față de Guru, aflăm pe de altă parte că erau aplicate în mod preventiv băi reci și altele asemenea. Dacă pătrundem natura umană, așa cum ne-о mijlocește știința spirituală, atunci putem să înțelegem și ceea ce pare destul de enigmatic la aceste misterii antice. Omul era protejat să capete un sentiment nesănătos al spațiului din cauza unei legături necorespunzătoare a spiritual-sufletescului cu fizicul, un sentiment fals care să-l împingă de la teama de spațiu (agorafobia) și altele asemenea, până la incapacitatea de a interacționa normal în social. Acesta este un pericol, dar unul care poate fi evitat și chiar trebuie evitat în cursul oricărei îndrumări spre cunoașterea superioară; este un pericol, căci dacă cineva aspiră la Inspirație, așa cum a fost descris, el oarecum deconectează căile vorbirii și gândirii către Eul celuilalt om; iar apoi, dacă își părăsește trupul într-un mod maladiv (chiar și atunci când nu se caută cunoașterea superioară, dar este confruntat cu stări maladive), el poate deveni inapt să interacționeze normal cu ceilalți. Prin aceasta, tocmai ceea ce ar fi trebuit să evolueze într-un mod normal, conform cu prescripțiile cercetării spirituale, ajunge să degenereze în patologic. El stabilește о asemenea legătură a spiritual-sufletescului cu trupescul prin care, datorită cufundării prea puternice în propriul trup, se simte în mod egoist legat de acesta, ajungând să urască orice relație cu ceilalți, și devine о ființă nesocială. Putem recunoaște adesea în jurul nostru urmările nefaste ale acestor stări patologice. Am cunoscut un exemplar uman foarte bizar ce aparține acestei specii, о persoană ce provenea dintr-o familie la care există tendința de eliberare a spiritual-sufletescului de fizic. Printre membrii familiei se aflau și unii (eu am avut ocazia să cunosc foarte bine pe cineva) ce căutau о cale spre lumile spirituale. Dar un membru degenerat al acestei familii cultiva această strădanie de о manieră maladivă, patologică și ajunse în final să nu lase nimic să se apropie de trupul său, respingând orice contact ce ar fi venit dinspre lumea înconjurătoare. Acest om bineînțeles că trebuia să mănânce dar – vorbim între oameni maturi –, spălatul îl efectua cu urina proprie, deoarece avea teamă de ара ce provenea din lumea exterioară. Și nu pot descrie tot ce mai făcea el, numai ca să se izoleze, să separe acest trup de lumea exterioară, ca să se transforme tot mai mult într-o ființă antisocială. Iar el făcea toate acestea deoarece spiritual-sufletescul său era coborât prea adânc în trupesc, deoarece se unise prea intens cu această corporalitate.
Și este în sensul goetheanismului, ca în felul acesta să fie aduse împreună atât ce conduce spre cele mai înalte țeluri ce pot fi atinse ca oameni pe Pământ, cât și ce conduce la mocirlă patologică. Este suficient să te familiarizezi puțin cu teoria goetheanistă a metamorfozei [Nota 48] și constați aceasta. Goethe încearcă să vadă cum se dezvoltă unele din altele părțile constitutive, de exemplu la plantă, și descoperă astfel cum se metamorfozează lucrurile; el observă cu preferință stările ce iau naștere prin degenerarea unei frunze, a unei petale sau a unor stamine. Lui Goethe îi este clar că prin contemplarea patologicului, celui care pătrunde lucrurile ar putea să i se dezvăluie natura autentică a sănătosului. Și parcurgem о cale corectă în lumea spirituală numai dacă știm din ce constă realmente esența naturii umane și multitudinea modurilor de manifestare a acestei complicate ființe care este omul.
