Pentru a putea merge mai departe cu considerațiile noastre este necesar într-o oarecare măsură să includem astăzi ceva episodic. În felul acesta ne vom înțelege mai ușor în ceea ce privește tema noastră. Astăzi aș vrea să vă propun deci o expunere mai generală, în orice caz dintr-un punct de vedere aparte, privitoare la gnoseologicul din științele naturii. Vom porni astfel de la cele spuse ieri, amintind încă o dată la ce rezultate am ajuns, cel puțin provizoriu. Verificarea acestor rezultate se va putea face abia pe parcursul conferințelor.
Din observarea fenomenelor cerești, exprimate de astronomia din zilele noastre fie sub formă geometrică, fie sub formă de cifre, am văzut că suntem conduși spre mărimile incomensurabile. Aceasta înseamnă, așa cum am arătat ieri, că în procesul nostru de cunoaștere, dacă aplicăm acest proces de cunoaștere la fenomenele cerești, există un moment în care trebuie cumva să ne oprim, să încetăm să mai considerăm competente explicațiile matematice. De la un anumit punct încolo, pur și simplu nu mai putem continua să trasăm linii care să descrie mișcările corpurilor cerești, și nici nu mai putem continua să aplicăm analiza matematică; nu putem spune decât atât: Analiza și reprezentarea geometrică ne pot conduce până la un anumit punct, de aici încolo nu mai merge. De aici va trebui să tragem o concluzie importantă, desigur tot provizorie în primă instanță, și anume că dacă examinăm din punct de vedere matematic ceea ce vedem cu ochiul, înarmat sau nu cu instrumente de observare, nu putem exprima aceasta sub forma unei figuri geometrice sau a unor formule matematice. Cu alte cuvinte, prin algebră, analiză matematică sau geometrie nu putem cuprinde totalitatea fenomenelor.
Vă dați seama ce lucru important decurge de aici, și anume că, dacă avem pretenția să examinăm totalitatea fenomenelor cerești, trebuie să renunțăm să o facem prin a spune: Soarele se mișcă în așa fel încât putem să trasăm traiectoria acestuia sub forma unei curbe; Luna se mișcă în așa fel încât putem trasa traiectoria acesteia sub forma unei curbe. Deci, dacă avem în față totalitatea fenomenelor, va trebui de fapt să renunțăm tocmai la dorința noastră cea mai fierbinte. Aceasta este un fapt cu atât mai important cu cât astăzi, atunci când se spune că sistemul cosmic copernican ajută la fel de puțin ca cel ptolemeic, fiecare răspunde: Deci vom schița un alt sistem. – Și vom vedea abia pe parcursul acestor conferințe ce trebuie pus în locul desenului, atunci când vrem să cuprindem într-adevăr totalitatea fenomenelor.
Înainte să putem intra în ceva pozitiv, trebuie să vă înfățișez întâi acest aspect negativ, pentru că aici este deosebit de important să avansăm la noțiuni foarte clare. Pe de altă parte ieri am văzut cum, din zone vagi, haotice, se ridică ceva care, de la un anumit punct încolo se poate concepe sub formă de imagine, deci într-un anumit sens și geometric, respectiv acel aspect care ne întâmpină în embriologie. S-ar putea spune: Dacă în procesul de cunoaștere urmărim fenomenele cerești, ajungem într-un punct în care ești nevoit să-ți spui că lumea nu este alcătuită în așa fel încât să poată fi înțeleasă de la început prin acest proces de cunoaștere; dacă luăm în considerare fenomenele embriologice, suntem nevoiți să recunoaștem că trebuie să presupunem existența a ceva ce precede acea realitate pe care încă o mai putem cuprinde.
Dar acum în cercetarea embriologică a intervenit mai recent, pe lângă alte lucruri – caracterizez problemele grosso modo –, un dublu aspect. Pe de o parte oamenii erau încă adepți aprigi ai legii de bază a biogeneticii, care spune că dezvoltarea individuală a embrionului este un fel de rezumat al dezvoltării filogenetice. Acei oameni voiau deci să deducă în mod cauzal dezvoltarea embrionului din dezvoltarea speciei. Au apărut apoi alții care, dimpotrivă, nu voiau să știe nimic de o astfel de proveniență a embrionar-individualului din evoluția speciei și care spuneau că ar trebui să te rezumi la forțele existente nemijlocit în fenomenele embrionare, cu alte cuvinte ei vorbeau despre un fel de mecanică evoluționistă. Putem spune, de fapt: Din școala biogenetică riguroasă a lui Haeckel provine Oscar Hertwig [Nota 56], care ulterior a adoptat teoria mecanicii evoluționiste. Și întrucât mecanica trebuie înțeleasă cel puțin într-un fel asemănător matematicii, chiar dacă nu se ajunge exact la o matematică, ne întâmpină și aici istoricește – iar noi vrem să arătăm tocmai felul cum s-au dezvoltat lucrurile din punct de vedere istoric –, ne întâmpină faptul că mai întâi se presupune ceva diferit [Nota 57], după care se intervine cu un aparat asemănător celui din matematică și mecanică.