Dar altceva ne arata că mai târziu orientalul căuta să se oprească la cuvânt, să nu străbată cuvântul cu forțele sufletului și să meargă mai departe, ci să rămână cu trăirea în cuvânt. Vedem asta de exemplu în cuvântările lui Budha. Citiți о dată aceste cuvântări cu nenumăratele lor repetări [Nota 49]. Am cunoscut occidentali ce iubeau acele ediții ale lui Budha, la care toate repetițiile fuseseră eliminate în așa fel ca fiecare cuvânt al aserțiunilor respective să apară numai о dată; și aceste persoane credeau că având о asemenea formă comprimată, ajung să cunoască ceea ce voia să spună de fapt Budha. Așa a ajuns civilizația occidentală să piardă treptat esența înțelepciunii orientale. Căci dacă se ia învățătura lui Budha numai după sensul cuvintelor, așa cum preferăm noi occidentalii să о facem, atunci nu asimilăm esența acesteia; ajungem la înaltul conținut spiritual al ei numai dacă parcurgem repetările, dacă voim să trăim în cuvinte, în acea fortificare a sufletului care ia naștere prin repetări. Dacă nu ne însușim facultatea de a trăi concret ceva la continuă repetare și la revenirea ritmică a anumitor pasaje, nu vom reuși să accedem la ceea ce este de fapt budismul.
În acest fel trebuie să facem cunoștință cu esența culturii orientale. Căci fără a cunoaște în profunzimile ei natura acestei culturi, nu reușim nici să înțelegem realmente confesiunile religioase ale Occidentului, deoarece ele își au de fapt originea în înțelepciunea orientală. Altfel stau lucrurile cu evenimentul christic. Acesta este un fapt. El stă ca un fapt în evoluția Pământului. Dar modul în care, în primele secole creștine, a fost înțeles ceea ce s-а petrecut prin Misteriul de pe Golgotha, își avea originea în înțelepciunea orientală. Evenimentul fundamental al creștinismului a fost înțeles la început pe baza înțelepciunii orientale. Dar totul progresează. Se poate observa cum acel conținut al înțelepciunii originare din Orient, care fusese cândva, dobândit prin Inspirație, a trecut ulterior spre Grecia, ajungând să se dezvolte acolo ca artă. Dar în arta greacă era viețuit altceva decât suntem noi obișnuiți să considerăm a fi arta. În arta greacă era încă viețuit ceea ce Goethe se străduia să redobândească, el exprimând ceea ce îl impulsiona lăuntric prin cuvintele: Cel căruia natura începe să-i dezvăluie taina manifestă [Nota 50], acela simte un dor adânc către interpreta* cea mai demnă a ei: arta. – Pentru grec arta mai reprezenta un mod de a pătrunde în tainele existentei lumilor, ea încă nu devenise о simplă exteriorizare a fanteziei omenești, ci era о manifestare a ceea ce provine din interacțiunea fanteziei omenești cu revelațiile lumii spirituale dobândite prin Inspirație. Dar se poate spune că ceea ce trăia în arta greacă s-а diluat din ce în ce mai mult, ajungând a fi conținut al confesiunilor religioase occidentale. La început avem о înțelepciune originară, cu о viață spirituală plină de conținut, iar în cursul timpului avem de-а face cu о estompare a acesteia, în final ajungându-se la ceea ce în Occident devine conținut al respectivelor confesiuni religioase. Astfel că acei oameni ce au о constituție lăuntrică potrivită unor timpuri viitoare, întâmpină cu scepticism conținuturile a ceea ce a ajuns să se dilueze. Iar scepticismul ateist din Occident nu este în fond decât о reacție a dispoziției sufletești a occidentalului în fața înțelepciunii orientale ajunse la decadență, scepticism care va trebui să se accentueze, dacă nu-i va ieși în întâmpinare un alt curent spiritual.
* În sensul de exegetă (n. trad.).
Pe cât de puțin putem reîntineri în mod semnificativ о ființă naturală ajunsă la un anumit grad de maturitate, tot așa de puțin putem readuce la stadiul anterior al tinereții ceva, care în evoluția spiritual-sufletească a ajuns la degradarea bătrâneții. Din confesiunile religioase ale Occidentului, care sunt urmașe ale străvechii înțelepciuni orientale, nu se mai poate face nimic care să satisfacă pe deplin oamenii din Occident, dacă aceștia țin cont de cunoștințele dobândite în ultimele trei-patru secole prin teorie și cercetarea științifică a naturii. Un scepticism tot mai pronunțat va trebui să se manifeste. Iar cel care privește cu înțelegere desfășurarea lucrurilor, poate vedea cum un curent din Est spre Vest poartă în sine tot mai mult scepticism; cu alte cuvinte, de la răsărit se deplasează spre apus о viață spirituală care, pe măsură ce este asimilată de către sufletele educate de concepțiile științelor naturii, conduce cu necesitate la о amplificare a scepticismului. Scepticismul reprezintă marșul vieții spirituale din răsărit spre apus, căruia ar trebui să-i vină în întâmpinare un alt curent spiritual, îndreptat de data aceasta din Vest către Est. Iar noi înșine trăim la încrucișarea acestor curente spirituale, și în continuarea acestor expuneri vom vedea în ce situație ne aflăm prin aceasta.