Aceste lucruri există, aș zice, mai mult în plan gnoseologic. Pe de o parte, în procesul de cunoaștere suntem împinși la o graniță peste care nu putem trece cu acel fel de a privi, foarte drag nouă inițial; pe de altă parte, în observarea embrionarului ajungem să înțelegem problema în modul obișnuit doar dacă facem ipoteze, pe care la început le lăsăm necercetate; dacă deci spunem: În domeniul realului există ceva pe care la început îl lăsăm să plutească în nedefinit, iar de la un anumit punct începem să abordăm observabilul, cel puțin în forme și raporturi [Nota 58] asemănătoare matematicii și mecanicii.
Toate acestea fac necesar să avansăm astăzi un fel de analiză generală a lucrurilor. Am atras deja atenția asupra faptului că analizarea naturalist-științifică tinde astăzi în mare parte spre idealul de a privi natura exterioară cât mai independent de om, de a fixa fenomenele individuale oarecum în obiectivitate și de a elimina omul. Vom vedea că tocmai prin acest fel de a privi, care elimină omul, este imposibil să trecem peste aceste bariere, așa cum le-am putut observa acum în două direcții. Iar acest lucru se datorează faptului că ideea de metamorfoză, pe care Goethe, la început elementar, a înfățișat-o pe larg, a fost urmărită de fapt foarte puțin. Ea a fost ce-i drept urmărită până la un anume nivel în problema morfologicului și aici ni s-a arătat doar că morfologia de astăzi nu poate ajunge la nici un rezultat, deoarece, spre exemplu, forma constructivă a unui os lung nu poate fi comparată în mod adecvat cu cea a unui os cranian. Pentru aceasta ar fi nevoie să avansăm la un mod de a privi care să ne facă să vedem o dată interiorul, suprafața interioară a osului lung, iar apoi, în paralel, să îi contrapunem acestei suprafețe interioare exact suprafața exterioară a osului cranian, astfel încât să avem o întoarcere pe dos, așa cum am întoarce, de exemplu, mănușa pe dos și, în același timp, să avem o modificare a formei, o modificare a tensiunilor superficiale prin răsturnare, prin orientarea interiorului spre exterior. Abia în momentul în care vom urmări astfel metamorfoza, care pentru unii poate părea ceva complicat, vom ajunge la un rezultat în aceste examinări.
Dar când se iese din morfologic și se intră mai mult în funcțional, atunci în facultatea de reprezentare omenească actuală nu mai există decât foarte puține premise de a urmări ideea de metamorfoză. Va fi necesar să extindem ideea de metamorfoză și asupra aspectului funcțional al organismului. Începutul a fost făcut când am arătat în cartea mea Enigmele sufletului [Nota 59], pentru început schematic, concepția privitoare la tripartiția ființei omenești, ființa omenească fiind concepută astfel ca o sumă și ca o interacțiune de funcțiuni. Am expus, cel puțin schematic, cum la om deosebim în primul rând acele funcțiuni, acele procese pe care le putem cataloga ca procese neurosenzoriale; apoi cum toate procesele ritmice din organismul uman le putem considera având o existență relativ independentă; și cum, de asemenea, trebuie să considerăm procesele metabolice ca având și ele o existență independentă. Am atras atenția că aceste trei forme de procese epuizează de fapt elementul funcțional la om. Alte funcțiuni care mai apar în organismul omenesc sunt de fapt derivații ale acestor trei procese.
Acum însă se pune problema ca tot ceea ce se întâmplă în organic să îl concepem în așa fel, încât ceea ce aparent stă alături de celălalt să se unească din nou cu acest celălalt printr-o metamorfoză. Astăzi suntem înclinați să privim macroscopic; într-un singur mod ar trebui să ne întoarcem la macroscopic, altfel, datorită unei insuficiente cuprinderi sintetice a vieții, ajungem să avem peste tot probleme, care în sine nu sunt de nerezolvat, ci devin de nerezolvat ca urmare a prejudecăților noastre metodologice.