Mai trebuie însă atrasă atenția asupra faptului că prin dispoziția sa sufletească, occidentalul tinde preponderent spre un alt fel de acces la lumile superioare decât orientalul. Pe când orientalul, chiar și prin predispoziția rasei sale, aspiră mai întâi către Inspirație, occidentalul, care este determinat mai mult de constituția sufletească decât de cea a rasei, tinde către Imaginație. Ca occidentali, noi nu mai trebuie să căutăm viețuirea a ceea ce este muzical în formula mantrică, la noi este altfel. Ca occidentali nu trebuie să parcurgem cu intensitate drumul ce caută ieșirea spiritual-sufletescului din trup, noi trebuie să ne ținem mai mult de strădania mai nouă care, prin cuprinderea corpului fizic, realizează unirea conștientă a spiritual-sufletescului cu fizicul. Vedem acest lucru cu oca-zia formării instinctului corporal: pe când orientalul căuta înțelepciunea prin sublimarea forțelor dintre naștere și al șaptelea an, occidentalul este constituit în așa fel ca să pre-lucreze forțele dintre dentiție și pubertate, prin aceasta în spiritual-sufletesc fiind înălțat ceea ce este conform cu această etapă a civilizației umane. Dar pentru a realiza aceasta, dacă la Inspirație trebuia luat Eul, acum trebuie să lăsăm Eul afară când ne cufundăm în corporalitate, dar să nu-l lăsăm acolo fără preocupare, să nu uităm de el, să nu renunțăm la el impunându-i inconștiență; tocmai pe acest Eu îl unim cu gândirea pură, cu gândirea clară și exactă, în așa fel că avem viețuirea lăuntrică: Eul tău este străbătut energic de toată gândirea pe care ai fost capabil să о antrenezi. Putem să facem în mod clar, exemplar, tocmai această experiență a coborârii în corporalitate. Și aici doresc să vă descriu о experiență personală, deoarece ea vă va conduce spre ceea ce vreau de fapt să spun.
V-am vorbit despre conceptul Filosofia libertății. Această carte a mea este realmente о modestă încercare de a antrena gândirea spre acea gândire pură în care poate să trăiască Eul, în care Eul poată să se mențină. Iar apoi, după ce a fost creată această stare a gândirii libere, se mai poate încerca ceva. Pe când îi lăsăm Eului această gândire – Eului care se viețuiește a fi liber și independent în domeniul de libertate al spiritualului –, putem acum să decuplăm gândirea pură de procesul percepției; și dacă în viața cotidiană, atunci când percepem de exemplu culoarea, imediat о pătrundem cu reprezentarea, de data aceasta reținem reprezentările cu totul în afara procesului de prelucrare a percepțiilor și astfel putem duce percepțiile nemijlocit în propria corporalitate.
Goethe parcurgea deja această cale. El a făcut deja primii pași. Putem citi în ultimul capitol al teoriei sale a culorilor: „Acțiunea senzorial-morală a culorii” [Nota 51], cum el la orice impresie cromatică simte ceva care se unește profund nu numai cu zona percepției, ci cu omul integral, cum el viețuiește galbenul sau roșul ca pe ceva într-un fel agresiv, ce-l penetrează, îi aduce căldură; el sesizează că albastrul și violetul, prin aceea că ne scot din noi înșine, sunt culori reci. Omul întreg viețuiește ceva în actul percepției senzoriale. Percepția senzorială coboară împreună cu conținutul ei în corporalitate, iar Eul cu conținutul pur al gândirii rămâne oarecum plutind deasupra. Noi prin aceasta decuplăm gândirea și preluăm în noi întregul conținut al percepției, umplându-ne cu el într-un mod mai intens ca de obicei când, datorită reprezentărilor*, slăbim conținutul percepției. Ne antrenăm cu intenția de a ne pătrunde cu întregul conținut al percepției, practicând în mod sistematic ceea ce la oriental a ajuns să degenereze: reprezentările simbolice, in imagini. Adică în loc să interpretăm conținutul percepției apelând la concepte, la asociații logice, ocolim gândurile, abordăm percepția apelând la simboluri și imagini, și о lăsăm să se reverse în noi pătrunzându-ne cu consistența culorilor, cu intensitatea sunetului; prin aceasta exersăm о abordare simbolică, nonconceptuală. Deoarece noi nu ne impregnăm lăuntric cu conținuturi intelectuale, așa cum vrea să о facă psihologia asociaționistă, ci ne pătrundem interior cu acest conținut al percepției indicat prin simboluri și imagini, prin aceasta ne vine în întâmpinare dinspre interior curentul viu al trupului eteric și al trupului astral, și astfel facem cunoștință cu profunzimile conștienței și sufletului nostru. În felul acesta învățăm să cunoaștem în mod real natura lăuntrică a omului, nu prin acea mistică stufoasă, care este prezentată adesea de spirite nebuloase ca о cale spre Dumnezeul interior, și care nu conduce decât la о abstracțiune exterioară, la care nu ne putem opri dacă vrem să devenim om în sensul deplin al cuvântului.
* Prin actul de reprezentare, fiecărei percepții nemijlocite noi îi asociem spontan о noțiune (n. trad.).
Dacă vrem să cercetăm omul din punct de vedere realmente fiziologic, trebuie ca după ce am decuplat în modul menționat gândirea, să stimulăm formarea de tablouri lăuntrice, în așa fel ca propria corporalitate să reacționeze cu imaginații. Deși abia la început în Occident, aceasta este calea ce trebuie parcursă, dacă vrem să contracarăm influența dinspre orient care, dacă ar acționa unilateral, ar conduce spre decadență; în acest fel devine posibil ca civilizația noastră să progreseze în loc să decadă. Dar trebuie precizat că în general, limba omenească încă nu a ajuns la nivelul de a putea exprima în mod satisfăcător ceea ce se petrece în interiorul sufletului. Si aici doresc să vă descriu о experiență personală.
Acum mai mulți ani am încercat – într-un anumit context – să prind în cuvinte ceva ce poate fi numit о teorie a simțurilor. În cadrul unor expuneri verbale mi-а reușit oarecum să găsesc cuvinte pentru о teorie a celor douăsprezece simțuri [Nota 52] ale omului, deoarece aveam posibilitatea de a explica în mod repetat, cu abordări din direcții diferite, folosind turnuri ale frazei prin care mijloceam înțelegerea. În acest fel compensam insuficiențe ale limbii noastre, care încă nu face față unor asemenea aspecte suprasensibile, nu le poate simți suficient de intens. Dar ulterior – spuneam că sunt mulți ani de atunci –, când am vrut să scriu о carte în care să fie cuprinse în mod adecvat conținuturile antroposofice ale conferințelor respective, a rezultat faptul surprinzător că transpunerea în interior a celor viețuite în exterior devenea ceva atât de fluctuant (Nota *) că limbii îi lipseau cuvintele. Și cred că mai multe coli de tipar ale începutului cărții au rămas în așteptare patru sau cinci ani la editură [Nota 53]. Nu reușeam să concretizez intenția de a continuă scrierea cărții în același stil ca la început, deoarece pentru gradul meu de evoluție de atunci, limba refuza să pună la dispoziție ceea mi-ar fi fost necesar. Mai târziu a apărut și о supraîncărcare datorată sarcinilor asumate, astfel că până în ziua de azi încă nu am reușit să finalizez această carte. Cineva care este mai puțin preocupat să-i comunice în mod conștiincios aproapelui din cele percepute în lumea spirituală, acela poate că va zâmbi auzind de о asemenea poticnire în fața unei dificultăți temporar insurmontabile. Cel ce are însă reale viețuiri și vrea să pătrundă cu un sentiment de deplină responsabilitate ceea ce rezultă din ele, acela cunoaște multiplele exigențe inerente, privitoare tocmai la găsirea cuvintelor adecvate descrierii căii occidentalului către Imaginație. Doar privitor la о cale de școlire spirituală, este relativ ușor să faci о descriere. Așa a fost cazul cu lucrarea mea „Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare?”. Dar atunci când se au ca țel anumite rezultate, cum era cazul cu descrierea ființialități simțurilor omenești, adică a unei părți din însăși alcătuirea internă a omului, în asemenea situații ești confruntat cu dificultăți privind sesizarea imaginațiunilor adecvate și în prinderea acestora în contururi precise cu ajutorul cuvintelor.