Dacă privim omul după această tripartiție, găsim în primul rând o triplă modalitate prin care omul se află în relație cu lumea exterioară. O modalitate de raportare a omului la lumea exterioară o avem în procesele neurosenzoriale. O altă modalitate o avem în toate procesele ritmice. Procesele ritmice sunt toate de așa natură că nu pot fi considerate izolat în om; după cum bine știm, la baza proceselor ritmice se află respirația, care reprezintă în întregime un schimb între interiorul organismului omenesc și lumea exterioară. În sfârșit, în tot ceea ce este proces metabolic se află evident un raport reciproc al omului cu lumea exterioară. Procesele neurosenzoriale sunt întru câtva o continuare a lumii exterioare înspre interiorul omului. Această continuare ne apare atunci când facem deosebirea dintre percepția propriu-zisă, transmisă în principal prin intermediul simțurilor, și ceea ce se adaugă ulterior cunoașterii noastre omenești, reprezentarea. Nu avem nevoie să ne lansăm în considerații mai profunde, ci de acum încolo va trebui să ne apară destul de evident faptul că ceea ce există în percepția senzorială este un raport reciproc între om și lumea înconjurătoare orientat mai mult spre lumea exterioară, spre deosebire de procesele de reprezentare. Evident că în reprezentare suntem îndreptați mai mult spre interiorul omului – vorbesc acum doar despre organism, nu despre sufletesc – decât în percepția senzorială.
Și tot așa, atunci când luăm în considerare sistemul metabolic – lăsăm la o parte pentru început sistemul ritmic, respirație, circulație – suntem îndreptați spre ceva care, într-un mod cât se poate de precis, este opus acelei orientări spre interior, de la percepție senzorială la reprezentare. Dacă se studiază integral metabolismul, va trebui să realizăm o legătură între ceea ce reprezintă procesele metabolice interne și funcțiile membrelor omului. Aceste funcții ale membrelor sunt în legătură cu funcția metabolismului. Și dacă în aceste probleme s-ar proceda mai rațional decât se face de obicei, s-ar descoperi tocmai legătura dintre metabolism, situat mai mult în interior, și procesele cărora ne subordonăm atunci când ne mișcăm în mod corespunzător membrele noastre. Întotdeauna la baza mișcărilor sistemului membrelor stau procesele metabolice, care reprezintă propriu-zis funcțiuni organice. Consum de substanțe – la aceasta se ajunge în ultimă instanță pentru funcționarea organică propriu-zisă.
Acum însă nu este așa de important să ne oprim la acest proces metabolic. Într-un anumit sens el ne conduce dinspre om spre lumea exterioară, după cum procesul de percepție senzorială ne conduce dinspre lumea exterioară înspre interiorul organismului. Acest mod de a privi lucrurile, care este fundamental, trebuie să fie abordat cândva, altfel nu se poate merge mai departe în anumite domenii. Și care este acel lucru din metabolism care indică spre exterior, după cum în procesul senzorial ceva indica spre interior, spre reprezentare? Acesta este procesul de fecundare. Procesul de fecundare indică oarecum în direcția opusă, dinspre organism spre exterior. Dacă vă reprezentați schematic percepția senzorială dinspre exterior spre interior, atunci acest proces de percepție senzorială, orientat dinspre exterior spre interior, este oarecum fecundat – vă rog să nu vă împiedicați de expresie, mai târziu vom putea să punem realitatea în locul acestui mod simbolic de a privi lucrurile –, prin intermediul organismului, prin aceasta apărându-ne din interior reprezentarea (fig. 1). Ceea ce noi numim procese metabolice ne îndreaptă în cealaltă direcție, spre exterior, și ajungem la procesul de fecundare. Astfel că de aici înainte chiar la cei doi poli ai naturii umane tripartite avem ceva ce putem privi din două direcții opuse.
În mijloc se află desigur tot ceea ce aparține sistemului ritmic. Iar acum dacă vă întrebați: Ce anume din sistemul ritmic indică spre exterior, ce anume indică spre interior? nu veți putea găsi deosebiri atât de precise ca între metabolismul interior și fecundare sau între percepție și reprezentare, ci în inspirație și în expirație veți găsi elementele care alcătuiesc procesul contopite unul în altul. El este mai mult un proces unitar. Nu putem face deosebirea, aici, la fel de precis, totuși se poate spune (fig. 1): Așa cum în primul caz găsim percepția dinspre afară, iar la metabolism fecundarea către afară, la inspirație și expirație găsim ceva ce merge spre interior și ceva ce merge spre exterior. Procesul respirator este un proces situat oarecum la mijloc.
Iar acum deja veți lua aminte la ceva ce se prezintă ca un fel de metamorfoză, ceva unitar aflat la baza naturii tripartite a omului, care o dată se formează într-un fel, altă dată în alt fel. Fiziologic, puteți urmări foarte bine într-o anumită direcție, respectiv în sus, ceea ce avem de fapt aici. Unii dintre dumneavoastră știu deja despre ce este vorba [Nota 60]. Dacă luăm în considerare procesul respirației, de pildă, organismul nostru este influențat într-un anume fel prin inspirație, prin faptul că lichidul cefalorahidian, care se găsește în coloana vertebrală și în cutia craniană, este împins în sus. Trebuie avut deja în vedere că, de fapt, creierul nostru plutește în lichidul cefalorahidian, că prin aceasta el este împins în sus și așa mai departe. Fără această forță ascensonială noi nici n-am putea trăi. Dar să nu vorbim acum despre asta, ci numai de faptul că atunci când inspirăm, lichidul cefalorahidian cunoaste o anumită deplasare în sus, iar la expirație o deplasare în jos. În felul acesta procesul de respirație intervine și în craniul nostru, în capul nostru, și astfel se creează un proces care este exclusiv o conlucrare, o interacțiune a proceselor neurosenzoriale cu procesele ritmice.
Vedeți cum lucrează organele pentru a înfăptui oarecum metamorfoza funcțiilor. Apoi putem spune, ca o ipoteză cumva, sau poate doar ca un postulat: Poate că așa stau lucrurile și în cazul metabolismului și al fecundării. Dar aici n-o vom scoate așa ușor la capăt, dacă vom căuta un astfel de raport. Caracteristic este tocmai faptul că ne este relativ ușor să înțelegem raportul reciproc dintre sistemul ritmic și sistemul neurosenzorial prin procese pe care le putem urmări cu gândirea, dar nu suntem în stare să găsim un raport tot așa de ușor descifrabil între procesul ritmic și procesul fecundare-metabolism. Puteți apela la tot ceea ce vă stă la dispoziție în fiziologie, și cu cât veți aprofunda mai exact aceste lucruri, cu atât veți observa mai bine aceasta. De ce se întâmplă așa, puteți aduce în fața ochilor cât se poate de simplu. Dacă urmăriți alternanța regulată dintre somn și veghe veți spune: În ceea ce privește percepția senzorială, suntem expuși pretutindeni lumii exterioare. În permanență suntem expuși aici lumii exterioare. Doar când interveniți cu gândirea și reprezentarea, doar atunci ceea ce există în stare de veghe împrejurul cuiva este ordonat, este orientat într-un anume fel, dinspre interior spre exterior. Deci orientarea vine dinspre interior. De fapt, putem spune că ne găsim față în față cu lumea exterioară organizată legic în sine, iar noi aducem din interiorul nostru în ea o altă ordine. Gândim asupra lumii exterioare, combinăm raporturile din lumea exterioară oarecum după bunul nostru plac – din păcate însă foarte adesea după răul nostru plac. Aici însă, în lumea exterioară din interiorul nostru intervine ceva, care nu are cum să corespundă acestei lumi. Dacă nu s-ar întâmpla așa, niciodată n-am cădea pradă unei greșeli. Aici din interiorul nostru intervine o anume remodelare a lumii exterioare.
Dacă privim celălalt pol al naturii umane, atunci veți admite, în ambele direcții, că aici dezordinea vine dinspre exterior. Căci este lăsat la latitudinea noastră cum întreținem metabolismul prin alimentație și cu atât mai mult este lăsat la latitudinea noastră ceea ce numim fecundație. Aici deci, atunci când se pune problema liberului-arbitru, suntem îndreptați spre lumea exterioară. La început lumea exterioară ne este complet străină. Acel liber-arbitru, pe care noi îl aducem în procesul de percepție din interior, cel puțin ne este familiar; arbitrarul pe care îl aducem în noi din lumea exterioară nu ne este asa de familiar. De pildă, noi nici nu bănuim, decât într-o foarte mică măsură – marea majoritate a oamenilor într-o măsură extraordinar de redusă – ce se întâmplă, de fapt, referitor la legătura noastră cu lumea, dacă mâncăm un lucru sau altul, dacă bem una sau alta și așa mai departe. Sau se acordă extraordinar de puțină atenție faptului că suntem foarte legați de lume în răstimpul dintre momentele [Nota 61] în care ne întreținem metabolismul. Și chiar dacă am acorda atenție acestui fapt, nu ne-ar fi de prea mare ajutor în primă instanță. Aici intrăm în ceva greu de definit, impalpabil, aș zice. La un pol al omului avem cosmosul ordonat, care își întinde oarecum golfurile sale în simțurile noastre (fig. 2). Cuvântul „ordonat” nu trebuie înțeles greșit, el nu vrea decât să caracterizeze o stare de fapt; nu o să ne pierdem în considerații filosofice dacă cosmosul poate fi considerat ordonat sau nu, ci aici se vrea exprimată doar o stare de fapt. La polul opus se găsește ceea ce într-adevăr trebuie numit – dacă privim procesele care vin spre noi din cosmos, dacă observăm tot ceea ce ingurgităm, sau intervalele neregulate de timp în care oamenii se îngrijesc de fecundare etc. – cosmosul dezordonat. Dacă avem în vedere toate aceste procese care vin în metabolism dinspre lumea exterioară, trebuie să spunem: Aici avem de-a face cu cosmosul, la început – pentru noi – dezordonat.