* În limba germană: Sensitives.
Totuși, acest drum trebuie să fie parcurs de oamenii din Occident. Și exact așa cum orientalul prin mantrele sale a simțit intrarea în esența spirituală a lumii exterioare, trebuie ca occidentalul, depășind psihologia asociaționistă, să învețe intrarea în propria ființă prin aceea că găsește acces la lumea imaginativă. Numai prin pătrunderea în lumea Imaginației va dobândi el acea cunoaștere autentică, care îi este necesară omenirii pentru a progresa. Și deoarece noi trebuie să trăim de о manieră mult mai conștientă decât cea în care trăiau orientalii, nu putem spune ceva de genul: Putem lăsa pe seama viitorului ca omenirea, pe calea unor procese naturale, să fie condusă la a-și însuși treptat Imaginația. Nu, deoarece noi am intrat în stadiul evoluției conștiente, trebuie să ne străduim în mod conștient către această lume imaginativă, nu putem stagna la anumite etape. Căci, ce se întâmplă dacă ne oprim la un anumit stadiu? Atunci nu mai putem aduce ceva potrivit în întâmpinarea scepticismului ce se instaurează tot mai mult venind din Est către Vest, ci atunci îi aducem în față ce rezultă dacă spiritual-sufletescul se unește inconștient, prea intens și profund cu trupul fizic, prin aceasta luând naștere о densificare a unirii spiritual-sufletescului cu fizicul.
Da, putem gândi doar materialist, putem chiar și să fim materialist, atunci când spiritual-sufletescul se unește prea intens cu fizicul. În acest caz nu trăim liber cu Eul în noțiunile gândirii pure, la care am reușit să accedem. Când cufundăm apoi percepția devenită imaginativă în corporalitate, coborâm acolo cu Eul și cu noțiunile. Iar apoi dacă răspândim această stare transmițând-o celorlalți, prin aceasta ia naștere fenomenul spiritual pe care îl cunoaștem bine: toate formele de dogmatism. Traduse spiritual-sufletește, toate felurile de dogmatism nu sunt nimic altceva decât ceea ce, transpus în patologic, se manifestă prin claustrofobie și altele asemenea, și care – dată fiind înrudirea dintre ele –, apar și în acea metamorfoză a fricii: în feluritele superstiții. Țin să menționez deci că din ceea ce a luat naștere aici ca dogmatism având la bază imboldul inconștient către Imaginație (care însă, datorită acțiunii unor puteri potrivnice, este împiedicată să se dezvolte), iau naștere toate formele de dogmatism. Iar acestea trebuiesc înlocuite treptat prin ceea ce se formează atunci când reușim să menținem lumea ideilor în sfera Eului, când accedem la Imaginație și putem viețui omul în adevărata sa alcătuire, parcurgând astfel calea diferită, cea occidental, către lumea spirituală. Acest alt drum, cu ajutorul Imaginației, este cel care trebuie să întemeieze curentul științei spirituale, ca mișcare evolutivă a spiritului, din Vest către Est, spre progresul întregii omeniri. Iar privitor la această chestiune extrem de importantă azi pentru omenire, urmează să fie identificat adevăratul „drum al Imaginației”, calea pe care trebuie să о parcurgă știința spirituală occidentală, pentru a-și dovedi maturitatea în fața a ceea ce cândva înțelepciunea orientală, bazându-se pe modul inspirativ corespunzător specificului rasial al acelor popoare, reușise să dobândească drept conținut inspirativ. Numai dacă inspirației degenerate a Orientului îi vom putea opune imaginațiuni purtate de spirit, pe deplin conforme cu realitatea și capabile să contribuie la о cultură spirituală superioară, dacă vom putea să le chemăm la viață ca pe un curent spiritual din Vest spre Est: Atunci realizăm ceea ce trăiește de fapt în străfundurile omenirii ca impulsuri, ca strădanii existențiale care, deoarece nu pot fi aduse la suprafață, se dezlănțuie cauzând explozii în domeniul social.
Despre modul în care trebuie parcurs drumul Imaginației, despre cum se configurează calea spre lumile spirituale pentru știința spirituală orientată antroposofic, urmează să vorbim mâine.