Vedeți dumneavoastră, acum putem cupla aici, mai mult din punct de vedere universal-epistemologic aș spune, întrebarea – aș lansa-o neapărat astăzi, în treacăt: Cât de mult suntem în legătură cu cerul înstelat? Da, întâi îl contemplăm. Veți avea un sentiment viu de cât de nesigure devin lucrurile privitor la cerul înstelat în special atunci când începem să gândim despre el. Aici constatăm nu numai că oamenii au dezvoltat cele mai diverse sisteme cosmice, ci și că în general cel mai sigur element interior al reprezentării, aparatul matematico-mecanic, nu ne ajută – după cum am văzut și din discuția noastră de ieri – să cuprindem totalitatea cerului înstelat. Trebuie să spunem nu numai că față de cerul înstelat nu ne putem încrede în aparența senzorială; va trebui să spunem chiar, să recunoaștem, că tot ceea ce mai posedă omul în interior nu-l ajută să se apropie de cerul înstelat, atâta timp cât el îl cuprinde cu simțurile. Este cât se poate de real exprimat, nu doar o simplă analogie, atunci când spunem: Cerul înstelat în totalitatea sa – evident în totalitatea sa relativă – există, de fapt, doar pentru percepția noastră senzorială, căci dacă renunțăm la percepția senzorială și vrem să pătrundem mai intim în înțelegerea cerului înstelat, noi ca oameni ar trebui să ne simțim destul de străini în fața acestuia. În orice caz, ar trebui să avem sentimentul puternic că nu îl putem pătrunde. Cu toate acestea însă trebuie să adăugăm că în ceea ce contemplăm aici este conținut și ceva ce ar putea sta la baza unei înțelegeri.
Trebuie să spunem deci: În afara noastră este cosmosul ordonat. El se prezintă, de fapt, doar percepției noastre senzoriale. În mod cert, el nu se descoperă în primă instanță cunoașterii intelectuale. Pe de o parte avem acest cosmos ordonat, fără să putem pătrunde cu el în interiorul omului. Ne spunem că suntem îndreptați dinspre percepția senzorială spre lăuntrul omului, dar nu putem pătrunde cu cosmosul înăuntrul lui. Astronomia este așadar ceva ce de fapt nu încape în cap. Ea nu se potrivește acolo, înăuntru. Nu este o figură de stil ci un fapt de cunoaștere.
Ce există oare de partea cealaltă, acolo unde avem cosmosul dezordonat? Nu vrem să aducem în discuție decât faptele, nu vrem să prezentăm teorii, nici să căutăm ipoteze, ci doar să clarificăm faptele. Când căutați în cosmos, pur concret, opusul astronomicului, și în om opusul la ceea ce apare în procesul de percepție și reprezentare (ca o continuare a lumii exterioare, a cosmosului ordonat), veți fi conduși la om spre procesul metabolic și de fecundare; sunteți scoși afară, într-un domeniu al dezordinii. La fel când îmi încep analiza în lumea exterioară (fig. 2) și, în lumea exterioară, vreau să merg în jos, să cobor oarecum de la astronomie în jos, în ce domeniu intru? Intru în sfera meteorologiei, în tot ceea ce mă întâmpină și în fenomenele exterioare și fac obiectul meteorologiei. Dacă deci interpretați fenomenele meteorologice și încercați să introduceți aici o legitate, atunci acest lucru pe care îl puteți introduce ca legitate se raportează față de cosmosul ordonat din astronomie așa cum se raportează ceea ce este schimbător jos, în sistemul metabolic și de fecundare, față de ceea ce apare sus întâi în percepție, care luminează întregul cer înstelat și care începe să devină dezordonat pentru prima dată în interiorul nostru, în reprezentare.
Vedeți deci: dacă nu vrem să-l privim pe om izolat, ci în legătură cu ordinea naturală exterioară, atunci îl putem plasa astfel încât să spunem: Omul, prin capul său, participă la fenomenul astronomic, iar prin metabolismul său la fenomenul meteorologic. Ca urmare omul, prin ambele sale laturi, se află înăuntrul întregului cosmos.
Adăugați la această reflecție o alta. Alaltăieri am vorbit despre acele procese care sunt într-un fel o reproducere organică interioară a proceselor lunare, am vorbit despre procesele din organismul femeiesc. În organismul femeiesc avem un fel de alternanță de faze, o succesiune de procese care au loc în 28 de zile și care desigur, așa cum stau lucrurile acum, nu depind absolut deloc de procesele lunare, dar care interior reproduc aceste procese lunare. Am mai arătat deja aspectul psihofiziologic existent în amintirea omenească. Dacă-l analizăm efectiv și luăm procesul organic interior care se află la baza amintirii pe care o are omul, atunci va trebui să punem în paralel acest proces, de natură organică, cu procesul funcțiunilor femeiești, doar că acesta din urmă cuprinde organismul mai puternic decât atunci când în amintire se fixează o viețuire exterioară. Ceea ce se exprimă aici în aceste 28 de zile, ca rezultat al impresiilor exterioare, nu se mai explică prin viața individuală dintre naștere și moarte, în timp ce legăturile dintre viețuirea proceselor exterioare și amintire sunt de mai scurtă durată și își au explicația în viața dintre naștere și moarte a fiecăruia. Însă din punct de vedere psihofiziologic este aceeași viețuire a unui proces exterior. În cartea mea Știința ocultă [Nota 62] am arătat foarte clar ce înseamnă această viețuire legată de lumea exterioară.
Dacă urmăriți funcțiunile embrionului până la fecundare, veți observa că înainte de fecundare aceste funcțiuni sunt integral cuprinse în acest proces interior de 28 de zile. Ele aparțin oarecum acestui proces. Dacă a survenit fecundarea, tot ceea ce are loc în embrion cade în afara acestui interior al omului. Se realizează imediat o corelație față de lumea exterioară, astfel că dacă observăm procesul de fecundare ajungem să recunoaștem că el nu mai are nimic de-a face cu procesele interioare din organismul uman. Procesul de fecundare sustrage embrionul procesului interior și-l orientează spre afară, în domeniul acelor procese care aparțin îndeobște atât interiorului omenesc cât și cosmicului, care nu fac nici o delimitare între ceea ce se petrece în interiorul omului și cele cosmice. Ceea ce se petrece așadar după fecundare, ceea ce se petrece în formarea embrionului, trebuie privit în legătură cu procesele cosmice exterioare, nu legat de o mecanică oarecare a evoluției embrionului și a stadiilor sale succesive.
Imaginați-vă ce avem aici. Ceea ce se petrece în embrion până la fecundare este o chestiune care privește interiorul organismului omenesc; ceea ce se petrece după fecundare și chiar prin fecundare este ceva prin care omul se deschide cosmosului, ceva care este dominat de influențe cosmice.
Deci, pe de o parte, cosmosul acționează în noi până în sfera reprezentării. În percepția senzorială avem un raport reciproc între om și cosmos. Noi cercetăm acest raport reciproc, să zicem, prin legea perspectivei și a similitudinii, prin legea fiziologiei simțurilor și altele de acest gen. Prin aceste legi se cercetează felul cum vedem noi un obiect. Dacă pe lângă noi trece (transversal față de direcția în care privim) un tren, noi vedem toată această mișcare, aș spune, pe toată lungimea ei. Dacă însă ne plasăm cu privirea în direcția de mers a trenului, acesta poate merge oricât de repede, însă noi îl vedem, dacă trenul este suficient de departe, complet în repaus. Deci ceea ce se desfășoară ca imagini în noi depinde de raporturile cosmosului față de noi. Noi ne situăm în interiorul unor procese imagistice și aparținem noi înșine acestor imagini. Dacă din ceea ce vedem în exterior vrem să tragem niște concluzii asupra adevăratelor procese, ne încurcăm în ceva haotic – căci, în definitiv, diversele sisteme cosmice sunt ceva haotic [Nota 63].
Pe de altă parte, omul se află, în ceea ce privește fecundarea, în interiorul unor procese cosmice reale, de data aceasta nu de imagini, ci reale. Aici la un pol aveți o situare imagistică în ceva, iar la celălalt pol aveți o situare reală în ceva. Ceea ce vi se sustrage atunci când contemplați cosmosul acționează asupra omului când acesta este supus procesului de fecundare. Vedem aici un tot unitar despărțit în două. O dată avem în față doar imaginea, fără să putem accede la realitate. A doua oară avem în față realitatea, căci prin aceasta ia naștere un om nou. Aceasta însă nu devine imagine, ea rămâne pentru noi în afara unei legități, cum în afara unei legitări rămân condițiile meteorologice, atunci când privim vremea. Aici avem în față doi poli. Primim din două părți două jumătăți de lume: o dată primim o imagine și altă dată primim oarecum realitatea corespunzătoare acesteia.
Situarea omului față de lume nu este așa simplă cum ne-o imaginăm filosofic atunci când spunem: Da, noi avem dată imaginea senzorială a lumii. Acum să speculăm filosofic care este realitatea. Problema cum găsim realitatea în percepția senzorială este fără doar și poate o problemă filosofică, gnoseologică de bază. Vedem aici că organizarea omului ca atare se situează în mod curios între imagine și realitate. În orice caz, noi trebuie să căutăm într-un cu totul alt fel decât printr-o speculație filosofică această mijlocire dintre imagine și realitate.
Ea a mai fost căutată o dată în cursul istoriei, atunci când oamenii nu se abăteau de la ceea ce înseamnă mijlocire: inspirație și expirație. Vechea înțelepciune indiană, pe care desigur, așa cum am mai spus-o de atâtea ori, noi nu o putem imita, a pornit mai mult sau mai puțin instinctiv de la următoarea premisă: Dacă vrem să pătrundem în real, percepția senzorială nu ne este de nici un folos; fecundarea și procesele sexuale nu ne ajută nici ele, fiindcă nu oferă o imagine. Deci ne vom ține de linia mediană, care o dată este metamorfozată în sensul realizării imaginii, altă dată în sensul realității. Ne ținem de linia mediană în care, într-un fel, trebuie să fie posibilă o apropiere atât de realitate cât și de imagine. De aceea înțelepciunea indiană străveche a dezvoltat acest proces de respirație artificial din sistemul yoga și a încercat să conducă procesul de respirație în mod conștient într-o anumită realitate, pentru ca acest proces să cuprindă simultan imaginea și realitatea. Și dacă ne întrebăm care sunt cauzele – chiar dacă răspunsul este mai mult sau mai puțin unul instinctiv, el nu este însă doar instinctiv; puteți urmări singuri în filosofia indiană cum a luat naștere acest sistem straniu de respirație –, dacă ne întrebăm asupra cauzelor, răspunsul pe care îl poate primi cineva sună astfel: Respirația reunește imaginea și realitatea. Dacă ridicăm procesul de respirație de la nivelul inconștientului la nivelul conștientului, interior viețuim imaginea în corelație cu realitatea. Vom înțelege cu adevărat ce a apărut nou aici în cursul evoluției omenirii doar dacă privim chestiunea din punct de vedere interior-fiziologic.
Dacă luați în considerare aceasta, atunci veți putea spune: Cândva s-a căutat să se înțeleagă realul pornind de la omul însuși. Așa cum pentru imagini avem simțurile exterioare, iar pentru realitate avem cu totul altceva, tot așa s-a căutat în om ceva care nu este încheiat, definitivat, nici ca percepție de imagini, nici ca viețuire a realității: elementul nediferențiat al procesului de respirație. Prin aceasta însă omul a fost conectat la întregul cosmos. Nu s-a avut în vedere o lume separată de om, ca în modul naturalist-științific de a privi din zilele noastre, ci una în care omul, omul ritmic, devine organ de percepție. Se spunea cam așa: Nici ca om neuro-senzorial, nici ca om metabolic, omul nu poate înțelege lumea. Ca om neurosenzorial el devine conștient, în așa fel încât ceea ce apare în viața neurosenzorială se diluează la nivel de imagine; în metabolism realitatea nu se ridică la nivelul conștienței. Indianul de odinioară căuta în procesul regulat al respirației această conlucrare a realului viețuit în mod inconștient și a ceea ce apărea diluat până la imagine. Tot astfel nu poate fi înțeles nici ceea ce este mai vechi decât sistemul ptolemeic, dacă nu putem să construim o sinteză într-adevăr nediferențiată între ceea ce numim astăzi proces de cunoaștere [Nota 64] și ceea ce este realitatea procesului de reproducere.
Și acum, priviți din acest punct de vedere acea teorie cosmogonică ce vă întâmpină în special în Biblie, și care într-adevăr, așa cum stau lucrurile astăzi, nu poate fi așa de exact înțeleasă. Luați teoria Genezei din Biblie, în special cum era ea interpretată după tradițiile mai vechi. Nu aveți în principiu altă posibilitate de a înțelege istoria biblică a Creației decât dacă gândiți Geneza atât din punct de vedere al universului cât și din punct de vedere embriologic. Ceea ce este înfățișat în Geneza biblică este exclusiv un amestec embriologic cu ceea ce oferă aparența senzorială exterioară. De aceea s-a tot încercat să se interpreteze până la ultimul cuvânt istoria biblică a Creației prin realități embriologice [Nota 65]. Această interpretare este cu totul intrinsecă acesteia.
Am inserat astăzi toate acestea dintr-un motiv bine precizat. Dacă toate aceste considerații, care vor să întindă o punte între știința exterioară actuală și știința spiritului, trebuie să aibă un sens, este necesar să ne însușim mai întâi un sentiment foarte precis. Trebuie să ne pătrundem de acest sentiment, altfel nu putem merge mai departe. Iar acest sentiment trebuie să-l dobândim prin încercarea de a vedea superficialitatea, exterioritatea anumitor metode caracteristice modului de a privi din ziua de azi, de a vedea însă într-un sens foarte profund exterioritatea acestor metode. Trebuie să dobândim posibilitatea să descifrăm superficialitatea care domnește atunci când se elaborează tablouri cosmice, care într-un fel sau altul corectează doar puțin sistemul copernican, iar pe de altă parte fac tot felul de disertații embriologice de genul celor care se obișnuiește să se facă astăzi. S-ar putea spune: Dintr-un astfel de sentiment a izvorât într-adevăr dictonul nietzscean [Nota 66]: Lumea este gândită profund și mai profund decât ziua*. – Trebuie primit un impuls pentru a căuta posibilitatea să obținem explicații nu prin acea preluare superficială a tot ceea ce i se oferă nemijlocit ochiului, fie acesta înarmat chiar și cu un telescop, microscop sau aparat Röntgen. Trebuie să căpătăm un anumit respect pentru acele explicații care țintesc alte facultăți de cunoaștere, așa cum se străduia indianul de odinioară să pătrundă înăuntrul realității și să obțină posibilitatea de a crea o imagine adecvată a ei.
* Die Welt ist tief und tiefer als der Tag gedacht.
Deoarece vechiul sistem yoga este depășit pentru noi, va trebui să primim în continuare impulsul spre un nou fel de a pătrunde în lume, prin procedee care întâi trebuie dezvoltate, care nu se potrivesc așa ușor la ceea ce avem în ziua de azi. Căci omul se situează la mijloc între tabloul cosmic, care ne întâmpină cu deosebită intensitate în cerul înstelat și care nu vrea deloc să ni se dezvăluie printr-o facultate de reprezentare intelectuală, și procesele extrem de nestatornice ale reproducerii, prin care însăși specia umană se află aici. Omul este la mijloc între aceste realități și, pentru a găsi o legătură, el trebuie să caute singur o cale de a evolua, așa cum a fost căutată printr-o metodă mai veche, care astăzi nu mai este practicabilă, în sistemul yoga.
Astronomia, dacă o practicăm ca până acum, nu ne va duce niciodată la înțelegerea realității, ci doar la înțelegerea unor imagini; embriologia ne conduce de fapt la înțelegerea realității, dar niciodată nu ne va oferi posibilitatea să impregnăm această realitate cu anumite reprezentări în imagini. Tablourile cosmice ale astronomiei sunt sărace în ceea ce privește substanța realității, imaginile embriologice sunt sărace în reprezentări, noi nu putem răzbi printre fapte cu ajutorul reprezentărilor. Și în domeniul gnoseologicului trebuie să ne apropiem de omul complet, nu să improvizăm tot felul de fantezii prin cine știe ce teorie filosofico-psihologică bazată pe percepții senzoriale, ci să ne apropiem de omul întreg. Și va trebui să fim în stare să găsim acestui om locul pe care îl ocupă în cosmos. Se observă, pe de o parte, că în astronomie se pierde complet terenul cunoașterii. Pe de altă parte, se observă într-un fel că din realitate nu putem extrage o cunoaștere, totul nu devine decât o sporovăială despre fapte, care se petrec fie urmând legea de bază a biogeneticii, fie mecanica evoluționistă. Se observă foarte exact că aici, de ambele laturi, există ceva care necesită o lărgire a sferei.
A trebuit să fac acest preambul în fața dumneavoastră, pentru a putea să ne înțelegem mai bine în cele ce urmează. Căci acum veți înțelege că nu ar sluji la nimic dacă aș mai adăuga încă un tablou cosmic la cele deja existente, fapt care – să recunoaștem – este ceea ce se dorește cel mai mult în prezent.
